|
|
|
FRACTURILE - PRIMUL AJUTOR IN CAZ DE FRACTURI
I. Definitie : Fractura este ruperea continuitatii unui os (din latina Fractus rupt) asociata cu tulburari locale si generale.
Acesta intrerupere poate fi totala sau partiala (fisura), a integritatii unui os si poate surveni pe un os normal sau os patologic.
Clasificarile se fac dupa doua criterii mari:
1. - in functie de calitatile osului fracturat - fracturi ale oaselor sanatoase; - fracturi ale oaselor bolnave (osteoplasta, tumori)
2. - in functie de leziunile tesuturilor din jurul focarelor de fractura :
fracturi inchise,
fracturi deschise,(exista plaga si focarul de fractura comunica cu exteriorul
Ca frecventa aproximativ 80% din cazuri sunt ia nivelul membrelor.
Cauza fracturilor. Fracturile se produc prin traumatisme directe sau indirecte.
In traumatismele directe :
agentul vulnerant poate fi in miscare iar osul imobil sau in miscare.
agentul vulnerant, dar si segmentul osului sunt in miscare.
In traumatismele indirecte : se produc in segmente ososase situate in alta regiune decat cea unde actioneaza agentul vulnerant.
in aceste cazuri mecanismul de producere fiind flexiunea, rasucirea, sau presiunea pe segmentul osos.
Fracturile sunt insotite de leziuni mai mult sau mai putin grave ale tegumentelor, muschilor, vaselor de sange, nervi.
In raport cu gradul de afectare a integritatii osului fracturile pot fi :
- fracturi incomplete (la copii)
fracturi complete
- fracturi cominutive Fragmentele osoase se pot deplasa: lateral, longitudinal sau se pot unghiula unul pe altul.
Semne clinice ale unei fracturi
A) Semne generale - sunt caracteristice celor ale unui traumatism: agitatie, frison, cefalee, uneori stare de soc.
B) Semne locale : - semne de probabilitate : durere, echimoza tardiva, de deformare a regiunii, scurtarea segmentului, impotenta functionala.
semne de siguranta : mobilitate anormala, crepitatie osoasa, netransmisibilitatea miscarii, intreruperea neta a continuitatii osului.
Tratamentul
Avand in vedere ca fracturile presupun nu numai intreruperea continuitatii segmentului osos, ei si asocierea leziunilor moi, tratamentul cuprinde un tratament local si unul general biologic.
a) Tratamentul local ; impune respectarea a trei reguli principale, ce trebuie aplicate inca de la locul accidentului in masura posibilitatilor:
- reducerea perfecta a segmentelor osoase;
- mentinerea fixa in aceasta pozitie;
- mobilizarea activa a celorlalte segmente in timpul imobilizarii.
Ajutorul la locul accidentului
La locul accidentului, dupa acordarea primului ajutor de urgenta : degajarea, ridicarea accidentatului - se va urmari o corecta imobilizare provizorie a regiunii afectate, reducand si durerile. Cand este posibil se vor administra calmante generale.
Dupa refacerea relativa a regiunii se va imobiliza in atele improvizate din bete scanduri, cartoane.
in imobilizare presupune si imobilizarea articulatiilor de deasupra si dedesubtul fracturii, atelele asezandu-se pe partile moi astfel incat sa nu existe lezari a vaselor si nervilor, in cazul fracturilor deschise.
Apoi bolnavul va fi transportat intr-un serviciu de ortopedie.
1.Fracturile coloanei vertebrale
In traumatologia moderna fracturile de coloana au incidente crescute si prezinta un risc mare datorita posibilitatii instalarii complicatiilor nervoase imediate sau tardive. Cauzele principale sunt accidentele de circulatie, de sport si de munca. Se intalneste mai mult in regiunea dorso - lombara.
Cauzele si conditiile de producere a fracturilor cu interesare medulara
accidente de circulatie;
accidente de sport - caderi ( rugby ), plonjarea in apa insuficient de adanca, accidente de schi, de patinaj.
accidente de munca.
Din punct de vedere al cauzei fracturilor de coloana vertebrala se impart in;
- fracturi de cauza directa ( cadere cu coloana vertebrala pe o barna sau pe un corp tare ).
- fracturi de cauza indirecta: hiperflexie exagerata, hiperextensie exagerata, torsiune.
Leziunile medulare de soc mecanic se traduc prin sindrom medular mai mult sau mai putin grav, cu tulburari de motilitate, de sensibilitate, de reflectivitate
in accidentele sportive frecvente sunt fracturile coloanei cervicale (ale atlasului, axisului) in cazul sariturilor in apa sau hiperextensii.
Primul ajutor in fracturile de coloana
Accidentatul va fi degajat de la locul accidentului, daramaturi sau de sub agentul vulnerant. El va fi tras in pozitie orizontala, apoi se va aplica in bloc si va fi asezat pe un plan tare in decubit ventral (cu fata in jos).
In fracturile deschise se va pansa si se va administra ser antitetanic. Apoi se asigura transportul la spital, de urgenta.
in cazul fracturilor de coloana cervicala, accidentatul se va aseza in decubit dorsal, cu capul in extensie continua, in axul corpului. Extensia se va continua manual (pentru a se evita leziunile trunchiului cerebral).
2. Fracturile membrelor superioare
A) fracturile omoplatului
Se produc prin caderi de la inaltime sau in mod indirect prin contractura musculara violenta, a muschiului rotund mare. Cele mai importante sunt ale unghiului lateral care cuprind masivul gleznian si procesul coracoid.
B) fracturile de clavicula Sunt mai frecvente la tineri. Se produc prin caderi pe mana, cot sau umar sau prin lovirea cu un corp dur.
Se recunoaste prin faptul ca umarul este cazut inainte si in ;os, iar omoplatul este deplasat in afara.
Primul ajutor in cazul fracturilor de clavicula este foarte important pentru ca de aceasta depinde evolutia ulterioara a fracturii.
Astfel se va recurge la imobilizarea membrului intr-o esarfa legata de gat cu cotul de gat si cot, iar antebratul in flexie. Se tractioneaza umerii inapoi si se aplica bandaj
3. Fracturile bratului
a) fracturile diafizei numerale.
Pot fi produse prin mecanisme directe (lovitura de bat) sau mecanisme indirecte (torsiunea bratului sau cadere in cot).
Fracturile prin contractie musculara sunt relativ frecvente si survin la aruncatori, la gimnasti.
Ca prim ajutor se impune imobilizarea corecta pentru a evita lezarea nervului radial sau leziunile vasculare, in timpul transportului.
Imobilizarea se realizeaza cu ajutorul unor atele din lemn astfel:
o atela asezata pe fata interna a bratului din axila la cot, a II- a pe fata externa de la umar la cot, iar a - III - a pe fata posterioara. Toate cele trei atele se solidarizeaza intre ele cu o fasa de tifon care se aplica circular, apoi antebratul se imobilizeaza in flexie intr-o esarfa.
b) fracturile cotului - pot interesa epifiza distala a humerusului sau a olecranului.
1. fracturile paletei .numerale - mai frecvente la copii, prin caderi pe mana cu antebratul in flexie sau extensie.
Se imobilizeaza cu ajutorul unei atele de sarma indoite in unghi drept care se fixeaza pe partea posterioara a bratului si antebratului cu ajutorul fesei de tifon, apoi antebratul se imobilizeaza intr-o esarfa.
2. fracturile de olecran - se produc prin caderi in cot sau in mana cu antebratul in hiperextensie.
Se constata ca accidentatul prezinta antebratul semiflectat mentinut de mana sanatoasa. Se imobilizeaza antebratul intr-o esarfa.
4: Fracturile antebratului
Sunt cele mai frecvente dar cu o evolutie destul de nesigura avand in vedere frecventa mare a consolidarilor vicioase, ceea ce induce pierderea totala sau partiala de pronatie sau de supinatie.
a) fracturile diafizei cubitusului - (ulnei) - diafiza cubitala se fractureaza de obicei sub actiunea directa a agentului vulnerant prin cadere pe antebrat, lovitura sau indirect prin caderi pe mana.
Se constata o tumefactie si durere in punct fix. La locul accidentului, bratul si antebratul se imobilizeaza cu o atela de lemn sau alt mijloc improvizat, cu cotul in flexie iar antebratul mentinut intr-o esarfa legata de gat.
b) fracturile
diafizare ale radiusului - se produc ce si
cele ale cubitusului prin traumatism direct - cadere pe fata
externa a antebratului, lovitura sau indirect prin caderi
pe
mana, cand se va exagera curba osului.
Se constata posibilitatea efectuarii miscarilor de flexie - extensie, dar pronatia si supinatia sunt foarte dureroase.
Se imobilizeaza in atela, cuprinzand si cotul care va fi asezat in flexie dupa care antebratul se va mentine intr-o esarfa legata de gat.
c) fractura
ambelor oase ale antebratului - sunt grave,
mai rar prin actiunea directa a traumatismului si mai frecvent
prin actiunea indirecta a traumatismului prin cadere pe
mana -
care poate fi in extensie si flexie dorsala sau in flexie
palmara. In aceste situatii se produce cel mai adesea accentuarea
curburii oaselor.
Primul ajutor consta in aplicarea unei atele de la mana si pana la axila, cu cotul in flexie si mana in supinatie, atelele se aseaza pe fata posterioara a bratului si antebratului, apoi se fixeaza atela cu o esarfa circulara, iar antebratul va fi suspendat intr-o esarfa legata de gat.
d) fracturile
epifizei distale ale radiusului - apar in
caderi pe mana cu mana in hiperextensie. Se aplica o
atela pe
mana si pe antebrat lasand degetele libere. Antebratul
va fi
suspendat in esarfa cu mana mai sus decat cotul.
5. Fracturile carpului
Cel mai des este interesat scafoidul, izolat sau asociat cu semilunarului.
La atleti sunt mai importante leziunile ligamentare ale maini, cu importanta in miscarea mainii si a degetelor, in trasmiterea miscarilor de antebrat la mana.
Tot la atleti frecvente sunt leziunile cotului, mai ales la aruncatori. Mecanismul de producere este hiperextensia cu tensiune in regiunea mediala si compresiune laterala.
6. Fracturile membrului inferior
A. fracturile subtrohanteriene
Relativ frecvente, se produc ca urmare a actiunii directe a traumatismului ce torsioneaza osul.
Se observa ca membrul este in rotatie externa, gamba usor flectata si o scurtare apreciabila.
Imobilizarea se face cu o scandura lunga asezata pe partea externa din axila si pana in calcai, apoi accidentatul este transportat pe o brancarda de lemn sau din metal.
B. fracturile diafizei femurale
Survin la toate varstele, ca urmare a actiunii directe a traumatismului - caderea unui corp greu - sau indirect prin torsiune - accident de schi - sau accentuarea osului in cazul caderii de la inaltime in picioare. Membrul inferior este in rotatie accentuata.
Ca prim ajutor foarte important imobilizarea focarului de fractura, astfel se recurge la fixarea simpla a focarului in pozitia in care se gaseste fragmentele osoase, folosind o scandura lunga ce se afla aplicata pe fata externa a corpului si membrului de la axila dincolo de picior.
Aceasta atela se fixeaza de torace si bazin prin fese circulare dupa care de la ea se va fixa membrul lezat. Apoi accidentatul se va aseza in decubit dorsal pe o brancarda tare si va fi transportat la spital.
C. fracturile de rotula
Rotula se fractureaza prin cadere pe genunchi si mai rar prin smulgere. Genunchiul este tumefiat iar impotenta functionala este totala sau partiala.
Imobilizarea se face cu o atela din lemn sau din sarma, la locul accidentului situata pe fata posterioara a gambei si coapsei, flectand genunchiul in plenitudine, apoi se transporta accidentatul la spital.
D. fracturile gambei
a) fracturile diafizare ale oaselor gambei sunt frecvente
in accidentele de munca si de sport.
Cel mai adesea sunt fracturile de deschidere, datorita situari superficiale sub piele a tibiei.
Se produc prin actiunea directa a agentului vulnerant sau indirect prin torsiune, accentuarea curburii osului.
La locul accidentului focarul de fractura se imobilizeaza cu o atela, bine capitonata, aplicata pe partea posterioara a coapsei, gambei, cuprinzand si piciorul. Este indicat ca inainte de imobilizare, piciorul sa se tractioneze usor pentru a crea o oarecare corectitudine a focarului de fractura, reducand deplasarea fragmentelor
Piciorul se imobilizeaza pentru a impiedica rotatia acestuia in cursul transportului, ceea ce ar agrava fractura.
Pentru imobilizare se pot folosi si atele improvizate din trei scanduri una posterioara si doua de lungimea gambei pe fetele laterale, apoi toate trei se solidarizeaza cu a fasa sau panza, circular, dupa care bolnavul este transportat la spital pe o targa.
b) La nivelul gleznelor fracturile maleolare sunt
frecvente prin rasucirea piciorului, in cadrul miscarilor
fortate de
inversiune sau de eversiune a piciorului, interesand ambele
maleole (tibiala si fibulara ).
Pentru imobilizare se foloseste o atela din lemn, capitonata cu material moale, aplicata pe fata interna a coapsei, gambei, piciorului si fixata prin fese circulare. Apoi se transporta culcat pe targa.
STARILE COMATOASE
Coma este definita ca p pierdere a starii de constienta asociata cu abolirea intr-o mai mare sau mai mica masura a functiilor vietii de relatie. Aceasta pierdere poate fi completa sau partiala, iar in ceea ce priveste functiile de relatie acestea pot dispare complet sau se limiteaza la o serie de reactii elementare si neadecvate fata de stimulii din mediul inconjurator.
in acelasi timp insa coma este insotita de o mentinere a functiilor vegetative care permit realizarea echilibrului respirator si circulator, functii care in unele cazuri pot suferi si ele modificari de gravitate medie.
Gradul pierderii starii de constienta masoara profunzimea comei, iar tulburarile neuro- vegetative permit o apreciere a gravitatii comei.
1. Simptomatologia comelor
A) Come
de origine cerebrala - in care agentul cauzal
actioneaza direct asupra creierului. Acestea pot apare in :
traumatisme cranio- cerebrale (comotii, contuzie, hematom, fractura de baza de craniu)
actiunea unor factori fizici (insolatie, degerare, electrocutare)
inflamatii (encefalite, meningite)
B) Come de origine extracerebrale - sunt comele in care agentul etiologic determina tulburari metabolice care actioneaza asupra creierului, in: - intoxicatii acute exogene (cu cianuri, barbiturice, alcool, C02, ciuperci);
- come metabolice (diabetica, hipoglicemica, etc.);
- tulburari hidroelectrolitice si acido- bazice (deshidratare, hiperhidratare, etc.).
2. Clasificarea comelor
Se face in patru grade :
a) coma superficiala - se caracterizeaza prin suspendarea incompleta a starii de constienta. Circulatia si respiratia sunt normale. De asemenea reflexele sunt pastrate.
b) coma de profunzime medie. Pierderea cunostintei este completa. Respiratia si circulatia sunt pastrate. Bolnavul nu raspunde la intrebari si nu executa ceea ce i se spune.
In aceste cazuri se impune o urmarire atenta a respiratiei, mictiunii si deglutitiei, pentru ca aceste functii se pot altera progresiv.
c) coma profunda (carus) Se caracterizeaza prin pierderea totala a cunostintei impreuna cu abolirea reflexelor. incep sa apara tulburari de respiratie (polipnee - cresterea frecventei respiratorii sau bradipnee - scaderea frecventei respiratorii), tulburari circulatorii - pana la stare de soc si tulburari metabolice.
d)coma ireversibila (depasita). In aceste situatii pe langa pierderea completa a cunostintei, exista si tulburari circulatorii si respiratorii foarte grave, bolnavul fiind mentinut in viata numai prin respiratie mecanica.
Aprecierea gradului comei se face
prin urmarirea reflexului de deglutitie, care ne poate indica si
sensul evolutiei comei. Acesta urmarire consta in introducerea
unui lichid in gura bolnavului si se observa ca daca
exista o aprofundare a starii comatoase lichidul este pastrat in
gura mai mult timp 
inainte de a fii dirijat spre faringe, in fazele avansate lichidul
ramane numai in cavitatea bucala si apoi se scurge in afara
la nivelul comisurilor labiale.
O mare atentie trebuie acordata realizarii diferentei intre starea comatoasa si alte starii in care apar tulburari ale 6anctiilor de relatie si/sau vegetative cum sunt:
obnubilarea (cunostinta pastrata, dar sesizeaza partial ceea ce se intampla injur)
letargia (somn anormal profund, prelungit)
apatia (dezinteres fata de propria persoana si fata de ceea ce este injur)
stupoarea (insensibil, imobil, nu
raspund la
intrebari)
lipotimia (pierderea cunostintei pentru o
perioada scurta, cu revenire spontana)
- socul - scaderea tensiunii arteriale si cresterea pulsului, cunostinta fiind pastrata.
Pentru studentii de la Educatie fizica prezinta interes: coma hipoglicemica, coma toxica exogena si comele din traumatismele cranio- cerebrale (TCC).
I.Coma hipoglicemica
1. Simptomatologie - uneori foame imperioasa, oboseala, tahicardie, anxietate, agitatie psiho-motorie, transpiratii, care apar brusc.
Se administreaza solutii hipertone de glucoza (20-40%).
Cauzele posibile ale comei hipoglicemice :
- alimentatie insuficienta;
- eforturi fizice mari.
II.Coma toxica exogena
Sunt provocate de substante toxice care patrund in organism accidental sau voluntar prin ingestie inhalatie sau absorbtie (barbiturice, tranchilizante, compusi organo- fosforici. Poate fi calma, agitata si convulsiva. Debutul este brusc.
Ca masuri de prim ajutor se impun :
spalatura gastrica si intubatie orotraheala la locul accidentului
- administrarea antidotului
- diureza osmotica fortata si eventul
dializa (in
spital).
III. Comele din TCC - apar in :
- a ) comotia cerebrala - cu abolirea brusca a starii de cunostinta cu sau fara modificarea circulatie si respiratiei.
Fenomenul este de scurta durata, reversibil. in aceste situatii accidentatul este asezat in decubit dorsal, eventual administrarea unor sedativ
- b )contuzia cerebrala-posttraumatica in care exista leziuni ale creierului. Starea de constiinta si de cunostinta sunt abolite de la cateva ore la 24 de ore, mergand pana la coma prelungita, cu tulburari respiratori, circulatorii, deglutitie dificila sau abolita.
Ca prim ajutor : se asigura libertatea cailor respiratorii, indepartarea corpilor straini din cavitatea buco-faringiana.
Victima se aseaza in pozitie de decubit ventral sau lateral cu fruntea spriminita pe antebrat (pentru a mentine permeabilitatea cailor respiratorii, prevenirea caderii limbii, impiedica aspirarea continutului sucului gastric in cazul varsaturilor, prevenirea asfixiei).
Ridicarea accidentatului se
face intr-o pozitie cat mai rigida si apoi va fi transportat
direct la spital. Se urmareste in permanenta tensiunea
arteriala, pulsul, respiratia, deglutitia.
Trebuie notate de cei care acorda primul ajutor urmatoarele date in
orice coma:
- antecedentele bolnavului ( boli, tratamente urmate);
- locul producerii accidentului;
- circumstantele aparitiei comei (traumatisme, insolatii, ingestie de substante toxice);
- debutul brusc sau lent;
- mirosul aerului expirat de bolnav;
- prezenta varsaturilor;
- transport in decubit lateral.
