Functiile limbajului si particularitatile lor in universul juridic

1. Exista o multime de puncte de vedere cu privire la functiile limbajului. Diversitatea lor deriva din perspectiva (conceptia) asupra limbajului. Evident, plecand de la un statut acreditat limbajului in general, sau unui anumit tip de limbaj, se va ajunge si la un anumit rol al acestuia. Nu mai putin importanta este platforma stiintifica. Dincolo de o posibila convergenta sau interferenta, filosoful, psihologul logicianul, lingvistul, chiar matematicianul, etc. vor determina anumite functii sau vor accentua anumite roluri si finalitati ale limbajului in genere ale limbajului uman, ale unui tip de limbaj de specialitate, s.a.m.d.

1.1. Avand ca reper principal comunicarea verbala, Karl Buhler [dupa COSMOVICI, A., 1996, p. 171 distinge 3 functii: (a) functia de prezentare - a unui obiect sau situatii, cu evidente conotatii semantice si pragmatice; (b) functia de expresie - a starii subiectului; (c) functia de apel - la cel ce asculta, receptioneaza mesajul verbal. Este optica psihologica. A. Ombredane distinge functiile semnificativa, dialectica, practica, afectiva si ludica [ibidem]. Cunoscutul logician american N. Rescher are in vedere functiile: informativa, evaluativa si directionara            [ RESCHER, N., 1964, 1968 ], iar alt mare logician american, I. Copi vorbeste de 5 functii: informativa, expresiva, directionara, ceremoniala, si performativa [ COPI, I., 1973 ]. La noi, printre lucrarile de data mai recenta, A. Cosmovici - dupa ce adopta o pre-sistematizare a rolului limbajului (rol cognitiv si rol in comunicare) - evidentiaza functiile: de comunicare, dialectica, practica, afectiva, ludica si cathartica [COSMOVICI, A., 1996, p. 175 - 176 ].

1.2. Ma voi ghida aici, in principal, dupa Bieltz & Gheorghiu, care fac, mai intai, o pre distinctie intre functiile de natura semantica si cele de natura pragmatica. In prima categorie intra functiile informativa si de comunicare in a doua categorie intra functiile directionar sugeratoare, expresiva si protocolara [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998 ]. De asemenea, exemplele din lucarea autorilor mentionati - Logica juridica - vor fi, in parte, preluate si aici. Fac cuvenita mentiune deoarece le consider ca avand, de multe ori, valoare paradigmatica.

2. Se poate vorbi, fara teama de a gresi, de o logica a limbajului juridic. Aici termenul de "logica" are un sens ceva mai aparte, sugerand ideea de legic, cu conotatii atat ontologice cat si normative.

2.1. Functia cognitiv-informativa a limbajului juridic.

2.1.1. Ca functie semantica de natura sincronica, ea presupune capacitatea limbajului de a instrumenta informatia cognitiva). Se regaseste aici - analogic si partial faimosul raport dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica Adoptand aici semantica - Bunge (v. # 2.1.4.1.1. si 2.3.2.1. , lucrurile se prezinta astfel

(i) Constructele pe care le designeaza limbajul se refera la obiecte;

(ii) Relatia dintre limbaj si obiect este complexa:

Obiect lingvistic Construct Obiect

[Relatia de Designare [Relatia de Referinta

Rezulta ca limbajul denota obiecte indirect, prin intermediul unei relatii compuse, respectiv, < designare, referinta >

(iii) Denotatul nu se confunda cu referentul. Ambele pot fi exprimate prin acelasi fragment de limbaj. Dar diferenta este cea traditionala, obiect - lucru (real, obiectiv);

(iv) Trebuie sa se faca deosebire si intre referinta si evidenta

Constructe                     ----- ----- ---- Referinta-----------> Fapte ( observate,

( organizate ca observabile si

propozitii testabile ) <----------- Evidenta neobservabile )

Exista "trepte" de referinta in adancime": Un limbaj ce designeaza o teorie specifica sau un model teoretic poate avea drept referent imediat un model obiect si ca referent mediat un obiect-sistem real (care apartine sau e presupus ca apartine lumii reale, obiective). La randul sau, modelul obiect are ca referent imediat acelasi obiect-sistem real, s.a.m.d. [BUNGE, M., 1974].

2.1.2. Limbajul permite deci descrierea si explicarea obiectelor, fenomenelor, starilor de fapt din lumea in care traim. E.g.:

(a)   propozitie care descrie o stare de lucruri: "Depasirea vitezei legale este o contraventie

(b)   propozitie care explica ( cauzal ) o stare de lucruri: "Datorita vitezei cu care se deplasa, conducatorul auto nu a putut frana la timp

Aceste capacitati sunt deosebite. Prin ele limbajul ne ofera informatie (cognitiva). Aceasta informatie poate fi adevarata sau falsa. Dar pentru a putea decide valoarea de adevar a unei informatii ea nu se poate prezenta oricum. Ea trebuie structurata printr-n anumit construct, respectiv, prin propozitie logica. Unitatea dintre propozitia lingvistica si cea logica, unde prima o designeaza pe a doua, reprezinta enuntul logic. Propozitiile cu privire la valoarea de adevar a carora putem sa ne pronuntam se numesc si propozitii cognitive. Ele apar in limbajul natural prin propozitii declarative (denumire agreata de lingvisti). Propozitiile care exprima intrebari, ordine, rugaminti, s.a.m.d. nu pot fi adevarate sau false, deci nu sunt propozitii cognitive. Unii autori introduc - alaturi de valorile de adevar adevaratul si falsul - si valoarea de adevar indecis/nesigur [ BIELTZ, P. 1995; BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, 1999; BIELTZ, P., DUMITRU, M., 1999 ]. Nu cred ca pentru logica limbajului juridic depasirea principiului bivalentei ar avea vreo semnificatie aparte, speciala. Mai ales ca, atunci cand se vor discuta probleme ale argumentarii juridice, din ratiuni de simplitate si claritate (fie si didactica), considerarea celor doua valori de adevar ( adevaratul si falsul) este suficienta.

2.1.3. Problema valorii de adevar a propozitiilor cognitive este o problema ce se poate tratata si logic, si filosofic, etc. Din punct de vedere filosofic, cred ca este strict necesara o scurta trecere in revista a unor conceptii/teorii "traditionale" despre adevar. Ma voi limita doar la teza fundamentala a fiecareia dintre ele [ DANCY, J., SOSA, E., 1999 ]:

(a)   Teoria adevarului corespondenta (cea mai raspandita si cea mai acceptata, datorita relevantei ei pentru simtul comun") : ideile noastre sunt adevarate atunci cand corespund cu realitatea. Sau mai rafinat: ideile noastre au valoarea de adevar adevarat atunci cand corespunde cu realitatea, faptele descrise etc. Problema aplicarii acestui criteriu, desi pare simpla, este totusi destul de complicata. Dar aceasta nu intereseaza aici in mod expres.

(b)   Teoria adevarului - coerenta ideile noastre sunt adevarate atunci cand nu contrazic celelalte idei/opinii deja acceptate de catre comunitate. A cere ca adevarul acestor idei sa fie garantat de concordanta (daca se poate, deplina) este o pretentie prea "tare", daca nu chiar absurda, pentru ca ar bloca progresul cunoasterii;

(c)    Teoria adevarului - utilitate ( conceptia pragmatismului ): ideile nu sunt prin ele insele adevarate, ele sunt facute sa fie astfel daca putem dovedi ca sunt utile, fructuoase, functionale in activitatea practica;

(d)   Teoria adevarului - demonstratie : ideile noastre ( explicit si exclusiv ca propozitii ) sunt adevarate daca si numai daca ele deriva deductiv corect (i.e. valid logic) din alte propozitii adevarate. Am in vedere deci demonstratia logica si nu alt inteles al "demonstratiei". Demonstratia matematica este de fapt demonstratie logica. A demonstra prin fapte, ostensiv, sau pe alta cale, nu intereseaza aici.

Se remarca faptul ca nici una dintre aceste teorii (iar seria de teorii ale adevarului poate continua luata izolat, nu este perfecta. [ibidem, p. 24 - 32 ]. Ele se intrepatrund functional.

2.1.4. Pentru jurist functia informativa a limbajului si rolul deosebit al propozitiilor cognitive este de netagaduit. Orice jurist "pentru a conferi o fundamentare suficienta in acceptiunea principiului ratiunii suficiente unei solutii, in fond oricarui act juridic este obligat sa apeleze la cel putin doua tipuri de temeiuri (premise), diferite inclusiv prin sursa lor unele provin din descrierea faptelor si a situatiilor aflate in discutie si vor lua forma unor propozitii cognitive, iar altele provin din interpretarea corecta a normelor legale (a legilor) relevante pentru faptele sau situatia in cauza. Dat fiind raportul dintre corectitudine (validitate) logica si adevar, devine evident ca valoarea si eficienta solutiei aleasa de jurist, care din punct de vedere logic apare ca o concluzie, depind in mod necesar de ambele feluri de premise, adica, atat de valoarea de adevar a propozitiilor cognitive prin care sunt redate informatii despre proprietatile si cauzele faptelor si situatiilor aflate in discutie, cat si de calitatea interpretarii legii" (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 80 - 81 ].

2.2. Functia de comunicare a limbajului juridic.

2.2.1. Daca limbajul este la cea mai generala apreciere - un sistem de semne si daca limbajul - in genere este purtator de informatie, atunci nu este de mirare "explozia informationala" produsa de tandemul <semiotica , stiinta comunicarii>. Pentru a raspunde pertinent la intrebarea Care este specificul comunicarii prin limbaj in spatiul juridic, al jurisprudentei ? ar fi necesar un larg cerc hermeneutic" asupra comunicarii. Nu este loc pentru asa ceva aici. Totusi, pentru a intui cam pe unde se situeaza competenta si performanta comunicationala a limbajului juridic, voi trece in revista cele 15 tipuri de definitii date comunicarii si identificate de X. Dance [ DANCE, X., 1970 ], in sistematizarea lui D. Mcquail [MCQUAIL, D., 1999, p. 15 - 16 ]. Deci, comunicarea ar putea fi:

Simboluri, vorbire, limbaj;

Intelegere receptarea, nu transmiterea mesajelor

Interactiune, relatie schimbul activ si coorientarea

Reducerea incertitudinii - ipotetica dorinta fundamentala, care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii

Procesul intreaga secventa a transmiterii

Transfer, transmitere miscarea conotativa in spatiu sau timp

Legatura, unire comunicarea in ipostaza de conector, de articulator

Trasaturi comune - amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti

Canal, purtator, ruta - o extensie a "transferului", avand ca referinta principala calea sau "vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie)

Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informatie si putem "comunica cu" astfel de depozite informative

Raspuns discriminatoriu accentuarea acordarii selective de atentie si a interpretarii

Stimuli accentuarea caracterului mesajului de cauza a raspunsului sau reactiei

Intentie accentueaza faptul ca actele comunicarii au un scop

Momentul si situatia acordarea de atentie contextului actului comunicativ

Putere comunicarea vazuta ca mijloc de influenta.

2.2.2. Am prezentat "celula Shannon-Weaver" a comunicarii consideraand-o "clasica (v. # 2.1.4.2.). Pe aceeasi baza schematica si continuand simplificarea, am putea detecta - combinatoriu - patru situatii de comunicare

Perspectiva:

(a) Transmitator (b) Receptor

1. Activ - Pasiv

Situatii de                  2. Activ Activ

comunicare               3. Pasiv Activ

4. Pasiv Pasiv ibidem, p.47].

Campurile Natura Disciplina Modelele Centrate

1. Limbajul Comunicare Lingvistica Bipolare Mesaj

interpersonala

2. Limbajul Comunicare Psihologia Bipolare Parteneri

silentios interpersonala

3. Mijloace Difuzarea Retorica Multipolare Mesaj si

de operei literare cod

4. Comunicare Difuzarea Sociologia Multipolare Audienta

de masa culturii de

5. Telecomuni- Comunicarea Matematicile Bipolare Canal si

catiilela distanta intre (informatica) cod

indivizi sau

6. Comunicare Comunicare Sociologia Multipolare Efecte

sociala globala

institutionalizata

7. Comunicare Comunicare Creativitatea Bipolara Canal si

Aria de actiune a limbajului juridic, prin functia sa comunicationala, s ar prefigura intr-un "zig-zag" specific: (a) s-ar superpoza pe campurile de limbaj, al mijloacelor de expresie si pe cel al comunicarii sociale: (b) natura comunicarii ar fi cea interpersonala, globala institutionalizata; (c) studiul sau ar avea tangente cu lingvistica, psihologia, retorica si sociologia; (d) ar fi compatibila cu atat modelele bipolare cat si multipolare; (e) ar fi alternativ centrata pe toate elementele prezentate, i.e., mesaj, mesaj si cod, efecte, parteneri si audienta.

2. Bieltz & Gheorghiu atrag atentia asupra faptului ca functia de comunicare a limbajului poate fi realizata total, partial sau deloc. Avand - schematic - cazul comunicarii bipolare intre A (emitator) si B (receptor), dar unidirectionate, i.e. de la A la B, presupunem ca A produce o serie de cuvinte ce au un anumit inteles, iar B le receptioneaza (i.e. le aude, le citeste). B va lega de cuvintele receptionate un anumit sens. Sensurile la A si B se pot afla in trei situatii:

(i)    pot coincide, i.e. comunicarea a avut succes deplin;

(ii) pot fi partial diferite, i.e. comunicarea nu a reusit pe deplin, s-a produs fie o confuzie, fie o gresita intelegere

(iii) pot fi complet diferite, i.e. comunicarea a fost esec total, soldandu-se cu incomprehensiune [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 81 - 82 ].

Evident, schema este simplissima lucrurile puteau fi mult mai complexe daca adoptam structurile semanticii Bunge, dar sugestia necesitatii cautarii cauzelor situatiilor mentionate la (ii) si (iii) trimite la ceea ce autorii mentionati numesc vaguitati si ambiguitati in drept.

2.2.5. Vaguitatea priveste termenii ( cuvintele impreuna cu constructele notiune pe care le designeaza In analiza logica a notinii si in urma tipologiei notiunilor apar, printre altele, si asa numitele notiuni vagi. In matematica avem drept corespundent multimile fuzzy sau vagi ). Notiunile vagi rezulta in urma clasificarii notiunilor dupa sfera sau extensiune. Un termen este vag

daca " exista cel putin un obiect pentru care, in principiu, nu se poate decide daca apartine sau nu extensiunii sale. (.) apare imposibilitatea principiala de a stabili cu suficienta precizie <<aria>> sa de aplicabilitate" [ ibidem, p.306 ]. Fie exemplul : "In indeplinirea atributiilor sale, Guvernul coopereaza cu organismele sociale interesate Autorii mentionati mai inainte au gasit acest exemplu in chiar Constitutia Romaniei, Art. 101, al. 2 !.). Vaguitatea rezulta din imposibilitatea de a determina univoc obiectul termenului "organisme sociale interesate". In domeniul juridic vaguitatea poate apare, printre altele, in cazurile de incadrare juridica a unei fapte sau ale unor fapte fata de care decizia juridica trebuie sa fie precisa. Este usor de imaginat ce consecinte poate avea o vaguitate de incadrare juridica. Pentru logician, vaguitatea este, ca sa zic asa, un "rau necesar", deoarece rezulta din flexibilitatea limbajului natural, fenomen inevitabil si exploatat in domeniul artistic, de pilda, efectul comic. Acest "rau" poate fi inlaturat relativ usor, printr-o definitie corecta logic sau prin introducerea unui limbaj simbolic cu determinari exacte ale semnificatiei constructelor designate de simbolurile respective, etc. Exista insa cazuri cand formularea unor definitii de precizie absolut satisfacatoare, care sa inlature orice dubiu, este practic imposibila.Printre cauze se afla existenta unor termeni vagi in cadrul definitorului, existenta unor situatii unicat ce nu permit rezolvari definitive, etc. E.g. legitima aparare definita astfel starea in care se afla o persoana care savarseste o fapta prevazuta de legea penala pentru a inlatura un atac material direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altei persoane sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoane sau drepturile celui atactat sau interesul public [ ibidem, p. 307 ]. Sau, pentru a doua situatie, infractiunea de bigamie definita in C.P. Art. 303 drept infractiune pe care o comite si persoana necasatorita care se casatoreste cu o persoana pe care o stie casatorita. Intr-un astfel de caz stabilirea "bunei credinte" a persoanei calificate juridic drept    " sot inocent " este o problema destul de complicata. A declara nulitatea casatoriei pe motiv de bigamie a unuia dintre soti presupune considerarea bunei credinte a "sotului inocent" daca la incheierea casatoriei nu a stiut ca celalalt sot este casatorit. In justitie se mai poate apela si la principiul precedentului.

2.2.6.Ambiguitatea insemna situatia in care o formulare poate fi interpretata in cel putin doua feluri diferite. Bieltz & Gheorghiu vorbesc de doua tipuri de ambiguitate

(a)     ambiguitate semantica ( sau lexicala ; e.g. "Cultele religioase sunt libere" unde "liber" poate sa designeze 'liber de orice constrangere legala' sau 'liber in cadrul anumitor constrangeri legale'; cauzele pot fi de context, existenta unor termeni vagi, imbinarea vaguitatii cu ambiguitatea, s.a.m.d.

(b)     ambiguitate sintactica (sau structurala); e.g. "Asistenta juridica se asigura prin avocati constituiti in barouri in conditiile legii" unde nu se stie la care parte a formularii respective se refera un cuvant sau un grup de cuvinte, respectiv, in conditiile legii": la asigurarea asistentei juridice sau la constituirea avocatilor in barouri [ ibidem, p. 306 - 310 ]

2.2.7. Rezulta ca functia de comunicare a limbajului poate fi perturbata in cazul limbajului natural - de polisemia termenilor si expresiilor ( e.g. vaguitatea, ca "polisemie" referentiala, ambiguitatea, ca "polisemie" de sens ), dar mai ales de ignoranta partenerilor angajati in comunicare, s.a.m.d.

2.3. Functia directionar sugeratoare a limbajului juridic.

2.3.1. Limbajul uman in calitatea lui de a fi al doilea sistem de semnalizare) participa la constituirea, stocarea, procesarea, reactualizarea, transmiterea informatiei. Sub acest aspect, el are un rol decisiv in cunoastere. Rolul sau nu se opreste insa aici. In psihologia limbajului, de pilda, - alaturi de functiile de comunicare, cognitiva, simbolic reprezentativa, expresiva, ludica si dialectica - se mai face referire la functia persuasiva (de convingere) si la functia reglatorie (sau de determinare) [ POPESCU-NEVEANU, P., 1978 ]. Exista deci formulari de limbaj prin care emitatorul (sursa) cauta sa induca receptorului (destinatarul) anumite idei, stari emotionale. Alte formulari pot avea ca finalitate directionarea (orientarea), sugerarea (pretinderea), etc. Toate acestea vizeaza realizarea sau nerealizarea unui anumit comportament, angajarea sau nonangajarea intr-o anumita activitate, obtinerea sau neobtinerea unui anumit rezultat de catre destinatar. La o analiza atenta si sistematica aceasta functie directionar sugeratoare, este mult mai importanta decat s-ar crede, mai ales in cazul limbajului juridic. De aceea se impun o serie de constatari:

(i) Functia se realizeaza prin intermediul limbajului articulat (oral si scris) cat si prin cel eminamente simbolic;

(ii) Ea presupune exercitarea functiei informative si de comunicare caci trebuie sa existe o informatie si ea trebuie sa ajunga cumva la destinatar spre a putea declansa in acesta starile mentionate

(iii) In momentul emiterii unui astfel de mesaj prezenta destinatarului este obligatorie - cand mesajul este oral; nu este obligatorie daca mesajul este scris sau inregistrat pe un suport material oarecare la modul verbal sau simbolic

(iv) Destinatarul poate fi individual sau colectiv, potential sau real;

(v) Mesajele de acest tip pot avea un referent actual si atunci prezenta destinatarului este obligatorie; ele pot avea un referent virtual si atunci prezenta destinatarului (hic et nunc) se impune numai la momentul in care face sau trebuie sa faca uz de informatia respectiva. Mai poate exista situatia cand agentul executant al normei sau ordinului are stocate in memorie informatiile respective si le reactualizeaza numai in momentul si in legatura cu actiunea/actiunile corespunzatoare, s.a.m.d. "Baza de date" este aici obligatorie.

2.3.2. Din punct de vedere mai degraba psihologic se poate vorbi de enunturi de avertizare de tipul "Iata ca. !", "Atentie.!", "Nu.!", "Extrordinar !.", "Mai sa fie !." etc.

Specificul lor, la nivel general este ca prin propozitiile redate de ele e urmareste ca cineva sa adopte o anumita atitudine, sau sa aiba un anume comportament in mod automat, adica fara ca pentru aceasta persoana in cauza sa dispuna si de un timp de reflectie pentru a decide daca este sau nu cazul sa adopte acea atitudine, respectiv sa aiba acel comportament" [ ibidem, p. 85 ].

2.3.3. Sub aspect logic insa intra in discutie propozitiile normative si propozitiile imperative.

(i) Propozitiile normative introduc diferite obligatii, permisiuni, interdictii, i.e. ceea ce la modul general reprezinta reglementari (norme) care vizeaza comportamentul individual, relatiile si activitatile indivizilor dintr-o comunitate umana si au ca finalitate o anume standardizare a acestor comportamente si activitati, standardizare ce trebuie sa asigure, intr-o anumita masura, coeziunea sociala. In constructia lor lingvistica apare intotdeauna o structura adverbiala de tipul este obligatoriu sa este permis sa:", "este interzis sa", etc., sau negatia acesteia ("nu este obligatoriu sa", "nu este permis sa", "nu este interzis sa", etc.). E.g. "Fumatul este interzis pe timpul decolarii sau aterizarii avionului", "Accesul la acest film este permis numai tinerilor peste 16 ani", "Accesul permis numai personalului" etc.

(ii) Propozitiile imperative introduc diferite ordine, comenzi. Deciziile de natura juridica (hotarari ale unui tribunal sau instante, etc. ) se incadreaza in mare parte in aceasta categorie. De aceea, dupa cerinta impusa de emitentul ordinului sau comenzii in fata destinatarului, se recurge la urmatoarea clasificare

(a)   ordine, comenzi, porunci, s.a.m.d. care cer destinatarului sa realizeze, respectiv, sa nu realizeze ceva (actiune, activitate, etc.); Eg. "Prezentati actele la control !" sau "Nu va aplecati in afara !"(celebrul " e periculoso sporgersi ! " din trenurile noastre );

(b)   ordine, comenzi, porunci, s.a.m.d. care cer destinatarului sa obtina sau nu un anumit rezultat, sau sa produca sau nu o stare de fapt determinata; E.g. " Sa iei numai note bune !" sau " Nu se accepta completarea formularelor cu creionul sau cu pasta !" , "A se feri de foc !" etc.

2.3.4. Normele si comenzile sunt analizate in cadrul unor logici speciale. Exista o logica deontica la elaborarea careia un rol decisiv l-a avut G.H. Von Wright [ v. VON WRIGHT, G.H., 1982 ]. A aparut si o logica a comenzilor unde o contributie importanta revine lui N. Rescher [ RESCHER, N., 1966 ]. Cercetarile de logica in aceste domenii sunt in plin avant asa cum am vazut si la ultimul Congres International de Logica, Metodologia si Filosofia stiintei (Cracovia, august, 1999 ).

Functia expresiva a limbajului juridic

1. Despre resursele de expresivitate ale limbajului verbal (articulat), oral si scris, resurse intra-lingvistice si extra lingvistice, am facut o serie de mentiuni la # 2.3.1.2. In conditii de normalitate, "orice propozitie cognitiva indeplineste simultan doua functii, una informativa, (.) exprima informatii despre proprietati ale unor obiecte sau despre cauze ale unor evenimente, si alta expresiva, in sensul ca, in acelasi timp cu informatiile in cauza, reda si convingerea celui care a produs-o ca lucrurile stau asa cum a declarat ca stau" (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 87 ].

2. Este clar ca formularile noastre in limbaj "spun" mai mult decat "vor ele sa comunice". I.e. pe langa informatia pe care emitatorul intentioneaza sa o comunice la suprafata, mai apar si alte informatii de adancime, intr-un sens apropiat de conceptia lui J. Hintikka despre "informatia de suprafata" si informatia de adancime" [ HINTIKA, J., SUPPES, P., 1970 ]). De multe ori, fie ca emitatorul/sursa "lasa sa se intrevada" si altceva decat spune efectiv, fie ca receptoru/destinatarul "ghiceste si altceva din cele spuse efectiv de catre emitator/sursa. Pentru juristi, "a citi printre randuri", a intui si altceva decat se afirma sau neaga, se poate dovedi extrem de important in anumite contexte judiciare. Este similar cu ceea ce are de facut, de pilda, un medic psihiatru, sau pur si simplu un psiholog. Multe din aceste aspecte revin functiei expresive a limbajului. Deci, "functia expresiva se realizeaza deseori pe baza unei capacitati speciale a limbajului natural, de a

sugera si de a transmite stari afective" [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 89 ]. Aceeasi autori atrag atentia asupra unui lucru important: " Caracterul instantaneu al producerii unor astfel de enunturi, carora le revine exclusiv functia expresiva a limbajului, face ca ele sa poata fi considerate, sub un anumit aspect, ca avand si rolul de simptom al unei stari de fapt" E.g. "Sunt surprins !", "Au !", "La naiba !", etc. (s.a.) [ ibidem, p. 88 - 89 ]. Doua observatii sunt de facut: mai intai, aici, termenul ne enunt nu are sens logic, ci lingvistic, i.e. de producere a unui act de limbaj, ceea ce inseamna ca functie expresiva pot avea orice formulari, in orice tip de limbaj, nu numai cel verbal si nu numai in limbaj vericonditional; in al doilea rand, fie ca expresiile sunt propozitii exclamative sau interjectii, fie ca nu, ele au rolul de a exterioriza (deliberat sau nu !.) sentimente, i.e. trairi subiective ale cuiva , intr-o anumita situatie: surpriza, frica, placere, durere, satisfactie, manie, etc.

2.1. Acest ultim aspect ne trimite la proprietatile starilor afective. La modul extrem de general, putem constata cinci tipuri de proprietati

(i) polaritatea - tendinta proceselor afective de a gravita, fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul celui negativ, in functie de satisfacerea sau nesatisfacerea diferentiata a unor trebuinte, aspiratii, totale sau partiale, de scurta durata sau de lunga durata; polaritatea fiind exprimata prin caracterul stenic sau astenic, placut sau neplacut, incordat sau destins al acestor stari afective.

[Ramane de stabilit daca polaritatea respecta principiul cibernetic-formal, "totul sau nimic"]

(ii) intensitatea - care indica forta, taria, profunzimea trairii afective.

(iii) durata - intinderea, persistenta in timp a trairilor afective, indiferent daca persoana, obiectul sau situatia cauzatoare este sau nu prezenta.

[Exista o durata obiectiva si una subiectiva].

(iv)           mobilitatea - trecerea rapida in interiorul aceleasi stari emotionale de la o faza la alta, respectiv, trecrea rapida de la o stare afectiva la alta; primul tip de trecere are loc de la un stadiu primar, exprimand trairea nespecifica de incertitudine, la un stadiu secundar, ce presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil; i.e. trecerea de la deficit de informatie la relevanta informatiei; al doilea tip de trecere marcheaza trecerea de la o emotie la un sentiment, respectiv, trecerea de la un sentiment de un anumit tip la un alt sentiment, dar de alt tip (e.g. de la dragoste la ura, sau invers

[Acest parametru, extrem de subiectiv si greu detectabil, poate deveni relevant pentru un jurist-psiholog, mai putin pentru un jurist-logician].

(v) expresivitatea - capacitatea proceselor afective de a se exterioriza; principalele expresii emotionale fiind:

(a)    mimica ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei

(b)    pantomimica ( ansamblul reactiilor la care participa tot corpul );

(c)    modificarile de natura vegetativa ( amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, modoficarea compozitiei chimice a sangelui sau hormonilor, etc. );

(d)    schimbarea vocii ( a intensitatii, ritmului, intonatiei, timbrului, etc.) [ POPESCU-NEVEANU, P., 1978 ].

Polaritatea, intensitatea, durata, mobilitatea si expresivitatea exista obiectiv, tin evident de limbajul activ-verbal-exterior-oral. Ele sunt cel mai facil de surprins. In cazul limbajului activ-verbal-exterior-scris nu putem avea ca ghidaj decat semnele de punctuatie sau o anumita conformatie grafica, ceea ce necesita, fara nici o indoiala, ca juristul sa fie dublat de un bun psiholog-grafolog. In cazul altor tipuri de limbaj sau modalitati de expresie, psihologul este de neinlocuit.

2.2. Psiholingvistic, expresiile emotionale nu au numai relevanta cu privire la comportamentul uman, ci si cu privire la semnificatia expresivitatii lor propriu-zise. Juristul, ca de altfel orice analist al limbajului, trebuie sa faca deosebiri dar si conexiuni intre rolurile expresiilor emotionale : de comunicare, de influentare a conduitei altora in vederea savirsirii unor acte, de autoreglare, de contagiune, sau de accentuare/diminuare a insasi starii afective an cauza.

2.5. Functia protocolara a limbajului juridic.

2.5.1. Rolul social al limbajului este de netagaduit. Exista contexte sociale deosebite care necesita un limbaj formulat aparte. Astfel de contexte denota marcarea atat prin limbajul respectiv, cat si printr-un comportament adecvat a unor evenimente si circumstante care au o semnificatie cu totul speciala in viata comunitatii. In astfel de cazuri se urmareste fie conferirea de solemnitate, fie inducerea de respect cu privire la anumite persoane, momente, lucruri, evenimente, etc. Atat limbajul utilizat cat si comportamentul aferent trebuie sa urmareasca respectarea unui anumit algoritm prestabilit prin traditie, prin hotarari exprese ale unor instante corespunzatoare ale societatii sau chiar improvizat ad hoc Este vorba de ceea ce se numeste, in genere, protocol. In situatii de protocol, sau considerate protocolare se va utiliza deci un anumit limbaj, cu functie adecvata.

2.5.2. Trasatura definitorie a limbajului de protocol sau de ceremonial) este ca nu are o functie informativa: enunturile nu vizeaza proprietati ale unor lucruri, cauze ale unor fenomene, etc.; el nu are nici functie comunicativa, nici directionar-sugeratoare sau expresiva. In legatura cu acest aspect, trebuie sa fac insa o remarca de principiu: functiile limbajului, asa cum au fost prezentate pana acum, nu sunt disjuncte, ele pot interfera si chiar se pot impleti; exista destule cazuri cand enunturi ( propozitii ) indeplinesc simultan mai multe functii. Ceea ce prevaleaza la un moment dat poate fi o functie sau alta. Este o situatie similara, de plida, cu facultatile si functiunile psihice, care nu sunt "paralele" ci exista si actioneaza ca sistem; doar din ratiuni didactice sunt prezentate si analizate separat. Mai trebuie sa adaug aici si aspectul pragmatic, deosebit si evident, al enunturilor protocolare. E.g. juramantul depus de un martor in instanta, o cerere adresata unei oficialitati, alocutiunea prilejuita la acordarea unor medalii, premii, grade militare, pronuntarea unei sentinte judecatoresti, etc. Toate aceste forme de exprimare - orala sau scrisa - necesita respectarea unui astfel de "algoritm" ale carui finalitati au fost deja explicitate. Se mai impune aici o ultima observatie exista enunturi foarte asemanatoare cu cele protocolare, dar care prin sens si context - nu pot fi considerate ca atare. Deosebirea este relativ greu de facut, pentru ca relativitatea "frontierei", dintre formularile protocolare si cele ce nu sunt expres protocolare, este mutata in relativitatea "frontierei" dintre contextul protocolar sau ceremonios si cel ce nu intruneste, cel putin formal, aceste conditii. E.g. una este sa declari "Te iubesc !" sau ceva in genul "Jur sa-ti fiu credincios, la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti !" in circumstante private, si cu totul alta sa o faci la altar, in fata preotului si a unei asistente, sa zicem, induiosate.

2.6. Functia performativa a limbajului juridic.

2.6.1. Analiza logica a limbajului uman, in general, si a limbajului juridic, in special, evidentiaza - poate nu destul aspectul pragmatic al acestuia. Pot afirma ca, din momentul in care se are in vedere rolul informational si comunicational al limbajului, perspectiva pragmatica este deja angajata. Daca logica juridica poate fi abordata ca fiind o logica aplicata, atunci si limbajul juridic - mutatis mutandis - este un limbaj aplicat, i.e. un limbaj special, aceasta determinare fiind doar gen proxim. In cadrul diferentei specifice, va trebui sa fie mentionata, cu precadere, dimensiunea pragmatica intentionala. Teoriile, deja "clasice" ale lui J. L. Austin si J. H. Searle, cu privire la actele de limbaj dovedesc nevoia acestei analize menite sa clarifice si mai mult problema. E adevarat, aceste teorii, ca de altfel, si cele ce au urmat - completitiv sau adversativ - vin din zona lingvisticii. Dar aceasta nu face decat sa ajute analiza logica, nu sa o inlocuiasca.

2.6.1.1. J. L. Austin s-a opus traditiei anglo-saxone dupa care limbajul, mai ales prin afirmatiile pe care le construieste, are functie eminamente descriptiva: i.e. descriind stari de fapt, afirmatiile noastre pot fi adevarate sau false. S-a dovedit ca exista un numar imens de enunturi, chiar afirmative, ce nu pot fi considerate vericonditional: i.e. se poate vorbi despre sensul lor fara a vorbi despre adevarul propozitiilor pe care le exprima aceste enunturi, deci nu pot fi considerate in mod legitim ca adevarate sau false. Postulatul cu privire la caracterul fundamental descriptiv al limbajului devine, pentru J. L. Austin iluzie "descriptiva Este nevoie, asadar, sa se diferentieze intre afirmatii constatative (i.e. care sunt descrieri) si afirmatii ce nu se incadreaza in aceasta categorie si pe care Austin le va numi enunturi performative. Enunturile performative satisfac doua proprietati: (a) nu descriu nimic si deci nu sunt nici adevarate, nici false; (b) corespund executarii unei actiuni. De aici, reluarea obsedantei intrebari ce facem atunci cand spunem ceva . Pentru J. L. Austin, atunci cand spunem ceva, in fapt, noi indeplinim trei categorii de acte

(a)   un act fonetic - producerea anumitor sunete;

(b)   un act fatic - producerea anumitor cuvinte, intr-o constructie data si cu o intonatie data

(c)   un act retic - utilizarea unei anumite constructii de limbaj, care are o semnificatie determinata si care este generata de cuplul < sens, referinta > ; ( a se observa aici tangenta cu semantica-Bunge BUNGE, M., 1974 ]).

De aici, necesitatea distinctiei intre alte trei acte de limbaj,corespunzatoare

(a') actul locutionar - care se realizeaza prin faptul de a spune ceva;

(b') actul ilocutionar - care se realizeaza spunand ceva in spunere );

(c') actul perlocutionar - cer se realizeaza prin faptul de a spune ceva.

Exemplele oferite de Austin insusi sunt, in mod corespunzator

(a") El mi-a spus "Trage asupra ei !" ;

(b") El ma obliga / ma sfatui / imi ordona sa trag asupra ei ;

(c") El ma convinse sa trag asupra ei [ AUSTIN, J.L. , 1970 ; MOESCHLER, J., REBOUL. A., 1999 ].

De aici: "Exista trei tipuri de efecte legate in mod caracteristic de actele ilocutionare:

(i) Intelegerea sensului si a valorii locutiunii (valoarea corespunde tipului de act ilocutionar realizat) conditioneaza direct reusita actului. (ii) Efectele asociate in mod conventional unui act ilocutionar trebuie deosebite de eventualele consecinte ale acestui act. (iii) Al treile tip de efecte este legat de faptul ca majoritatea actelor ilocutionare impun un act ulterior in cazul in care sunt reusite" (s.a.) [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 53 ]. La J. L. Austin un act ilocutionar poate lua diferite valori care genereaza cinci tipuri de clase:

clasa veridictivelor corespunde in principal actelor juridice; utilizezaa verbe de genul : a achita, a condamna, a pronunta, a decrata, a clasa, a evalua, etc.

clasa exercitivelor - corespunde acelor forme de judecata ce se efectueaza aupra a ceea ce ar trebui facut; utilizeaza verbe de genul : a destitui, a comanda, a ordona, a lasa mostenire, a ierta,etc.

clasa promisivelor - obliga locutorul la o anumita atitudine sau la efectuarea unei anumite actiuni; utilizeaza verbe de genul : a promite, a face legamant, a garanta, a paria, a jura sa, etc.

clasa comportativelor - implica o atitudine sau o reactie la conduita sau situatia celorlalti; utilizeaza verbe de genul a se scuza, a multumi, a compatimi, a critica, a brava, etc.

clasa expozitivelor - ilocutionarele ce apar in actele de expunere; utilizeaza verbe de genul : a afirma, a nega, a postula, a remarca, etc. [ ibidem, p.54 ].

2.6.1.2. J. H. Searle [ SEARLE, J. H., 1983 ] constata ca, in enuntarea unei fraze dotate cu semnificatie, se indeplinesc patru tipuri de acte (ultimul, optional):

(i) un act de enuntare - enuntarea de cuvinte sau fraze

(ii) acte propozitionale - ele corespund referintei si predicatiei

(iii) acte ilocutionare - acte de a pune intrebari, a ordona, a promite, etc.

(iv) acte perlocutionare - acte de a convinge, a persuada, a speria, etc.

De aici, o noua clasificare a actelor ilocutionare - alternativa la J.L. Austin

acte reprezentative - locutorul se angajeaza asupra adevarului propozitiei exprimate

acte directive - locutorul incearca sa-l determine pe interlocutor sa faca ceva

acte promisive - cu scopul de a obliga locutorul sa realizeze un act sau anumite acte

acte expresive - exprimarea starii psihologice, specificata de conditia de sinceritate, fata de starea de lucruri specificata in continutul propozitional

acte declarative - provoaca adevarul continutului lor propozitional

[ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, pp. 55, 63 ]

2.6.2. Reactia la teoria actelor de limbaj a constituit-o teoria pertinentei [ SPERBER, D., WILSON, D., 1989 ]. Exista doua grupe de acte de limbaj:

(i) acte institutionale sau institutionalizate - cele care, pentru a fi indeplinite, trebuie identificate simultan de catre locutor, respectiv, interlocutor (e.g. botezul, declaratia de razboi, pariul, etc.) dar si acte cotidiene (e.g. promisiunea, etc.

(ii) acte noninstitutionale - cele realizate fara ca o asemenea identificare sa fie necesara (e.g. a aserta, a sugera, a nega, a avertiza, etc. ). Este perspectiva pragmatic-lingvistica.

Primul grup nu tine de lingvistica si nici de pragmatica, ci de studiul institutiilor; al doilea grup apartine clar lingvisticii sau pragmaticii, fara a impune insa si o clasificare a actelor ilocutionare       [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 67 ].

2.6.3. In concluzie, "enunturile performative seamana doar ca alcatuire cu cele protocolare, dar din perspectiva finalitatii lor, pe langa functia lor performativa, au inevitabil si alte functii: expresiva, informativa, de comunicare si chiar directionar-sugeratoare (.) enunturile performative pot fi evaluate ca fiind adevarate sau false au, de regula, in constructia lor asa numitele << verbe performative >> prin care se exprima un angajament, o promisiune, o dorinta etc. de a face ceva, de a actiona cumva etc.)" (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p.93 ].

APLICATII

◄ Pentru fiecare propozitie de mai jos (i) aratati ce functie a limbajului ai este specifica; (ii) daca vreuneia din ele ii sunt proprii mai multe functii, aratati care sunt acestea, in ce conditii le indeplineste pe fiecare si care dintre ele este fundamentala

- " Pe primul din stanga l-am vazut sarind gardul

" Extraordinar, cum ai reusit

Jur sa spun adevarul, intregul adevar si numai adevarul

- " Promit sa obtin numai note bune si foarte bune"__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ _____

- " Este interzis calcatul pe iarba

- " Actiunea de strangere a ajutoarelor va debuta maine, in jurul orei 10"__ ____ ____ ____ ____ ____

- " Terenul de sport se afla in spatele cladirii din fata

- "Deschide fereastra !

- " Consumul de alimente este permis numai in pauze si in afara salilor de curs sau seminar

- " De regula, iarna tine de la inceputul lui noiembrie pana spre mijlocul lui martie

◄ Dati exemple de enunturi care au exclusiv functie performativa si specificati actul la care se refera fiecare din propozitiile alese.

◄ Fie expresia In orice act de justitie civilizata se aplica principiul prezumtiei de nevinovatie. Imaginati sase contexte diferite in care expresia respectiva sa indeplineasca functiile corespunzatoare ale limnajului juridic

(i)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____

(ii)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ___

(iii)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ___

(iv)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ___

(v)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ___

(vi)__ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ____ ___

◄ Dati exemple de termeni vagi si formulari ambigue, de preferinta, din contextul juridic

◄ Daca am lua drept exemplu cele zece porunci, aratati cum ar putea fi ele interpretate ca propozitii normative

◄ Luati o serie de propozitii normative, respectiv, imperative din viata cotidiana si transformati-le una in alta

◄ Luati un text oarecare (e.g. un fragment dintr-un articol de presa; nu mai mult de 50-75 de cuvinte si incercati sa-l aduceti la o forma tipica functiei protocolare a limbajului

◄ Luati, dupa preferinta, un text juridic oarecare (propozitii simple). Considerati-le acte de vorbire. Aratati, pentru fiecare caz, in ce consta actul locutionar, cel ilocutionar, respectiv, actul perlocutionar.

. REFERINTE BIBLIOGRAFICE

1.     AUSTIN, J. L., 1970, "Quand dire c'est faire", Ed. du Seuil Paris.

2.     BIELTZ, P., 1995, "Logica", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

3.     BIELTZ, P., DUMITRU, M., 1999, "Logica si argumentare", All. Bucuresti.

4.     BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, "Logica juridica", Ed. Pro Transilvania, Bucuresti.

5.     BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, "Logica si argumentare", Teora, Bucuresti.

6.     BOTEZATU, P., 1973, "Semiotica si negatie", Junimea, Iasi.

7.     BUNGE, M., 1967, "Scientific Research", vol. 1 & 2, Springer, Heidelberg.

8.     BUNGE, M., 1973, "Method, Model and Matter", D. Reidel, Dordrecht.

9.     BUNGE, M., 1974, "Treatise on Basic Philosophy", D. Reidel, Dordrecht.

10.  BUNGE, M., 1984, "Stiinta si filosofie", Ed. Politica, Bucuresti.

11.  CHEVALIER, J., GHEERBRANT, A., 1994, "Dictionar de simboluri", Vol. I - III, Ed. Artemis, Bucuresti.

12.  CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., 1980, Mic dictionar de terminologie lingvistica", Ed. Albatros, Bucuresti.

13.  COPI, I., 1973, "Introduction to Logic", Collier Macmaillan International, London.

14.  COSMOVICI, A., 1996, "Psihologie generala", Polirom, Iasi

15.  DANCE, X., 1970, "The Concept of Communication", in Journal of Communication, 20.

16.  DANCY, J., SOSA, E., (Eds.), 1998, "Dictionar de filosofia cunoasterii", vol. 1, Ed. Trei, Bucuresti.

17.  DUCROT, O., TODOROV, T., 1972, "Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage", Ed. Du Seuil, Paris.

18.  ECO, U., 1972, "La structure absente. Introduction a la recherche semiotique", Ed. Mercure de France, Paris.

19.  ECO, U., 1982, "Tratat de semiotica generala", Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

20.  HINTIKKA, J., SUPPES, P., 1970, "Information and Inference", D. Reidel, Dordrecht

21.  IOAN, C., 1997-1998, "Psihologie de nota 10 !", vol. 1 & 2, Ed. Studenteasca, Bucuresti.

22.  JAKOBSON, R., 1971, "Dictionnaire des sciences du langage", Ed. du Seuil, Paris.

23.  LIEURY, A., 1998, "Manual de psihologie generala", Antet, Bucuresti.

24.  MCQUAIL, D., 1999, "Comunicarea", Institutul European, Iasi.

25.  MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, Dictionar enciclopedic de pragmatica Ed. Echinox, Cluj.

26.  MOLES, A., 1964, Sociodinamica culturii Ed. Stiintifica, Bucuresti.

27.  MORRIS, Ch., 1970, "Signification and Significance", The M.I.T. Press, Cambridge (Mass.).

28.  MURESAN, A.-V., 1999, "Strategii logice de prelucrare a informatiei in creatia stiintifica", Teza de Doctorat, Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca.

29.  PEIRCE, C.S., 1931-1958, "Collected Papers", vol. I - VIII, The M.I.T. Press, Cambridge (Mass.).

30.  POPESCU-NEVEANU, P., 1978, Dictionar de psihologie", Ed. Albatros, Bucuresti.

31.  POPPER, K. R., 1972, "Conjectures and Refutations", Routledge & Kegan Paul, London.

32.  POPPER, K. R., 1978, "La connaissance objective", Complexe, Bruxelles.

33.  POPPER, K. R., 1981, "Logica cercetarii", Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bcuresti.

34.  RESHER, N., 1964, "Introduction to Logic", Dover, New-York.

35.  RESHER, N., 1966, "The Logic of Commands", Academic Press, New-York.

36.  RESHER, N., 1968, "Topics in Philosophical Logic", D. Reidel, Dordrecht.

37.  SEARLE, J.H., 1983, "Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind", Cambridge Univ. Press, Cambridge.

38.  SHANNON, C., WEAVER, W., 1975, "La theorie mathematique de la communication", C E P L, Paris.

39.  SPERBER, D., WILSON, D., 1989, "La pertinence. Communication et cognition", Ed. du Minuit, Paris.

40.  SCHIOPU, U. (Coord.), 1997, "Dictionar de psihologie", Ed. Babel, Bucuresti.

41.  SOITU, L.,1997, "Comunicare si actiune", Institutul European, Iasi.

42.  VON WRIGHT, G. H., 1982, "Norma si actiune", Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

43.  ZIEMBINSKI, Z., ZIEMBA, Z., 1976, "Practical Logic", D. Reidel, Dordrecht.

44.  ZLATE, M., 2000, "Psihologie generala", Polirom, Iasi