SONETELE VOICULESCIENE DE LA COMUNICARE LA CUMINECARE

SONETELE VOICULESCIENE DE LA COMUNICARE LA CUMINECARE

 Culegerea Ultimele sonete inchipuite ale lui William Shakespeare in traducere imaginara de. (1964) ocupa, in devenirea poeziei voiculesciene, un spatiu privilegiat ce innobileaza exercitiile poetice anterioare, surprinzand atat cititorul cat si istoricul literar si obligandu-i  la redimensionarea perspectivei din care a fost vazut poetul. Aceasta cu atat mai mult cu cat sonetele au fost scrise spre sfarsitul vietii si concentreaza teme, motive si procedee desavarsite lent, de-a lungul unei cariere de o jumatate de veac.

Poetul se supune acum unei ultime probe, aceleia de a reinnoda legaturile cu spirite deja consacrate in lirica de dragoste, spre a continua, peste timp, calauzirea - prin eros - in tainele universului si ale artei. Sonetele inchipuite . se doresc astfel un prilej de comunicare cu artisti apartinand celor mai diverse credinte, epoci si popoare, incepand cu Sapho (pentru care dragostea reprezinta 'un dumnezeiesc noroc') si ispravind cu contemporanii.

Desi a poposit un timp mai indelungat in vecinatatea sonetistilor italieni (Michelangelo Buonarroti, Francesco Petrarca, Dante Alighieri) ori a celor englezi (William Shakespeare), cu care critica literara a descoperit numeroase afinitati, poetul valah isi ramane credincios lui insusi, precum si 'rafinamentului erotic autohton' (Marin Mincu).

Elementele care unesc, totusi, la o privire comparativa, creatorii amintiti sunt, pe langa forma poetica fixa (deosebit de pretentioasa), aspiratia spre spiritualizarea teluricului, sinceritatea si intensitatea sentimentului erotic, aplecarea spre aforism, mitul androginului, viziunea umanista, disputa dintre virtute si pacat, tema timpului, a geniului, a mortii, relatia cu divinitatea, frecventa simbolurilor livresti etc.

Este vorba, in fapt, de o eterna reintoarcere a motivelor ce absorb dintotdeauna si vor preocupa si de acum incolo mintile poetilor. Fiece intrupare lirica a acestor motive constituie cate o ipostaza in timp a unuia si aceluiasi factor generator: iubirea.

In ceea ce priveste titlul dat de Vasile Voiculescu, avem de-a face cu un stralucit artificiu prin intermediul caruia autorul de pe meleagurile Buzaului isi propune sa ia parte la o agapa, la un banchet spiritual, la care oameni luminati converseaza asupra artei, a dragostei, a ireversibilitatii timpului, pornind de la experienta personala.

Ultimele sonete. reprezinta astfel o sinteza a implinirilor, dar si a neimplinirilor din lirica voiculesciana dinainte, una indelung cantarita si riguros exprimata. Fiecare vers in parte, fiecare cuvant ilustreaza o esenta pe care autorul evita sa o talmaceasca, silind iubitorul de lectura sa-i descopere talcul dincolo de concretetea expresiei:

'Eu imi cladesc sonetul in piscuri, o cetate

Cu rimele creneluri si orice vers un zid.'

(Sonetul CLXII);

'Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,

Plecat peste esente, cu tainice soptiri,

Sa aflu elixirul ravnitei nemuriri.'

(Sonetul CCXIX)

In consens cu profunzimea gandirii si cu densitatea exprimarii, aceste esente sunt redate intr-un limbaj firesc ('Eu nu dau cu suliman iubirii'-Sonet CCXXXVII), pe alocuri arhaic, sugerand prin simplitatea si prin vechimea cuvantului existenta dintotdeauna a actului creator:

'De la crearea lumii, cu astrii toti deodata,

Nu se mai stinge-n mine originarul foc.

E cat un bob, dar tine virtutile esentei.'

(Sonetul  CCIV)

si, totodata, identitatea de emotie si gand dintre trubadurul veacului douazeci si predecesorii lui.

Ideea conservarii esentelor prin arta se regaseste si in Sonetul CLXXV, in simbolistica parfumului:

'inchisa in clestare, esenta lor strabate

 Departe, peste veacuri. nici moartea n-o invinge,

 Si duhul rozei umple pe toti cati va atinge.

 Asijderi eu, de-a voastre torturi neindurate,

Ma distilez in versuri, prin harul poeziei

Va-mbalsamez in pura mireasma-a vesniciei.'

sau, la William Shakespeare, in Sonetul CLXXV:

'O, frumusetea-i mai fermecatoare

Cand adevaru-i este nestemata!

Si trandafirul mai frumos ne pare

Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.

Si frumusetea ta va trece, dar

Ii voi filtra prin vers inaltu-i har.' [1]

Continuitatea pare uneori voita, tocmai pentru a evidentia caracterul etern al marilor drame cu care se confrunta omul:

'Sunt mai batran ca moartea; nascut mai inainte

Ca stricatoarea-i umbra sa fi intrat in lume.

Am supt nemuritorul san al  iubirii sfinte,

in rand cu Archetipii fara de veac, nici nume.'

(Sonetul CCV)

Creatorul-poet se considera de obarsie divina, motivandu-si harul prin povatuirea de catre Eros. Viziunea este preluata de la Platon, din Cuvantarea lui Agaton: 'acest zeu este un inspirator de poezie asa de mare ca poate sa impartaseasca si altuia din harul sau. Si orice om (.) devine creator de arta indata ce Eros s-atinge de el.' [2]

Mitul androginului, cu aceeasi descendenta platoniciana, l-am intalnit si in alte creatii (Dintr-o Cantare a cantarilor profana, Androginul, Versuri pe tabloul unui primitiv) si il regasim in Sonetul CLXX, unde cuplul izgonit din paradis, insa constient de puterea  logos-ului si a dragostei, spera, dramatic, sa se reuneasca intr-o forma perfecta, aidoma celei de la inceputurile creatiei:

'A izbucnit din tandari, viu, vulturul iubirii,

Cu ghearele-i de aur sa ne rapeasca-n cer.

Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?

Egali in frumusete si-n genii de o seama,

Am descuiat taramul eternelor idei;

Supremelor matrite redati, care ne cheama

Din formele caderii, la pura-ntaietate,

Sa ne topim in alba, zeiasca voluptate.'

Refacerea perechii initiale constituie 'porunca sacra-a firii' ce imbie la dragoste toate fapturile:

'Starniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,

Delfinele iau marea in piept, sa-si afle mirii,

Chiar stelele in ceruri se-njuga-n constelatii.'

(Sonetul CLXIV)

Victimele cele mai constiente de tragismul desperecherii raman oamenii - firave alcatuiri de contrarii, de sfartecari, de neputinte:

'Taiat in jumatate si-n pulberea zdrobirii,

 Cum am sa port eu singur poverile iubirii?'

  (idem)

Pornind de la mitul mentionat, Zoe Dumitrescu-Busulenga [3] se intreaba 'daca eroul este un membru al cuplului, al perechii, asa cum s-ar putea crede la o lectura fugara, sau el este o unitate originara, un arhetip care vorbeste pentru cei doi (.). Frecventa schimbare a perspectivei din partea eroului - sustine autoarea - ne descumpaneste, pierdem cate o clipa directia demersului liric. Avem impresia interferarii, a coliziunii grave intre afect si spiritual, intre taria vointei si slabiciunea trupului':

'Tu stii ce lung si aprig luptai ca sa te capat,

 Cu mine-ntai, cu tine, cu pizma tuturor.'

  (Sonetul CLXXXIV)

Dubla  ipostaza reflecta insasi pendularea artistului intre obiectiv si subiectiv, intre contingent si metafizic, iar ambiguitatea discursului invita, inainte de toate, la cunoasterea in profunzime a creatiilor lirice anterioare ale poetului. Pentru ca in acest din urma mesaj  Vasile Voiculescu  nu mai comunica; el nu mai are nimic de adaugat. Fiecare sonet se vrea o cuminecare 'de slava si mister', asezata la raspantia dintre religie si magie, o initiere in virtute prin pacat, ca intr-o 'liturghie slujita-mpatimirii' (Sonetul CCVI):

'Sunt psalmii mei de taina, o ruga necurmata,

 in ei am pus Iubirea langa Eternitate,

 Sa lupte cu vrajmasul Destin ingemanate.'

(Sonetul CLXXVI)

Regasirea perechii, atunci cand se realizeaza, reoranduieste intreg universul, iar unirea este consfintita prin sacrificii nu animale, ci astrale. in felul acesta, cuplul este despartit de lumea ramasa profana si de sine insusi, fiind adus inaintea divinitatii supreme drept chezasie intru supunere, intru smerenie ori intru dragoste:

'Stiu si-o voiesc; aceasta mi-e ultima viata.

 Nu mai renasc de-acuma, caci, iata, te-am gasit.

 Deschizi eternitatea: in pacea ei mareata

 Se-ncheie ratacirea-mi c-un glorios sfirsit.

 Da-mi mana, nu-i nevoie de-aripi. O-mbratisare:

 Misterioasa carne se face duh in noi;

 De dincolo de ceruri se-ntinde-o asteptare,

 Perechea mea pierduta sa vie inapoi.

Ce astri, sus, acolo, cad  jertfa implinirii,

Junghiati pentru ospatul de foc al regasirii?'

  (Sonetul CCV)

Tonul este grav, ceremonios: incercarea de regasire a celuilalt este, in fapt, una de cautare a propriei fiinte. Dragostea devine astfel o modalitate de cunoastere si de autocunoastere, caci Eros - dupa cum o atesta si Socrate in Cuvantarea [4] lui - este 'la gandire patimas si fecund in acelasi timp,(.) este vraci temut, e un fermecator si un invatator de intelepciune'.

Prin iubire se patrunde astfel in cele mai ascunse abisuri ale fiintei - pretext pentru autor de aleasa poezie filozofica:

'Rostogolit pe dare de flacari, ca-ntr-un iad,

 Ma-ntorc, cantand in carne. Ma doare numai visul

  Ca mai presus de fire, putand sa o rastoarne,

  Iubirea e samanta eternitatii-n carne.'

(Sonetul CCXXXV)

Pasiunea il lumineaza pe poet ('Prea tanara, iubirea n-are minte/ Si totusi mintea mea din ea se naste.' - o spune si William Shakespeare in Sonetul CLI), remodelandu-i universul ('Si inteleg prin tine acum intreaga fire.' - Sonetul CLXVIII ) si captandu-l mai echilibrat in devenirea  cosmica ('.pentru mag,/ Pamantul n-are margini, nici cerurile prag' - Sonetul CLVIII). Chiar si viata, faramitata cu buna stiinta, poate fi recladita, dragostea fiind activa, creatoare:

'Asa cum zilnic hrana o maruntim in gura,

 Asijderea viata o destramam in clipe.

 Iubirea de mai poate la loc s-o infiripe,

 Cum izvori din sine, dumnezeiesc de pura.'

(Sonetul CXCIII)

Ea este 'unica vecie data noua' (Sonetul CLXXXIII), singura care da sens Timpului necrutator, scriitorul roman depasind astfel viziunea 'batranului Will', pentru care afectiunea e supusa, totusi, vremelniciei: 

'Cand vad cum se preschimba-ntruna firea,

 Cum firea, chiar, se macina pe ea,

 Incep sa ma gandesc la prabusirea

 Prin care timpu-si fura dragostea.'

  (Sonetul LXIV)

Merita remarcat faptul ca, la Vasile Voiculescu, pasiunea reclama o permanenta luciditate. insasi varsta la care compune sonetele (spre deosebire de Dante Alighieri ori de William Shakespeare) ii permite sa vada cu mai multa intelepciune experienta erotica:

'Eu, ce traiesc tot timpul printre semnificatii,

 Si nu ma amageste usor o-nfatisare,

 Pot sa prefir minciuna din minunate gratii,

 Zaresc ascuns pumnalul sub calda-mbratisare,

 Te-am stravazut prin toate a tale pavezi grele,

 Nativu-ti bloc de aur a rezistat intreg,

 Supus regalei ape a rautatii mele,

 Cu care musc pe oameni, sa-i cerc si sa-i aleg.

 Caci e intelepciune a sti sa fii si rau,

 Sub incercari si cazne da probe tari simtirea.'

(Sonetul CLXVI)

Aceasta cu atat mai mult cu cat femeia are sufletul 'adanc intortocheat', aidoma unui 'vast labirint' care prin dificultatea pelerinajului nu numai ca intarzie sosirea la centrul ravnit, dar si interzice accesul celor neinitiati:

'Multi indrazneti pieira in tainitele-i sumbre,

 Feciori eroici, prada dati fiarei suverane.'

  (Sonetul CLXV)

Minotaurul care 'domneste nendurat' in sufletul iubitei indeplineste o functie de aparare impotriva raului si a intrusilor porniti sa-i descopere tainele, intimitatea, iar centrul protejat de labirint e rezervat doar aceluia care pe parcursul probelor initiatice se dovedeste demn de a avea acces la revelatia misterioasa.

Singur indragostitul-poet isi poate ingadui sa coboare 'fara teama-n vartejul de capcane' deoarece prin firul Ariadnei nazuieste sa ramana legat pentru totdeauna de locul secret (si, deopotriva, sacru):

'Si nu ca sa scap din cursa il tin si il desir,

 Ci mai afund sa intru in neagra-mparatie;

Dedalicul tau suflet locas mi l-am ales

Si jur ca niciodata din el n-am sa mai ies.'

  (idem)

O alta semnificatie spre care ne indruma textul (in consens si cu alte creatii voiculesciene) este aceea ca labirintul mai poate duce in interiorul sinelui. Pe masura ce sporeste dificultatea piedicilor, se transforma pelerinul insusi, astfel ca la capatul  calatoriei spiritualul sa invinga materialul, iar eternitatea sa supuna vremelnicia.

Prin urmare, Vasile Voiculescu isi propune sa resacralizeze femeia (pe care un Charles Baudelaire, de pilda, a smuls-o de pe piedestal), alaturandu-se cantaretilor Renasterii si celor din Evul Mediu.

Astfel, in timp ce Beatrice a lui Dante Alighieri  [5] este un simbol al dragostei de frumusete, de bine si de adevar:

'Caci fara tine toata

  putinta binelui e in scadere.'

  (Le Rime, 37 - XC),

al aspiratiei catre o 'fericire in ceruri' [6] si al perfectiunii universale:

'Perfecta-i cata poate fi faptura;

 Cu dansa frumusetea se compara.'

(Vita nuova, cap. 19),

madonna Laura a lui Francesco Petrarca il invata pe poet sa-si castige faima cantand-o:

'Preablandei adieri [7] ce norii-alunga,

 trezind prin codru mugurii la viata,

 ii recunosc suflarea ce ma-nvata

 sa-ntrec pe altii, nimeni sa m-ajunga.'

(Cantzonierul [8] - CXCIV),

iar Vittoria lui Michelangelo Buonarroti este o femeie 'desavarsita intru toate', o oglinda a dumnezeirii, un izvor de puritate:

'Iubirea este insasi frumusetea

in inima-nchipuita sau vazuta

  si sora cu virtutea si nobletea.'

(Cantzonierul [9]- XXXVIII);

cu toate acestea, vechea galceava a trupului cu sufletul nu se rezolva - la autorul Cantzonierului - in favoarea celui din urma:

'Traiesc intru pacat murindu-mi mie;

nu eu, pacatul viata mi-o traieste;

  din cer ce-i bun, ce-i rau din mine creste,

  din insami vrerea ce sa vrea nu stie.

 Zeu mi-am facut din trup ce ma struneste,

  din libertate sluga. O, tarie,

  ce viata mi-ai sortit, ce agonie!'

(idem, XXXII)

Cat despre 'doamna bruna' a lui William Shakespeare, 'inger pacatos'(Sonetul CXLIV) care umileste la nesfarsit 'captivul' ce-i este 'la cherem' (Sonetul LVIII), pricinuindu-i manie si dispret fata de sine insusi (Sonetul CXLI), ea ramane, totusi, nepieritoare, tocmai prin versurile pe care i le inspira:

'Icoana ta va fi nemuritoare;

 Eu, pentru toata lumea o sa mor.

 Eu voi avea o groapa ca oricare,

 Tu, un mormant in ochii tuturor.

 Drept monument o sa-ti inalt poeme -

 Le vor citi priviri ce nu sunt inca

 Si glasuri peste timp or sa te cheme,

 Cand noi vom fi doar umbre-n noapte-adanca.

 Prin harul penei mele te voi scrie

 Pe buze tuturora pe vecie.'

  (Sonetul LXXXI)

Astfel, la toti sonetistii amintiti, amorul si poezia ating eternitatea una prin cealalta; ele inalta fiinta umana, implinindu-i dorinta de purificare si de perfectiune.

Revenind la Vasile Voiculescu, observam ca absenta iubirii (sau chiar lipsa ori tradarea iubitei) afecteaza major lucrarea in Frumos, secatuind-o, pentru ca Femeia  reprezinta un izvor de energie ('un potir de unde sug viata si strang mir' - Sonetul CLVIII; 'tanarul meu soare' - Sonetul CLXXI; 'genial tutore al geniului meu' - Sonetul CLX ), fara de care 'duh, faima, fantezie/ .toate se sting, reci scanteieri'. Pana si cantecul prin care o venereaza trubadurul este 'ravna pitica si desarta' pe langa frumusetea iubitei - 'intrupare a celui mai pur sonet' (Sonetul CCXVIII).

In momente de netihna si de secatuire, poetul o invoca patimas ('la piept cu tine mi-e paradis pieirea' - Sonetul CXCII ), iertandu-i (de la inaltimea rece a omului superior) infidelitatea:

'Ca m-ai tradat tot timpul nu-ti socotesc o vina.

 Pacatul e ca astfel pe tine te tradezi;

 Esti propriul tau Iuda.'

  (Sonetul CCVII)

ori transformand suferinta in imbold creator:

'Sa preaslavim fugara, si-n loc de razbunare

 Sa stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cat

 Sa stea podoaba lumii hidoasa ei tradare.

 Dar cine viers si suflet acum sa-mi imprumute

 Daca-mi lipsesti tu, insati, esenta a minunii?'

  (Sonetul CLXIII)

ii reproseaza, alteori, neputinta de a se spiritualiza si chiar superficialitatea receptivitatii sufletesti:

'Tu ai numai ureche de-ti trebuie cuvinte?

 Alt soi de graiuri nu simti? Cu inima n-auzi?

 Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte

 Si pentru taina lumii doar ochii calauzi!'

  (Sonetul CCXVI),

in ciuda ostenelii artistului-demiurg de a o replasmui:

'M-am despoiat de taina, de-nalta-nvestitura,

 Ca sa-ti imbrac unica si goala-ti frumusete.'

  (Sonetul CLXXXVIII);

  'ti-am supt adanc esenta si te-am golit de tine.

 Cu tot ce-am strans din tine curat, ca Prometeu,

 Am sa te-alcatui altfel, dar suflet iti dau eu.'

(Sonetul CCXXIX)

Pe de alta parte, chiar poetul lupta sa scape de patimasul sau trup, supus ispitei salasluite in frumusetea femeii (Sonetul CCXXX). insa aceasta ar insemna incalcarea 'suavei legi' a firii si mai ales a conditiei de artist: 'E lege frumusetea sa o adori oriunde' (Sonetul CCXIV). O spune si Platon: 'Caci daca viata merita prin ceva s-o traiasca omul, numai pentru acela merita care ajunge sa contemple frumusetea insasi'.[10]

 Indragostitului nu-i ramane, asadar, decat sa inalte fatala splendoare feminina dincolo de aspectele ei imediate, nemijlocit accesibile. Ca in  marea poezie a lumii, incepand cu delicata poveste de iubire dintre regele Solomon si pastorita Sulamita, trebuie sa vedem in imaginile care infatiseaza trupul iubitei simboluri ce dezvaluie chemarea la unitatea primordiala a tuturor elementelor firii. Iubirea, forta suprema a intregului univers, este singura ce poate fagadui reintoarcerea in patria originara:

'Ce-adanc rimeaza-ti ochii cu cerul vast de vara,

 Si buzele sunt rima suavei aurori,

 Iar duhul, panoplie de foc, fara povara,

 Sta-n carne cu lumina asijderea surori.'

  (Sonetul CCXVIII)

Prin urmare, fiinta pe care poetul o venereaza/o blestema nu este alta decat mireasa vesnica, principiul feminin, unul din cele doua aspecte complementare ale omului, ale existentei, ale dumnezeirii. Fara uniunea cu acesta, elementului masculin ii lipseste insasi putinta de a se cunoaste pe sine:

 'Abia acum descopar maretele-ncaperi

 Ce stau desarte-n mine cu obloane de-nchisoare',

dar si de a cuceri gratia divina:

'Caci nu e fericire mai grava decat chinul

 Si dulcea zvarcolire sa-ti plac, sa te castig,

 Mandria de a-ti fi scaun, sa-ti odihnesti destinul.'

(Sonetul CLXXI)

Frecventele aluzii biblice au determinat unii cercetatori sa incadreze sonetele in lirica de inspiratie religioasa, fiecare poem fiind considerat o ruga adresata cerului. Sa luam, de pilda, Sonetul CXC , unul din cele mai elocvente in favoarea dublei interpretari:

'Nu te-am putut cuprinde sa fii numai al meu,

E cum as cere lunii sa arda noaptea-n sfesnic.

 ti-e locul intre stele. Ci, oricat de pigmeu,

 Mi-e dragostea cer, iar tu, luminatoru-i vesnic.

 Stiu, intre noi sunt doua iubiri: a mea si-a ta;

 Nu ne-a-nchegat in sine o unica simtire:

 Tu firul tau oricand vrei poti rupe sau scurta,

 Dar lantul meu ramane si-i fara-mpotrivire,

 Nici spatiul, nici timpul nu izbutesc sa-l roada,

 Rugina deznadejdii il lasa neatins;

 Nu-l simti cum fremateaza salbatic de intins?

 Ca sa te urmareasca, navalnic, ca pe-o prada,

  Chiar pan'la cellalt capat al lumii de-ai fugi,

  inverigat de tine, cat lumea s-ar lungi.'

La fel este si Sonetul CLXXIX, in care iubirea adevarata genereaza cele mai alese virtuti (propovaduite si in cartile sacre).

Dintr-o poezie scrisa in 1958 am putea deduce ca insusi autorul opteaza pentru o asemenea varianta:

'O, Doamne sfant, vorbesc si eu in dodii.

 Cand te cobori sa priveghezi prin zodii

 La randuiala turmelor de stele,

 Ia seama si spre laudele mele,

 Primeste-mi fumul jertfei de mirodii.

 Poate ma stii., sunt faur de sonete,

 Si-mi atipesc, pe ritmuri indelete,

 Urechea inimii la pasii tai.'

  (Vorbesc si eu in dodii, vol. Clepsidra)

Intr-o lucrare aparuta in 1995, Bartolomeu Valeriu Anania evidentiaza cu claritate ca sonetele 'nu reprezinta o lirica erotica, desi erotismul colcaie in ele, uneori violent, de la un capat la altul. Iubirea celor doi indragostiti e o agape. (.) Voiculescu imprumuta limbajul eros-ului si-l transfera, conotativ, in aria lui agape, dandu-i acesteia carnatie, relief, culoare, putere (.). Erotismul. nu e nimic altceva decat o problema de limbaj poetic.'[11]

Daca pornim insa de la poetul elisabethan in a carui descendenta se asaza prin insusi titlul volumului, suntem indemnati sa apreciem sonetele drept o monografie a iubirii. pamantesti, in stradania ei de a depasi vremelnicia prin arta; o experienta careia ii sunt inerente fluxurile si refluxurile ('.iubirea, ca luna, are faze,/ Cand creste si cand scade pana la-ntunecime' - Sonetul CCXIII ), constituind, de multe ori, un izvor de suferinta pentru cel 'osandit':

'Sa fie dar Iubirea o masca a Durerii?'

  (Sonetul CLXXV);

'De gerul voluptatii durerile-mi scanteie,

 Si vitiul, deodata naprasnic diamant,

 Placerea imi resfira in mii de curcubeie,

 C-un capat in edenuri, scrasnirea-n celalant.'

(Sonetul CCI)

insa durerea caleste pasiunea:

'Cu cat e mai fierbinte, lovita de-i iubirea,

Ca fierul ros, de faur batut cu maiestrie,

La fel se oteleste si ea si se mladie.'

(Sonetul CLXVI);

poetului indragostit amaraciunea ii este vital necesara, prin aceasta el dovedindu-si puterea demiurgica de a schimba infatisarea lucrurilor, de a le preface in contrariul lor:

'Si astazi, mari otravuri cu care m-am deprins,

 Dispretul tau, tradarea imi sunt trebuitoare;

 Intrate-adanc in carne-mi, tin viata de invins,

 Cat lipsa lor mi-ar fi si mai ucigatoare,

Caci ele, printr-o vraja, sunt insesi rasturnate,

Iubirea si credinta, pe dos si blestemate!'

(Sonetul CLXI)

Astfel, suferinta se transfigureaza, reintrupandu-se la modul superior, in Arta:

 'in scoica mea inchisa, darz, far'de rasuflare,

 incet ia suferinta chip de margaritare.'

  (Sonetul CLXXIX)

Gasim concentrat in aceste versuri un intreg destin poetic, cladit din 'cuget si pati-

ma-mpietrite', ale carui dimensiuni interioare inca nu sunt pe deplin cunoscute.

(Prof. Delia Pop)

NOTE:

[1] William Shakespeare, Sonete si poeme, in romaneste de Neculai Chirica si Dan Grigorescu, Prefata si tabel cronologic de Dan Grigorescu, Ed. Minerva, Bucure¥ti, 1974.revin la text -->

[2]Platon, Cuvantarea lui Agaton (196e), in Banchetul sau Despre amor, Traducere de Cezar Papacostea, Ed. IRI, Bucuresti, 1996, p. 108.  revin la text -->

[3] Zoe Dumitrescu Busulenga, Vasile Voiculescu. Poet al unor mituri esentiale, in vol. Itinerarii prin cultur¥, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1982, p. 146. revin la text -->

[4]Platon, Cuvantarea lui Socrate, in op. cit., p. 118 (203d).  revin la text -->

[5]  Dante Alighieri,  Opere minore , Introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Ed. Univers, Bucuresti, 1971. revin la text -->

[6]diminutivul Bice (cu care i se adreseaz¥ Dante), in interpretare medievala, inseamna 'beatitudo in coelis'.  revin la text -->

[7]Laura < it. l'aura 'adiere'.revin la text -->

[8]Francesco Petrarca, Can'tz'onierul, in vol. Rime, Traducere, antologie, note si tabel cronologic de Eta Boeriu, Cuvant inainte de Alexandru Balaci, Ed. Univers, Bucuresti, MCMLXX.revin la text -->

[9]Michelangelo Buonarroti, Rime, Traducere, selectie, cuvant inainte si note de Eta Boeriu, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975.  revin la text -->

[10]  Platon, op. cit., p. 129 (Cuvantarea lui Socrate). revin la text -->