Sonet
'Sonetul' lui George Bacovia, aparut in volumul 'Plumb' (1916),
exemplifica toate mutatiile tematice si prozodice inregistrate de aceasta
poezie cu forma fixa prin adaptarea ei la estetica simbolista bacoviana.
Utilizat inca din secolul al XlII-lea in Italia, trecand prin Renastere,
clasicism si romantism, folosit in creatii remarcabile de Charles Baudelaire,
sonetul are in cazul lui Bacovia particularitati adecvate viziunii proprii
asupra lumii cuprinse de un iremediabil declin existential. Dezarticularea
limbajului poetic, una din trasaturile evidente ale creatiei bacoviene, care
transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un antisimbolism tot
mai vizibil, se produce si sub aspect prozodic, chiar intr-o poezie cu forma
fixa, cu rigori in mod normal de neinlaturat. Sonetul bacovian nu respecta
masura unitara a versurilor (versul al doilea are 13 silabe fata de 11 ale
celorlalte), rimele au banalitatea vorbirii comune, iar unele cuvinte se
repeta, 'noapte', 'casa', 'triste', accentuand universul
obsesiv al poeziei.
Tematic, in Sonet' este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru,
folosindu-se din plin instrumentarul simbolismului bacovian: noaptea 'uda,
grea', incarcata de o materialitate lichida, mahalaua potopita de
intuneric, ploaia ajunsa la proportii diluviene, ceata in care se contureaza
prezente umane estompate, sugerate prin 'rosii felinare', crasmele
marginase, case cu ziduri vechi, nesigure, in daramare: 'E-o noapte uda,
grea, te-neci afara./ Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -/ Ard, afumate,
triste felinare/ Ca intr-o crasma umeda, murdara.' Este un spatiu
sufocant, inchis, 'fara zare', care invadeaza si inabusa fiinta
umana, prin proiectii terifiante de umbre launtrice, cuprins, sub efectul
licorilor bahice, de balans, de instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion),
pe care finalul sonetului o descrie in versuri memorabile.
Lumea devine, in aceste versuri sugestive, o imensa carciuma, un spatiu al
pierzaniei, ca in volumul de poezii 'Alcooluri' (1913), de Guillaume
Apollinaire. Felinarele sunt 'obosite', rosii, sugerand transcenderea
lumii intr-un paradis al simturilor. Elementul acvatic indeamna la somn, la
uitare, determinand coborarea pe scara timpului, pe vremea potopurilor si a
marilor catastrofe. Lipsa de zare inchide spatiul, creand un univers inchis, in
care betia, alcoolurile tari sunt singura solutie de supravietuire.
Noaptea, de o materialitate palpabila, fluida, se insinueaza treptat in aceasta
atmosfera crepusculara, casele se satureaza de infiltratia acvatica, ziduri-
<echi', macinate de eroziunea timpului si de actiunea dizolvanta a
apei, se afla in acelasi echilibru instabil al planului inclinat, 'stau in
daramare': 'Prin mahalali mai neagra noaptea pare/ Sivoaie-n case
triste inundara -/ S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -/ Prin ziduri vechi ce
stau in daramare.' E o stare de spirit postromantica, determinata de
persistenta ruinelor si de reactii maladive iremediabile, de o 'tusa-n
sec, amara', a insesi vremii apocaliptice, ajunse la capat, la marginea timpului
si a spatiului. Mahalaua este loc infernal, de margine, apocaliptic, cu o
noapte si 'mai neagra' decat in lumea obisnuita, vizitat periodic
pentru licorile bahice, spatiu din care poetul totusi se intoarce, abia gasind
puterea de salvare: 'Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine,
topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.' Poetul,
observa Mihail Petroveanu, incearca sa se uite pe sine in compania confratilor
blestemati', Edgar Poe si Paul Verlaine, 'Ies poets maudits', cu
care se solidarizeaza in manifestari bahice si in viziunea asupra lumii,
detasandu-se de realitate prin fluidizarea narcotica a dimensiunilor, printr-o
perceptie euforizanta a instabilitatii si dezechilibrului ei perpetuu:
'Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/
Si cad, recad, si nu mai tac din gura.' Ion Caraion identifica aici, in
succesiunea ciudata a verbelor ('Si cad, recad, si nu mai tac din
gura'), o 'metafora a caderii', o 'forma a planului
inclinat, in care linia de plutire intra in criza, echilibrul se surpa,
normalitatea primeste in vizita rarirea, diferentierea si avertismentul'.
Cealalta constructie verbala, 'nu mai tac din gura', sugereaza
logoreea ce insoteste caderea, motivand in parte si dezarticularea limbajului
ce se constata sub influenta tariilor alcoolice, situatie observata de altfel,
in plan estetic, de Gaston Bachelard: 'in mod evident alcoolul este un
factor de limbaj. El imbogateste vocabularul si elibereaza sintaxa.'
Simbolurile predominante in aceasta poezie sunt cele ale mortii ce asteapta
intr-o margine intunecata a lumii, prin care eul poetic trece periodic, reusind
totusi, inca, sa se salveze. Felinarele rosii pregatesc calatoria spre lumea
cealalta. intunericul noptii e in concordanta cu 'ceata', cu
felinarele 'fara zare', epitetul 'afumate' sugerand
aglomerarea atmosferei apocaliptice, nota de vechime a lumii, aflata in prag de
prabusire.
in aceasta atmosfera incerta, de asteptare si dezechilibru, poetul sufera de
extaze bahice, se supune exceselor hedoniste: 'Ca Edgar Poe ma reintorc
spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic
nu-mi pasa.' Poetii romantici si simbolisti se dedica acelorasi
manifestari existentiale, sufera de 'le mal du siecle', dispusi la
mari incercari ale fiintei. Starea de betie, proprie simbolistilor, produce
euforie, se transforma intr-o manifestare de infailibilitate proprie. Drumul
spr-e casa determina o ratacire salvatoare in acest labirint al mahalalei:
'Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/
Si cad, recad, si nu mai tac din gura.' Poezia se constituie in jurul unui
sentiment nedeslusit, de continua alunecare, de trecere in starea de visare,
indusa prin licori euforice. Carciuma devine un suprapersonaj, proiectand un
tablou intunecat al lumii, in care predomina starea de neliniste, de
nesiguranta a fiintei, un fior nedeslusit al extinctiei, sugerat prin epitete
ale disolutiei si ale apasarii materiale si psihice: 'uda',
'grea', 'triste'. Tusea, ca exteriorizare maladiva a
fiintei, este 'amara', fulgurantele personaje bacoviene suferind de
ftizie, boala concordanta cu umiditatea si dezagregarea structurala a lumii.
Rosul, singura lumina ce domina in acest peisaj cu influente de tenebre,
sugereaza o imagine de infern insidios, aflat intr-o subtila, irepresibila
expansiune spatiala.
Teme si motive ale poeziei 'Sonet'
. Starea de apasare, de continua macinare a nervilor, data de tenebrele
noptii acvatice.
. Mahalaua, loc marginas, cu case triste, cu ziduri in daramare, cu strazi
luminate de felinare rosii.
. Taverna, punct de intalnire a oamenilor care locuiesc in zone tributare
infernului.
. Betia, corelata cu visul, accentuand starea de dezechilibru a lumii.
. Labirintul intoarcerii spre casa, al salvarii eului de absorbtia
intunericului si a neantului.
