Particularitati ale constructiei subiectului precum si ale discursului narativ in basm si povestire

Specia Componenta

Basmul cult

Povestirea

Definitia

Relatare asumat fantastica.

Povestea (la Creanga) se initiaza parca de aproape, cu intamplari petrecute de curand, intr-o lume cunoscuta si accesibila ascultatorilor, iesita temporar din sfera miticului.

Reconstituire cu martori-anonimi, cunoscuti, cu personaj- narator a unor evenimente reale. Povestirea este inainte de toate arta de a comunica unui interlocutor, cu sentimentul cert al deplinei audiente si comprehensiuni. De cele mai multe ori povestirea se angajeaza epic pe un motiv insolit, unic, chiar senzational, facand deliciul ascultatorului.

Caracter esential

Diegeza este construita pe un sablon narativ.

Diegeza este, ca si in poveste, incitanta si este prezentata ca adevarata. Discursul auctorial pledeaza pentru autenticitatea intamplarii.

Narator

Reproduce ceea ce a fost odata ca niciodata, dintr-o perspectiva omniscienta, fara sa incerce sa-si desconspire identitatea.

Se individualizeaza  prin denotativele care vadesc implicarea totala a povestitorului; el intretine colaborarea intre instantele comunicarii narative, este subiectiv in prezentarea faptelor si a personajelor.

Trasaturi

Actiune

Actiunea se desfasoara linear prin adaugare de episoade respectand momentele subiectului, fiind declansata de o lipsa. Eroul parcurge mai multe peripetii la capatul carora dovedeste maturitate.

Actiunea se desfasoara linear, respecta momentele subiectului, este relatarea retrospectiva a unei intamplari ce apartine trecutului, prin evocare.

Naratiune

Naratiunea se face la pers. a III-a, este pusa pe seama vocii auctoriale; naratorul este omniscient. Fabula sustine tema binelui biruitor. Limbajul autorului este unul popular, cu elemente de oralitate si adresari directe, care tradeaza pactul afectiv, naratiunea intradiegetica. Naratiunea este incarcata de simboluri specifice creatiilor populare.

Naratiunea la pers. a III-a este intalnita in rama povestirii, care este pusa pe seama vocii auctoriale- narator abstract. Subiectul povestirii propriu-zise este prezentat de naratorul- personaj sau de naratorul-martor, cu subiectivitate. Povestitorul foloseste un limbaj predominant popular, caracterizat prin expresii colocviale, cuvinte de larga raspandire, uneori elemente specifice oralitatii, ceea ce face uneori ca intre vorbirea personajelor si cea a naratorului sa existe diferente minime.Registrul simbolic este sustinut de credinte stravechi si de atitudinea naratorului.

Roland Barthes definea povestirea ca un schimb intre narator si naratar, intemeiat pe dorinta unuia de a povesti si a altuia de a recepta experienta umana.

Personaje

Personaje arhetipale, exponente ale principiilor bine/rau, aflate in conflict, pana la maturizarea eroului principal. Personaje cu puteri supranaturale, care il ajuta sau il sfatuiesc (mistagog), pe erou (neofit) in vederea atingerii idealului suprem.

Personaje legendare, simbolice. Constructia tipologica este sustinuta de portretul fizic, care este facut fie de vocea auctoriala, fie de naratorul-personaj, fie de alti participanti la actiune, de atitudinea si gandurile personajului.Portretul este realizat prin caracterizare directa, indirecta sau chiar autocaracterizare, este subiectiv, naratorul insistand pe trasaturile surprinse emotional.

Timp  Spatiu

Timpul neprecizat situeaza intamplarile in atemporalitate, in illo tempore. Spatiul se defineste prin peisaje si fiinte fantastice: tinuturi ale crailor sau imparatilor, gradina ursului, padurea Spanului e.t.c.

Timpul este magic, pentru ca orice reconstituire prin forta cuvatului renoveaza lumea. Frumusetile inalterabile ale povestirilor sunt rezultatul unei viziuni temporale si spatiale de natura sa aureoleze ori sa invaluie oameni si intamplari. Timpul este vag precizat "intr-o departata vreme, de demult..", ne apropie de in illo tempore din basm. Hanul, metafora imaginarului (N.Manolescu Imaginarul sadovenian), este invaluit intr-o aura de legenda folclorica, unde un anume climat ingaduie cele mai neverosimile si fermecatoare intamplari.Hanul impune retrospectia; perspectiva temporala favorizeaza acea inclinatie spre atributele fantastice ale locurilor.Calitatea fundamentala a hanului este de suprapersonaj, cronotop, "cetate..", granita intre lumea realului si lumea povestirii.

Unghiul compozitional are o simbolica prezenta determinata de timpul real, al intamplarilor, timpul povestit, al "toamnei aurii", situata in illo tempore, timpul evocat al celeilalte Ancute, timpul povestirii, al naratorului anonim, care evoca o "indepartata vreme", un timp fabulos .

Incipit/ Final

Desi basmul debuteaza cu o formula consacrata: "A fost odata ca niciodata", textul lui Creanga debuteaza ex abrupto, cu formula "Amu cica era odata", formula care nu mai este negata si ancoreaza actiunea mai aproape de zilele noastre, situand textul la intersectia dintre povestire si basm. "Amu" (timpul discursului), prin care se patrunde in spatiul narativ, reluat de mai multe ori pe parcursul textului pentru mentinerea atentiei naratarului si "odata", (timpul fabulei), "intr-o tara un craiu", fixand astfel un cronotop fabulos. Finalul este inchis, marcat de un deznodamant bine inchegat, care marcheaza finalul unei initieri si redobandirea conditiei initiale.

"Hanu Ancutei" incepe cu un memorabil exercitiu textual de proiectie in mit a unei lumi reale, deschisa insa catre orizonturi atemporale. Rama corespunde unui metatext cu caracter de generalitate, in care decorul, descrierea naturii detin rolul fundamental. Finalul este inchis, aduce receptorul in cadrul initial si creeaza atmosfera prielnica povestirii unei alte intamplari. La V. Voiculescu incipitul nu cuprinde elemente de decor sau de compozitie, ci este creata in metatext o ambianta senina de introducere a lectorului in fantastic ("In mijlocul lupilor"). Oamenii se intalnesc in anumite momente, lasandu-se furati de tainice aduceri aminte, retraite pe planul povestirii, si deci al evocarii.

Incipitul din "Fantana dintre plopi" este un preambul muzical-evocator, acordul -anticipativ sau mimetic- dintre natura si om, dintre natura si sufletul eroilor de acum, din vremea Ancutei tinere, emitenti sau receptori ai intamplarilor. Protagonistul din povestea mai sus amintita "parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri".

Constructia discursului narativ

Basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul si descrierea. Naratiunea este dramatizata, are un ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor si a descrierilor, iar personajele sunt individualizate prin amanunte: limbaj, gesturi, detalii de portret fizic. Dialogul are o dubla functie:dezvolta actiunea si caracterizeaza personajele.

Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive.Dialogul are rolul de a dramatiza relatarea personajului-narator, care se incheie cu deznodamantul povestirii. Naratiunea poate sa aiba un epilog care consta in dialogul ascultatorilor si in comentariile naratorului-anonim, care inregistreza efectul actului nararii asupra povestitorului: intoarcerea spre sine si in trecut. Exista o dubla ipostaza in situarea celor doua elemente ale povestirii:povestitor si intamplarea evocata de acesta. Ea consta intr-o dubla prezenta: comentatorul prim (autor abstract, vocea auctoriala), care intervine pentru a separa planul evocarii de acela al timpului prezent si eroul ispitit sa recheme din trecut intamplari tragice sau placute prin deznodamantul lor. Este tipul povestirii in rama (conte ŕ tiroir).

Atmosfera

Ca si in povestire naratorul "regizeaza" o anumita tensiune, un suspans pe parcursul povestirii, pentru a tine mereu treaza atentia si interesul receptorului.

Intre povestitor si ascultatori exista o conventie artistica, dupa care in basm este posibil orice. Nimic nu este nefiresc, pentru ca actioneaza doar imaginatia.

Atmosfera este un anume climat care invita la destainuiri, alteori o lume reinviata, cu vechi si grave mistere, cu un ritual magic descins dintr-o originala intelegere a lumii. Specia inchide in ea semnificatii filosofice, statornice adevaruri despre oameni, realizand legaturi temporale intre o vreme trecuta si prezent. Acesta din urma declansaza fluxul memoriei, al unui timp vag, adesea foarte indepartat. In aparenta povestirea se retine prin pitoresc. In realitate, ea pregateste lectorul pentru atmosfera de "legenda". Intr-un crescendo propriu speciei, se pregateste ceasul veritabilei intamplari. Prin ea se disociaza planul autentic al povestirii, se realizeaza o trecere in trecut. Timpul trecut se percepe mai viu. Se reveleaza situatii, intamplari misterioase, descinse din credintele oamenilor. Actele si faptele oamenilor obliga la o viziune hiperbolica.

Registrele stilistice

Registrele stilistice popular, oral si regional confera originalitatea limbajului care difera de al naratorului popular prin specificul integrarii termenilor, al modului de exprimare. La Creanga limbajul este nota definitorie a operei sale, personajele sale mai mult vorbesc decat actioneaza. Limbajul cuprinde termeni si expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, eruditia paremiologica. Frecventa proverbelor, a zicatorilor versificate da rapiditate povestirii, produce haz, expresivitate si umor. Portretizarea celor cinci monstri se face prin descriere si dialog. Arta lui Creanga se manifesta din plin aici prin viziunea caricaturala, ironie, umor, dialog scanteietor, portret definitoriu grotesc realizat prin hiperbolizare.

Farmecul zicerii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular, arhaic, regional. Limbajul personajelor este antitetic celui folosit de naratorul-personaj, indicand diferenta sociala si culturala. Expresivitatea limbajului este data de prezenta figurilor de stil cu rol de caracterizare a personajelor sau a atmosferei de legenda.

La V. Voiculescu limbajul este diferit, pentru ca naratorii nu mai sunt de factura populara, auditoriul este cultivat si cunoaste practica cinegetica mai mult livresc.

Oralitatea

Oralitatea da textului scris impresia de zicere. Oralitatea se realizeaza prin expresii narative tipice, prin implicarea subiectiva a naratorului prin folosirea pers. I (ingerinta auctoriala), sau prin folosirea dativului etic, a propozitiilor exclamative si interogative (pactul afectiv), inserarea de fraze ritmate, expresii onomatopeice sau idiomatice.

Emitentul se adreseaza direct receptorului de la care asteapta o reactie. De aici si marcile de oralitate ale discursului narativ si accentul pus pe functia fatica prin care povestitorul se asigura ca este stabilita comunicarea cu publicul. Marcile oralitatii pot aparea sub forma prezentei pronumelui personal de politete, a pers. a II-a, plural, a pers. I singular sau prin prezenta vocativelor, a constructiilor incidente, a interjectiilor. La Voiculescu este utilizata pers.I singular, ca semn al asumarii intamplarilor prezentate, fara prea multe marci de oralitate, pentru ca fiind vorba de un alt nivel al derularii povestirii, naratorul nu este nevoit sa recurga la mijloace de mentinere a legaturii cu naratarul.

Fantasticul

Faptul ca actiunea oscileaza intre real si mitic sau ca ne aflam in aceasta permanenta ambiguitate real-fantastic este demonstrat prin aceea ca personajele umane respecta toate caracteristicile unor fiinte obisnuite. Elementele supra-naturale se evidentiaza prin insusirile neobisnuite ale personajelor adjuvante ale protagonistului (calul, Sfanta Duminica, fiintele fantastice vorbitoare). Elementele fabuloase construiesc o imagine ireala a lumii in care are loc actiunea. Cei cinci monstri sunt portretizati dupa tehnica paradoxului, a grotescului si a hiperbolei. Pasari-Lati-Lungila domina dimensiunile terestre si cosmice, este o sinteza intre microcosmos si macrocosmos.

In literatura romana termenul fantastic este folosit in calitatea lui de element functional.El produce un context esoteric, cu valori ritualice, deschizand opera tocmai prin ambiguitate artistica. Echivocul, disimularea, sistemul referintelor si al conventiilor, dedublarile sunt ipostaze ale fantasticului. Intentiile povestirilor sunt supuse patosului sanctionarii sau al reparatiilor pe plan etic. In povestiri se recreeaza mitul, se retranscrie intamplarea cu multiple elemente de fabulos (Roger Caillois).La Sadoveanu se judeca povestirea in raport cu altele, se presupune o competitie, dupa model boccaccian. Impresia e de ciclu nesfarsit. Povestirea este o parabola cu intentii moralizatoare, cu semnificatii general-omenesti.

Fabulosul e un timp sarbatoresc prin definitie, iesit cu desavarsire din ceea ce este "natural", desi apartine "realului" ingemanat cu sacrul, cu magicul. Vremea povestirilor, este, deci, vremea fericirii, sarbatoare a spiritului.

Concluzii

Basmul, povestirea ne pun in situatia de a trai evenimente esentiale, dar si valori ale traditiei, organizate intr-un spectacol captivant al fanteziei. Povestea invinge raul, mangaie, vindeca, purifica, desfata. Povestile lui Creanga "aduc fantasticul si mai aproape de viata ce ni s-a dat"(G.Calinescu). Bucuria finalului din povesti, marcheaza "duhul basmelor". Sarbatoarea profana, recurge la sacru. Caillois desluseste chipul acestei "lumi de exceptie", unde timpul bucuriei (mitic) si timpul angoasei se intalnesc.