CONSTANTIN OLARIU - DE LA CAPSA LA PODGORIA (EVOCARI BUCURESTENE)

CONSTANTIN OLARIU

DE LA CAPSA LA PODGORIA

(EVOCARI BUCURESTENE)

PROLEGOMENE

Am inceput sa astern pe hartie aceste evocari avand credinta ca pot aduce lumini, dar si umbre de taina in marea fantazare ce imbraca istoria oricarei asezari umane.

Mi s-a parut ca nicicand nu va fi indeajunsa re-amintirea, cata vreme ea isi are temeiurile in permanenta destramare si uitare a insesi amintirilor. Caci asezarea in timp a unor taceri si pete de noapte ar fi similara cu o uitare, daca nu cu o moarte nemeritata.

De unde, mai apoi, si curajul dar si dezamagirea in fata unui zid impenetrabil in aparenta, ce se ofera greu descifrarii. Optimist si mai adesea infrant, am simtit curand povara calvarului, drept care intr-o zi m-am oprit. Dupa mult timp, am bagat de seama, prin distantare si detasare, ce mult am gresit. Dar mi-a mai ramas credinta ca, oprindu-ma la vreme din naiva mea eroare, ii pot oferi totusi bunului bucurestean inca un motiv de orgoliu si de ascunsa delectare.

Inchin aceste evocari acelora ce le vor parcurge cu duiosie si ingaduinta, in prezentul sfarsit de veac chinuit de nimicuri cotidiene.

Franturi din nasterea orasului

Aproape toti memorialistii de la sfarsitul secolului trecut vorbesc despre Bucuresti ca despre o asezare haotica, lipsita de orice idee de sistematizare, o incalceala de ulite intortocheate, cu case mici, durate la intamplare, ba la vedere, ba mai inspre fundul unor ograzi, vadind cel mult daca proprietarul e mai instarit ori mai sarac, – si toata aceasta aglomerare avand la inceput, ca reper ferm, doar apa Dambovitei, foarte capricioasa, serpuind prin targ „fara nici un capatai“, ba umflandu-se uneori amenintator, ba abia tarandu-se maloasa. O capitala care pe vremea lui Eminescu nu avea nici canalizare, luminata pe strazi cu gaz lampant si in locuinte mai „inlesnite“ cu lumanari de seu ori de spermantet, foarte rar cu lampi cu petrol (de obicei, la baluri si la petreceri). Abia in deceniile 6 si 7 ale secolului al XIX-lea incep a se pietrui cateva strazi mai centrale cu bolovani de rau, care se adauga la prima artera de circulatie ce lega sudul de nord, Podul Mogosoaiei, taiat si podit pare-se de la inceput (1688) din voia lui Constantin Brancoveanu, pentru a se inlesni legatura Palatului Domnesc de pe malul Dambovitei cu Palatul Mogosoaiei, inaltat tot din osardia aceluiasi domnitor.

Insa chiar si in lipsa unei sistematizari, pe la 1870 orasul avea deja o seama de cladiri impunatoare, palate ridicate in special pe Podul Mogosoaiei, dar si pe alte strazi, si trebuie sa aratam ca exista inscrisuri care stau marturie ca Bucuresti cunoscusera si mai demult zile ceva mai bune, sau macar unele incercari de indulcire a vietii vajnicilor targoveti.

La inceput, Bucurestiul a fost un targ, centru a peste doua sute de sate aflate jur-imprejur, intinse pana catre Gaesti si Comana. Aici, in inima noului targ, a fost durata dupa un timp, in secolul al XIV-lea, cea dintai cetatuie de aparare, mica de 160 m.p., cam pe unde se afla acum ruinele Curtii Vechi, si purtand numele de Cetatea Dambovitei. Un secol mai tarziu, Vlad Tepes ridica impotriva pericolului permanent al unei agresiuni otomane o noua cetate, numita a Bucurestilor, de patru ori mai mare decat cea veche. Prima atestare documentara a denumirii de „Cetate de scaun“ dateaza din 1465, sub Radu cel Frumos, fratele si urmasul la domnie al lui Vlad Tepes, si tot din acei ani s-a pastrat primul document emis cu formula „in cetatea Bucuresti“ (20 sept. 1459).[1] Atunci devine Bucurestiul din targ oras, cunoscand o mare ascensiune in secolul urmator si ajungand a se numara printre cele mai de seama centre urbane din sud-estul Europei. Atunci, sub domnia lui Mircea Ciobanul, apar intaile edificii importante, ca palatul voievodal (Curtea Veche) si biserica de alaturi, edificii ale caror temelii se mai pot vedea si azi.

In secolele urmatoare, Bucurestiul a cunoscut numeroase lovituri, prapaduri, caderi, dar si renasteri, dupa fiecare lovitura izbutind sa se ridice si sa creasca tot mai mult. In secolul al XVII-lea, de pilda, iau fiinta o seama de bresle ale mestesugarilor, organizate pe cartiere, iar negustorii straini –, greci, italieni, turci, armeni –, dau aripi comertului local, astfel ca diverse hanuri cu pravaliile (boltele) lor apar ca o necesitate stringenta. Tot in acest secol, patrunde in oras boierimea, care, alaturi de cinul manastiresc, isi sporeste domeniile dinlauntrul orasului, in general prin deposedare in dauna targovetilor, astfel ca in urma nemultumirilor din ce in ce mai mari izbucneste, in 1655, o prima rascoala, cea a seimenilor si dorobantilor, in fruntea populatiei de rand a orasului.

In 1659, statornicindu-se definitiv capitala Tarii Romanesti la Bucuresti, dezvoltarea orasului capata un nou avant. Se ridica palate, cladiri mari. Se deschid unele strazi. Se formeaza targul de sus (azi Piata Amzei) si cel de jos (azi Piata Unirii de pe cheiul Dambovitei), care alcatuiesc asa-numitul targ dinlauntru, spre deosebire de targul din afara (Calea Mosilor de astazi), precum si noi mahalale, unele si pe malul drept al Dambovitei, pana atunci aproape nelocuit. Despre acele vremuri un calator strain scria in 1708: „Orasul Bucuresti e foarte mare, palate frumoase, mitropolia e sus pe deal si clopotnita inalta, de piatra, e pe deal De acolo se vede tot orasul Vezi multe piete cu barace multe curti inconjurate cu zid Ulitele peste tot sunt pavate 37 manastiri, peste 200 biserici. Pe toate ulitele si in toate curtile sunt puturi adanci; apa de ajuns, paine, struguri, toate din belsug“.[2] Inflorirea din timpul domnitorului Constantin Brancoveanu (1688-1714) este spectaculoasa in ctitorii: domnul recladeste palatul domnesc de langa Dambovita, inalta biserica Sf. Gheorghe-Nou (unde isi are mormantul), cladeste miraculosul palat de la Mogosoaia, infiinteaza tipografii, printre care una la Bucuresti, intareste asezamantul de invatatura superioara al Academiei Domnesti de la Sf. Sava. Exemplul sau a fost urmat apoi de boieri, de negustori instariti si de clerici care au sporit zestrea de cladiri a orasului: spitalul si scoala Coltei, bisericile Fundenii Doamnei, Zlatari s.a.

Tot atunci si-au desfasurat activitatea o seama de mari carturari, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, fratii Radu si Serban Greceanu, talmacitorii Bibliei, mitropolitul Antim Ivireanul, cronicarul Radu Popescu s.a. Secolul urmator (al XVIII-lea) aduce Capitalei o noua si rapida extindere in toate domeniile, in special in acelea ale mestesugariei si comertului, dezvoltare prelungita pana in primele decenii ale secolului al XIX-lea. In 1807, Bucrestiul avea, potrivit documentelor vremii, 3523 de pravalii in toate „vapselele“ (sectoarele) orasului.

Este vremea inceputului expansiunii vertiginoase a negustorimii, a burgheziei comerciale si vremea declinului boierimii, a unor incendii, cutremure si epidemii ce pun la grea incercare populatia Capitalei. Podul Mogosoaiei se imbogateste cu noi palate si cladiri publice, apar biserici noi, precum si case cu doua caturi, in totala discordanta fata de mahalalele cu casute de paianta, bordeie, dughene de scanduri, in vreme ce pentru prima oara se ridica grave probleme edilitare provocate de desele inundatii ale Dambovitei, de lipsa apei potabile, de necesitati ca pavarea sau podeluirea strazilor, stavilirea incendiilor, salubritatea orasului.

Trecand spre si peste cumpana secolului al XIX-lea, transformarile edilitare au devenit si mai sustinute, au aparut tot mai multe constructii din zid, printre noile edificii numarandu-se cladirea Teatrului National, durata intre 1846-1852, si Palatul Academiei (viitoarea Universitate, terminata in 1864); se pun pe picioare Uzina de gaz aerian de la Filaret in 1871, fabrica de zahar de la Chitila in 1872, apar primele legaturi prin cai ferate: spre Giurgiu (1869) si Targoviste (1872) si, incet-incet, iata-ne in frumoasa epoca a mahalalei Noptii furtunoase, a gradinii „Iunion“, a Claponului nascut sub zambetul de neuitat al marelui Caragiale.

Dar inainte de a ajunge la sfarsitul secolului al XIX-lea, de unde ne propunem sa abordam istoria unui Bucuresti de altadata vizibil si azi in faptura sa mereu nelinistita, hai sa ne oprim o clipa iarasi in urma, sa ne incantam urechea, ochiul si sufletul citind cu melancolie ce nota admirativ un calator grec, C.Chesarie Daponte, in 1759, despre capitala Tarii Romanesti: „Din frunte, ca din rasarit, apar stralucitii Bucuresti, auritii Bucuresti, dulcii Bucuresti, mandrul si prea insemnatul si prea slavitul tron al Domnilor“.[3]

Cum s-a nascut ideea de a scrie aceste evocari

bucurestene

Intalnindu-l intr-o zi norocoasa pe un prieten pe care-l stimam mult si il simpatizam intr-atat incat imi permiteam sa-i fac anumite confidente legate de truda noastra cea de toate zilele, i-am vorbit de o posibila carte la care lucram de cativa ani, de o oglinda a Bucurestilor, in viziunea unor memorialisti mai apropiati in timp decat Ionnescu-Gion ori Constantin Bacalbasa, cum ar fi Constantin Argetoianu, Victor Bilciurescu, dar si a unor evocatori intamplatori. La sfatul acestui prieten, am adus o seama dintre tablourile mele bucurestene pana in anii de dupa cel de al doilea razboi mondial, deci pana in anii mai putin cunoscuti azi chiar si generatiilor din primul esalon al nou-nascutilor din deceniile 5-6 ale secolului al XX-lea, cu incredintarea ca inima tarii merita a fi cunoscuta mereu si mereu, ca strazile, bisericile, cladirile publice, pietele pe unde ne poarta pasii fac parte din amintirile dragi noua, dar si din setea noastra de a cunoaste si de a adauga ceva fapturii vii a Capitalei.

Aparent, unele tablouri scapa de sub incidenta perenului, dar ele recompun o atmosfera, un chip vivant al pulsului marelui oras, sugerand printre randuri si incitand la meditatie.

Voi pastra pentru aceste prime evocari, cuprinse in capitolul Itinerar bucurestean, tente usor gazetaresti din anii cand au aparut cateva dintre ele, 1990-1991, in Tara eternului romantic Fanus Neagu, precum si in alte reviste.

UN ITINERAR BUCURESTEAN

BUCURESTENI

Pe vremuri, in Bucuresti, gogosarilor li se spunea „bucuresteni“. Iar bucurestenilor „gogosari“. De ce? Nu stiu. Voi amesteca, deci, Gogosarii Vechi cu Gogosarii Noi. Dar „bosarii“ – mai stie multa lume ce-or fi? (1990)

COSNITA

De la un timp, ne numaram tot mai des banii si cercetam in tacere camarile, cantarim din ochi agoniseala de peste an, sticlele cu tomate, borcanele, butoaiele cu muraturi, damigenele ce plang goale Si daca tot ne numaram banii, ia sa vedem ce socoteli isi facea bucuresteanul cu o suta si ceva de ani in urma, cand isi cata cosnita pentru a bate piata si targul, sa vedem ce marfa era, cat costa, si cum se chivernisea bunul bucurestean pentru a-si plati angaralele de toata ziua.

Cosnita obisnuita intr-o casa de trei-patru persoane – zice V.Bilciurescu in Bucuresti si bucuresteni de ieri si azi, 1945 – consta de obici in: faina 10 bani, malaiul 5 bani, painea 20 bani, jimbla 30, legatura de zarzavat 10 bani, carnea 40 bani, puiul de gaina 50 bani, gaina 80 bani, rata 80 bani, gasca 1,20-1,50 lei, curcanul 2,50-3,50 lei, iepurele 3 lei, vanatul marunt 50 bani bucata, pestele sarat 20-40 bani, proaspat 0,80-1 leu; 1,50-2 lei, oul 0,5 si 0,10 bani, laptele 0,20 bani, smantana 0,40 bani, untul 2 lei, topit 4 lei, fructe 10-40 bani kilogramul, prunele si corcodusele 5 parale kg, portocalele 10 la leu, pepene verde mic 5 parale, borsar 10-15 bani, galben 5 si 10 bani, gazul 10 bani litrul, lemnele 30 lei stanjenul de 3.000 kg, adica 10 lei mia, vinul 20-40-60 bani litrul, infundat calitate superioara 3 lei butelia la Bruzessi si la Carada (doua vestite bacanii de lux), prima pe Podul Mogosoaiei, Calea Victoriei de azi, cea de a doua pe strada Academiei, sampania 4-6 si 12 lei s.a.m.d.

Faca oricine cinstitele socoteli, si crucis si curmezis, ca merita, si incerce a cugeta la tainicul echilibru dintre preturi, stabilit intr-un Bucuresti imbelsugat, din vremea anilor de glorie ai lui Caragiale.

1990

GIMNASTICUL MOCEANU

Cand eram copil, tata imi amintea adesea de un vestit „gimnastic“ din Bucuresti numit Moceanu. Acum am un cotoias roscat, irlandez la culoare si temperament, altminteri cules cu dragoste si cu momele de pe maidan, si caruia, ori de cate ori o ia razna prin locuri amenintator de periculoase, noi ai casei ii spunem „gimnatul Moceanu“.

Tot remarcabilul memorialist V. Bilciurescu ne spune, intarind stiinta parintilor nostri, ca acest Moceanu a fost profesor la Liceul „Sf. Sava“, cel dintai dascal de gimnastica, scrima si jocuri nationale la noi, „un ardelean inamorat de arta lui“. Gh. Moceanu, citez: „cultivase intre altii pe cei doi vestiti elevi ai lui: Petrescu si Velescu, neintrecuti si nemaivazuti gimnastici si calusari, cu cari, in costumul national, cu clopotei la opinci, a strabatut centrele mari din Europa, ducand mladierea saltareata a jocului nostru si maiestria gimnastica pana in Indii, unde li s-a facut o primire entuziasta, inapoindu-se in tara cu diferite distinctiuni si amintiri de prin locurile cutreierate“. Acelasi profesor Moceanu, impreuna cu echipa sa, avea sa prezinte la teatrul particular Fr. Bossel o „mare pantomima gimnastica si spectaculoasa intr-un act si sapte tablouri“, in 1875, cand fostul seminarist Pantazescu-Popescu, in etate douazeci si unu de ani, a furat spectaculos Closca cu puii de aur din Muzeul National (pantomima Hotul cu closca sau Furtul nereusit de la Muzeu, cum se arata in Telegraful din 4 dec. 1875).

Si pentru ca sa stim cine erau „ai mai tari oameni din lume“, cum ar spune lugojanul Victor Vlad Delamarina, si care ar fi inceputurile „halterelor“ din Romania, sa-i mai dam o data cuvantul memorialistului:

„La tirul de pe malul Dambovitei a venit intr-o zi vestitul atlet Georges Sanmarin (in realitate Gheorghe Stan Marin, nascut in Ploiesti, pe strada Stanica Marin) care lipsind zeci de ani din tara, traind mai mult la Paris, uitase limba noastra si se indeletnicea cu atletismul, producandu-se la Hipodromul de acolo, unde ridica in maini, suspendat in genunchi de un trapez, 8 cai mici de circ si-si comandase carti de vizita, dedesubtul numelui cu adaosul: «l'ours du XIX-ième siècle»“.

Sa vedem ce mai zice V.Bilciurescu:

„Acest atlet trimitea de la Paris, in toata lumea, sfidari, promitand un premiu ademenitor aceluia ce s-ar incumeta sa se masoare la tranta cu el si a adus de la Paris niste greutati ce reprezenta o suta de kilograme, punand un premiu de 500 lei pentru cine le va putea ridica si s-a gasit unul din gimnasticii elevi ai lui Moceanu, care le-a ridicat, insa premiul nu i s-a dat, pretextand ca nu au fost ridicate incet, ci saltandu-le.“

Asadar, si atunci ne mai infruntam intre noi, dupa cum si atunci mai uita cate un sportiv limba materna!

(1991)

SACAUA

Azi prea putini bucuresteni mai stiu ce era sacaua si ce insemna apa de baut pe vremea strabunicilor nostri. Prin 1875, „functionarea“ fantanilor primitive de prin curtile bucurestene era deja „oprita“, cum ziceau contemporanii, iar apa de baut si apa de spalat inca se cara pe la casele oamenilor cu sacaua, un fel de bute de lemn pe roti, cu capacitatea aproximativa de 15-20 de vedre. Sacagiii luau apa cu donita din Dambovita, fie de pe la diferite vaduri de pe cursul ei teribil de sinuos, fie de la izvoarele din Herastrau sau Filaret. Casele cele mai „inlesnite“, cum zice V.Bilciurescu, consumau apa de la aceste izvoare, fiind mai curata, si costand 1 leu sacaua, iar apa din Dambovita, maloasa, costand 50 de bani sacaua, o foloseau mai mult pentru nevoile casnice. Saracii insa, ingeniosi, beau si apa din Dambovita, dar numai dupa ce o bateau cu un bat gros intr-o putina de aceeasi capacitate cu sacaua, in care puneau piatra acra si o bateau cu nadejde, pana ce noroiul cadea la fund si, dupa ce se limpezea, o filtrau prin niste pietre mari, poroase. Dar (adauga memorialistul) „nici atunci casele mai pretentioase n-o beau, ci o intrebuintau la spalatul rufelor daca nu aveau apa de ploaie, la udatul florilor sau la grajd“. Pana si la udatul florilor? Vezi bine, pentru ca, spicuim iar: „Vor mai fi trecand garle si pe alte meleaguri prin orase si targuri, ori pe la marginea lor, ca asa a fost asezarea omeneasca, sa se aciuieze pe langa o apa, dar garla murdara ca a de trecea prin Bucuresti nu vor mai fi trecut multe pe fata pamantului.“ Iar pe langa cantecelul ce suna:

Dambovita, apa dulce,

Cin' te bea, nu se mai duce

circulau si altele, cum ar fi:

Fie vorba intre noi,

Cin' te bea, te bea noroi.

sau altele:

Dambovita, apa rece,

Sa te beau, prin gand nu-mi trece,

Ca nu vreau sa mi s-aplece!

Ca si refrenul unui cuplet cantat in 1862 de Matei Millo, in comedia-vodevil Apele de la Vacaresti si raspandit repede in toata tara:

Dambovita, apa dulce,

Apa rea,

Cine bea nu se mai duce

Sa mai bea

Si totusi, o bem si o folosim si azi, filtrata la Ciurel – una calda, doua reci, ba uneori chiar galbuie, cum se nimereste!

1991

PALATUL SUTU

Aproape tot bucuresteanul trece, macar o data pe luna, prin fata Palatului Sutu, peste drum de biserica si spitalul Coltea, fara a sti a cui si ce a fost candva aceasta mica si delicata cladire din centrul Capitalei (azi Muzeul Municipiului Bucuresti), socotita candva impunatoare fata de casele din oras. Palatul, construit in anii 1833-1834 pentru marele postelnic, descendent din domni fanarioti, Costache Gr. Sutu, dupa planurile arhitectilor austrieci Johann Veit si Conrad Schwink, a fost, asa cum spuneam, una dintre cladirile cele mai frumoase, concepute in stilul romantic, eclectic, al neogoticului de la mijlocul secolului trecut din Bucuresti, stil adus din Transilvania si ilustrat, printre altele, si de cladirea Casei Universitarilor, fosta casa Cezar Librecht. Salonul „larg si primitor“ al palatului era mandria principesei Irina Gr. Sutu, care de altfel a si dispus transformarea acestuia, in 1862, lucrare efectuata de sculptorul Karl Storck prin adaugarea unei ample scari interioare cu doua brate si aplicarea unei uriase oglinzi de Murano pe peretele din fata. In aceeasi nota goticizanta sunt tamplaria si cornisele celor patru salonase de sus. In a doua jumatate a secolului trecut, palatul a gazduit cu stralucire baluri selecte, serate muzicale si teatrale, fiind unul dintre punctele de atractie ale Bucurestilor. Interesant e ca toti evocatorii, ca si cei doi memorialisti de elita Constantin Argetoianu si scriitorul V. Bilciurescu, vorbesc mai cu seama despre traditionalele baluri de Carnaval de la acest luxos palat, intrecandu-le pe acelea de la Linche (Lens Filipescu) de pe Calea Dorobantilor si Crissoveloni de pe Gabriel Budisteanu. Palatul printului avea o gradina intinsa, cuprinzand ceea ce azi e strada Bibliotecii, precum si blocurile si casele din spatele ei, un adevarat rai din care nu lipseau felurite pasari exotice „la cari priveau mai toata ziua obisnuitii trecatori“. Balurile printului Sutu, foarte pretentioase, le onora cu anumite ocazii si regele Carol I, desi domnitorul era o fire mai inchisa si nu prea iubitoare de distractii. Despre Sutu iata ce spune Bilciurescu, incercand o creionare: „purta pe atunci (1875-n.n.) titlul de print, iar pe frontispiciul palatului avea zidit blazonul familiei“ (informatie inexacta pentru acel an, caci blazonul fusese indepartat de postelnic din pricina domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cum afirma un urmas al familiei Sutu, mai precis al familiei de aristocrati din care se tragea Irina Sutu, Emanoil Hagi Moscu), si „ducea o viata cu adevarat princiara – avea atelaj scump, cu cai frumosi de rasa, cu trasura deschisa sau inchisa in forma de landou, cu care aparea la Sosea, cu arnaut la spatele trasurii cu livrea cu marca pe capra si un caine de rasa la picioare“.

Dar iata si o alta marturie despre primirile de la Palatul Sutu, oferita de Constantin Bacalbasa:

„In salonul doamnei Otetelesanu n-am intrat, pe cand in salonul printului Grigore Sutu veneam in vizita de doua ori pe an, la onomastice. Protocolul era cunoscut. Printul Grigore Sutu, un om maruntel cu mustati lungi arnautesti, acum incaruntite, cu tipul clasic al grecului din caricatura, intotdeauna elegant, primea in picioare in cel dintai salon, aproape de usa holului, pe toti vizitatorii. Si in zilele de receptie vizitatorii erau gloata. In al doilea salonas, principesa Irina trona pe un fotoliu luxos, iar pe dinainte-i, in ordinea intrarii, defilau cei ce o vizitau. ()

Protocolul era acela al unei Curti, cu mai putina rigiditate si cu mai putin fast.“

Tot Emanoil Hagi Moscu noteaza in amintirile sale ca intre cei doi amfitrioni era un contrast fizic atat de izbitor, incat erau porecliti „turcul si camila“ si ca la baluri se discuta numai in frantuzeste.

Dupa primul razboi mondial, in iunie 1921, Consiliul comunal al Capitalei a hotarat sa infiinteze un muzeu de istorie a orasului Bucuresti, dar, din diverse motive, realizarea acestei dorinte n-a putut fi concretizata decat in toamna anului 1931, cand muzeul a fost inaugurat in prezenta lui Nicolae Iorga, in fosta casa Moruzi de pe Calea Victoriei 117, unde a functionat pana in 1940. Dupa inca un sediu temporar (pe soseaua Kiseleff nr. 3), muzeul si-a aflat in sfarsit un sediu ideal chiar in inima Capitalei, in batranul Palat Sutu. In incaperile lui de la parter si etaj sunt expuse marturiile de prima importanta ale istoriei orasului, de la cele mai vechi, din paleolitic (unelte de piatra cioplita de acum 150.000 de ani, gasite in vatra straveche a Bucurestilor), pana la cele foarte apropiate noua in timp.

(1990)

BISERICA OTETARI SI ISPIRESCU

Nu putini bucuresteni care trec pe binecunoscuta strada a Batistei si de acolo, vrand sa o ia spre Piata Rosetti, isi scurteaza drumul pe linistita stradela Otatari, au prilejul sa admire pe aceasta din urma un foarte cochet si mic palat in care si-a avut sediul pana de curand Federatia Romana de Sah, precum si o modesta biserica, numita Otetari, ctitorita in 1681, la inceput din lemn, apoi refacuta, din zid, in 1785, de Starostele Margarit si Nicolae Cupetul, cum afirma Ionnescu-Gion. Dar cine mai stie azi ca intr-o casuta pricajita din curtea acestei biserici, pe locul unde se afla acum casa parohiala, si-a trait ultimii ani si a murit in 1877 parintele basmului romanesc, Petre Ispirescu, numit de toti scriitorii timpului „Unchiasul sfatos“?

Sa-l lasam pe memorialistul sensibil V.Bilciurescu sa ne redea tabloul acelui dureros sfarsit: „La inmormantarea batranului acesta drag noua tuturor pentru bunatatea lui rar intalnita chiar in vremea aceea cand lumea era mult mai comunicativa, mai ingaduitoare, mai omenoasa si mai simtitoare la pasul aproapelui, toti cei din cercul Revista Noua, in frunte cu Hasdeu, am fost de fata la prohodul de la biserica si, in numele nostru, Hasdeu a aratat veneratei vaduve a mult pretuitului nostru colaborator profunda durere ce a simtit toata intelectualitatea ce se impartasise din comoara operei nemuritoare ce dase la iveala.“

Iata ce scria cu acel trist prilej – sec, cutremurator – Delavrancea: „Petre Ispirescu s-a nascut in 1830 in Bucuresti si a murit catre sfarsitul anului 1887, in varsta de 57 de ani. Din 57 de ani a muncit 45!“

Ceea ce ma face sa cuget trist la adevarul, atat de peren si de potrivit lui Ispirescu, al latinescului: Ars longa, vita brevis. Si la faptul ca atatia netrebnici si taietori de frunza la caini traiesc matusalemic si nesimtitori, fara a cunoaste sfanta osteneala a trudei cinstite.

(1990)

DESPRE SEDIILE SCRIITORILOR

Cu ani in urma (in 1992), cand Televiziunea a transmis la o ora de varf o informatie despre incendiul de la Casa Scriitorilor, cred ca nimeni dintre cei ce au pus umarul vreodata pentru binele obstei literare n-a putut ramane indiferent. Sinistrul – suna stirea – a mistuit birourile redactiei revistei „Secolul XX“, o parte din manuscrise, frumosul salon de receptii de la etajul I, o incapere a restaurantului-cantina, precum si – atentie! – arhivele Uniunii Scriitorilor, deteriorand totodata pictura murala din interioare, – adica tot atatea valori inestimabile, cum se incheia comunicatul Televiziuni. Cu alte cuvinte, fusese lovit un palat din patrimoniu, in care se afla batrana inima a scriitorilor romani de iri si de azi, – splendida Casa Monteoru.

Noroc ca stirea nu s-a dovedit a fi chiar atat de exacta. Dar sub impresia primului moment, marcat de ingrijorare, am rascolit tot ce aveam in biblioteca legat de viata destul de zbuciumata a obstii scriitorilor, incepand cu nasterea Societatii Scriitorilor Romani (1908). O prima concluzie si, trebuie sa recunosc, surprinzatoare este ca aproape toate problemele majore care ii chinuiau vital pe scriitori la inceputul organizarii S.S.R., ca si pe presedintii marcanti ai acesteia, ca Mihail Sadoveanu, Mihail Dragomirescu, Octavian Goga si, mai apoi, pe Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu si N.M. Condiescu, ca sa ne referim numai la primele patru decenii de existenta a obstii, – asadar aproape toate problemele majore au ramas, sub anumite aspecte, si astazi aceleasi. In afara de un prim sediu, cel de la sosea – detinut cu chiu cu vai, dupa numeroase incercari zadarnice, si rapit mai apoi, sub puterea totalitara, cu japca – si de mai proaspatul sediu (ma refer la Casa Vernescu), atribuit scriitorilor dupa 1989, palat al carui ultim proprietar cu doxa si dragoste a fost ministrul Guna Vernescu, cel ce a renovat vechea casa a logofatului Filip Lens, restaurata la cererea ministrului de arhitectul Ion Mincu in anii 1887-1889 si pictata de G.D.Mirea), in afara de aceasta dorinta esentiala de a avea un sediu, vechile dorinte ale scriitorilor au ramas, cum spunam, in majoritatea lor in picioare. Ba am auzit, cu amaraciune, ca prin 1991 ar fi existat si un alt pretendent, cu pas apasat, la cladirea din Calea Victoriei 133, pe motiv ca, dupa moartea logofatului Lens, in aceasta casa s-a instalat o unitate militara, apoi Ministerul de Razboi. Numai ca s-ar cuveni sa se stie si ca, in 1945, in cladire functiona Ministerul Economiei Nationale, iar dupa aceea, ca orice cladire mai rasarita, frumosul palat a intrat in patrimoniul organelor comuniste. Insa nici azi acest sediu cu viata de numai doi-trei ani al scriitorilor nu-si poate mentine adevaratul rost, din pricina starii materiale precare a obstii, schimbandu-si functionalitatea in scopuri strict pecuniare, in parte justificate. Caci, vorba cantecului, unde s-a mai pomenit student platind chirie, si scriitor roman inecat in bazinul propriei vile?

Dar sa revenim. Care erau necazurile? Iata ce spunea Rebreanu in 1926: „Dupa 16 ani de existenta, Societatea noastra nici azi nu are sediu. Interventiile noastre la Primaria Capitalei, care se repeta de 14 ani, au ramas incercari zadarnice. () Veti vedea in proiectul de buget o scadere de vreo 50.000 de lei la pensii. Am fost siliti sa facem reducerea pentru ca Ministerul Asistentei Sociale ne-a redus la jumatate subventia. () Noi ne iubim breasla mai presus de orice si vom face cu hotarare si energie tot ce credem ca poate servi prestigiul breslei scriitoricesti si al Societatii nostre.“

Liviu Rebreanu, cum stim, a fost unul dintre cei mai activi presedinti, iubitor nu numai de arte, ci si un om mereu atent la viata privata a scriitorilor. Avea prieteni din toate paturile sociale, care il sprijineau fara ezitare. In 1935, scriitorii, dupa Corneliu Moldovanu, l-au ales presedinte pe N.M. Condiescu, presedinte si al Fundatiilor Culturale, deci un bun cunoscator al nevoilor scriitorilor, om cu talent administrativ si cu relatii la autoritati. Primele obiective ale lui au fost – iar! – inaltarea unei cladiri pentru sediul Societatii, a unui muzeu al scriitorilor dusparuti, precum si clarificarea raportului „sacaitor“ dintre autori si editori, diminuarea taxelor de fisc aplicate la drepturile de autor s.a. Iata ce cuprindea, printre altele, Darea de seama din 1936, adica dupa numai un an de activitate, a noului presedinte Condiescu: „Deocamdata, cum ati putut afla din ziare, d. ministru al Finantelor a ordonat tuturor perceptiilor suspendarea imediata a oricarei executii impotriva scriitorilor la impozitele pe scris“. Iar in 1938, adica peste doi ani, aflam tot dintr-o Dare de seama: „ pot sa va anunt ca in curand va incepe cladirea palatului S.S.R.() Planurile sunt acum stabilite in detaliu, devizele intocmite si d. inginer Prager a luat asupra sa grija constructiunei. Socotim ca la toamna cladirea va fi ridicata si acoperita, ramanand ca la anul viitor sa se desavarseasca interiorul“.

Un memorialist de marca, I. Valerian, nota mai tarziu, cu amaraciune: „In seara de 15 iunie 1939, in varsta de numai 59 de ani, N.M.Condiescu a incetat din viata si a fost inmormantat in tinutul natal. Apoi apele s-au tulburat din ce in ce mai mult, pana a venit razboiul. Astfel ca si construirea palatului a ramas o iluzie“. Tot I.Valerian realizase anterior un scurt interviu cu N.M.Condiescu, in care presedintele declara entuziasmat ca in acel sediu-palat al Societatii Scriitorilor doreste sa existe o sala de conferinte, un camin redus, sala de biblioteca, dispensar medical etc.

„O problema urgenta este si raportul dintre scriitori si editori. In aceasta chestiune, voi cere in scris parerile tuturor scriitorilor (s. n.) si, inspirandu-ma de la propunerile confratilor, voi alcatui un proiect de lege si voi insista sa treaca in Parlament (s. n.) () Am vazut rafturile bibliotecii Societatii Scriitorilor Romani aproape goale. Membrii nu-si trimit nici cartile lor. Ii voi ruga pe toti sa trimita operele complete. Este o obligatie ca lucrarile lor sa fie pastrate la Societate, pentru ca membrii sa se poata cunoaste intre ei. In aceasta ordine de idei, am de gand sa completez un plan excelent al predecesorilor mei, infiintand o arhiva completa de fise bibliografice, autografe, manuscrise etc. ale membrilor. Cred ca n-ar fi irealizabil un mic muzeu al ilustrilor scriitori disparuti. De asemenea, la cimitirul Bellu am vazut monumentele scriitorilor in parasire. () Voi lua urgente masuri ca mormintele scriitorilor sa fie ingrijite de Societate. () Deocamdata, mainile mele sunt legate, caci bugetul Societatii e foarte sarac. Ma gandesc, in primul rand, la acei scriitori care sunt lipsiti de mijloace. Membrii Societatii se impart in doua categorii: acei care au o situatie relativ satisfacatoare si pot face ceva pentru ea, si ceilalti care trebuie ajutati grabnic. De obicei, acestia din urma fac parte din tanara generatie. Daca noi am suferit in epoca de formatie, nu e un motiv ca tinerii de astazi sa cada pe drum. () In legatura cu Ziua Cartii, pot sa te anunt ca si intelectualii minoritari vor lua parte alaturi de noi. Cu multa placere am primit cereri din partea catorva organizatii maghiare si sasesti pentru a le rezerva vitrine la Fundatia Dalles. Asta inseamna ca minoritarii au iesit din rezerva de pana acum si primesc sa colaboreze cu noi. Nu trebuie sa ne scape semnificatia acestui fapt.“

Asadar, una peste alta, se pare ca nimic nu e nou sub soare. Impietatile vorbesc de la sine despre permanenta opacitate a organismelor statale fata de cultura, in general, si de scriitori, in special – si aici as aminti ca, dupa opinia mea, nici azi nu exista o solida lege a drepturilor de autor, ca nu exista un Birou de aparare a drepturilor de autor, ca si azi mai sunt numeroase pensii modeste pentru scriitori cu peste 50-60 de carti aparute de-a lungul anilor, ceea ce in bani marunti inseamna, la o viata de om, aproape toate dupa-amiezile si duminicile petrecute la masa de lucru, si nu la iarba verde ori in plimbari de agrement (tovarasesti).

Ne-am bucura ca macar un politician cu mana forte sa-si aduca aminte cu folos ca inca de copil s-a cultivat catinel-catinel din cartile noastre, ale scriitorilor, ori din cele ale altor truditori ai gandului si, amintindu-si acestea, sa puna piciorul in prag pentru curmarea unor stari adesea umilitoare, pentru recunoasterea reala, concreta a unei trude ce deocamdata, in viziunea multora, nu are nici macar echivalenta in munca marunta a unui functionar de rand.

IERNI SI VERI IN BUCURESTII DE ALTADATA

La sfarsitul secolului al XIX-lea, bucurestenii isi petreceau timpul liber fiecare dupa pozitia sa in societate si dupa posibilitatile pungii. Dar existau mari deosebiri intre felul cum se distra protipendada, adica fetele boieresti si elita politica ori sociala, pe de o parte, si bucuresteanul de rand, categorie in care se puteau numara si intelectualii, functionarimea, micii negustori, dimpreuna cu lumea mai rasarita a mahalalelor si a celor ce tanjeau la un oarecare orizont de viata mai larg.

In lumea socotita „buna” erau, mai ales iarna, frecvente seratele numite „soarele”, apoi balurile si balurile mascate si, in sfarsit, sindrofiile in cerc intim, cu gateli mai putin pretentioase.

Dintre baluri, cele mai fastuoase erau balurile mascate din zilele Carnavalului, in ianuarie, cum era cel de la Curte – unul singur pe an, in noaptea de Revelion, perpetuat inca de pe vremea lui Cuza Voda – si sporit sub Carol I cu inca unul, la jumatatea lui februarie, la acesta din urma participand un numar mai redus de invitati: numai guvernul, inaltii demnitari, ministrii, ofiterimea din garnizoana Capitalei. Amanunte picante despre aceste petreceri simandicoase ne-a lasat, cu finul sau spirit de observatie, Ion Ghica in a sa scriere memorialistica Un bal la Curte, mai cu seama in privinta atitudinii unor invitati de marca, precum generalul Gh. Manu, Petre Carp, Nicolae Fleva, Take Ionescu, Titu Maiorescu s.a., fata de perechea regala, atitudini foarte graitoare pentru caracterul fiecarei personalitati in parte. Seful bucatariei Palatului („Chef de bouch de sa M. Le Roi de Roumanie”) era un francez, „papa Gilet”, care va deveni la batranete patronul Hotelului si Restaurantului „Frascatti“ de pe Calea Victoriei, acolo unde se afla azi teatrul de revista Savoy.

Baluri deosebit de fastuoase erau apoi cele ale printului Sutu, in palatul sau de peste drum de Spitalul „Coltea“, apoi ale lui Linche (Lens) Filipescu „de pe fosta Calea Dorobantilor”, si Crissoveloni, de pe strada General Budisteanu, cate unul pe an, in Carnaval. Baluri mai putin selecte se organizau de doua sau trei ori pe an la case boieresti mai modeste, unde insa se petrecea bine, fiind lipsite de apasarea unui protocol rigid.

Majoritatea bucurestenilor de rand abia asteptau sa vina primavara, pentru a se bucura de binefacerile naturii atat de darnice cu batrana capitala a tarii. De Pasti si duminicile, oamenii isi luau cosul cu merinde si bautura si porneau la iarba verde, unde petreceau, in umbra racoroasa a micilor paduri de la Sosea, Herastrau, Baneasa, Pantelimon, Filaret, lasand in urma lor, ca de altfel si azi, coji de oua rosii, hartii, sticle goale, cioburi si mizerie.

Vara, cand veneau caldurile caniculare, atat de frecvente in Capitala, incepea exodul spre baile mai apropiate, mai modeste, ori spre sate, dar erau si din cei ce porneau inspre strainatati, caci transportul era foarte ieftin, iar masa cam tot atata cat la Bucuresti, dar cel putin mai vedea omul un alt peisaj, alte fete si alte obiceiuri. „Vremea aceasta, pe care tineretul de azi n-a cunoscut-o – noteaza V. Bilciurescu in 1945 –, iar auzind-o, o crede din basme, a existat totusi, au trait-o batranii de azi cari isi dau bine seama ca nu ne vom mai intalni cu ea, nici noi, nici cei de dupa noi. Era probabil himerica vreme a «Arcadiei fericite».

„Cei ce ramaneau in oras – continua memoralistul – asteptau sa treaca arsita zilei si pe seara recurgeau la racoarea unei gradini, sau opreau pe trotuarul unei cofetarii renumite pentru inghetata, asa cum era Cofetaria „Giovani“ (corect: Giovanni – n.n.) de sub Hotel „Metropol“, din fata palatului regal, prima cofetarie care a introdus la noi inghetata napolitana, sau pe trotuarul cofetariilor „Capsa“, „Fialkowski“ (de pe strada Campineanu, colt cu Calea Victoriei, acolo unde se afla azi un magazin de produse electrice, in bolcul numit „Adriatica“ – n.n.), „Emil Frideric“ sau „Tanasescu“, fiecare renumita intr-o specialitate aparte: „Capsa“ pentru patiserie, „Fialkowski“, vestita cofetarie politica, pentru caramele, „Emil Frideric“ pentru prajitura, iar „Tanasescu“ pentru asa-numitele «crème fouettée», adica zmantana biciuita (frisca)…”

Cat despre gradinile de vara, mari ori mici, dar racoroase, in care zaboveau mai ales seara, cu voie buna, insa si dornici de a se distra, bucurestenii la sfarsitul de veac XIX, vom incerca sa le descriem si sa le fixam pe harta de azi a Bucurestilor intr-un capitol aparte.

NOPTI LA RASCA, UNION, CASINO, ZDRAFCU, GUICHARD,

LEUL SI CARNATUL

Asa cum spuneam, dupa o zi de canicula indracita, atat de obisnuita verilor din Baragan, bucuresteanul insurat abia astepta sa se lase seara, sa iasa la o gradina, unde sa-si racoreasca sufletul cu un vinisor la gheata turnat pe-o fleica buna si sa-si distreze sotia ori familia cu comédiile unor artisti la moda, ori macar cu o vorba-doua schimbate in „sotietate”, de! Berbantii palicari, inca liberi ca pasarea, isi paraseau si ei cafenelele, se rupeau de la taclale si veneau la gradina sa-si scalde capul in racoarea noptii si sa azvarle repezi ocheade pe la cuconetul imbujorat de emotiile fructului oprit.

Bravii negustori si consoartele lor isi etalau cea mai buna vestimentatie, sub care dispareau pentru moment diferentierile sociale, si numai vorba ori graba cu care se hulpaveau la bucate le trada adevarata stare. Amploaiatii tineri, singuratici si famelici, trasi ca prin inel de nevoi, isi ascundeau cu arta lustrul hainelor tocite de multa purtare si-si cautau norocul printre fiicele de comersanti cu cheag, dornice si ele de o alta viata, mai elevata.

Printre cele mai cautate gradini de vara – pentru a reveni cu picioarele pe pamant –, V.Bilciurescu, ca si alti memoralisti, precum profesorul si gazetarul francez Ulysse de Marsillac, numesc in primul rand vestita gradina RASCA. Ea se afla chiar in buricul Capitalei, acolo unde azi se inalta pe strada Edgar Quinet (pe atunci, partial, Strada Noua), cladirea noua a Facultatii de Arhitectura si o parte a cladirii Universitatii, cea dinspre strada Academiei. Gradina – inaugurata prin 1860 de cehul Hrstchka (romanizat „Rasca“, din motive lesne de inteles) si disparuta in preajma primului razboi mondial – era o oaza unde in 1872, in timpul verii, cantau doua orchestre: o fanfara militara si orchestra Operei, avand si restaurant, unde iarna mergeau aproape numai clienti germani. Iata de ce canta acolo si vara, de obicei, violonistul de origine vieneza Ludwig Wiest, care era si dirijor. La „Rasca“ se puteau consuma inghetata, prajituri, bere, vin, se gaseau mancaruri alese, bauturi racoritoare, cafea calda (svart) si la gheata (mazagran), adica tot ce putea fi pe placul bucurestenilor perpeliti de arsita cumplita. Gradina era adesea frecventata de Eminescu si Vlahuta, care veneau impreuna sa-l asculte pe Wiest si abia noaptea tarziu, dupa ce violonistul canta cu mare sensibilitate Steluta lui Alecsandri, transpusa pe note de Dumitru Florescu, cei doi plecau, Eminescu indreptandu-se spre locuinta sa, o camera simpla din strada Sperantei. Timp de cativa ani, incepand de pe la 1870, la „Rasca“ existase si o trupa de varieteu, cu domnisoarele Beer, Gordon si Fanelly, costumate in vivandiere si cantand marsuri militare cu texte iuti, hazlii. Acolo a dirijat apoi intr-un sezon (prin 1876) si vestitul compozitor vienez Zierrer, trei seri la rand, fiind rasplatit de guvern cu distinctia „Bene-Merenti” clasa I. V. Bilciurescu noteaza cateva amanunte nostime, de cert interes pentru regizorii de mai tarziu ai teatrului caragialian: „La „Rasca“ iluminatul gradinii se facea cu sfesnice de metal in care se infigeau lumanari de spermantet si cari se inaltau treptat pe masura ce ardeau, iar in loc de chibrituri sau fitil cu cremene, fiindca pe vremea aceea nu se cunosteau scaparatorile moderne de azi, ca sa aprinzi tigara, aveai la indemana niste fasii de hartie in pahare lungi din cari luai una, o varai pe deasupra globului de sticla al felinarului pana la flacara si-ti aprindeai tigara”. Printre clientii de vaza ce poposeau seara aici la o tacla se numarau Caragiale, Ion Gorun, Brezeanu, Bacalbasa, „lucrand” la diverse vinuri de suflet, bine frapate, in cap cu nelipsita galbena de Mizil.

O gradina la fel de agreata, desi mica, era si vestita Union-Suisse, numita asa pentru ca intr-o casuta din curtea ei se afla clubul coloniei elvetiene. „Iunionul” din O noapte furtunoasa, se afla pe strada Campineanu, unde indragitul cantaret ardelean I.D.Ionescu a inaugurat in primavara anului 1876 o serie de spectacole. „Ionescu a cultivat cupletul de actualitate, politic si social”, cum spune C.Bacalbasa in Bucurestii de altadata, cuplete pe texte scrise de N.T.Orasanu, Panait Ghica, Ion Mosoiu si altii. Mesele erau ocupate din vreme in fiecare seara, cam 300-400 de locuri, iar pentru placerea cititorului de azi vom reaminti macar un cuplet de mare succes: „Cu o botina/ De cea mai fina/ Si c-un picior/ Foarte usor/ Colo-n gradina/ Vad o blondina/ Ca un amor./ De dansa mor”. Omul de teatru care a fost Ioan Massoff ne da, in cartea sa I.D.Ionescu de la Iunion, cateva date despre cantaretul dupa care se avantau bunii bucuresteni dupa 1860, scolindu-se in trupele lui Matei Millo, Iorgu Caragiali si altii. In toamna anului 1874, dupa cateva turnee prin Transilvania, Banat, la Budapesta si Viena, se stabileste in Bucuresti, unde va da spectacole in gradina „Union-Suisse”, dar si in alte gradini si sali din Capitala: „Dacia”, „Circ”, „Stadt Pesth”, „Stavri”, „Rasca” s.a. Epoca de glorie a acestui artist indragit, ce poate fi socotit precursorul marelui Constantin Tanase, a durat pana in 1887. Cu treisprezece ani mai tarziu, in 1900, I.D.Ionescu – cel ce fusese bogat, dar si foarte risipitor – moare sarac, la Sinaia, unde a si fost inmormantat.

Insa artistul nu era singur, avea si o trupa, a carei stea era cantareata frantuzoaica Fanelly, dupa care se dadeau in vant nu numai junii bucuresteni, ci si personalitati marcante ale vremii, precum batranul principe Alexandr Gorceacov, cancelar al Rusiei, veselul Mihail Kogalniceanu, pe atunci ministru de Externe, puritanul Dimitrie Sturdza, ministru de Finante s.a.

O alta gradina centrala asaltata de bucuresteni era Cazinou (sau Casinoul Austro-Ungar), aflata intre strada Campineanu (mai apoi Regala si 13 Decembrie) si straduta Ministerului, acolo unde a fost pana de curand sala Teatrului Tandarica, iar intre cele doua razboaie mondiale, gradina-teatru „Carabus“, a lui Constantin Tanase. Aici veneau diversi diplomati, fiind cunoscut mai cu seama ministrul ambasador al Austro-Ungariei, printul Goluhowski, si canta o foarte buna orchestra vieneza.

Mai putin simandicoasa era gradina lui ZDRAFCU, de pe malul Dambovitei, pe locul unde se afla azi o parte din parcul Operei Romane, gradina intinsa, cu copaci inalti, unde se petrecea pana in zori, cu vinuri alese, mancaruri romanesti (precum indragitele fleici la gratar, tavalite in cimbru) si lautari ce puteau zice si mai fortissimo, caci pe atunci localul se afla la marginea Bucurestilor. Un client constant al gradinii era actorul Iancu Brezeanu, degustator subtire al vinurilor bune, fara eticheta, servite cu placere de sotia iute si incercelata a lui Zdrafcu.

Apoi, foarte cautata era si gradina La Leul si Carnatul, pe locul unde se afla pana de curand o gradinita in capatul din jos al strazii 11 Iunie (fosta Filaret), local de „a doua mana”, dar vestit pentru petrecerile de aici, unde lautarii i-au adus faima sublocotenentului-poet Carol Scrob, autorul poeziei Dor de razbunare („As dori din piept sa-mi scot”… pe muzica de George Cavadia) si al altor cunoscute texte de romante, cantate apoi prin toate gradinile de vara bucurestene. Aceasta gradina deschisa cam pe la 1870 a mai functionat pana putin dupa cel de-al doilea razboi mondial, intrand atat de mult in legenda, incat pe vremea studentiei mele, la doi ani dupa razboi, inca se mai vorbea despre ea ca si cum ar fi existat (ce-i drept, firma a si fost preluata de cateva bodegi, disparute si ele cu timpul).

Dar nici gradina Guichard nu era de lepadat. Aici se afla un foarte bun restaurant (pe Stirbei-Voda, nr. 12), in spatele Palatului Regal, unde jucase teatru marele actor Pascaly la asa-numitul „Teatru de vara”, cum nota in ale sale Amintiri C.I. Nottara. (As sublinia ca in luna mai 1877, Pascaly impreuna cu trupa sa, a inchiriat gradina de vara „Guichard”, pentru a sustine cu un repertoriu de piese patriotice, poezii si ode campania armatei romane in Razboiul de Independenta).

V. Bilciurescu mai tine sa aminteasca de gradina Dacia, ce tinea de Hotelul Dacia, renovat de Lambru Vasilescu din vechiul si destul de paraginitul Han Manuc. Restaurat in 1971, poarta si azi vechiul nume al hanului durat in 1808 de bogatasul armean Emanuel Marzaian (Manuc Bei) in partea de sud-est a fostei Curti Domnesti.

Vrem –, nu vrem, timpul curge foarte repede, iar astazi daca intrebi pe un bucurestean sadea in varsta de 45-50 de ani cum arata Capitala prin anii 50 in perimetrul unde se afla azi Sala Palatului, blocul-turn si complexul dreptunghiular de blocuri unde, in prezent, se afla magazinul Adam si altele, nu mai stie decat vag sau aproape deloc. Ei bine, acolo se afla, inspre partea sudica, un foarte aglomerat cap de linie pentru toate tramvaiele ce veneau de pe Grivitei si unele dinspre Matache Macelarul si care si-au mutat din 1958 capul de linie, adus azi la Catedrala Sf. Iosif, iar in rest, pana in Stirbei-Voda era un mic parc prin care trecea bucuresteanul ba in sus, spre Calea Victoriei, pe langa biserica Cretulescu, ba in jos, spre sirul de pravalioare si dughene din casele vechi si darapanate de pe Campineanu, ramase de la sfarsitul secolului trecut. Dar aici as aminti cititorilor ca, printr-o traditie respectata, de bine-de rau, de edili, in general acolo unde a fost un local public, sa zicem o cofetarie sau o bodega cunoscuta, au aparut in locul acestora tot localuri cu profil asemanator, si as nota aici ca, de pilda, acolo unde se aflau candva trei carciumioare si un birt la rascrucea numita pe vremuri nu prea departate „Roata Lumii”, dupa gradina-restaurant cu acelasi nume, se afla azi Restaurantul „Perla” (fost „Varsovia“) de pe Stefan cel Mare colt cu Calea Dorobantilor. In virtutea acestei traditii de pastrare a vadurilor, vom afirma ca mica Gradina a „Unionului“ se afla pe locul unde se inalta azi blocul turn (caruia initial i se spunea „Union”), iar drumul parcurs spre casa de jupan Dumitrache cu familia ducea dinspre Gradina „Iunion” spre Stirbei-Voda, pe niste ulicioare intortocheate cum era straduta Sf. Ionica, azi disparuta chiar si din amintirea bucurestenilor de varsta medie.

GRADINILE DE VARA 40 – 55

Despre Bucuresti, cum indeobste se cunoaste, toti calatorii straini au vorbit ca de un oras al bisericilor si in primul rand al intinselor lacuri, al parcurilor si gradinilor cu vegetatie bogata, o capitala a oamenilor veseli, ce stiau sa se bucure si sa petreaca in sanul naturii, la iarba verde sau in vestitele lor gradini de vara, cu muzica si mancaruri alese. Caci bucuresteanului ii placea sa fie galant, sa-si scalde ochiul seara in paharul cu licori de aur ori de rubin, sa se dea in vant dupa artisti si sa admire fara margini pe cate un cantaret la moda, pentru el muzica de local fiind o stare de spirit, iar coltul de mahala, o oaza de reverii si amintiri. Inima Capitalei pulsa pana adanc in noapte, lautarii indoiau sufletul, oachesele bucurestence sfasiau aerul catifelat cu foarfecii ascutiti ai rasetelor si chicotelilor, berbantii nu se caliceau la punga, flori si zambete, caci ce poate fi mai pacut decat sa fii darnic, tanar, vesel si frumos…

Acest suflet candid al bucuresteanului n-a putut fi stins nici de parjolul de iad al razboiului, nici de foame si seceta, dovada ca dupa iarna ultimului macel mondial orasul a reinflorit repede. In salile de cinematograf cantau in pauza, cel mai adesea cu acompaniament sumar, diversi cantareti foarte populari si se perindau actori iubiti de bucuresteni. La Cinematograful „Pache“, nu departe de primul camin al studentiei mele, vestitul Matei Voievod, canta cu dezinvoltura si verva Petrica Dumitrescu, azi cu totul uitat, pe Grivitei se desfasura o mica trupa de comici avandu-l in frunte pe Sandi-Husi (viitorul actor Al. Giugaru) si cu debutantul Puiu Calinescu, la „Trianon“ orchestra lui Victor Predescu, la „Mosilor“ si la Motanul Negru canta Ioana Radu, la „Wilson“, la „Gogu Scaricica“, la „Pajura Neagra“ si „Aro“ – Maria Tanase, aiurea jucau trupe ca acelea ale sotilor Florescu, a lui Misu Ghimpu si Stamate, ori a lui Thomas (comicul Tomazian de mai tarziu) si altii. Se glumea, se recitau poezii, in noapte se perindau figuri pitoresti precum inimitabilul Stan Palanca, poetul de pe Sabar, „rege al spriturilor si latifundiar de iluzii”, recitand, cocotat pe masa si cu aratatorul urcat spre cer, vestita lui Smaranda. La gradinile mai mari, cu leme selecta, se juca teatru de agrement, cu companii de succes, precum aceea a lui Gr. Vasiliu-Birlic (la Gradina „Volta-Buzesti“), aceea de la Gradina „Marconi“ (avand ca protagonisti pe Ion Mortun si Al. Ghibericon) sau la „Colos“, pe Calea Victoriei (cu G. Timica, Toneanu, Dacian, Tanti Capatana). Micile gradini de vara erau asaltate din vreme de bucurestenii dornici sa auda pe Maria Tanase, Rodica Bujor, Ioana Radu, Maria Lataretu, Titi Botez, Petre Gusti, Ion Luican, Al. Bojenescu. Tot nume ce-si cucerisera greu, dar pe merit, un loc in inimile bunilor bucuresteni. Dar si alti cantareti, incet-incet porniti spre neant, ca Jean Moscopol (care canta la „Zissu“, Rada Moldovan si Jenny Boerescu (pe Beldiman), Luta Iovita, „inegalatul” Cristian Vasile (la „Roata Lumii“), ori mai tarziu, cei doi italieni ramasi pe-aici dupa razboi, Gianni Spinelli si Aldo Sollini, ce atrageau cuconetul in buza Vetrei Luminoase, la „Sapte Pacate“. Sau atatia altii, ce trecusera meteoric, azi intrati in desavarsita uitare: Lenuta Creata, Mita Fieraru, Z.Oita, Ion Barneata, Luca Codin, Lina Culea. Dar cine mai stie azi de gradina „Grausorul“ („Spic de Grau“) de langa Foisorul de Foc, de „Motanul Negru“ de pe Calea Rahovei?

As incheia cu cateva minunate randuri inchinate Bucurestiului de tanarul Lucian Blaga, inca student la Viena, cu prilejul primei sale calatorii in capitala Romaniei, in 1919, asa cum le-a asternut in al sau Hronic: „Am fost purtat prin viata bucuresteana, echivalenta pentru mine, de-atunci pana azi, cu mirosul florilor de tei. Sunt situatii, cari solidarizeaza impresiile in blocuri indivizibile, definitive. Cunoscui carciumele de la Baneasa, cu duh de stuf si de balta cu tantari, care iti trec nevazute viori pe la urechi, scotand supremele sunete inaccesibile arcusurilor tiganesti. Cunoscui, in ceasuri de noapte, gradinile de vara cu miresme arse, de piper, de gratar si de garoafe, cu mierle lunecand prin tufe si pe sub mese, cu femei dansand despletite prin chioscuri, cu paroxismul cantecului din zori. Dupa-amiezele, ca un june ce si-a facut un cap de pod in viata literara, frecventam cafenelele si terasele unde se-ntalneau scriitorii. Inghiteam cu nesat jaragaiul tropicului bucurestean amestecat cu sloi de gheata”.

HANUL MANUC

Batranul Han al lui Manuc este aproape o legenda, un monument durat din lemn si amintiri pentru un Bucuresti necrutator, insa si darnic in iubire, o relicva de suflet desenata, fotografiata, pictata si cantata de artisti, onorata de mari spirite, de oameni politici, prelati misionari, generali si pictori, dar mai cu seama de puzderie de negustori de toate felurile – asupra carora a plutit si continua sa pluteasca amintirea celui mai fermecator om de la inceputul veacului trecut, parintele vestitului han, stralucitul Manuc Bei.

Hanul, construit, asa cum reiese din toate documentele vechi, intre anii 1806 si 1808, in plin centrul Bucurestilor, pe un teren de la sud-estul fostei Curti Domnesti, chiar peste drum de Biserica Curtea Veche, este opera mintii intreprinzatoare a unui armean bogat, provenit dintr-o familie de bastina din indepartata regiune a Araratului, Emanuel Marzaian, nascut la Rusciuc in 1769. Acest armean poreclit Manuc Bei a ajuns inca de foarte tanar la Iasi, unde si-a facut ucenicia la un negustor conational, invatand, pe langa limba romana, franceza si rusa. Un adevarat as al inteligentei comerciale, dupa 1790, cand moare tatal sau, preia toate afacerile parintesti si in scurta vreme izbuteste sa-si sporeasca averea in chip miraculos, ajungand in final a avea legaturi bancare solide la Bucuresti, Brasov, Sibiu, Lipsca, Viena, ca posesor in arenda al celor mai mari venituri din Tara Romaneasca. Dar, totodata, Manuc Bei a cunoscut si o stralucita cariera ca diplomat, ca mediator de o mare abilitate intre rusi si turci, in timpul razboiului din 1806-1812.

Cercetatorul George Potra, in cartea sa Din Bucurestii de altadata (1981), izbuteste sa ne dea poate cel mai intreg si mai nuantat portret al vestitului negustor si diplomat:

„Manuc Bei a fost inzestrat de la natura cu calitati exceptionale: frumos si impunator, foarte inteligent si cult, distins si elegant, adanc cunoscator de oameni, abil si siret, marinimos si larg la suflet, vorbea douasprezece limbi la perfectie, stia sa fie deopotriva curtenitor si voluntar. Marea sa calitate era aceea de a prevedea sfarsitul lucrurilor mai inainte de a se produce, astfel ca stia totdeauna ce trebuia sa faca. A dorit sa fie bogat si a reusit sa aiba o avere imensa, in bani, mosii si proprietati in Bucuresti si alte localitati. Prin insusirile sale naturale si prin ascutita sa abilitate diplomatica el a adus servicii Rusiei si Turciei, cand aceste doua state puternice erau in razboi. Aceste servicii i-au fost platite nu numai cu titluri, decoratii si inalte scrisori de multumire, dar si cu mult aur, scutiri de impozite si alte avantagii, printre care darea in arenda a celor mai insemnate averi ale statului, dupa care a avut venituri uriase”.

Mai in gluma –, mai in serios, putem spune ca Manuc Bei se afla in relatii bune si cu tarul Alexandru, care ii acorda drept multumire titlul de Cavaler al Ordinului Sf. Vladimir si il numeste consilier, si cu otomanii, cu „ilustrul Ahmed-Pasa”, vizirul, care il trata cu stima dar si cu teama. O gravura din 1811, apartinand lui Fr. Lanphin Gölnworth, ne dezvaluie o seama de insusiri din infatisarea, dar si din portretul caracterologic al acestui cuceritor personaj.

Ideea lui Manuc Bei de a construi un han era mai veche, dar realizarea a fost posibila abia dupa 1806, cand terenurile Curtii Domnesti au inceput a se vedea la licitatie. Manuc, desi strain, obtine dreptul de cumparare, ca recompensa ca reusise sa indeparteze in chip abil, de Capitala, bandele turcesti ale lui Manav Ibrahim, salvand de jaf orasul si pe boieri.

Hanul, ridicat in numai doi ani, era mare, construit cu gust, in interior cu foisoare in arcade, cu ornamente in stuc la usi si ferestre. De forma patrata, avea o singura intrare, subsol, un parter inalt si un singur etaj. Subsolul avea 15 beciuri mari (intr-unul singur, de pilda, erau depozitati la un moment dat 2000 de litri de ulei in chiupuri mijlocii), 23 de pravalii la parter, 10 magazii, doua saloane mari, 20 de odai jos, iar la etaj 107 odai. Curtea era pavata cu piatra de rau, in mijlocul ei aflandu-se o cafenea si o gradina cu „jet d eau”, acestea din urma disparute foarte curand, dupa moartea lui Manuc Bei (1817), cand hanul decade vertiginos.

Dar pana atunci, in anii de glorie ai hanului, 1808-1817, aici s-a petrecut si un eveniment deosebit: la 26 mai 1812, in sala de receptii se incheie pacea dintre rusi (reprezentati de generalul Kutuzov) si turci (prin marele vizir Ahmed-Pasa), mediata cu abilitate de insusi Manuc Bei, ca amfitrion. Si, pentru a ne da seama de opulenta bucatariei din acele vremuri de prosperitate a hanului, vom arata ce se servea intr-o singura zi, pentru toate categoriile si neamurile de calatori aflati la han sau in trecere: 1. Salata arnautilor; 2. Salata bacanilor; 3. Salata bizantina cu limba; 4. Salata sacagiilor; 5. Salata tabacarilor; 6. Salata targovetilor; 7. Salata turceasca; 8. Vinete imam baialdi; 9. Vinete orientale; 10. Vinete à la turque; 11. Crap copt à la Snagov; 12. Zacusca à la Manuc; 13. Gustarea lui Bachus; 14. Omleta covacilor; 15. Ochiuri mocanesti; 16. Ciorba domneasca de burta; 17. Ciorba mezelarilor; 18. Supa macelareasca; 19. Supa turceasca de miel; 20. Gasca sau rata à la Valahia; 21. Pilaf oriental; 22. Varza haiduceasca; 23. Sarmalute minciunoase; 24. Frigarui orientale (apud I. Paraschivescu, T. Iliescu: De la hanul Serban Voda la Hotel Intercontinental, 1979).

Cum spuneam, dupa moartea lui Manuc Bei, hanul, prost administrat de epitropii urmasi si de arendasi, decade an de an, devenind „un azil si un balci de tot felul”, cum scria un calator francez. Daca in 1825, cand il inchiriase pitarul grec Dimitrios Iconomidis (Economu), hanul inca mai avea o cafenea, o cofetarie, o carciuma si un birt cu mancaruri variate, prin 1834 pastorul anglican Benjamin Barker, aflat la acest han, noteaza fara echivoc ca „odaile nu erau mobilate”, iar in 1839 misionarii scotieni Andrew A.Bonar si Robert Mc. Cheyene pur si simplu s-au mutat a doua zi dupa instalare, din pricina galagiei si a murdariei. Pe la 1860, pictorul francez Auguste Lancelot, care il insotea pe politicianul, tot francez, V. Duruy, deseneaza hanul si lasa o foarte patrunzatoare descriere a stilului si a atmosferei acestui locas unde, zice el: „oamenii cu nervii delicati, cu pielea subtire vor face mai bine sa nu intre, dar curiosii, doritorii de a cunoaste trecutul vor avea ce sa vada. S-a pastrat neatinsa prima-i fizionomie, din nenorocire intunecata de necuratenie”. Si, cu un spirit de observatie iesit din comun, intregeste acest tablou nu prea favorabil: „Galeriile in care se deschid odaile hanului servesc de loc de plimbare si de sali comune. Domneste acolo o nepasare si o nesfiala de cei dimprejur nemaipomenita. Sub ochii tuturor, toleranta, care nu e lauda nimanui: fiecare face ca la el acasa. Din locul unde ma asezasem eu ca sa-mi fac schitele, puteam sa vad pe o balana nemtoaica spaland rufe zdrentuite de prima necesitate pe care copiii le asteptau, pe un barbier ambulant razand barbi si cefe, pe o tiganca dansand inaintea unor turci cu chef, pe un comediant, in tricou decolorat, dand lectii unei maimute jerpelite. In acelasi timp, zdranganeala unei cobze, insotind un glas melancolic si dulce, se auzea prin cascatura unei usi de la spatele meu, lasata jumatate deschisa, iar din fundul unui coridor intunecos auzeam plansul unui copil in fasa. Curtea naprasnica imi infatisa privelistea cea mai cu haz si cea mai variata din lume: tabara, depozit, targ, bursa, menajerie erau toate deodata; de-a lungul peretilor coviltire, lazi, corturi, baloturi de marfa, buti; in fund, in firide mari, inchise cu gratii, teancuri de piei proaspete, lana umeda, carne de bivol, risipite peste tot, gramezi de paie si de balegar. In aceasta invalmaseala, o framantare nesfarsita de birji, de tarani calari, femei purtand targuieli, cai deshamati care se scutura, necheaza si asvarla cu picioarele dinapoi, caini care urla, porci mari negri care grohaie de placere scormonind cu raturile paraul lat de apa grasa, care se scurge mereu din bucatarie. Aceasta miscare, acest zgomot nu tulbura nici o clipa pe turcii, pe romanii, pe bulgarii, pe grecii care-si vedeau linistiti de treburi, discutand, tocmindu-se sub prezidenta ovreilor, care le schimbau pe loc banii, inarmati cu ochelari mari rotunzi, cu pietre de mehenghiu, cu balante”.

Cu toate modificarile si renovarile facute in 1848 si 1863, hanul continua sa decada, in special din pricina serviciilor mereu mai neglijente. Abia in 1870, cand noul proprietar Lambru Vasilescu intreprinde o reparatie generala, hanul devine hotel: vestitul „Hotel Dacia“, care va cunoaste o noua inflorire. In 1879, intr-una din salile mari de jos, actorul cupletist de mare succes I.D. Ionescu deschide un teatru unde, in afara de spectacole teatrale si muzicale, el organizeaza si seri distrctive si baluri mascate (de patru ori pe saptamana), foarte cautate de tineretul bucurestean, in concurenta cu balurile de la sala Bossel, de pe Calea Victoriei. De pilda, in 1879, un mare spectacol care a atras seri la rand toata Capitala a fost dat de americanul James Lwone, care se scufunda intr-un bazin transparent plin cu apa si statea acolo timp de cinci minute scriind, mancand si fumand, truc ramas un mister. Apoi, in 1880, I.D. Ionescu a adus o trupa de zulusi din tribul Beni Zug-Zug, treizeci de dansatori negri, ale caror spectacole faceau sali arhipline. Mai tarziu, aici a jucat cu un succes inegalat si trupa lui Grigore Manolescu.

Tot acest salon devine faimos si ca loc de intruniri publice, intre 1878-1916. Aici s-au perindat mari oratori, precum N.Fleva, Take Ionescu, Barbu St. Delavrancea, C. Dobrogeanu Gherea, N. Titulescu s.a.

Titulatura de „Hotel Dacia” s-a pastrat pana in anul 1948. Din 1967 pana in 1971, cladirea a suportat masive lucrari de restaurare, dupa desenele si gravurile vechi, recapatand infatisarea hanului de pe la mijlocul secolului. Aspectul de azi este, in linii mari, asemanator cu cel oferit de desenul din 1841 datorat lui M. Bouqet, dar si cu unele amanunte (scarile curtii interioare) dintr-o fotografie din 1860, realizata de Carol Popp de Szathmari. Hanul Manuc cuprinde acum un hotel, un restaurant cu doua saloane, doua terase de vara amenajate pe cerdacuri, o gradina de vara cu mancaruri specifice Bucurestilor de altadata, dupa retetele orientale si romanesti, patiserie-simigerie, cafenea si diverse magazine de artizanat.

Din pacate, multi bucuresteni care trec zilnic pe cheiul Dambovitei habar n-au ca acel sir de mici pravalioare ce au deasupra un cat scund cu multe ferestre inguste nu e decat latura sudica a hanului. Bucuresteanul de azi nu stie hanul decat in imaginea sa oferita de intrarea boltita din latura nordica, mai aspectuoasa, de curtea interioara, primitoare si evocatoare.

CASA CAPSA

Aproape nici un memorialist, scriitor, om politic, actor, gazetar care a scris despre Bucuresti n-a putut ocoli Capsa, acest simbol al efervescentei politice si culturale a capitalei Romaniei. Si nu putini au incercat sa surprinda in primul rand atmosfera existenta la aceasta celebra cafenea, care s-a bucurat, la fel ca si Bucurestiul, de o bogatie de scrieri inchinate lor cum putine capitale ori localuri vestite au avut parte.

Eu insumi am trait ceea ce azi se socoteste a fi fost ultima boema a Capsei, prin anii 60, in concurenta cu boema Singaporenilor, ilustrata de poetii Dimitrie Stelaru, Leonid Dimov, George Margarit, Tudor George (Ahoe), Teodor Pica si Mircea Ivanescu, generatie al carei destin trist l-a cantat cu atata vibratie romantica neasemuitul Teodor Pica.

Am scris adesea scurte evocari ale ultimei boeme capsiste, a caror martori au fost doua generatii de artisti si literati, printre care venerabilii scriitori Al. Cazaban, Serban Cioculescu, Theodor Mainescu, regizorul Jean Georgescu, basul P. Stefanescu-Goanga, criticul de arta Eugen (Ninel) Schileru, autorul celei mai inspirate scrieri despre culori, cartea Scrisoare de dragoste, teatrologul Alf Adania, gazetarul C.Cristobald, poetul suprarealist Jacques Costin si altii, asezati aproape toti la masa umbrelor. Din generatia mai tanara a boemei capsiste (azi, toti la o varsta destul de inaintata, ba unii chiar plecati dintre noi), as aminti pe regretatii scriitori savarsiti prea devreme Marcel Gafton, cel de un farmec cuceritor, taciturnul mucalit Teodor Mazilu, distinsii oameni de cultura Modest Morariu si Mihai (Max) Murgu, poetul Ben Corlaciu, mort la Paris in conditii dureroase, apoi argintul-viu al serilor cafenelei, teoreticianul, pictorul si graficianul Ionel Florescu, sculptorul George Apostu, pictorul Mihai Vulcanescu, graficianul D. (Moti) Ionescu, baritonul Vasile Micu.

O veritabila scoala de suete literare, teatrale si mai ales de teorie picturala se derula zilnic la binecunoscutele cafele-filtru preparate cu dichis in argintaria veche, si i-as aminti aici pe pictorii si graficienii Constantin Piliuta, Benedict Ganescu, Tiberiu Nicorescu, Mihu Vulcanescu, Eugen Mihaescu, Nick Nobilescu, Florin Puca, Radu Georgescu, actorul Ion (Nino) Anghel, scriitorii Radu Albala, Szász János, Dudu Olariu, George Astalos (cunoscutul poet si dramaturg George Astalos, aflat azi la Paris, redactor-sef al prestigioasei „Nouvelle Europe”), compozitorul Mircea Istrate, cineastul Alexandru (Didi) Strutescu, gazetarii Adrian Riza, E. Mandric, Nicu Smeureanu si altii – artisti si oameni de litere dintre care multi s-au afirmat, ajungand bine cotati fie in tara, fie peste hotare. Dar fiind unica marturie scrisa compacta despre acei ani ai cafenelei, imi face placere sa-i amintesc aici, la fel cum au facut-o si autorii unor mai vechi scrieri despre Capsa, si pe cativa dintre remarcabilii sefi de sala si chelneri ce si-au onorat localul pana la adanci batraneti: Simion Papacostea, Maier, Petrica, papá Coriolan (fratele cunoscutului scriitor din S.U.A. Peter Neagoe), Bosneag, madam Ana, toti pana la unul adevarati maestri ai bunei serviri, indragostiti de meseria lor.

Si acum sa trecem la istoricul atat de stralucit al „Casei Capsa“. Vom folosi pentru aceasta diverse surse, dar, in primul rand, cartea De la Hanul Serban Voda la Hotel Continental, de I. Paraschiv si Tr. Iliescu (Ed. Sport-Turism, 1979), o contributie remarcabila, precum si unele marturii, chiar si anecdotice, pentru a putea oferi numerosilor amatori o noua reiterare, mereu necesara, a istoriei cunoscutului local.

Cladirea delicata, scunda, la inceput cu un singur etaj, iar acum cu doua etaje, in care functioneaza si azi Cafeneaua si Restaurantul „Capsa“, pe Calea Victoriei nr. 34, avand la intrare firma aproape neobservabila „Casa Capsa, fondata in 1852”, a apartinut la inceput familiei boierilor Slatineanu. In 1870, cladirea a fost cumparata de fratii Capsa, care in incaperile de jos au deschis o cofetarie, apoi, in 1881, un restaurant, iar in 1891, o cafenea. Vadul era exceptional: intr-o cladire din spate, apartinand tot Slatinenilor, functionase inainte vreme o frumoasa sala de baluri selecte, numita Momolo, dupa numele proprietarului ei, italianul Eronimo Momolo.

Cine erau fratii Capsa? Documentele vremii arata ca acesti frati proveneau din numeroasa familie (12 copii) a cojocarului Constantin Capsa, om istet care l-a dat pe unul dintre fii, pe Vasile, la varsta de numai 14 ani, sa invete meseria de cofetar la maestrul Constantin Lefteru (care isi avea pravaliile la Hanul Dedu, pe Podul Mogosoaiei), meserie foarte rara in Bucurestii acelor ani. Batranul Capsa s-a dovedit a fi un inspirat, caci tocmai in acea vreme traditionalele dulciuri orientale (baclavaua, cataiful, pelteaua, rahatul, serbetul) incepeau a fi inlocuite de produse noi, aduse din Italia ori Franta (inghetate, bomboane, ciocolata, vinuri, lichioruri straine).

Dupa vreo zece ani de ucenicie si de practica, Vasile, care in acest rastimp isi agonisise si un mic capital, se asociaza cu fratele sau, Anton pitarul, cumpara o mica pravalie pe Podul Mogosoaiei, peste drum de Biserica Zlatari (acolo unde nu de mult a fost Hotelul „Victoria“ si deschide in 1852 o cofetarie foarte cautata: „La doi frati: Anton si Vasile Capsa“. In 1854, cei doi frati se extind, luand un nou local, mai incapator, tot pe Podul Mogosoaiei, dupa care Vasile cunoaste o adevarata aventura negustoreasca, incercandu-si norocul prin Crimeea si Bulgaria, incheiata, din fericire, bine. Fratii isi fac apoi un laborator, aduc multa marfa cumparata din Apus, importa pentru prima oara absint (poreclit „“Zana Verde), care va deveni bautura preferata a bucurestenilor si, curand, „Capsa“ ajunge cea mai mare cofetarie din Bucuresti, consacrata in tot sud-estul Europei. In cativa ani, se vor asocia inca doi dintre fratii Capsa, Constantin si Grigore, acesta din urma beneficiind de o specializare la Paris, la renumita Maison Boissier si terminand prin a deveni creierul si adevaratul patron al „Casei Capsa“. Ambitios si capabil, Grigore Capsa ajunge in 1869 furnizor al Curtii domnitoare, iar „Casa Capsa“ cunoaste in urmatoarele doua decenii o ascensiune uimitoare, cucerind cele mai inalte distinctii la Viena (1873), Bucuresti (1881), Bordeaux (1883), incununate cu „Marea medalie de aur“ la Expozitia Universala de la Paris (1889). Din 1886, ramane patron numai Grigore Capsa, care deschide hotelul, restaurantul si cafeneaua de care am mai amintit, toate cunoscand an de an o inflorire spectaculoasa, transmisa apoi urmasilor familiei (Grigore moare in 1931) pana la nationalizarea localului la 11 iunie 1948.

In anii ei de glorie, „Casa Capsa“ a avut multi clienti de vaza: aproape toate personalitatile de seama ale Romaniei, precum si straluciti oaspeti ai tarii. In 1877, luau dejunul aici Marele Duce al Rusiei, Nicolae, printii Urussoff si Gorceacov, printul Milan al Serbiei, iar mai tarziu, de-a lungul anilor, au frecventat-o, printre altii, fostii suverani ai Serbiei, Milan si Natalia Obrenovici, imparatul Franz Josef, R. Poincaré, fostul presedinte al Frantei, celebritati ale teatrului si muzicii: Sarah Bernard, Ysaye, Georges Scott, Le Bagy, Cora Lapercerie, Enrico Caruso, tenorul Josef Schmidt, marele actor de cinema Hary Baur, dansatoarea Josephine Beker, generalul Gamelin, Robert de Fleur.

Boema literara a patruns la Capsa abia dupa primul razboi mondial, pana atunci localul fiind accesibil exclusiv protipendadei bucurestene, oamenilor politici si ziaristilor de elita: P. Carp, Take Ionescy, Dinu Bratianu, C. Argetoianu, I.G. Duca, Gh. Tatarascu, Armand Calinescu, V. Madgearu, Mihai Ralea s.a.

Inainte de cel de al doilea razboi mondial, „Casa Capsa“ a concesionat si exploatat la Sinaia hotelurile Palace si Caraiman, restaurantul-bar din incinta Cazinoului, iar la Bucuresti, „Athénée Palace“ si Terasa „Lido“. Ea a detinut, pana in 1940, monopolul tuturor banchetelor si receptiilor oficiale si neoficiale din Bucuresti si din intreaga tara, dispunand de un inventar special pentru trei mii de persoane si de produse de cea mai buna calitate. Tot ea a lansat aproape cu fiecare ocazie deosebita o noutate, ca semn de aleasa atentie. As da un exemplu lesne de apreciat: in anul 1920, cu prilejul vizitei facute de maresalul francez Joffre, Casa Capsa a lansat delicioasele prajituri „joffre“, cunoscute si apreciate si azi.

Printre scriitorii, pictorii, artistii, ziaristii care treceau mai mult sau mai putin frecvent pe la cafenea pentru a-si consuma nelipsitul svart, noutatile si cozeria, s-au numarat: Mihail Dragomirescu, Al. T. Stamatiad, Corneliu Moldovanu, M. Sorbul, N. Tonitza, C. Nottara, Ion Minulescu, Em. Ciomac, Ion Iancovescu, Iancu Brezeanu, N. D. Cocea, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, G. Toparceanu, Ion Vinea, V. Eftimiu, toti Teodorenii – Osvald tatal, Ionel si Al. O (Pastorel) Teodoreanu –, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Neagu Radulescu, Silvan si multi altii. Ba si Tristan Tzara a fost oaspetele Capsei, in toamna anului 1946, ca invitat al ministrului Artelor din acea vreme, Ion Pas. Si ce vinuri poposeau prin paharul hatrului Pastorel, incununandu-i serile: Dragasani, Madeira, Dealul Mare, Bordeaux, Nicoresti, Vieux Cotnar, Médoc, St. Julien incheiate cu Champagne frappé ori Pommery sec, in vreme ce cuconetul se indulcea cu socolatele „Sapho“ si „La Douloureuse“.

In privinta calitatii produselor laboratoarelor Casei Capsa, iata ce spunea Victor Eftimiu, care era mult umblat prin toata lumea (eu insumi am intalnit la Viena si la Budapesta directori ai unor mari hoteluri de lux ce-si aminteau cu placere de V. Eftimiu, pe care-l socoteau un nabab si un desavarsit cunoscator al mancarurilor si cofeturilor rare): „Oaspetii plecau spre Paris incarcati cu cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice in Europa. La Paris, la Berlin, la Budapesta sau Viena am fost intrebat nu o data in decursul anilor daca mai exista Capsa si daca mai are ciocolata tot atat de savuroasa“.

E cel mai placut elogiu pe care orasul luminii si al celebrului Savarin il putea aduce produselor „Casei Capsa“.

Dar ce tablou poate fi mai graitor decat cel facut in 1935 de publicistul francez Paul Morand, intr-un reportaj aparut in revista mondena din Paris „Marianne“ si inclus apoi in volumul sau Bucarest (1935):

„Capsa este sufletul topografic si moral al orasului. Capsa inseamna patru lucruri deodata: un hotel, o cofetarie, un restaurant si o cafenea. Inchipuiti-va, intrunite intr-o casa cu infatisare modesta si imbatranita, patru vechi glorii europene: Restaurantul „Foyot“, Cofetaria „Rumpelmayer“, Cafeneaua „Florian“ din Venetia si Hotelul „Sacher“ din Viena “

Mesele de marmura si fastuoasele oglinzi au fost martorele tacute ale unei intregi istorii, intr-un film palpitant al vietii si mortii unor generatii de minti luminate ce au facut mandria multor decenii. Capsa a fost si inca este un reper al inteligentei bucuresteanului, dar si o dovada a mandriei si – de ce nu? – a orgoliului acestuia. In zidurile ei aparent fragile dorm rasetele zglobii ale bunicilor si strabunicilor noastre, clinchetele pure ale cristalurilor si argintariei, aromele ciubucelor, tigarilor de foi, ale cafelelor si cofeturilor, de-a valma cu vorbele de duh ce-au spintecat serpii somnorosi ai fumului de tigara.

CAFENEAUA CORSO

Un rastimp (pana in 1939), in fata Restaurantului „Cina“ a existat o cladire la etajul careia s-a aflat, pare-se, primul sediu al Automobil Clubului Roman, iar in cateva incaperi a functionat vestita Cafenea „Corso“, cladire relativ noua, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ce luase locul unui „sir de case marunte, unele proprietatea familiei Lahovary (Emanoil Lahovary), parte proprietatea unui batran, anume Ioanid“, cum specifica atent Constantin Bcalbasa.

„Corso“, sau in denumirea integrala a localului, „Cafe Braserie Corso“, a insemnat pentru Capitala, si in special pentru viata artistica si literara, al doilea loc de intalnire al boemei bucurestene, dupa acela binecunoscut al „Capsei“. Aici s-au nascut adevarate legende care au populat orele de vesele taclale ale intelectualilor bucuresteni, pe aici au trecut, fie si sporadic, de la cele mai stralucitoare personalitati ale vietii politice, teatrale, literare, de la muzicieni si gazetari de faima, pana la nu mai putin faimosii escroci internationali si la diversi pescuitori in ape tulburi, veniti sa-si cheltuiasca banii cu orgolioasa ostentatie, sau femei interesante, dornice sa fie vazute in compania protipendadei vremii. La „Café Corso“ puteau fi vazuti cand un politician de talia lui Armand Calinescu, cand un literat ca Ion Marin Sadoveanu, cand asul gazetariei Pamfil Seicaru, cand Ionel Perlea, dar si bogatul escroc Gross Cagero, cand grandomanul director al ziarului de scandal „Credinta“, Sandu Tudor, cand secretarul particular al gangsterului american Al Capone, Sinkovski. Cafeneaua avea desigur cea mai ideala pozitie, in fata Palatului, intre Ateneu si „Cina“, pe cel mai aerat interval al Caii Victoriei, peste drum – in diagonala – de impunatorul Hotel „Imperial“ (demolat in 1935) si avand la stanga magazinul de fructe exotice „Barul Italian“, Cinematograful „Forum“ si Cofetaria „C. Zamfirescu“, asadar tot locuri cu mare cautare. I. Paraschiv si T. Iliescu aduc cele mai complete informatii despre societatea care a intemeiat cafeneaua si despre custodia localului.

„Societatea anonima era formata din sapte persoane: Filip Finkelstein, David Haimovici, cei doi frati Gelber, Butnaru, Tomulescu si avocatul Stefanescu (care era si consilierul juridic al intreprinderii). Intreprinderea era condusa de Finkelstein si Haimovici, care aveau puteri depline in aceasta directie (David Haimovici fusese in tinerete chelner, apoi patron, avand la activul sau exploatarea mai multor restaurante din Capitala). Filip Finkelstein era de profesie ziarist si in acelasi timp reprezentantul unor firme straine cu bauturi fine (Cointreau, Branca, Sandeman, White Horse s.a.). Ceilalti actionari nu erau cunoscuti de personalul localului decat in postura de clienti. ()

In ce priveste spatiul ocupat de „Café Corso“, aceasta avea doua saloane (unul mare, la parter, cu 320 de locuri, altul la mezanin, cu 70 de locuri); lor li se adauga barul de zi „Corsoleto“ (cu 30 de locuri).

Salonul mare (inalt de 6 metri) era dominat de candelabre grandioase, avea vitrine inalte si rabatabile in timpul verii – sezon in care pe trotuarul din Calea Victoriei se puneau doua randuri de mese, iar pe cel din strada Franklin un singur rand.

Salonul de la parter avea, pe partile laterale, loji cu mese dreptunghiulare si canapele tapisate, dand un aspect placut intregului local; in rest se aflau mese rotunde, asemanatoare celor de pe terasa, inconjurate de scaune de lemn, cu spatare impletite din fire de bambus, fiind usoare, trainice si comode.

Vesela era de portelan de calitatea superioara, iar platourile si tacamurile din alpaca argintata.

„Café Corso“ avand o situatie destul de prospera, patronii isi permiteau ca in fiecare an, in luna septembrie, sa faca renovari ca: schimbarea tapetului, a sistemului de iluminat, a fetelor de mese si a servetelor. O data cu acestea se schimbau toata vesela de portelan, cu modele din cele mai noi.

Profilul Café-ului „Corso“ era: braserie (cu mic dejun si sortimente specifice), restaurant (intre orele 13-16 si 20-23), bar de zi (cu tot felul de bauturi indigene si straine) si cafenea (cu jocuri de biliard, bridge, remmy, sah etc.). Cafeneaua propriu-zisa se afla la mezaninul cladirii si avea intrarea prin salonul mare, iar barul „Corsoleto“ avea intrarea pentru clientela prin strada Franklin. ()”

Tot excelentii oameni de bransa I. Paraschiv si T. Iliescu, desigur doi impatimiti ai cercetarii marilor restaurante si cafenele bucurestene, ofera amanunte pretioase despre mancarurile si bauturile servite la „Corso“, ca si o seama de picanterii din anecdotica localului. Ei ne dezvaluie cu lux de amanunte o fermecatoare oglinda a fetei mai putin cunoscute a localului, incepand cu latura culinara si terminand cu micile atentii ce tineau de confortul clientelei. Astfel, se aminteste programul de servire: intre orele 11-13 aperitivele si gustarile (se turnau direct din sticlele originale de Vermut Branca, Cinzano, Mastica de Hios s.a., in timp ce se aduceau pe carucioare chiftelute calde, ficatei de pasare, pateuri cu carne si branza, ciuperci umplute sau à la grec, stiuca, salau, calcan, pastruga, scrumbii de Dunare – la preparate reci de pasare, porc, vitel, vanat, sau preparate calde si minuturi; consomeuri, supe, ciorbe, creme. Apoi intre orele 17-20, se serveau exclusiv sorimente de braserie, fiind singurul local de lux din Bucuresti unde se servea berea direct de la butoi in pahare „balon” si „sonda”, pentru ca dupa ora 23 clientela sa se schimbe aproape in intregime cu una noua, venita de la concert si teatre si cu cea formata din corpul diplomatic dornic de liniste si serviciu ireprosabil. De Revelion, „Corso“ oferea clientilor in chip special muzica precum si felurite cadouri: sticle de bauturi straine, ciocolata, agende, stilouri, tirbusoane cu inscriptia localului si alte nostimade ce ii binedispuneau pe oaspeti.

O alta atentie oferita clientelei era paleta larga de ziare si reviste romanesti ori straine puse la dispozitie zilnic, printre care as aminti de „New York Herald”, „Times”, „Figaro”, „Marianne”, „Paris Soir”, „Viener Presse”, „Vie Parisienne”, „Die Damme”, „Femina”, sprijinite in rame usoare cu maner sau puse in coperte.

Asadar, intre peretii acestei cladiri, inteligenta, arta si bunastarea se plimbau in voie.

Cladirea, cum am mai spus, a fost demolata in 23 aprilie 1939 pentru a fi largita Piata Palatului.

Pentru amatorii de detalii si pentru eternii flecari de cafenea, batrani sau tineri, as mai aminti ca usile „Corso“-ului se deschideau inca de la ora 6 dimineata, cand primii clienti erau tipografii, gazetarii si diversi functionari superiori din minstere, stransi la un svart cu Jamaica sau la un mic dejun frugal, ora matinala cand acolo se vanturau toate noutatile din presa noii zile. La ora 8 se infiintau alti clienti, din toate categoriile, iar de pe la ora 10, oamenii de afaceri, stransi cate zece-douazeci la o masa, de obicei aceeasi, apoi agentii de vanzari si cumparari imobiliare, ca si o alta categorie de clienti, care se adunau rand pe rand in fundul salonasului dinspre strada Franklin, la asa-numita masa a „inteligentei”, alcatuita din scriitori, muzicieni, ziaristi, pictori, cronicari literari ori de arte plastice. In capul mesei, cum noteaza Serban Cioculescu in ale sale Amintiri, se aseza Victor Eftimiu, flancat adesea de Al. T. Stamatiade, Al.O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Serban Cioculescu, Ion Marin Sadoveanu, N.D. Cocea, Ion Iancovescu, Stefanescu-Goanga, Scarlat Calimachi, Mircea Damian, Geo Bogza, Pamfil Seicaru, Zaharia Stancu, Tudor Vianu, I. Peltz, P. Comarnescu si, mai rar, de G. Calinescu, Panait Istrati, Ionel Perlea, George Georgescu, Niculescu-Basu si altii, dintre care multi au evocat in scrierile lor cu tenta memorialistica sau autobiografica aceasta mirifica si calda cafenea.

La pranz si seara, cafeneaua era frecventata adesea de personalitati din lumea politicii, precum Grigore Gafencu, Armand Calinescu, Guta Tatarescu, George Bratianu, Ion Mihalache, care, cu prezenta lor, sporeau prestigiul restaurantului-cafenea.

CAPITALA IN DECENIILE POSTBELICE

Privire iute din geamul unei cafenele

Cand am poposit in Bucuresti ca tanar si naiv student al Facultatii de Litere, prea putin ma putea atrage o Capitala lipsita parca de vigoare, cu peisaje terne, cu strazi aglomerate, cu zarva orientala, cu un aer aproape irespirabil, iarna taios, iar vara sufocant, cu oameni parca pusi mereu sa te traga pe sfoara sau sa te ia peste picior – cand eu veneam dintr-un Brasov inca foarte romantic, inconjurat de paduri si vechi ziduri de cetate, un burg de sonuri pure si aer rarefiat, cristalin, in care ma cladisem sufleteste precum un student german in Heidelbergul de altadata, flanand intre carti, eminenti profesori ai Liceului „Saguna“ si tainele ascunse in stravechii muri, precum un martor tacut ramas in istorie. Pentru mine clipocitul delicat al Graftului, numit si Spurcata, era vuietul nocturn al Neckarului, Brasovul era Salzburgul pasilor mei – si prea vagi semne din sinele-mi profund m-ar fi putut impinge sa iubesc candva Bucurestiul. Prizonier al unui peisaj eminamente romantic, picam din cer intr-o lume pe care o simteam ostila. Paraseam incet si irevocabil un burg incoronat de crestele racoroase ale muntilor, pentru o imensa placinta cand fierbinte, cand rece sloi.

Abia ca student in anul al doilea am inceput sa disting cu timiditate parfumul teilor bucuresteni, ascunsele vicii ale strazilor si firii naravasului oras, imbierile vinovate ale mahalalelor si micilor case, departarile mari uitate in toata alcatuirea mai mult decat sucita a acestei aglomerari nelinistite si nastrusnice care poarta numele de Bucuresti. Caci, vai, Capitala noastra abia iesise din cel de al doilea macel mondial si intra in cel de al doilea martiriu, pe care istetul om al strazii bucurestene nu avea cum sa-l scape din folclorul sau: „Era rau cu der, die, das,/ Dar mai rau cu davai ceas!“.

Doua-trei necazuri mari chinuiau somnul bucurestenilor in primii ani de dupa razboi: ce-o sa fie cu tara, cum se vor descurca ei cu alimentatia cotidiana si cum vor indeparta urmele razboiului din infatisarea mutilata a Capitalei?

1. Moara alegerilor

„Comorile unui sac de zdrente“

Prima intrebare viza desigur politicul, insa chiar de la cele dintai alegeri asa-zis „libere“, „democratice“, lucrurile s-au limpezit repede: grosul alegatorilor a votat una, si rezultatele au iesit altele! Dar aceste aspecte revin inainte de toate cercetarii istorice si politice, iar astazi, la sfarsit de secol XX, exista o vasta literatura de specialitate care sta in ajutorul celor interesati, asa ca mie nu-mi ramane decat sa notez anecdotica unor evenimente petrecute atunci, in 1944-1950, dar si mai tarziu. Batalia alegerilor era pentru noi, studentii, o noutate fascinanta. Se infruntau, cel putin teoretic, in viziunea noastra, vechile partide istorice (Liberalii si Taranistii, pe de o parte, care la inceput semnificau pentru omul de rand partida lui Bratianu si cea a lui Maniu) cu opozitia „comunista“, adica un bloc (B.P.D.) alcatuit din comunisti, socialistii lui Titel Petrescu, poreclit „Lavaliera cu Buline“, Frontul Plugarilor (sau „Frontul parligarilor“, cum ii ziceam noi) si al lui Petru Groza si alte grupari mai mici. Campania comunistilor de a racola noi membri de partid era atat de sustinuta, incat la un moment dat devenise aproape ridicola, agresiva si grosolana. Un unchi de-al meu de la tara, de pilda, s-a inscris in P.C.R. numai pentru ca i se spusese de catre cativa activisti comunisti ca celor ce se vor inscrie in partidul lor nu li se va lua pamantul la „colectiv“. Teribil cinism! Iar eu, strecurandu-ma intr-o zi neobservat la cucurigul Cinematografului „C.F.R.“ din Brasov si crezand ca voi vedea un film cu Tom Mix, am nimerit de fapt, pe intuneric, la o sedinta de „infierare“ a unui sofer de la I.A.R., si nici ca am mai fost lasat sa ies de acolo pana la incheierea sedintei, cand pur si simplu – sub diverse presiuni – putin a lipsit sa fiu ales membru al partidului comunist! Au fost „iertati“ ei si fostii legionari, numai sa devina comunisti! Era un fel de „goana dupa aur“, cand la megafoanele de pe strazi puteai auzi toata ziua, din zori pana seara, muzica populara si „patriotica“ intrerupta cand si cand de un text popular de o vulgaritate ce ne facea sa izbucnim intr-un ras „sanatos“: „Frunza verde de mohor,/ S-aratam chiaburilor/ Ca poporul muncitor/ Baga pula-n curul lor“ (strict autentic).

2. Studenti, profesori

„Din suvenirurile unor ani de doliu“

Dar noi, studentii, traiam inca in dulcea iluzie ca toate acestea nu contau, ca o tara intreaga ne astepta, si iluzia noastra putea avea un temei in scolile romanesti de cel mai inalt nivel, recunoscute in intreaga lume, precum scoala politehnica sau cea medicala, dar si Universitatea bucuresteana, cu profesori de elita si savanti cu stralucite cariere si carti de vizita. La Litere predau cursuri fulminantul George Calinescu, aulicul Tudor Vianu, morocanosul Iorgu Iordan, hatrul boier Alexandru Rosetti, scanteietorul Jacques Bick, ursuzul Alexandru Graur, neiertatorul Tache Papahagi, blajinul carturar Georgescu-Tistu, cu o pleiada de valorosi conferentiari si asistenti: G.C.Nicolescu, Alexandru Piru, I.Chitimia, Ov. S.Crohmalniceanu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Paul Cornea, I.Coteanu, B.Cazacu, Gh. Tohaneanu, I. Fischer, G.Bulgar, Edgar Papu, ce aveau sa devina la randul lor o generatie universitara de marca. Dar tot in acei ani – in special in 1948-1950 – au inceput si primele infiltrari de nepoftiti in randul cadrelor didactice, primele epurari cerute sau, mai exact, impuse de comunisti, primele anomalii si absurditati in invatamantul superior. La noi, la Litere, s-a incercat marginalizarea sau chiar indepartarea mascata a unor profesori (cum s-a procedat temporar cu G.Calinescu, Al. Rosetti, Iordan si Alexandru Graur prin „bunavointa“ ideologilor comunisti Leonte Rautu si I.Chisinevschi), s-au adus cadre didactice cel putin dubioase, precum medicul amator de literatura Ion Vitner, care a indraznit sa rastoarne aproape toata scara valorica a literaturii romane, „ridiculizand“ in fata studentilor trilogia lui Blaga, minimalizandu-i pe Eminescu si Arghezi, ridicand la niveluri incredibile niste scriitori modesti sau merdiocri ca A.Toma, Tr. Demetrescu, St. Petica, Cl. Millian s.a. si deschizand drum laudatorilor si teoreticienilor literaturii noi, „realist-socialiste“. In acesti ani a fost adus ca decan si sef de catedra un marunt profesoras si activist de partid din Giurgiu sau Alexandria, D.Orzea, de al carui nume nu-si mai aduce aminte nimeni. Tot atunci s-au infiltrat, in posturi mici, de preparatori si asistenti, o seama de viermisori politici ce aveau sa roada inca multi ani intestinele Universitatii bucurestene.

3. Viata literara

„Nodo nella gola“ (Nodu-n gat)

In literatura, dupa un provizorat incert, intr-o perioada cand au mai existat cateva reviste literare cu o prezenta efemera si s-au ivit nume noi precum Geo Dumitrescu, Marin Preda, Ion Caraion, C.Tonegaru, Stefan Popescu si altii, s-a trecut la radicalizarea cvasi-comunista, prin infiintarea, in 1949, a noii organizatii a obstei – Uniunea Scriitorilor –, avand in fruntea ei pe Mihail Sadoveanu ca presedinte de onoare si pe Zaharia Stancu ca presedinte activ. Din acel an si pana in 1962, cand la carma Uniunii a ajuns Mihai Beniuc, s-a obtinut incet-incet o orientare pregnant comunista, cu trompeti prozaici si poetici de prima linie, laudatori ai partidului comunist ca: Dan Desliu, Victor Tulbure, Maria Banus, Veronica Porumbacu, A. E. Baconsky, V. Em. Galan, Al. Jar, Eugen Frunza s.a., dintre care multi aveau sa regrete si chiar sa-si renege excesele politice ale inceputurilor. Putinele luari de pozitie impotriva orientarii oficiale in literatura aveau insa ecouri extraordinare in randul scriitorilor si se raspandeau, in secret, in toata societatea cultivata bucuresteana, devenind o anecdotica preferata a cafenelelor si intrunirilor duminicale. Cele mai hazlii barfe ii aveau ca protagonisti pe Mihai Beniuc, „Misa” Novicov si „Nikalai” Moraru, dar si pe altii. Se relata cu satisfactie cum inaltul si rasfatatul Petru Dumitriu l-a pus pe mititelul Mihai Beniuc sa se urce pe un scaun pentru a-i putea trage o palma, se radea in hohote de felul cum vorbeau „profesorul universitar” Mihai Novicov si publicistul-activist Nicolae Moraru, care poceau atat de tare limba romana cu accentul lor rusesc si rosteau asemenea nazbatii, incat devenisera legendari.

De bine de rau insa, in acei ani a inceput si fronda, apoi indelungata opozitie a scriitorilor romani, in care intreaga intelectualitate si suflare cinstita avea sa simta permanent un sprijin pentru pastrarea fiintei nationale.

Rusalizarea vietii cotidiene

Apoi, cum spuneam, o a doua problema existentiala a Capitalei era legata de alimentatia ei, de felul cum urma sa subziste omul de rand. Caci primii ani de dupa razboi au adus si o alta calamitate asupra tarii noastre: marea seceta din 1945-1946, care a distrus, vreme de doi ani, aproape toate recoltele din Moldova si a prapadit puzderie de oameni si animale. Umblau bietii moldoveni spre toate colturile tarii pentru o bucata de paine, dupa un sac de porumb ori unul de cartofi, cu burtile goale, si se murea pe capete. Trenurile erau intesate de acesti oropsiti ai sortii in cautare disperata de hrana si de lucru. Putine erau atunci vagoanele cu ferestre intacte, oamenii calatoreau claie peste gramada, te urcai si coborai prin golurile geamurilor sparte, ca intr-un cosmar. Tin minte ca nu o data, sezand turtit langa geam, m-am stropit de sangele si creierii cate unui moldovean din cei cocotati sus pe acoperisul vagonului, biet calator furat de somn si izbit drept in cap de cate o grinda de pod mai scund aruncat peste o albie de rau. Dar cam toata tara suferea asa. In Fagaras erau cartofi, insa nici bob de grau sau orz, in vreme ce in Ialomita oamenii uitasera cum aratau barabulele si gradinaria.

In Bucuresti, ca de altfel in toata tara, painea, uleiul, zaharul, faina si malaiul se obtineau pe cartela. Noi, studentii caministi, gasiseram o solutie salvatoare: ratia lunara de ulei, zahar si malai o dadeam matusii unui coleg, ea isi oprea jumatate, iar din cealalta jumatate ne facea cate o excelenta turta de malai. Altii, mai putin norocosi, isi faceau mamaliga la plita sobei cantinei si o mancau indulcita cu zahar! Dar tot era ceva, caci aproape doi ani mancasem la pranz vesnicul peste danez si cus-cus primit ca ajutoare, de ni se urase cu viata. Noaptea, studentii saraci de pe la camine mergeam in gara Obor la descarcat vagoane: cartofi, legume, carbuni, lemne, ce se nimerea, ca sa mai castigam un ban, sa ne putem plati masa la cantina. Asta pentru ca abia din 1947 ni s-au dat bonuri gratuite la cantinele studentesti, pana atunci planand suspiciuni, cum ca suntem fii de chiaburi sau de burghezi instariti (de pilda, daca erai fiu de farmacist nu primeai bursa), iar duminicile ne angajam la carat moloz, acolo unde se gaseau cladiri foarte subrezite de pe urma bombardamentelor din timpul razboiului si municipalitatea decidea sa fie demolate. De inaltat, nu se inalta nici o casa, doar se demola, desi era o nemaipomenita criza de locuinte in Bucuresti. In locul cladirilor demolate se amenajau apoi in pripa mici parculete cu flori – si era la moda un cantecel ce se auzea zilnic la radio: „A mai rasarit o gradinita-n Bucuresti”.

Tronsonul central al Universitatii era la pamant, tot coltul de peste drum de Teatrul „Nottara“ (actualul sediu) si de Palatul Prager era un morman de ruine, aripa stanga a Palatului Regal ca si o seama de hoteluri din preajma cazusera distruse de bombe, centrul si zona Garii de Nord suferisera grele stricaciuni. Dar noroc ca in privinta traiului, in general, Bucurestiul s-a redresat destul de repede si de binisor, si poate ca tocmai banii neinvestiti in ridicarea unor cladiri noi au contribuit indirect la refacerea nivelului de trai al bucurestenilor. Abia de prin 1955 au debutat lucrarile de ridicare a unor blocuri de locuinte si a unor edificii publice de anvergura. La sfarsitul deceniului al saselea au aparut cartierele noi de blocuri: Ferentari, Drumul Sarii, Bucurestii Noi, 23 August, Tei, Floreasca, s-au efectuat masive pavari, s-a modernizat sistemul de filtrare a apei, s-a dublat debitul de apa potabila pentru Capitala si s-a extins reteaua de gaz metan. Printre colosii edilitari ridicati in anii 1955-1965 as nota majoritatea marilor uzine, combinate si fabrici bucurestene, colosul numit „Casa Scateii” (terminat in 1956), realizat cu uriase investitii ce au secat timp de un an toate resursele financiare ale tarii. Deceniul al saselea si prima jumatate a deceniului al saptelea au dat bucurestenilor iluzia unei prosperitatii in devenire, omul de rand era destul de bine imbracat si hranit, isi putea permite sa iasa des la restaurant si sa aiba frigiderul indestulat de carne, mezeluri, branzeturi si bauturi fine, preturile nu-l apasau inca, isi putea petrece concediul lejer la mare si la munte, leul era inca puternic.

5. Avansand „inainte“ …

Dar incet-incet, iluzia va ramane tot mai mult numai o iluzie si, in curand, va incepe si o degradare generala a populatiei Capitalei, intai de toate ca nivel cultural si intelectual. De unde in pragul celui de al doilea razboi mondial Bucurestiul se putea considera un oras european si francofon de prim rang cultural, in deceniul al saptelea marea parte a tineretului si majoritatea populatiei Capitalei proveneau deja din mediul satesc si din toate scursorile provinciei pornite pe un trai de hotii, furt si jaf. Aproape nici un tanar nu mai cunostea alta limba decat cea romaneasca, dar si aceasta rostita in fel si chip, pocita, fiecare dupa zona de tara de unde provenea. Cuvinte rostite de conducatorul tarii, Ceausescu, primul si „cel mai iubit” pocitor de vorbe, sunau asa: „satili”, „drumurili”, „pretini”, „tutulor”, „niminea”, „primbla”, „muncipiu” – si partea proasta e ca, in afara de intelectuali, care se distrau reproducandu-le in cercuri intime, grosul populatiei, proaspetii bucuresteni, vorbeau cam tot asa si nu-i deranja deloc. De altfel, acestia adusesera cu ei si mentalitatea de la tara, incepusera a sadi in fata blocurilor cartofi, ceapa, morcovi, patrunjel, marar, ardeiasi, si scoateau la intrarile blocurilor presurile din bucatarii si scaunelele, pentru a casca gura, seara, la trecatori. Vara, barbatii beau la bodegi goi pana la brau, tiganeste, ori tolaniti in putina iarba de langa peretii caselor, incaierarile si injuraturile devenisera curente pretutindeni, legea pumnului si a cutitului se impamantenea, luand locul comportamentului civilizat. Ne intorceam spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile si in zile de sarbatoare te soca un fenomen: putina lume buna ce mai ramasese iesea sa se plimbe la Sosea, la aer curat, in vreme ce mahalalele si periferiile navaleau in Centru – pe Bulevard, pe Calea Victoriei pana la Palat, spre Piata Unirii – infestand cu duhori aerul salilor de cinematograf si umpland de scuipati si ragaieli bodegile, carciumile, trotuarele din inima Capitalei si aleile din Cismigiu. O lenta transformare in rau, care in curand avea sa indeparteze Bucurestii de atmosfera si aspectul capitalelor civilizate din Europa. Darmite cand au inceput sa cada sub loviturile buldozerelor si cazmalelor cladiri de mare importanta pentru Bucuresti, de la mici palate de rafinament arhitectonic, cu trecut istoric, pana la cartiere, statui si batrane biserici, la monumente inestimabile ale cratiei artistice romanesti! Cand scriu aceasta, ma gandesc cu teama ca poate m-am cam departat de tema cartii de fata, insa altfel e aproape imposibil de inteles acest interval de trei-patru decenii din istoria Bucurestilor. Las de o parte faptul ca multi n-au sa inteleaga nici asa tragedia care s-a petrecut atunci sub ochii nostri …

6. Haz de necaz. Ceausestii

„Cainilor, pai vreti sa traiti vesnic?” (Frederic cel Mare catre ostasii sai)

O data cu venirea la putere a celor doi Ceausesti – caci, asa cum se stie, atat Nicolae Ceausescu (poreclit „nea Nicu”) cat si Elena Ceausescu (zisa „coana Leana”) aveau, din 1967, puteri de decizie egale si depline, iar gusturile, hachitele, opiniile lor erau unicele judecati de valoare in treburile tarii – a inceput, in fapt, cel mai straniu macel anticultural de care, in chip incredibil, cei doi, in simplitatea si linearitatea mintii lor, nici macar nu aveau habar! Erau convinsi ca tot ce fac, fac bine, ca sunt atinsi de focul sacru al geniului, si dadeau semne ca tot ce nu le-a reusit unor Stalin sau Mao vor izbuti ei – pe scurt, ca vor ramane vesnici si nemuritori. Asa au purces ei la a da glorie Bucurestilor cu o maree de blocuri (mare fericire! 3,5 m² per cap de om!), carora le-au facut loc daramand tot ce le statea in cale, incepand cu sfintele lacasuri ale lui Dumnezeu, cu mari si vechi spitale (ca spitalul Brancovenesc), edificii publice si scoli.

Circulau oral numeroase intamplari „hazlii” despre cuplul prezidential. Amintesc cateva, caci aveau si ele importanta lor pentru intelegerea acelor ani. Intr-una dintre numeroasele „vizite de lucru” prin tara, „nea Nicu”, aflat la Brasov, a decis brusc ca orasul sa fie „modernizat” dupa inspiratia sa. A cerut o macheta a orasului si, in prezenta intregului „activ de partid” local, dar si a membrilor Comitetului Central care-l insoteau, a inceput a da fel si chip de „indicatii” agitandu-si larg bratul cu palma deschisa, cand intr-o parte, cand in alta. Doua au fost insa momentele-cheie care i-au inlemnit pe activistii locali: primul cand, dandu-le indicatii sa faca un cartier nou, muncitoresc, spre care sa se taie o sosea larga, bratul i s-a oprit perpendicular pe Tampa, iar al doilea cand, in timpul explicatiilor, a pus mana pe un turn de sah care reprezenta pe macheta unul dintre cele doua turnuri de piatra din secolul al XIII-lea de pe dealul Mare si, dupa ce l-a agitat vreun sfert de ceas, l-a pus jos, la intamplare, chiar in Piata Sfatului! Cinci zile n-au dormit „organele” locale tot batandu-si capul cum sa taie o sosea peste sau prin Tampa si cum sa mute cetatea in Piata Sfatului!

Dar si la Bucuresti, cand dadea indicatii pretioase cum sa fie rase anumite zone si inlocuite cu cartiere de blocuri, depindea de unghiul pe care-l descria miscarea dezordonata a bratului sau, de locul unde se oprea brusc bratul, pentru ca acel loc sa fie considerat limita pana la care urmau a fi executate demolarile.

Elena Ceausescu sau „coana Leana” si-a castigat cu timpul si poreclele de „Savanta” si „Codoi”, pentru ca, in ciuda lipsei de studii, fusese unsa academiciana si primise cateva titluri de „Doctor honoris causa” din partea unor Universitati si Academii straine, inselate in buna lor credinta. Trecea drept coautoare in domenii speciale ale chimiei moleculare, desi cu prilejul unei comunicari stiintifice nu stiuse ce inseamna CO₂ si citise foarte raspicat: Codoi! Ba circulau si bancuri mai deocheate. Iata unul de toata nostimada: intr-o seara, coana Leana vazand ca nea Nicu da buzna peste ea in dormitor fara macar sa bata la usa, ii reproseaza cu asprime consortului: „Ce dracu nu bati la usa, ma Nicule! Si mai invata si tu sa te porti, sa vorbesti frantuzeste! Uite, mai intai, ciocane, si cand te intreb eu Chi e? zi si tu ca oamenii civilizati: se moa! Ia fa bine de iesi afara sa repetam!” Iese nea Nicu, ciocane la usa. Nimic. Ciocane si mai precipitat! Chi e? se aude in sfarsit vocea coanei Leana. Nea Nicu, pierzandu-si rabdarea, da replica tafnos: „Hai, fa, deschide odata, ca se moa e!”.

Si cand te gandesti ca acesti doi retardati cu ifose (Ceausescu avea numai doua clase primare, fugise de la scoala si facuse ucenicie la un cizmar, de unde si porecla de „cizmarul analfabet”), cand te gandesti ca acestia aveau la degetul mic destinele Romaniei moderne, nici ca se putea un sfarsit mai jalnic pentru tara. As aminti aici ca pentru a se inalta colosul numit „Casa Poporului”, o demonstratie de dementa a grandomaniei, a fost doborata la pamant aproape o treime din sudul Capitalei si s-au folosit forte umane de-a dreptul fantastice, care au supus populatia la grele restrictii financiare si alimentare, nemaivorbind ca in timpul executiei interioarelor, concepute intr-un anumit fel si cu materiale deosebit de costisitoare, proiectantii au fost siliti nu o data sa schimbe totul, in functie de ideile de ultim moment ale coanei Leana, care se inspira din ce vedea ba ici, ba colo, in drumurile ei prin lumea mare. Era in stare sa ceara azi un interior ca de palat maur alaturi de altul de inspiratie chinezeasca. Si nimeni nu putea cracni in front, daca mai voia sa aiba liniste si libertate in viata, intr-atat de razbunatori erau cei doi tirani.

Inaintea lor condusese tara un presedinte considerat blajin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care paruse pentru oamenii de rand un ponderat, dar numai Dumnezeu stie cate nedreptati si crime sociale s-au petrecut in anii carmuirii sale. Satul romanesc distrus, mii de oameni azvarliti in inchisorile comuniste sau decimati la stuf ori la vestitul Canal Dunare-Marea Neagra, numerosi intelectuali impinsi in conul de umbra al uitarii, tinuti in inchisori sau indurand umilinte de nedescris – iata un predecesor de alt gen, o fiara cu ochi blanzi ce stiuse cu destula abilitate sa indeparteze din drumul sau pe toti cei care i se opuneau, de la rege si politicieni ai opozitiei, pana la „tovarasi de drum” incomozi, introdusi fatis de Moscova atotputernica in Rasarit.

7. Comici si artisti meteorici

Dar lasand de o parte acest tablou, sa vedem cam ce i se oferea bucuresteanului pentru destinderea lui. Prin anii 1945-1952, cei mai apreciati si indragiti artisti comici erau N. Stroe si Vasile Tomazian. Stroe care, in anii 1935-1940, impreuna cu Vasile Vasilache, incanta la radio cu scheciurile de duminica la pranz toata tara, avea sa ramana repede singur, dupa moartea prematura a compozitorului, cointerpretului si prietenului sau. Vechiul cantecel cu care-si incepeau ei emisiunile la radio si care suna: „Alo! Alo! Aici e radio / Stroe si Vasilache – lache – lache!” a fost inlocuit dupa razboi de N. Stroie cu altul: „Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca,/ sa glumeasca/ iar cu voi!” Constantin Tanase ramasese o frumoasa amintire, teatrele sale insa erau o umbra. Actorul Antonescu-Carabus era pe terminate. In schimb, se afirma tot mai mult un artist de varieteu mititel de stat, cu fata necajita si cu o voce taraganata, comicul Vasile Tomazian, ale carui monologuri – ce reproduceau mici discutii de familie cu nevasta, Florica, extrem de hazlii – se puteau compara, pastrand proportiile, cu schitele umoristice ale lui Tudor Musatescu, bine cunoscute bucurestenilor. Tot indata dupa razboi, din 1945, o celebritate era Sergiu Malagamba, care a si dat, fara voia sa, limbii romane un cuvant absolut unic: „malagambist”. Inalt, usor adus de spate, cu fata smeada ca un mafiot sicilian, Sergiu Malagamba isi injghebase o excelenta orchestra de jazz dublata de una de viori, cu instrumentisti de elita, ce executau bucati celebre la vremea aceea, de la tangouri argentiniene ca La cumparsita pana la indragitele Caravana, Solitude, Sophisticated Lady si Black and Tan Fantasy ale celebrului Duke Ellington. Malagamba insusi era un baterist uluitor, se spunea in cercurile muzicale ca era cel mai bun baterist din Europa, avea solo-uri executate cu toate luminile din sala stinse, astfel incat singurele luminite ramaneau doar capetele fosforescente ale betelor de baterie pe care Malagamba le invartea intre degete uimitor de repede, apoi le azvarlea in sus si le prindea din aer, astfel ca spectacolul devenea o feerie ce inmarmurea sala. Concertele acestui as erau tot atatea sarbatori. Insa acest virtuoz mai devenise celebru si prin vestimentatia sa luxoasa si extrem de socanta: purta palarii bleumarin cu boruri foarte largi, costumele sale croite la un rand si un nasture aveau vestonul lung, cu umeri largi si cazuti, cu revere foarte inguste, pantalonii se ingustau treptat foarte mult si se terminau la un lat de palma deasupra pantofilor, astfel ca ciorapii ramaneau la vedere; cravata, in dungi orizontale, era foarte ingusta si lunga, cu un nod simplu, subtire, si ii zicea „cravata fitil”, ciorapii erau neaparat albi, pantofii aveau lira si talpi groase de patru-cinci centimetri, confectionate in general din cauciucuri de camion. Paltoanele erau tot bleumarin, cu umeri foarte largi, iar fularul obligatoriu galben-intens si foarte infoiat. Din cauza talpilor neobisnuit de groase si grele, mersul insusi devenea leganat, mers specific de malagambist. Nu mai spun ca toti din tara tanjeau sa se imbrace ca marele Malagamba, idolul lor de atunci. Circulau si cantece ca: „Nu mai vreau sa fiu Bebi,/ nu mai vreau cu papusa,/ vreau sa fiu malagambist!” Toti voiau sa mearga pe strada cat mai leganat, sa se vada ca si ei erau malagambisti.

8. Moda

Tot in acei primi ani era la moda si frizura barbateasca numita „creasta de cocos”, inlocuita mai tarziu, de prin 1956, cu tonsura „Cicero”. Caci tot la cativa ani moda se innoia. In special moda femeiasca, dar si cea barbateasca, desi posibilitatile erau inca modeste fata de dorinte. De la barbatescul „Cicero” s-a trecut apoi la plete, apoi la moda „bila” sau „Kojak”, apoi la „moustache”, apoi la barbi, apoi la cozi de cal si asa mai departe. Iar pantalonii stramti, de malagambist, au devenit cu timpul normali, apoi mult mai evazati jos, dupa care au fost inlocuiti cu invariabilii blugi, apoi cu un fel de salvari largi, orientali, gatuiti zdravan la nivelul gleznei. In privinta modei femeiesti, as spune ca ea a evoluat cam asa: prin 48 rochii uni, de un colorit foarte izbitor, rosii, albastre, verzi, galbene, lungi pana la calcaie, apoi prin 55 o moda clasica, temperata, dupa care prin 60 au avut castig de cauza pantalonii tip mexican, apoi in 65 au navalit minijupele, dupa care un talmes-balmes de mode, in functie de posibilitatile financiare ale fiecarei fete sau femei. Iar la pantofi, cam tot asa: moderati, cu toc de 12 cm, cu toc cui si talpa subtire, apoi sandale romane, apoi tocuri groase si talpa la fel, cu bombeu ascutit, apoi lat, apoi rotunjit etc. Pe scurt, un drum fara oprire al modei in acelasi cerc inchis.

Cam prin 1955-1960 a aparut un nou artist comic, de o cu totul alta factura, un artist rotofei, cu fata rotunda ca luna plina, imobila si cu un repertoriu mult mai variat: comicul Mircea Crisan, care beneficia de un textier inteligent, cultivat, Alexandru Andi. Cei doi aveau sa cucereasca repede publicul bucurestean si cu o piesa de teatru, o feerie comica de cea mai buna calitate: Mana cu cinci degete, o fantezie aparent pentru copii, dar cu multe substraturi politice. Insisi oamenii politici comunisti erau cuceriti, insa numai de repertoriul de imitatii al lui Mircea Crisan: latraturi de toate genurile, zgomote de motoare ambalate, mieunaturi, cotcodaceli etc. Ii mersese vestea pana la Moscova, unde i se oferise o catedra pentru scoala superioara de artisti de circ. Aflat in trecere prin Bucuresti, seful statului sovietic Nichita Hrusciov, caruia i se povestise despre extraordinarele performante ale lui Mircea Crisan, si-a exprimat si el dorinta de a-l vedea pe comicul roman. Dupa o febrila cautare, Mircea Crisan a fost in sfarsit gasit, undeva in afara Bucurestilor, la o susanea. Adus grabnic in fata somitatilor politice, ai nostri i-au pus la dispozitie si un translator, in persoana lui I. Chisinevschi, nimeni altul decat fostul ministru comunist. Luat pe neasteptate si nevrand sa comita vreo greseala politica, Mircea Crisan s-a gandit ce s-a gandit, apoi a inceput sa miaune, sa cotcodaceasca, sa imite automobilul si motocicleta si la urma a imitat timp de cateva minute cele mai diverse latraturi, incat toti, in frunte cu Hrusciov, radeau de se prapadeau. Dar poanta a urmat abia cand brusc Mircea Crisan s-a intrerupt si s-a intors spre Chisinevschi spunandu-i: „Acum traduceti-le pe ruseste!” Dupa cativa ani, artistul comic a plecat definitiv din tara si nu s-a mai intors decat dupa rasturnarile revolutionare din iarna anului 1989, ce-i drept doar pentru cateva zile.

Tot prin anii 1960-1970, un artist foarte la moda era cantaretul de bar Villy Donea, care „se producea” la barul „Continental”, dar si la altele. Era agreat pentru antrenul pe care il crea cu cateva melodii pe care le canta in englezeste si pentru imitarea perfecta a unui nechezat de cal. Dar si el a plecat curand, presimtind valul rece care avea sa vina dupa deceniul al saptelea. Sotia lui, una dintre cele mai frumoase si bune dansatoare de bar, l-a urmat, nu insa fara a avea ambitia de a studia limba spaniola la Universitate, fapt remarcabil la acest nivel.

10. Hiatusul artistic si spiritual

O data cu terminarea razboiului, parea ca in multe compartimente ale vietii spirituale, incluzand aici si artele, se sfarseste o generatie de personalitati de prim rang si ca va urma un hiat destul de mare pana la formarea uneia noi. In literatura dispareau treptat un Agarbiceanu, Ion Barbu, Bacovia, Adrian Maniu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Philippide, Demostene Botez, Cezar Petrescu, Camil Petrescu si altii; din invatamantul superior se retrag o seama de profesori straluciti, apreciati in intreaga lume; marii actori intra curand in uitare, printre ultimii astri stralucitori numarandu-se Ion Iancovescu, Aura Buzescu, G. Calboreanu, fenomenala Lucia Sturdza-Bulandra, N. Baltateanu, Gr. Vasiliu-Birlic, Al. Giugaru, Jules Cazaban, Fory Etterle, Ion Fintesteanu, Clody Bertola, Beate Fredanov. In muzica se inchidea un ciclu de somitati ca George Enescu, Ionel Perlea, George Georgescu, Martian Negrea, Sabin Dragoi, Mihail Andricu, Alfred Alessandrescu, Ion Dumitrescu, Tiberiu Brediceanu, Zeno Vancea; in artele plastice dispareau fizic Fr. Sirato, Gheorghe Anghel, Camil Ressu, Th. Pallady, N. Darascu, I. Iser, Marius Bunescu etc.; cantaretii de opera N. Secareanu, Serban Tassian, Niculescu-Basu, N. Stefanescu-Goanga, Zenaida Pally dadeau ultimele lor reprezentatii.

Generatia noua va izbucni spre afirmare si consacrare abia in deceniile 6-7, cele de relativa destindere, cand muzica, scrisul, pictura, actoria au gasit un pic de vant favorabil. Acum au intrat in constiinta publica nume noi ca Marin Preda, Nichita Stanescu, Fanus Neagu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Nicolae Herlea, Dan Iordachescu, Elena Cernei, Liviu Ciulei, Amza Pellea, Gh. Dinica, G.Apostu, Vicentiu Grigorescu, Sabin Balasa, Constantin Piliuta, Virgil Almasnu, pentru a nu aminti decat pe cativa dintre remarcatii generatiei de mijloc. O a treia generatie, cea numita a optzecistilor, nu si-a conturat deocamdata prezentele, ele ramanand inca incerte. Dar dupa toate probabilitatile, cand in sfarsit se vor afirma, vor intra de indata in colimatorul mai tinerilor confrati contestatari! Vechi obicei romanesc! Neplacut dar si fast e ca multi dintre reprezentantii deosebit de capabili ai acestui nou val au fost nevoiti sa paraseasca tara, pentru a se putea afirma in deplinatatea talentului lor. Mai ales literati, interpreti de muzica, solisti de opera si instrumentisti de marca au impanzit lumea, aducand cuvinte de lauda daca nu si faima patriei noastre. Unor nume celebre patrunse in universalitate, precum George Enescu, Tristan Tzara, Martha Bibescu, Elvira Popesco, Constantin Brancusi, H. Coanda, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, E. Palade, Emil Cioran, Sergiu Celibidache, sau chiar G. Uscatescu, Stefan Baciu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, G. Apostu, Petru Dumitriu, li s-au adaugat nume noi ce contribuie la bunul renume al Romaniei: Ileana Cotrubas, Mariana Nicolesco, Viorica Cortez-Guguianu, Marina Crilovici, Ruxandra Donose, Radu Lupu, Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, N. Balota, Sorin Alexandrescu, D. Tepeneag s.a. – constituind, de fapt, un foarte eficient corp de ambasadori ai tarii noastre.

BOEMA ANILOR 55 – 70

Prin anii 55- 60, suflarea artistica din Bucuresti, alcatuita din mai multe generatii de creatori – scriitori, pictori, actori – prefera sa calce pragul anumitor localuri, cele mai multe aflate in zona centrala a Capitalei. Boema mai asezata, mai temperata, oscila intre restaurante si cafenele mai confortabile, cu dichis si respectabilitate, precum „Capsa“, „Athenée Palace“, „Lido“ si „Ambasador“. Boema „geniilor in devenire” cauta localurile mai mici, bistrourile si coltisoarele intime: „Katanga“, „Gradinita“, Bufetul „Boema“, „Podgoria“, barul de la subsolul Restaurantului „Lido“, poreclit „Abatajul”, restaurantele „Dunarea“, „Ciresica“, „Bufetul“ si „Ovidiu“ de la Sosea, iar boema absoluta, inraita de prea multa visare, putea fi gasita la bufetelul „Jerca“ si mai ales la „Pestera“, in Piata Rosetti. Printre figurile cele mai cunoscute ale boemei pure bucurestene se puteau intalni oameni de inalta cultura, artisti adulati, numerosi poeti, pictori, sculptori ce-si cautau drumul in sus spre elita profesiei, dar si multi candidati la o ratare dureroasa. Apoi, mai erau si figuri de anonimi ce nu-si visau decat o faima de moment, meteorica, in noaptea bucuresteana, nascuti pentru uitare, ori mistuiti de nesansa si de bautura.

Printre figurile imperiale ce onorau boema anilor 50- 65 as aminti puternice si interesante personalitati, ca scriitorii Tascu Gheorghiu si Radu Albala, dramaturgul Horia Lovinescu, profesorul si esteticianul Eugen Schileru, marele actor Stefan Ciubotarasu, pentru a aminti numai pe cativa, apoi o foarte compacta falanga de candidati la cerurile genialitatii: sarmantul literat Marcel Gafton, poetul Leonid Dimov, poetul baladist Tudor George, poreclit „Ahoe”, poetul gingas si fost boxer Teodor Pica, pictorii si graficienii Ionel Florescu, Constantin Piliuta, Tiberiu Nicorescu, Benedict Ganescu, Mihu Vulcanescu, actorii Dorin Dron, Ion (Nino) Anghel, Ludovic Antal, C.Rautchi, Stefan Mihailescu-Braila, gazetarul Igor Grinevici, sculptorii G.Apostu si Valentina Bostina, admirabilul dramaturg-cozeur George Astalos, prozatorul cu suflet de aur Nicolae Velea, romancierul cu aura de batran cotcar Ben Corlaciu si, in sfarsit, acele meteorice umbre de cafenea, de bodegi sau restaurante, ce au disparut in anonimat: pictorul de gang Zogu Zaharescu, profesorul Fayon, poeta Maria Porumb, pseudopoetul Fleancu, cel sortit mizeriei, „Ciorap”, „Chibrit” etc. etc. Mai existau, apoi, si cateva grupari aparte de literati, pictori si actori ce se legasera dupa simpatii sau apropieri de varsta, in care puteai intalni cei mai diversi concurenti la portile empireului: exuberantul prozator Fanus Neagu, extaticul Nichita Stanescu, romanticul actor si truver Titi Rucareanu, masivul interiorizat Mircea Albulescu, teribilul povestitor de Bailesti, incantatorul actor Amza Pellea, ce pacaleau si luminau noptile bucurestene, admirabilul grup al unor fini degustatori de prietenie precum anglistul Mitica Mazilu, fabulatorul „Has” Matei si altii. Dar despre trei dintre acestia, voi reveni cu portrete aparte.

Voi incepe cu scriitorul Tascu Gheorghiu, de care m-a legat o prietenie bazata pe cea mai de seama calitate a unui boem: un profund dezinteres ambalat in sinceritate.

Tascu Gheorghiu, sau „Suli”, cum ii spuneam noi toti cei apropiati lui, parea coborat, cum foarte multi cronicari literari au subliniat, din lumea absolut fantastica a Crailor de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale. De altfel, el insusi era constient de acest lucru, ca dovada ca, leganand un ascuns orgoliu si simpatetism, invatase pe de rost intreg romanul matein si declama cu duiosie fragmente din acesta ori de cate ori ii facea placere. Nu o data, la ore tarzii din noapte, cand porneam spre casa, Suli imi povestea cate un crampei din copilaria sa petrecuta la Pontul Euxin, vorbindu-mi de educatia aleasa primita din cea mai frageda pruncie si subliniind mai cu seama micul sau univers lipsit de griji, intr-o familie cu stil de viata boiereasca. Nu stiu daca fabula sau nu, insa intentia sa de a-si crea ab ovo un portret de aristocrat era demna de atentie. Se credea un Pantazi si isi declara deschis originea greceasca. Cochetase in tinerete cu avangarda literara, dar fiind in fond un lenes conformist, prefera sa deseneze pe colturi de masa, decat sa scrie. Atunci cand a imbratisat insa arta traducerilor, a ales – tot ca un avangardist – numai pietre rare, pe care sa le slefuiasca indelung si cu migala de orfevru. Nu intamplator a tradus cu virtuozitate, numai pe spranceana, din lirica franceza si nu fara ascunsa lui credinta a ales Ghepardul lui Lampedusa, pentru a alcatui o trinitate nobiliara: autor-personaj principal-traducator. Nu dintr-un moft a talmacit Raposatul Matia Pascal al lui Pirandello si sub ochii mei a trait el marele vis al perfectiunii, transpunand ca un obsedat Cantecele lui Maldoror, aceasta stranie si rafinata proza a neintelesului Lautréamont. Actul traducerii era pentru Tascu Gheorghiu un amestec de chin si diabolica placere, cand timpul disparea cu desavarsire din viata sa. Si pe cat de stranie era nobletea sa nedisimulata, pe care si-o afisa deplin constient, pe atat de neobisnuit era modul sau de viata. Ochii intelectualilor bucuresteni se obisnuisera cu aparitia acestui domn ce pasea cu distinctie, absent, tacticos, imbracat intotdeauna cu rafinament, dar evident cu o preferinta constanta pentru bleumarin. Rar il parasea zambetul sau fin, amestecat cu o vaga nuanta de malitiozitate.

Se culca intotdeauna la crapatul zorilor, à l alba, dupa ce scrisese toata noaptea. Dormea numai ziua, cam pana pe la ceasurile pranzului, cand pornea sa inceapa o noua zi prin restaurantele, redactiile si cafenelele din Bucuresti. Pe la orele 13-14 lua masa de pranz, de obicei la „Capsa“, daca nu sarea peste ea, multumindu-se cu cateva placinte calde, cu branza, pe care le manca pe indelete, cu vizibila placere. Era destul de corpolent si restrictiile pe care si le impunea din cand in cand aveau o ratiune, de vreme ce doua treimi din timp si le petrecea sezand la masa de scris, la mesele de restaurant si la cafenea. De la „Capsa pornea apoi la Restaurantul Blocului-Turn“, unde zabovea mult, de obicei singur, la o ceasca mare de cafea turceasca si la o sonda cu citronada preparata de el insusi, dintr-o lamaie uriasa adusa prompt de chelner dimpreuna cu aparatul de stors. Rar, cand avea un companion, isi comanda si o sticluta de vin rosu, de Samburesti. Acest tabiet dura cam doua ceasuri, apoi Tascu Gheorghiu pornea iarasi cu pas masurat pana pe bulevardul Ana Ipatescu, unde se aflau sediile revistelor „Gazeta literara” si „Luceafarul”, la care avea aproape permanent colaborari. Regularitatea cu care trecea pe la reviste ascundea nu o insistenta ce parea agasanta unora, ci, de fapt, precaritatea situatiei materiale a acestui om de mare calitate, silit sa-si castige greu existenta. Traducea cu precadere din limba franceza, dar accepta si comenzi neplacute, pentru a-si putea achita consumatiile zilnice. Chelnerii il respectau si chiar il admirau pentru amabilitatea cu care li se adresa acest boem domnos, dar si pentru bacsisurile boieresti pe care le primeau de la Tascu Gheorghiu. Pentru o consumatie de 15 lei, in zilele bune seniorul le adauga inca pe atata. Caci erau si zile proaste, cand insa chelnerii ii treceau consumatia in cont, stiindu-l pe domnul Tascu om de o corectitudine exemplara, bun platnic si darnic din fire.

Asadar, dupa ce trecea pe la redactiile din bulevardul Ana Ipatescu, mai dadea o fuguta pana acasa pentru a se primeni. Locuia nu departe, pe strada general Ernest Brosteanu, ce pornea din Calea Dorobantilor, unde statea foarte inghesuit, intr-o camera de demisol, de care n-a putut scapa decat cu cativa ani inainte de a pleca spre vesnicie. Poate ca se mai si odihnea un ceas-doua, pentru ca dupa miezul noptii se infiinta, vara, pe terasa larga a restaurantului Lido si, iarna, in salonul din incinta, asezandu-se de regula la prima masa de langa intrare, unde aerul era mai curat si zgomotul orchestrei mai estompat. Nu era un insingurat ursuz, cum credeau multi, ii placeau glumele bune si scriitorii tineri, care se asezau destul de des la masa lui, pentru a-l inveseli sau a-l asculta. Manca masurat, dar cu pofta de gurmand si bea putin, insa numai vinuri de buna calitate sau, rar, coniac frantuzesc. Printre putinii companioni mai apropiati ma numaram si eu. Imi facea confidente legate de cartile la care lucra, migalea mult la fiecare vers sau fraza si-mi arata cateodata desenele sale in creion, dintre care excelau, prin neasteptate posturi, in special ouale sparte ce-l obsedau. Cand i-a aparut Ghepardul, era mandru ca un copil laudat; cu Lautréamont, parea tot un copil ce visa cu fata cufundata usor in perna.

Ne placea sa povestim despre el, desi prea putine legende de cafenea i s-au pus in seama.

Singurul sau cusur, insa foarte accentuat, era suspiciunea. Mereu era dispus sa banuiasca un alt sens in cele ce-i spuneai. Ilustrul italienist care era Stefan (Fanica) Crudu mi-a si reprodus o mostra. Intanlindu-se pe strada cu Suli, Fanica il saluta:

– Bonjour, Suli! Ce mai faci?

La care Suli il priveste drept in ochi si-l intreaba scurt:

– Da de ce ma intrebi ce fac?

– Cum de ce, Suli? Pai, asa se obisnuieste!

– Nu, nu ma lua asa, Fanica. Tu ai aflat ceva! Tu-mi ascunzi ceva …. A vorbit cineva ceva rau despre mine?

Un alt impatimit al boemei si al taclalelor de cafenea din anii 50- 70 a fost fermecatorul om de inalta cultura Eugen Schileru.

Intr-unul dintre putinele interviuri acordate televiziunii franceze, filosoful Emil Cioran vorbea de un anumit tip de intelectual, de o personalitate cu totul aparte, un om de cultura fara opera scrisa, insa bogat exprimata oral – si marturisea ca el cunoscuse in Romania o astfel de personalitate pentru care conversatia insemna aproape tot. Facea, desigur, aluzie la bunul sau prieten Petre Tutea, un veritabil „geniu de cafenea” ce si-a risipit mai toate gandurile in lungile si aprinsele discutii purtate la o cafea. Si ce alta dovada palpabila poate fi decat uimitoarea carte postuma, intitulata fara echivoc: 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Tutea?

Un asemenea intelectual de rasa si om care s-a revarsat in altii, un asemenea foc stelar al cafenelelor bucurestene a fost si profesorul de estetica si istoria artelor Eugen Schileru – Ninel, pentru cei ce-l cunosteau mai indeaproape. Din aceeasi familie a risipitilor in vorbe faceau parte marii cozeuri de cafenea Pastorel si Ionel Teodoreanu (acesta din urma fiind si un excelent conferentiar si pledant), Petru Comarnescu, Oscar Lemnaru s.a. Cand se pomenea despre Ninel, numai despre profesorul Eugen Schileru putea fi vorba. Dupa stirea mea, eu numarandu-ma printre prietenii sai apropiati, abia a izbutit sa concretizeze intr-o carte, ce-i drept fermecatoare, intitulata Scrisoare de dragoste, o infima parte din numeroasele sale „conferinte” risipite in diverse sali si, in special, la mesele de cafenea. De altfel, scrisul era pentru el un calvar si asta din pricina probitatii sale profesionale. Ca sa tina o conferinta dupa un text scris, trudea enorm, pentru orice amanunt rascolind zeci de carti (detinea acasa o biblioteca imensa: in afara de peretii captusiti pana la tavan cu carti, avea stive intregi, metri cubi de carti si reviste asezate pe jos). Dar cum isi pregatea conferintele, la care asista toata crema culturala a Capitalei, precum si toti studentii sai de la Institutul de Arte Plastice! Fiecare conferinta era de-a dreptul socanta, incat iti ramanea in memorie multa vreme. Sa amintesc macar una. O tin minte si azi cu limpezime. Ninel conferentia in sala „Casei Ziaristilor“ despre avangarda romaneasca. In loc de obisnuitele formule introductive, Ninel a demarat direct cu un fragment din Manifestul de la Zürich, din 1916, protest antiliterar care, pentru cei ce nu-l cunosteau, putea fi luat drept o insulta la adresa tuturor celor aflati in sala. Caci ce putea crede aceasta asistenta auzindu-l pe conferentiar, dupa o pauza lunga si cateva priviri de repros cu care amenda rumoarea din sala, ca incepe cam asa: „Doamnelor si domnilor, sunteti niste ratati, lepadaturi, o adunatura de prosti, niste papuasi” etc., etc. In timp ce Ninel continua sa citeasca incendiarul fragment, cativa ascultatori s-au sculat si au parasit sala indignati. Cand Ninel a rostit in sfarsit: „Aici am incheiat citatul din…“, sala, pana atunci inmarmurita si socata, a izbucnit in aplauze, in vreme ce conferentiarul era luminat de cunoscutul sau zambet ironic si diabolic.

La „Capsa“, Ninel Schileru perora inconjurat de pictori, actori si literati, tinand foarte interesante colocvii despre arta. Domeniile vaste in care se plimba cu nonsalanta – „de la arta precolumbiana pana la obstescul sfarsit”, cum ziceau prietenii sai – tradau totalul lui nonconformism si cugetul sau penetrant, puterea sa de adaptabilitate la felurite interpretari si puncte de vedere. Uneori uza si de viclenii, pentru a-i pune la incercare pe companionii de colocviu, inventa, pur si simplu, autori straini si opere, iar cand cineva intra in astfel de cacealmale, se distra cu o draconica placere. Era darnic din fire, stia sa sfinteasca prietenia, intre el si studentii sai nu exista decat o iubire reciproca. Intr-o zi, l-am gasit la o masa de trotuar de la Katanga, inconjurat de vreo opt fete si doi-trei baieti, toti studenti de-ai sai. M-a socat indata ceva: Ninel trona satisfacut si perorand ca de obicei; purta o camasa pepit, iar toate cele opt studente purtau si ele bluzite din acelasi material. Inainte de a ma aseza la acea masa, i-am facut semn, aratand cu inteles spre camasa lui si spre bluzitele fetelor. Ninel mi-a raspuns cu cea mai deplina seninatate: „Si-au cumparat si ele din acelasi material… pentru ca ma iubesc”. Si a adaugat cu mandrie: „Sunt studentele mele”.

Localurile preferate de Ninel Schileru erau Cafeneaua „Capsa“ (cafeneaua, nu restaurantul), cochetul barulet „Katanga“ de la rascrucea bulevardului Balcescu cu strada C. A. Rosetti si micul Restaurant „Podgoria“ de pe bulevardul Magheru. Faptura sa firava putea fi vazuta adesea plimbandu-se agale, cu mainile la spate, prin cele mai neobisnuite locuri, in special pe bulevardul Elisabeta, total impropriu pentru promenade, dar foarte apropiat firii sale nonconformiste.

Multi artisti plastici din tara noastra au fost propulsati de lectiile lui Eugen Schileru spre cele mai inalte trepte ale profesiei si spre intelegerea rostului lor profund.

O prezenta foarte indragita in lumea cafenelelor bucurestene a fost apoi poetul Marcel Gafton.

Venea dintr-un univers literar extrem de pitoresc si cu existenta scurta, dintr-o generatie de poeti modernisti ce se plamadisera in cei mai prapaditi ani ai mijlocului de secol XX, ma refer la anii cu totul neprielnici literaturii 1941-1948. O generatie de fronda si donchisotism ce-si cautase cu ostentatie un drum cu totul neumblat, cautari din care multi au esuat si foarte putini aveau sa izbandeasca, dar mai tarziu si in conditii vitrege. Ma refer la tragicul ironist Geo Dumitrescu, serpuitorul poet Miron Radu Paraschivescu, exoticul trubadur Constant Tonegaru, evocatorul vulnerabil al cosmarurilor si nelinistilor Ion Caraion, nebulosul Victor Torynopol, livrescul Mircea Popovici, dar si temerarul penitent Mihail Crama. Gafton era poate cel mai tanar din acea generatie, debutase in 1945 la „Revista Fundatiilor Regale” si de cateva decenii scria numai pentru placerea sa intima. Poet era insa in toate. Pana si in vorbire si in viata de zi cu zi. Traia cu grija neabatuta de a ramane cinstit si de a-si putea ocroti mama, pe care o iubea nespus de mult. De aceea isi urma destinul de poet in totala retragere si traducea ori stiliza cu cea mai adanca daruire, pentru a-si asigura un trai modest, dar independent. Eu il admiram pentru acest martiriu, pentru aceasta cruce pe care o purta demn in durerea sa bine ascunsa. Caci stia sa-si ascunda neplacerile existentiale, era exuberant in vorbire, chiar debordant in felul inflorit de a se exprima, incat prezenta sa constituia un regal lexical. Avea stil in comportament, parea coborat din codul manierelor elegante si tot ce povestea purta nimbul unor intamplari fabuloase. Stia sa fie delicat dar si intransigent, patrundea usor in gingasia copilariei si cucerea repede inimile. Il cunosteau toti boemii de calitate, iar cuconetul il agrea, pentru ca stia sa flateze cu vorbe subtiri.

Figura sa barbateasca, vocea adanca si exprimarea usor graseiata se imbinau armonios cu zambetu-i discret si privirea sa patrunzatoare, mereu jucausa.

Era un as al gesturilor largi, princiare.

Prietenii lui cei mai apropiati se puteau socoti niste alesi. Stia sa povesteasca si sa poarte lungi discutii, din care companionii sai se alegeau cu un sentiment de incantare. Mai ales cand descria cum se prepara o anumita mancare, iti lasa gura apa. A ramas de pomina felul cum a descris o data cum se face o mamaliga buna, taraneasca. Relata cu savoare pana si ce ata trebuie sa folosesti la taiat mamaliga: „Se alege, monser, o ata subtire si tare, cizmareasca, pe care, atentie, prietene, trebuie intai s-o lavam in apa calda si cu sapun alb si, dupa ce o clatim in trei ape reci, apucam ata de capete si o zvantam invartind-o in aer – uite-asa, prietene – si abia dupa aceea tai mamaliga, pricepi? Ha-ha, da ce mamaliga, aur, monser, aur curat!”.

Marcel Gafton era, in felul lui exaltat, un Pantagruel al mancarurilor „povestite”.

Cand, dupa o lunga amanare, i-a aparut in sfarsit primul volum de poezie, intitulat cu ascunsa durere Non possumus, am trait tot un paradox gaftonian: era ultima lui scriere, un lung poem neunitar, in timp ce poeziile sale mai vechi continuau sa stea in sertar.

S-a stins pe neasteptate, singur, intr-o noapte, dupa ce evocase in prezenta unor prieteni franturi din adolescenta sa braileana, in timp ce mama sa era departe, la Paris, sa-si vada celalalt fiu, pe frumosul Pierrot, fratele mai mic al lui Marcel. La Paris, inima mamei „nastea o lacrima rotunda si mare”.

„JERCA“, „PODGORIA“, „KATANGA“

Iata trei nume de localuri devenite amintiri, dupa ce timp de trei decenii ele fusesera legate de nasterea si devenirea unei generatii, aceea afirmata in anii 55- 75. Viata relativ scurta a acestor mici, dar explozive locuri de intanire ale oamenilor de teatru, pictorilor, scriitorilor, gazetarilor a insemnat insa foarte mult pentru pastrarea optmismului, a bunelor traditii, a credintei in puterea artei si a cuvantului, intr-o lume trista, amagita, mintita si furata de ultima speranta in frumos si adevar. Este vorba de generatia mea, cea pedepsita sa traiasca umilita de puterile negre ale ignorantei, raului, uratului si prostiei ce alcatuiau, toate la un loc, regimul comunist.

Ce era Jerca sau mai corect La Jerca? Marturisesc ca prin anii '50-'52, cand cativa tineri paseam pentru prima oara pragul unor redactii cu speranta ca vom avea o slujba si, o data cu ea, linstea unui ban, in acei ani, asadar, am auzit intaia data de „Jerca“. Fusesem pana atunci un posibil asistent universitar la Brasov, unde Facultatea de Silvicultura mai avea catedra de limba si literatura romana pentru anii I si II, dar o data cu desfiintarea acestor catedre de la facultatile „tehnice“, m-am vazut silit sa ma intorc la Bucuresti, pentru a cersi la Ministerul Invatamantului un alt post. Milogeala zadarnica. Totusi, dupa ce lucrasem cateva luni ca „extern“ la revista pentru copii „Pogonici“, alaturi de Al. Gheorghiu-Pogonesti, Mioara Cremene, Mihai Stoian si pe atunci foarte tanarul viitor regizor Lucian Pintilie, sub conducerea lui Petre Strihan, dupa o stagiatura lipsita de sanse la o editura foarte politica, din Piata Rosetti, si dupa vagi incercari de colaborare la „Contemporanul“, am fost in sfarsit primit ca stagiar la proaspat infiintata Editura de Stat Pentru Literatura si Arta (ESPLA), ce luase locul Editurii Pentru Literatura (EPL), asezata la randul ei pe cenusa fostei Edituri a Fundatiilor Regale. E.S.P.L.A. mai pastra inca, vag, ceva din tinuta de marca imprimata de profesorul si editorul Alexandru Rosetti, al carui spirit larg il promovau cativa dintre sefii de redactie, unii proveniti chiar din scoala sa: criticul de arte plastice Ionel Jianu si adjunctul sau Ion Sabetay, italienistul Alexandru Balaci, filosoful Mihai Sora, cercetatorul Ion Roman, criticii literari Mihai (Milo) Petroveanu si Silvian Iosifescu, Fl. Tornea, ori redactorul-sef, prozatorul Al. I. Stefanescu, poreclit „Ali“. Noua generatie patrunsa la E.S.P.L.A. la inceputul deceniului al saselea parea total handicapata fata de „batrani“, datorita carentelor de invatatura provocate de instabilitatea invatamantului in anii de razboi. Totusi, si aceasta generatie a dat numerosi oameni deosebiti pentru cultura romaneasca, despre care voi aminti cu alt prilej. La E.S.P.L.A. exista, cel putin in primii ei ani de existenta, o atmosfera propice sinceritatii si deschiderii spre gestul cultural de tinuta, chiar daca vechiul mentor, Alexandru Rosetti, fusese indepartat, aducandu-se oameni considerati fideli noului regim, ca primul director, literatul politruc Ioan Aszódi, el insusi inca un om manierat, destul de cultivat. Intr-un fel, relatiile dintre sefii de redactie si subalterni erau mai mult decat amiabile, daca nu chiar de amicitie deschisa, dar si de aici mai in jos, pana la contabili (admirabilul Jenica Cristescu), corectori, urmaritori, ba chiar si la soferi, mecanici, portari, cu totii de o civilitate deplina. Aveam colegi de mare calitate, scriitori, critici literari si de arte plastice, dramaturgi, ce ne dadeau constiinta ca reprezentam ceva pentru cultura. Doamnele Sidonia Dragusanu, Elena Matasa, poetii Virgil Teodorescu si József Méliusz – pentru a aminti doar pe cativa in afara celor pomeniti inainte – alcatuiau in sine o frumoasa carte de vizita a editurii.

Dar sa revin. Primul autor (nu mai stiu cine) cu care trebuia sa ma „vad“, in calitate de redactor, pentru a „discuta“ despre publicarea cartii sale mi-a propus pentru a doua zi o intalnire pe un teren neutru: la „Jerca“. Novice fiind, m-am uitat mirat la tehnoredactorul artistic al editurii, minunatul si delicatul evocator al cinematografelor romanesti Lazar Cassvan, care, cu un zambet fin si un „perfect“, a confirmat ca primim cu placere propunerea. A doua zi, pe la ora 11, Lazar Cassvan m-a dus intr-adevar la misteriosul loc de intanire: „Jerca“.

Aceasta bodeguta se afla nu departe de editura: doar treceai bulevardul Ana Ipatescu si patrundeai pe mica stradela a Povernei, pana aproape de Clopotarii Vechi. Era doar o incapere ingusta, avand pe partea stanga o tejghea plina de tavi mari cu sandviciuri, aproape toate foarte mici, dar de o formidabila varietate: de la icre negre la tarama, de la sunca de Praga, muschi filé, muschi tiganesc, pana la popularul parizer, apoi tot felul de sandviciuri cu cascaval, branzeturi si mezeluri – toate artistic prezentate, cu aranjamente din felioare subtiri de ardei verzi si rosii, gogosari, castraveti in otet sau in saramura, ca sa nu mai vorbim de pescarie si de zacusca, de ciupercute, masline si pulpite de pui de balta. Orice client – si trebuie sa spun ca, in general, clientela se compunea din oameni de cultura si artisti – se servea singur din aceste bunatati, pe propriu-i obraz, dupa cum tot singur isi lua din sirurile de pahare, paharele si paharute cu tot felul de bauturi – de la traditionala tuica de Valeni pana la cele mai alese vinuri, insa neaparat si Corcova! – pe care le platea fie pe loc, fie dupa ce-si incheia intreaga consumatie, aceasta petrecandu-se pe partea dreapta a micutei bodegi, prevazuta cu o masa inalta, ingusta si lunga precum o lavita. Acolo se sta in picioare si acolo se derulau cele mai fantastice discutii si „afaceri“literare sau artistice. Vara, „Jerca“ scotea pe trotuarul din fata 3-4 mese simple, inalte, la care se bea de obicei bere „la picior“. Iarna, trei masute scunde apareau in fundul bodegii, pentru cei ce voiau sa sada. Dar ceea ce dadea o personalitate aparte acestei vestite bodegute era multimea de tablouri, caricaturi, picturi in ulei si acuarele, donate proprietarului, in timp, de foarte multi pictori de prima mana, astfel ca toti peretii erau acoperiti in intregime cu valoroase tablouri dedicate domnului Jerca. Ba, nu mai stiu care pictor il si portretizase pe amfitrion – tablou ce statea la loc de cinste in bodeguta. Atmosfera era de Montparnasse. Aproape ca nu exista pictor, scriitor, actor care sa nu fi poposit pe la „Jerca“, unde se puteau afla ultimele noutati din viata culturala a Bucurestilor si se cladeau cele mai fanteziste proiecte de viitor pentru artele romanesti.

Un alt loc de intalnire frecventat, cu cativa ani mai tarziu, in perioada '60-'75, era o mica si aerata cafenea de pe bulevardul Nicolae Balcescu, la intersectia cu strada C. A. Rosetti, si care purta un nume mai neobisnuit, dat de lumea artistica, si anume Katanga.

De fapt, era vechiul nume al unei zone din Africa Ecuatoriala, cuprinsa intre Zair si Zambezi, zona unde, prin anii '60, s-au petrecut o seama de miscari pitoresti ale populatiei bastinase, care au devenit notorii in intreaga lume. Localul era, iarna, foarte calduros, avea mese si scaune joase, bauturi fine si cafele-filtru foarte bine preparate, ceea ce constituia o raritate in Bucuresti. Peretii-geam dinspre strada permiteau sa vezi ce vrei si sa fii vazut, iar vara, doua siruri de mese scoase pe bulevard si trei randuri pe C. A. Rosetti asigurau un loc de intalnire foarte agreabil. La Katanga veneau toate generatiile. Cea a „batranilor“, numarand pe actorul Ion (Puiu) Iancovescu, flancat de obicei de cupletistul-actor Nicu Kanner, primul suplu, slabit, cu parul argintiu cazandu-i lejer peste tample, imbracat elegant, cu batista de un alb imaculat la buzunarul de sus al vestonului, cel de al doilea un omulet rotofei, jovial, semanand uimitor cu Winston Churchill, insa imbracat neglijent, cu hainele mereu botite, cu reverele costumelor permanent albite de scrumul trabucurilor pe care le molfaia intruna. Iancovescu nu mai era decat o glorioasa amintire, el insusi traia in timpul frumoaselor zile de odinioara, cand cucerea cu prezenta sa scenica publicul bucurestean, cand cele mai pretentioase frumoase ale Bucurestilor il adulau. Venea de acasa, din strada Jules Michelet, de la Tota lui iubita („Tzotza Yann“) cam pe la ora cinci dupa-amiaza, sa bea cu mine o cafea, sa mai depene din amintirile-i pariziene, despre Elvira Popescu, despre Saliapin, care-i furase o glorie efemera in zorii unei zile de iarna, despre necazurile sale zilnice invaluite in humor si neputinta. Voia sa intemeieze la amurgul vietii un teatru de ora cinci, dar cine sa-l asculte? Traducea cu profunzime si profesionalism din dramaturgia franceza (printre altele, si din teatrul lui Eugen Ionescu), dar liota de rechinasi teatrali din anii '60-'65 ii bloca sistematic orice initiativa. Imi aducea caietele in care-si transcria traducerile, rugandu-ma sa le citesc si chiar sa-i propun unele modificari, din teama de a nu fi transpus ici-colo vetust. Si avea dreptate sa se doreasca foarte tanar. Uneori imi vorbea cu o duiosie amestecata cu sarcasm despre propriu-i destin, cam in felul acesta cvasi-simbolic: „Stii, Dudule, ma gandeam ca eu stau aici, in Bucuresti, la o cafea cu tine, in timp ce altul sade la Paris, pe terasa Cluny, cu o fetiscana blonda; eu bat spre optzeci si el are douazeci de ani – incolo, nici o deosebire esentiala!“ Ma intriga amicitia sa cu Nicu Kanner, dar ea parea a veni de foarte departe, in timp – de pe vremea cand insusi Kanner profesase cu daruire actoria. Erau foarte diferiti, chiar daca ii apropia umorul cu care infruntau viata si anii: un oltean si un evreu, unul sclipitor, celalalt mucalit, rememorandu-si multe-multe amintiri ce-i uneau cu nevazute fire.

S-au dus amandoi, dupa foarte putina vreme, la o alta masa

Dar sa revin inca o clipa la Ion Iancovescu. Marele actor crease in lumea cafenelelor bucurestene un stil, alcatuit din butade, cala, bururi, replici iuti si spumoase, ce-l asezau la inaltimea ametitoare a jocului sau pe scena. Crease si emuli, printre cei mai agreati fiind actorul Dorin Dron, la randul sau un excelent scamator al cuvintelor cu haz. Tin totusi sa repovestesc cum l-a cunoscut Puiu Iancovescu pe celebrul bas Saliapin. Cu prilejul turneului unei companii teatrale din Paris invitate la Bucuresti de Iancovescu, acesta ramane impresionat de frumusetea iesita din comun a uneia dintre actritele franceze. Drept care se decide s-o cucereasca si invita, dupa spectacol, toata trupa sa ia masa la Restaurantul „Continental“. Pentru a-i da gata pe francezi si, in special, pe frumoasa actrita, supraliciteaza comandand specialitati peste specialitati, bauturile cele mai fine, astfel ca masa se prelungeste pana in zori. Pentru ca impresia sa fie si mai zdrobitoare, cere cu aplomb sa i se aduca nota de plata, desigur extrem de ridicata, dar, in acel moment, directorul restaurantului il dezumfla brusc: „Domnule Iancovescu, toata consumatia este platita, ba chiar, daca mai doriti ceva, s-a achitat si in avans!“ Iancovescu paleste si intreaba cum se poate asa ceva? „Pai, nu stiu daca ati bagat de seama, dar toata noaptea a stat acolo, la masa din colt, un domn, care s-a amuzat teribil, un domn bine, foarte inalt, blond. Un strain, zicea ca vine din Italia, de la Milano, si merge la Moscova. Cred ca era rus. A plecat acum vreun ceas. Mi-a lasat si-un plic cu o carte de vizita, pentru domnia-ta“. Pe cartea de vizita Puiu Iancovescu citeste inmarmurit: Fiodor Ivanovici Saliapin.

As mai da un exemplu de „vorba“ iancovesciana, nascuta spontan. Stateam, vara, la „Katanga“, la o masa de afara. Deodata Puiu Iancovescu indreapta spre mine luleaua goala (nu mai fuma de mult) si-mi spune precipitat: „Uite, Dudule, o vezi pe cuconita aia blonda care trece acum de la Scala spre noi? Aia tinerica si frumoasa. Uita-te bine la ea! Nu observi nici o asemanare intre ea si mine?“. Ma uit atent si-i spun nedumerit: „Nu, nu observ“. Puiu rade. „Aiurea, Dudule, cum nu vezi? Si ea si eu ducem lipsa de acelasi lucru!“

Din multe astfel de nimicuri spumoase se inchegase de-a lungul anilor cafeneaua bucuresteana.

Tot dintre „batranii“ ce apareau des pe la „Katanga“ era si Alfons Adania, sau Alf, cum i se spunea, un straniu om de teatru, cronicar teatral fara un statut prea limpede. Dar si fara locuinta – statea la hotelul Negoiu, plata suportand-o Teatrul National, mai precis directorul teatrului, Radu Beligan, cum afirma Alf. Pe Alf Adania nimeni nu l-a vazut imbracat decat in bleumarin, era vesnic surazator si amabil, si vesnic fara bani de cafea. Insa prezenta sa era atat de agreabila, incat avea oricand loc la orice masa.

Din generatia de mijloc frecventau „Katanga“ actori ca Mircea Albulescu, Gheorghe Dinica, Ion Anghel, Titi Rucareanu, Gheorghe Cozorici, Cornel Coman, Ludovic Antal, scriitorii, pictorii si graficienii „capsisti“: Gigi Astalos, Dudu Olariu, Marcel Gafton, Teodor Mazilu, Benedict Ganescu, Tiberiu Nocorescu, Constantin Piliuta, Florin Puca, Ionel Florescu, Moti Ionescu, Ion (Nuni) Anestin, adunati foarte des in jurul „batranului“ profesor (in fapt, vesnicul conferentiar) Eugen Schileru, caruia i-am inchinat o evocare aparte.

O alta concurenta faimoasa a „Katangai“ o constituia localul relativ apropiat, cu un profil mai complex (mic restaurant – bodega-cafenea), in care se si putea manca bine, dar unde majoritatea clientelei se multumea sa bea cafele, vinuri si bauturi tari. Ca toate localurile inainte de a patrunde in „epoca de aur ceausista“, si acest mic restaurant era bine incalzit iarna. Se afla pe Bulevardul Magheru, colt cu strada Amzei si purta denumirea de Podgoria.

Vadul putea fi considerat ideal: iarna intrau la „Podgoria“ cei ce se zgribuleau prea mult in Piata Amzei, iar vara aici era mai racoare decat in mica gradina de vara de peste drum, aproape cheala de vegetatie, numita „Gradinita“. Si apoi, mai erau cele patru separeuri de sus, ce ofereau o oarecare intimitate. Localul s-a deschis cam prin '63-'65 si, cum primii lui clienti au fost tot din lumea scriitorilor, pictorilor si actorilor, acesta a devenit foarte repede un loc al intalnirilor intelectualitatii bucurestene. In general, cei care frecventau cu regularitate localul proveneau tot din clientela de la Capsa si Katanga, dar existau si clienti cu preferinta speciala, ca dramaturgul Horia Lovinescu, actorii Emil Hossu, Alexandru Repan, Dorin Dron, Stefan Mihailescu-Braila si Ilarion Ciobanu, scriitorii Nicolae Velea, Grigore Hagiu si Mircea Ivanescu, pictorii Costel Baciu, Benedict Ganescu, mai rar Emanoil Petrut impreuna cu sotia lui, sampanizanta Catinca Ralea. Erau zile cand „Podgoria“ gemea de „artisti“, incat se purtau discutii chiar si de la o masa la alta, iar orice „strain“ batea la ochi imediat. Intr-o astfel de zi, pica in local un necunoscut, se asaza si isi comanda numai mancare si apa minerala. Toti ochii se opresc fugar asupra lui, dar cand omul trece si la al doilea fel de mancare, un foarte voinic actor nu se mai poate abtine si-i striga din perdeaua de fum a unei mese alaturate: „Hei, omule, ce faci acolo? Iti mananci banii de bautura?!“. Tot la „Podgoria“ a rasunat si intrebarea de milioane a aceluiasi actor adresata cu glas tare unui betiv notoriu: „Asculta, ba, tandarica, tu in afara ca bei, ce alta meserie ai?“. Se radea mult la „Podgoria“, se auzeau replici cu haz. Intr-o zi, prozatorul Nicolae Velea, dupa ce consumase o vodca, pleaca. Dupa vreo zece minute insa, Velea se intoarce, se asaza la aceeasi masa si comanda o vodca mare. Italienistul Florin Chiritescu il intreaba, contrariat de revenirea lui: „Bine, dom' Velea, iar te-ai intors? Doar ai mai baut o vodca si-acum un sfert de ceas“. La care Nicu Velea ii raspunde zambind: „Asa e, dom' Chiritescu, luai o vodca si-adineauri da' parca n-o luai bine!“.

Inalt, grav, tacut, dramaturgul Horia Lovinescu trecea des pe la „Podgoria“, dar nu se aseza niciodata la masa, ci statea in picioare langa tejgheaua barului si consuma ingandurat, fara a lega vreo vorba cu nimeni. Hazul era ca i se puneau intotdeauna in fata doua pahare, unul mic, cu picior, si altul mare, de apa. Numai ca in paharul de apa avea vodca si in cel mic apa! Ca sa-i deruteze pe ageamii.

Unul dintre cei mai amuzanti si volubili clienti era actorul giulestean Stefan Mihailescu-Braila, om cu un anumit gen de umor, mai grosier sau mai de maidan. Il ajutau insa, ce-i drept, si figura sa caricaturala si foarte mobila, ca si talentul real ce-l mentinea in linia intai a teatrului bucurestean. Era savuros, desi necultivat, un brailean poposit in Bucuresti de pe scenele teatrelor de amatori de prin orasul natal si din Baia Mare, si care devenise repede o vedeta populara.

O figura aparte a „Podgoriei“ era graficianul-poet Florin Puca, un excelent companion de masa, un suflet mare, generos, in care zaceau latent o seama de calitati si talente deosebite. De dragul sau si al atmosferei de la „Podgoria“ – ramase amintiri – am sa relatez o intamplare nostima: intr-o dimineata, Florin Puca desfasura pe una dintre mesele de jos, mai incapatoare, cateva dintre fantasticele sale desene si reusise sa atraga atentia responsabilului restaurantului asupra unuia dintre ele. Responsabilul, care avea pretentia ca ar fi cunoscator al artelor, intreaba cam cat l-ar costa „bucata“. Florin, mereu aflat in suferinta financiara, prinde momentul si ii propune cu nonsalanta: „Domnu' Tilica, dumitale ca ne esti cunoscut si-ti apreciem prietenia, ti le dau cu doua sutare bucata si-o consumatie intreaga pe toata ziua de azi. Arta cere sacrificii – ofteaza Florin –, uite, ma sacrific si-ti vand macar una!“ „Da' cu autograf“, subliniaza Tilica, si continua imediat: „Ma scuzati o clipa, ma cheama cineva. Ma intorc imediat“. Pleaca Tilica la una dintre mesele de sus, unde un alt consumator, vrand realmente sa-l ajute pe Florin Puca, face gafa sa-i arate un numar proaspat din revista „Luceafarul“ aparut chiar in acea dimineata, in paginile caruia era reprodusa o grafica a lui Florin. Tilica se repede brusc afara pana la Cinemateca, unde era o taraba cu ziare, apoi se intoarce in local cu un teanc de „Luceferi“ sub brat, se duce ata la masa graficianului si desface un exemplar aratand reproducerea: „Dom' Florin, era sa ma pacalesti. Pai, ce credeai, sa-mi iei doua sutare pe una, cand eu cumparai –uite-aci! – zece bucati si nu m-a costat decat cinspe lei! Dom' Florin, dom' Florin, cine-mi esti! Da' o sticla de coniac tot dau, la toata masa, c-oi fi si eu un pic de artist!“.

Curios e ca acest grafician de geniu, cu o viziune cu totul aparte, unica in grafica romaneasca, a fost foarte tarziu recunoscut de Uniunea Artistilor Plastici, poate pentru ca nu avea studii de specialitate, desi cativa critici de mare prestigiu, printre care Eugen Schileru, Dan Grigorescu s.a. atrasesera atentia asupra profunzimii si mai ales a originalitatii creatiilor lui Florin Puca.

Scriitorii l-au imbratisat cu caldura, i-au publicat poezii si reproduceri in revistele lor literare, i-au organizat expozitii la „Casa Scriitorilor“, l-au sustinut material. Candva, prin '55, Florin isi incercase puterile si in arta fotografica, apoi optase hotarat pentru grafica sa stranie, realizand excelente carti de poezie si grafica impreuna cu poetii Mircea Ivanescu si Leonid Dimov, apoi cu Teodor Pica si, in sfarsit, un volum personal, primit cu entuziasm. Locuia intr-o camaruta de demisol din strada Galati, doi jumatate pe trei, impreuna cu poetul Teodor Paca, apoi multa vreme n-a mai avut nici un loc unde sa-si aseze capul; il pofteam adesea sa doarma la mine, in garsoniera mea de langa Parcul Circului, pana cand, tot cu sprijinul scriitorilor, a putut locui intr-o odaita la Palatul Mogosoaia, pe atunci casa de creatie a scriitorilor. Era un adevarat boem, in cel mai curat sens al cuvantului. N-a cunoscut niciodata linistea. Isi imaginase mereu, in tus, chipul sau secund.

In vremea aceea, pana a nu pleca definitiv la Paris, fermentul vesel al micului restaurant era reprezentat de poetul si dramaturgul George Astalos. Era, si m-am convins ca a ramas, un veritabil cozeur, iubea fabulatia ad-hoc, stia sa comenteze cu nerv orice fleac, dar mai cu seama ii placea sa rascoleasca limbajul pitoresc al lepadaturilor de maidan, al sutilor si vagabonzilor din zonele Giulesti si Grivita, ori de aiurea, si scrisese admirabile pagini in argou, pe care le-a imbogatit an de an, pana a ajuns la un fel de dictionar argotic care i-a mangaiat multe ceasuri de lucru in biroul sau din Paris, de pe rue Boulainvilliers. Dar in anii de glorie ai „Podgoriei“, Gigi Astalos abia se lansase: in dramaturgie, cu piesa Vin soldatii, jucata la Teatrul studentesc „Cassandra“, apoi cu primul sau volum de versuri si cu foarte multe volume de calde fleacuri amicale impartite la mesele de cafenea sau prin bodegi sfintite de scriitori si actori.

La „Podgoria“ poposeau adesea si destule suflete in cautare de amagiri sau relatii pasagere, destule fete dornice de aventuri. Ma impresiona mai ales o aratare de om, un fel de umbra, un biet profesoras sau invatator dintr-un sat din preajma Capitalei, un tanar numai piele si os, imbracat saracacios, care se declara poet si avea zile cand se lipea ceasuri intregi langa o masa, fericit ca poate participa la suetele „maestrilor“. Il chema, parca predestinat mediocritatii, Fleancu. A ramas doar un visator si a disparut asa cum aparuse – neobservat. Pasagera era si aparitia unei italieniste nu lipsite de talent in arta traducerilor, dar care nu-si cunostea posibilitatile reale. Nu stia sa-si adune viata, sa-si faca putina ordine in programul cotidian, in cel de lucru, desi, daca nu ma insel, era psiholoaga: Sanda U., inghitita incet-incet in afundurile disperarii si alcoolismului. Pacat. Putea ajunge intr-o lume mai putin vitrega, pe care ar fi meritat-o.

Peste drum, la „Gradinita“, se adunau seara baietii de la „Saptamana“ lui Eugen Barbu, uneori chiar in frunte cu amfitrionul lor literar, in vreme ce la parterul Restaurantului „Dunarea“ de langa Universitate intra adesea poetul Teodor Pica, impreuna cu admiratorii sai anonimi, carora le recita cu placere cateva dintre poemele sale de mare efect.

Un puternic loc de intalnire al catorva boemi „inraiti“ din acei ani era apoi beciul-restaurant „Pestera“, din Piata Rosetti, poreclit „Singapore“, unde o trupa restransa de scriitori, pictori si actori se intrunea aproape zilnic. Grupul principal era alcatuit din asa-numitii „singaporeni“ cantati de poetul baladist Tudor George, apelat „Ahoe“, in ale sale Balade singaporene, grup de poeti foarte heteroclit si baroc, unii eruditi, altii cu o cultura limitata, care puteau fi inglobati intre suprarealisti onirici si clasicisti-primitivi. Aproape toti acestia au insemnat ceva pentru istoria literara si a vietii literare din tara noastra, si as aminti aici pe barbianul Leonid Dimov, provenit din isarlacul ismailian, tulburatorul anglist Mircea Ivanescu, poreclit „Cememepe“ (Cel Mai Mare Poet), explozivul Tudor George-Ahoe (porecla venita de la acest strigat lansat de el cu aplomb in diverse locuri), romanticii bataiosi Dimitrie Stelaru si Teodor Pica, ieseanul George Margarit, poet trubadur mort dramatic inainte de a-si fi putut rotunji o carte de vizita pe masura extraordinarului sau talent, graficianul-poet Florin Puca, germanistul cu alura de lord londonez Horia Matei, zis Has sau Hasoiu, autor al excelentelor carti Enigmele Terrei.

TIPURI SI FIGURI BUCURESTENE

Majoritatea istoricilor, literatilor, oamenilor politici sau gazetarilor care au evocat Bucurestii din timpul lor n-au uitat sa aminteasca, macar in treacat, de anumite figuri exotice ale vietii cotidiene ale Capitalei. Oameni care s-au desprins din anonimat datorita unor intamplari nostime oferite suetarzilor de toata ziua, eroi ai unor fapte deosebite prin singularitatea lor, sau remarcati pur si simplu prin prezenta lor insolita etc. Unii au intrat in universul fabulos al bucurestenilor, altii au disparut incet-incet din amintirea lor.

Cine n-a auzit de Cilibi Moise, negustorul ambulant de la mijlocul secolului trecut, care-si vindea marfa o data cu o vorba inteleapta aruncata in zemflemea?! Sau de Nicu Metz, mucalitul care umbla imbracat ca un clovn si filozofa in versuri, in timp ce-si castiga existenta vanzandu-si productia semipornografica scrisa de el insusi: … numai 5 parale CUM A FACUT MOISE N NADRAGI; 5 parale CE-A PATIT MITICA'N COTET; 5 parale JUCARIA FETII; 5 parale DRAGOSTEA LUI COSTICA CU MITA N DULAP; 5 parale CUM A VRUT SA FACA FROSA UN COPIL, BAND UN PAHAR CU APA, sau CUM S A INECAT SOACRA IN CISMIGIU, seulement 5 parale. Donnez-moi. Je me presente, Nicu Metz. Dar mai stie cineva ca Nicu Metz era fiul consulului german Karl von Metz, aflat in gratiile regelui Carol I?

Altii insa au fost uitati incet-incet: muscalul Misca, Ionica Cobzarul, Chimita, Sange Rece, Virgilica, despre care se mai amintea inca pe la sfarsitul veacului trecut.

Dar sa ne intoarcem la deceniile 5-7 ale secolului nostru. Aici as vrea sa fac o delimitare neta intre ceea ce as numi „tipuri” bucurestene si o alta categorie, cea a „figurilor” bucurestene. In prima categorie as include o seama de oameni de o oarecare notorietate publica, in care i-as aminti pe poetul Stan Palanca, artistul instrumentist Sergiu Malagamba, actrita de varieteu Mita Atlantista, cantaretul de bar Villy Donea, cronicarul teatral Alf Adania, cupletistul Nicu Kanner, profesorul Fayon, publicistul Nick Smeureanu, despre care am mai amintit cate ceva in alte capitole. In categoria „figurilor” bucurestene i-as fixa pe vestitul pictor de gang Zogu Zaharescu, pe nu mai putin vestita ghicitoare Laila, pe bietul Chibrit, pe Ciorap, Mosu cu luneta, Barba-n halba si Fleancu.

Existau in Bucuresti inca si in primii zece-cincisprezece ani dupa razboi cateva locuri unde se vindeau tablouri de toate felurile, de obicei lipsite de valoare, de la acuarele amatoriste pana la uleiuri ale unor ilustri necunoscuti. Zonele preferate erau Grivitei-Marna-Buzesti, zona Lipscani si in special Bulevardul Elisabeta. Insa gangurile de pe Bulevardul Elisabeta erau adevaratul rai al kitsch-ului pictural, iar un as necontestat al acestor produse era pictorul Zogu Zaharescu, un personaj absolut pitoresc. Era autorul faimoaselor Tiganci cu sani opulenti, abia acoperiti cu un borangic transparent, oachese cu priviri de carbune si par negru cazand in onduleuri mari peste umerii albi si vanjosi – picturi multiplicate de Zogu insusi la infinit, si care aveau un succes atat de garantat la oamenii mahalalelor si pietelor, incat din vanzarea lor autorul se imbogatise formidabil. Plin de bani, Zogu Zaharescu devenise si un mare cheltuitor ce-si risipea castigurile cu frenezie prin bodegi, restaurante de mana a doua si cafenele.

Din cand in cand poposea si la Capsa, in cafenea, unde venea nu numai pentru a-si umple o plosca pantecoasa, ci si pentru a da un recital sui generis, care uluia clientela. Dupa cateva ceasuri in care degusta fara masura coniac si vin, incepea deodata sa vorbeasca tare in diferite limbi: engleza, germana, franceza, italiana, numai ca nimeni nu putea intelege nimic din ce spunea, pentru ca Zogu, care nu stia nici o limba straina, nu facea decat sa imite aceste limbi. Ii reusea insa atat de bine, incat lesne ar fi putut induce in eroare pe un neatent. Ba chiar, intr-o seara, un client francez a ramas de-a binelea uimit, ferm convins ca Zogu vorbea un dialect din sudul Frantei pe care el nu-l cunostea! Apoi, urma partea a doua a spectacolului, cand Zogu Zaharescu incepea sa miaune, sa latre, sa boncane precum cerbii, sa raga, sa mugeasca, atat de priceput, ca tot salonul se prapadea de ras! Un amestec de mascarici si sarlatan, de genul bufonului Thersit sau al ilariantului imitator ce inveselea antractele, pomenit de Sofocle.

Gloria efemera a acestui pictor de gang era sporita si de prozelitii pe care-i facuse fara stirea lui. Intr-o vara, ducandu-ma la Constanta, la gazda mea de langa piata tatareasca, am fost nevoit sa dorm prima noapte la un vecin. In dormitor, deasupra patului (ca intr-o scena din Soldatul Svejk) – o tiganca zoguzaharesciana! Curios, ma uit atent sa vad de cand dateaza produsul si – stupoare! – el apartinea altui „pictor”, unui plagiator local!

Am auzit ca in ultimii sai ani de viata, bietul Zogu a fost literalmente terorizat de un confrate al sau, un sarlatan, un pictor de firme ce se imbogatise inca mai furtunos si il tocmise pe Zogu ca sa-i lucreze, intrucat comertul cu „Tigancile“ fusese strict interzis.

Tot la „Capsa“, la cafenea, intra aproape zilnic un omulet care oferea pe la mese cate un foc pentru aprins tigara: toata lumea ii spunea Chibrit. Omuletul scutura cutia cu chibrituri si, de obicei, i se dadea un banut. El insa avea o „meserie” la baza: vindea ziare pe strada. Acest Chibrit ajunsese sa-i cunoasca pe nume pe toti scriitorii, pictorii si actorii obisnuiti ai localului, astfel ca isi crease un fel de intima confraternitate cu „artistii”. Si, culmea, se descoperise ca saracaciosul Chibrit avea o stare materiala de invidiat, ceea ce ii permitea ca uneori sa ofere imprumuturi, sume destul de importante. Cand se nimerea sa dea impumut vreunui scriitor, avea el un fel de a oferi plin de importanta: „Ce Dumnezeu, se poate? Doar trebuie sa ne intelegem ca intre noi, gazetarii!”. Caci pentru Chibrit gazetaria era cea mai inalta meserie si tot omul care scria era „gazetar”. De altfel, avea el si o zicala pidosnica pe care o repeta ori de cate ori i se ivea ocazia: „Domnilor, ascultati la mine: un scriitor nu e decat un gazetar ratat!”.

Printre anonimii care devenisera familiari bucurestenilor era apoi un batran cu barba alba ce-si aducea in fiecare zi pe trotuarul din fata Casei Armatei o luneta alba, groasa cat un burlan si lunga de vreun metru, prin care orice pieton putea cerceta astrele contra unei sume modice. Mosu cu Luneta, asa ii spuneau toti – si zau daca nu puteai vedea luna pana si pe cea mai innorata vreme! Mosul a disparut prin anii 65- 70.

Tot atat de cunoscut era si un barbat intre doua varste, ce putea fi vazut zilnic prin zona Pietei Amzei si care atragea atentia prin felul insolit cum se imbraca: purta pe cap un basc-placinta maro, pantaloni bufanti si, invariabil, ciorapi de dama, tot maro. Era si poreclit, de altfel, Ciorap.

In aceiasi ani, bantuia bodegile un personaj pitoresc, Barba n Halba, un decrepit, fost profesor de matematica, ce se facea remarcat datorita unor enormitati rostite cu aplomb, ca de pilda: „Cine-a fost, domnule, Poincaré? Poincaré nici n-a existat! Cine-a mai pomenit sa existe punct patrat?!”[4]

O alta figura mult cautata, mai ales de catre femei, era apoi „celebra” ghicitoare Laila, o tiganca mica, bondoaca, cu ochelari, imbracata altminteri foarte elegant, eleganta pe care i-o creasera o seama de croitorese de lux ce-i erau „cliente”, precum si numerosul „cuconet” caruia ii ghicise. Noaptea, Laila batea marile restaurante din centru si barurile, urmata de o suita numeroasa de „admiratori” intretinuti de ea din banii ce-i curgeau cu darnicie de la clientela dornica sa-si afle viitorul. Trecea des pe la arestul Militiei, dar scapa tot atat de repede, datorita puterii miraculoase a banilor si femeilor. A disparut si ea in marele anonimat.

Cat despre sarmanul Fleancu, ce sa mai spun? Era un prapadit de profesoras dintr-o comuna din preajma Bucurestilor, un pacalit al propriilor iluzii. Voia sa fie poet si pentru asta credea ca venind in contact cu lumea literara bucuresteana e de-ajuns sa-si vada visul implinit. Aparea des pe la „Gradinita“ si „Podgoria“, se lipea de cate o masa cu scriitori, pictori si actori si statea tacut, cersind cu teama o cafea sau un coniac bun. Slab, flamand, lipsit de orice chemare, avea si ghinionul de a purta un nume predestinat mediocritatii si deraderii. Un Fleancu. N-a publicat nicicand nimic. Dar cati Flenci nu se perindau in bombele si carciumile bucurestene, dandu-se drept pictori sau poeti, pentru a trai un an-doi iluzia ca sunt atinsi de aripa genialitatii.

DRUMURILE SCRIITORILOR SI ARTISTILOR

PRIN VECHIUL BUCURESTI

As indrazni sa cred ca putina ordine intr-o lume imaginara ar putea fi folositoare, daca nu chiar necesara uneori. Cred ca nu o data am fost ispitit sa aflu ce personalitate a trecut candva prin fata unui tablou celebru si ce a gandit in acele momente sau in acel scurt popas, si nu o data mi s-a parut ca aud pe caldaramul vechilor strazi, mai ales prin burgul adolescentei mele, Brasov, zgomotul pasilor unor oameni de mult trecuti in eternitate. Scriind despre Bucuresti, am fost adesea tentat sa visez la drumurile batute prin Bucurestii de altadata de Eminescu, Vlahuta, Caragiale, de marii actori ai scenei romanesti, de pictorii intrati in constiinta publica, de stelele cugetarii politice nationale ce au alcatuit, toate la un loc, nimbul de lumina si foc al natiunii noastre.

Intr-un Bucuresti ce-si aflase deja o configuratie si o personalitate distincta, l-as cauta in primul rand pe Eminescu. Drumurile sale prin ziua si noaptea bucuresteana sunt cunoscute mai cu seama din paginile memorialistice ale celui mai vechi si constant prieten al poetului, Ioan Slavici, amandoi legati printr-un destin literar inceput inca din vremea studiilor vieneze. In cartea sa de Amintiri (Ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1924), Ioan Slavici se opreste precumpanitor la figura marelui sau prieten Eminescu, pe care-l evoca in pagini pline de admiratie, caldura si disperare pentru adevar, pentru restabilirea fapturii pure, de o mare frumusete morala si profund umana a poetului national. Dar nu numai in aceste Amintiri, ci si in alte evocari raspandite in diverse periodice („Minerva”, „Flacara”, „Convorbiri literare”) Slavici a dezvaluit si ceva din cotidianul traiului bucurestean al prietenului sau de o viata.

Cum se stie. Eminescu a poposit in Bucuresti in 1877, dupa ce fusese cativa ani locuitor al urbei Iasilor, unde functionase ca bibliotecar. Prima sa locuinta bucuresteana fusese pe strada Sperantei, o „odaie spatioasa cu antreu larg”, intr-o casa batraneasca, cu cerdac, a profesorului (artistului?) Dinicu, foarte pe potriva poetului, caruia ii placea sa stea mult acasa, pentru a putea citi si scrie cat mai pe indelete. Mica straduta a Sperantei mai exista si azi intre Bulevardul Republicii si strada Italiana, insa casa a fost daramata la scurta vreme. De aici pana la redactia ziarului conservator „Timpul”, aflata intai in palatul Societatii Dacia, de pe Lipscani, iar mai tarziu pe Calea Victoriei nr. 60, la etajul Casei Vanic, unde poetul lucrase alaturi de Slavici si Caragiale intre 1877-1883, Eminescu mergea pe jos, iar seara se intorcea tot pe jos, insotit de obicei de Vlahuta, cu care zabovea adesea la Gradina „Rasca”, pentru a-l asculta pe violonistul vienez Ludwig Wiest cantandu-si repertoriul incheiat cu Steluta lui Alecsandri, transpusa pe note de Dumitru Florescu. Uneori poetul lua masa de pranz la birtul economic al lui Duro, de pe Academiei colt cu Doamnei, birt ce-si mai are si azi un urmas prin traditie. A doua locuinta in care s-a mutat Eminescu era foarte aproape de prima, in curtea Manastirii Caimata, peste drum de Bulevardul Republicii, pe strada Caimatei, existenta si azi. Era o odaie mult mai modesta, ca o chilie cu tavan boltit, unde poetul si-a inghesuit bunurile: lazi, carti, manuscrise, ziare, haine, toate de-a valma. Din aceeasi sursa stim ca, nemultumit, poetul si-a cautat si gasit, apoi, doua odai in casa unui sapunar din Piata Sf. Constantin, unde intr-o odaie si-a instalat un iatac de zi, iar in cealalta biblioteca. Tot Slavici marturiseste ca, in ciuda inclinatiei poetului catre ordine, in scurta vreme odaile deveneau o „harababura” din pricina felului in care Eminescu isi aglomera munca, lecturile si studiile, pana acolo incat, practic, pentru el, zilele si noptile se amestecau, intr-o trezie prelungita din cafele in cafele, si poate ca tocmai aceasta invalmaseala ii trezea curand sila de propria locuinta. Era insa si altceva in firea poetului: nevoia ascunsa de a fi ocrotit. De altfel, doctorul Kremnitz, care, ca si alti oameni de vaza din Bucuresti, il admira pe poet, i-a oferit gazduire in locuinta sa, dar fara izbanda; Maiorescu a avut, in schimb, mai mult succes, luandu-l in locuinta sa de pe strada Mercur, dar numai pentru scurta vreme de doua saptamani, greu suportabile pentru un om prea deprins cu singuratatea.

Tot vechiul prieten Slavici il va ocroti si-i va lumina cat de cat, cu mici bucurii, ultimii ani ai vietii, atunci cand s-au aratat primele semne mai clare ale bolii de nervi in comportamentul lui Eminescu. Ultima locuinta a marelui poet a fost o camera in casa lui Slavici de pe Calea Victoriei.

Impatimit consumator de cafea, Eminescu nu era insa un iubitor al cafenelelor, caci aglomerarile si vorbaria prea multa nu-i placeau. Prefera lungile discutii in doi, in care prima vioara sa fie el.

In schimb, despre viata „mondena”, daca ma pot exprima asa, a lui Maiorescu, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Vlahuta si a celorlalti confrati mai apropiati lui Eminescu exista mai putine date. Despre Maiorescu stim ca dupa ce a parasit Iasii, in 1874, s-a mutat la Bucuresti, pe strada Sf. Vineri, la nr. 19, unde, in acelasi an, si-a deschis un birou avocatial. De acolo se misca spre Tribunal sau aiurea, pentru a-si sustine diversele procese. Mai tarziu, ca ministru, a obtinut o locuinta mult mai aratoasa, pe strada Mercur. Marea si primitoarea casa a lui Maiorescu de pe strada Mercur – cladire demolata abia cu un an inainte de a se ridica blocul cu magazinul Eva de pe Bulevardul Magheru – oferea amfitrionului posibilitatea de a-si potoli ascunsele orgolii de mentor spiritual, dar si de sot si gazda cu pretentii.

Nu la fel de inrobiti cultului casei au fost amicii sai din lumea scriitoriceasca. I.L.Caragiale era om de cafenea, iubea taclalele literare si teatrale, poposea des la cafenelele „Bruzessi“, „Kübler“, „Fialkovski“, la Cafeneaua Galbena de pe Popa Petre, dar si la anumite restaurante („Iordache Ionescu“, de pe strada Covaci, „Enescu“ s.a.), gradini de vara („Zahanaua“ de la Colentina), carciumi (la „Mos Pascali“, la Bucurestii de altadata), dar mai cu seama la berarii (la „Carul cu bere“, la „Mihalcea“ si Caragiale, in Gabroveni, unde dramaturgul era patron dimpreuna cu consilierul comunal Mihalcea, la „Bene Bibenti“ din Selari, la „Gambrinus“, pe Campineanu, peste drum de Teatrul National), unde se incingeau lungi suete cu Cosbuc, Iancu Brezeanu, Chendi, Vlahuta, Delavrancea, R.Bulfinski si multi altii, Beraria Gambrinus fiind inaugurata in 1901 de insusi Caragiale si avandu-l ca animator mult indragit pe violonistul Grigoras Dinicu, ce-i incanta cu romante, sarbe, doine si, in final, cu vestita Ciocarlie!

Poate ca, prin felul sau mai inclinat spre echilibru si cultivarea prieteniei, Alexandru Vlahuta a oscilat permanent intre bucuriile oferite de intimitatea familiara si atmosfera efervescenta a cafenelelor. Locuinta sa ospitaliera din Bulevardul Academiei, de deasupra Berariei „Jubileu“, unde serile se adunau Caragiale, Delavrancea, Ion Gorun si Radu D. Rosetti, era un leagan de liniste si fericire invaluit in tainele amicitiei curate. Iar inspre apusul vietii sale, in locuinta de la etaj din Palatul Functionarilor Publici in Piata Victoriei, Vlahuta ii primea pe aceiasi vechi prieteni, pe care-i omenea cu vinurile sale de la via proprie din Dragoslaveni. In acelasi timp insa, Vlahuta, Delavrancea si Goga se duceau serile pe la Restaurantul „Iordache“, dornici sa-l asculte pe Cristache Ciolac, pe care-l admirau, iar Vlahuta poposea adesea la cafenelele „Bruzessi“ si „Kübler“, la aceasta din urma pentru a se lansa in lungi discutii cu Iorga, C. Savescu, Jiquidi, Macedonski si Luchian.

Daca ar incerca cineva sa cuprinda intr-o stranie statistica frecventa scriitorilor, pictorilor, actorilor in cafenelele, restaurantele, gradinile, bodegile, berariile si carciumile bucurestene, am baga de seama ca aproape toti marii creatori s-au perindat prin ele, dar ca dintre aceste personalitati cateva pot fi socotite ca facand parte din istoria fabuloasa a acestor localuri, din sarea si piperul vietii spirituale intretinute intre zidurile primitoare ale acestora. Dintre scriitori, nelipsiti ar fi I. L. Caragiale, Cosbuc, Delavrancea, Vlahuta, Macedonski, apoi Ionel si Pastorel Teodoreanu, V. Eftimiu, I. Minulescu, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Al. T. Stamatiad, L. Rebreanu, V. Rusu-Sirianu, actorii Aristide Demetriad, Iancu Brezeanu, Ion Iancovescu, N. Baltateanu, G. Storin, marele muzician George Enescu, sculptorul Constantin Brancusi. Dar prezente familiare erau si Goga, C. Tanase, N. D. Cocea, V. I. Popa, G. Calboreanu, Serban Cioculescu, pentru ai numi doar pe cativa impatimiti iubitori de suete.

Insa, peste toate, cele mai cautate „cafenele” ale secolului nostru functionau in zecile de redactii de ziare si reviste de pe Sarindar si din cladirea Universului, unde pulsa intreaga suflare a tinerimii literare din Bucuresti, sub obladuirea unor „maestri” si batrani gazetari ce-si facusera ucenicia cam tot asa, urcand incet-incet spre o glorie nu rareori efemera.

PRIN TARGURILE BUCURESTENE

In copilaria mea petrecuta intr-un mic oras de provincie, Targul Secuiesc, printre foarte putinele evenimente ce mai inviorau populatia oraselului (sosirea unei trupe de opereta, a unor filme cu Stan si Bran, Mata Hari, Tarzan, Al Capone sau Frankenstein) erau si targurile saptamanale, dar in special cele trei targuri mari – de primavara, de vara si de toamna. Acestea din urma erau vestite in toata tara, de vreme ce veneau la ele negustori de vesminte si panzari din Moldova, vanzatori de gaz din Valea Prahovei, de pepeni din Banat si Arad, oieri si mocani cu branzeturi, mesteri olari si tesatori de uimitoare cergi, faimoase trupe de circari cehi, nemti si italieni (Kludsky, Mendrano, Krateyl) si cate si mai cate!

Pluteam fericiti printre nelipsitele figurine si inimioare de turta dulce, susan si negusu, printre fluierici, papusi si ratusti de bombonerie ieftina, ne pierdeam nasul si ochii in uriasele fuioare de vata de zahar, iar seara ne licareau in priviri luminile, paietele, acrobatii, luptatorul cel mare, poneii, pantera, tigrii, leii, dar mai cu seama clovnii ce ne storceau siroi de lacrimi de ras sau, vorba unui afis, „ropote de ras“! Copil fiind, credeam ca acolo, in acel targ, se afla centrul lumii, buricul pamantului, asa cum va fi crezut si elevul Octavian Paler, venit din leaganul Lisei, de langa Sambata de Sus, ca Fagarasul e cel mai mare oras din tara, daca nu chiar capitala romanimii de pretutindeni. Azi insa stiu ca in toate orizonturile tarii au existat si exista inca fabuloase targuri, de la Bucuresti pana la Raurenii valceni, Dragaica buzoiana, Curtea de Arges, Topoloveni, la Radauti, Targu Frumos, Falticeni, la Nasaud, Bistrita, Sighet, la Lugoj, la Medgidia, la Dabuleni, ca sa nu amintim decat cateva, unde la fel s-au bucurat toti copiii in geana primaverii lor.

Apoi, in adolescenta mea brasoveana, ca licean la „Andrei Saguna“, mi-am inchis pe veci in memorie, in acea atmosfera unica de Schei romanesc si burg sasesc, frumoasele serbari ale junilor brasoveni, din poiana de la Pietrele lui Solomon, vestita „Comanda“ a sagunistilor si targurile anuale din Piata Sfatului, pe care le-am mai apucat aproape in patina vremilor mai vechi, evocate cu atata vibratie de severul profesor Sextil Puscariu in Brasovul de altadata. Cine ar putea uita amestecul de graiuri si talmes-balmesul de nimicuri, hazliile agresiuni ale tinerelor servitoare care, pentru a-si arata simpatia fata de un baiat, scoteau fulgerator dintre bogatele pliuri ale fustelor o lingura de lemn si-l pocneau tot atat de repede peste spinare pe necunoscutul ales al inimii lor jucause!

Apoi, ca student „in Bucurestiul iubit“, venit pe malurile dambovitene cu frica lui Dumnezeu si cu timiditatea provincialului, am cunoscut, printre multe altele, si cateva targuri specific bucurestene, drintre care unele au supravietuit razboiului si tavalugurilor succesive ale comunismului, antiterapiei de soc din debutul dur al acestuia. Celebrul Targ al Mosilor din Obor, de care stia toata tara, nu se degradase prea mult. De o vechime foarte departata in timp, acest „balci“ tinut in luna mai, legat la inceput de cultul mortilor, de pomenile facute acolo, si mai tarziu de ajutorarea saracimii, orfanilor si batranilor (dovada primatul vaselor de lut, oalelor, strachinilor si ulcioarelor), acest targ si iarmaroc vizitat in joia mosilor si de domnitori ca Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei, nu putea fi desfiintat cu una – cu doua, nici de nevoi, nici de vreo doctrina politica. Aproape nimic din Oborul in care-si plimbase atent ochii an de an tot bucuresteanul nu putea sa dispara. Chiar si atunci cand o personalitate ca Maria Tanase a fost obligata, si nu rugata, sa cante in Obor, de Targul Mosilor, din dorinta lui Gheorghiu-Dej. A si cantat, in anul 1958, la Carciuma „La Prispa Inalta“, local decorat cu acel prilej de pictorul Constantin Piliuta, la dorinta artistei, care seara canta la „Continental“, in admiratia dirijorului englez John Barbirolli, a violonistului David Oistrah, a tanarului pianist Li Min Cean, sositi la Festivalul George Enescu. Noroc ca exceptionala artista a fost ajutata de o compozitie foarte inspirata, care, conjugata cu geniul interpretei, a devenit o perla din mirificul sirag al marii cantarete. Despre acest targ vestit voi mai vorbi cu un alt prilej. Dar pana atunci, sa-l mai ascultam pe Tudor Arghezi evocandu-l in cartea sa Cu bastonul prin Bucuresti: „Joia Mosilor aduna in Campia Oborului dintre mori si cherestele lume si popor din patru-cinci judete, pe Campul Mosilor, neted pana atuncea ca Baraganul, al carui ses pustiu fara biserici se vedea prin apropiere. Balciul incepea cu un sir lung de negustori de turta dulce, cu barba aramie, cu sapca si cozoroc si cu gatul camesii rosii incheiat intr-o parte, la umar: lipovenii, absenti din viata orasului timp de cincizeci de saptamani, apareau o data cu targul ca niste Mosi Craciuni, aducatori de o singura marfa, faina cu miere, dospita si coapta. Stive inalte de turta, de-a lungul si latul meselor de vanzare si al paretilor, dadeau pravaliilor, izolate sub streasinile de panza a corturilor puse la rand, aerul unei expozitii de caramizi poroase, usoare conglomerate de pluta si guma. Marfa de lut smaltuit, castelele de strachini, muntii de ulcele, aduse in care cu coviltir si facute maldare cu piscuri“.

Constantin C. Giurescu scoate in evidenta, pe langa nelipsitele „gogosi rumenite, pregatite sub ochii tai, placinte, zaharicale“ si alte amanunte graitoare, faptul ca „vedeai in dreapta si in stanga gherete cu trageri la semn, cu aruncari de inele, cu incercarea norocului, vedeai gramezi de strachini smaltuite si nesmaltuite si cani pentru pomana (subl. n.s.); te-mbiau negustorii ambulanti cu fluiere, haraietori, moristi, pocnitori. Mai departe erau baraci cu numere senzationale“ As mai aminti aici „zidul mortii“, inalt, circular, in care un motociclist gonea jur-imprejur pana ajungea aproape sus, unde se aflau privitorii, apoi mari corturi cu iluzionisti, femeia-sarpe, maimuta-nfuriata, scranciobul numit „Dulapul“ s.a. Cu timpul, cand frumoasa invatatura de limba franceza a inceput sa dispara din Bucuresti si oamenii au prins a maimutari – prima faza! – limba engleza fara s-o priceapa, un brav negustor de linguri a avut un dever nemaipomenit vanzand sute de linguri de lemn avand pe coada desenata o inima rosie si cu inscriptia: Ai la viu! Strict autentic.

O vreme, pana prin anii '55–'60, targuri lunare se mai tineau si prin anumite piete, in Unirii, Matache Macelaru si chiar Amzei, insa adevaratele targuri erau altele. Dintre ele se cunostea mai cu seama targul numit „Taica Lazar“ (foarte vechi vad de talcioc, aflat la inceputuri in stradela Lazar, dintre Calea Vacarestilor si Sf. Vineri, extins si intr-o „Hala a Paduchilor“, cum ii zicea prin 1930), talcioc din apropierea Bisericii Sf. Gheorghe-Nou, foarte cautat pentru ca se afla chiar in inima Capitalei, in spatele Baratiei. Aici isi vindeau indata dupa razboi „marfa“, pentru a putea trai, fel si chip de cucoane de toate varstele, catalogate de autoritatile comuniste drept boieroaice, ciocoaice din randul „capitalistilor si mosierilor imbuibati“, ca sa folosim calificativele de atunci. Aici veneau, pur si simplu ascunzandu-si fata sub naframe, de rusine, pentru a vinde cu teama o brosa, o esarfa, un manson, pantofi, cizmulite, manusi, ori piese din garderoba sotilor ascunsi sau azvarliti in inchisorile oficialitatilor. Erau insa si diversi negustori de ocazie, majoritatea de imbracaminte noua sau uzata. La „Taica Lazar“ ne cumparam noi, studentii saraci, cate o hanta aproape de destramare, pentru a ne putea permite sa mergem la cursuri fara a ne crapa obrazul in prezenta colegelor. Targul acesta cu viata destul de lunga parea a fi fost capatul unei comete cu coada dreapta ce incepea tocmai din Calea Victoriei si se intindea pe strada Lipscanilor, vechi vad de negustorie al Bucurestilor.

Din anii '60-'70 – intr-o perioada de relativa bunastare, dar si de ingaduinta (sau de slabiciune?) a autoritatilor punitive –, in Capitala au luat avant talciocurile, in general mici targuri cu de toate, de la chei si scule pana la cea mai uluitoare diversitate de incaltaminte si imbracaminte, apoi, cu timpul, piese de schimb pentru biciclete, motociclete si automobile, ba chiar cu vanzari de automobile vechi si nou-noute, de fabricatie straina sau autohtona (in special Daciile facute la Pitesti). Insa in vreme ce numai doua sau trei targuri erau stabile – ma refer la „Targul Mosilor“ din Obor, la cel din Piata Unirii si la „Taica Lazar“ din spatele Turnului Baratiei, celelalte targuri, majoritatea cu statut de talcioc (piata de vechituri), fara a se ridica la amploarea unor balciuri de pe vremuri, erau itinerante. Astfel de talciocuri ce se mutau de colo-colo, dupa terenurile oferite de Primaria de sector sau de cea a Capitalei, avusesera loc in Glina (Sulea), in Colentina (dupa podul de la Plumbuita), in buza foarte recentului cartier al Aviatiei, pe langa uzinele F.E.A., apoi la capatul cartierului Militari, in Vitan-Barzesti s.a.

Dar, fara sa vreau, ma opresc aici, pentru ca spiritul meu moralist, ca si ochii mei care au rascolit multe, incepand din anii cand – student fiind – notam pe langa dureroasele cantece Trista duminica, Te sarut taticul meu de pe front, La Crimeea peste mare, iubitule iti trimit o sarutare, ori veselul cantecel al aviatorilor romani dedicat celebrului as al aviatiei, Agarici: „A plecat la vanatoare Agarici / A plecat ca sa vaneze bolsevici“, notam si primele cantece de periferie bucuresteana: „Mahala, mahala, cuib de vise“ (La margine de Bucuresti) si le consemnam pe cele pastrate inca in repertoriul gradinilor si gradinitelor de vara, romante, tangouri usor memorabile, pentru ca erau melodioase. Inca din acei ani, cand fredonam Virginia, Aprinde o tigare, Zaraza, cand ne mai rasunau in auz vocile unice ale lui Constantin Lungeanu, Cristian Vasile, Alfred Pogony si Jean Moscopol, mi-a placut sa-i observ atent pe bucuresteni. Dupa numai zece ani de la terminarea razboiului, am prins apoi sa constat cu ingrijorare lenta, inexorabila disparitie a unei atmosfere, a unei structuri specifice populatiei Capitalei, pana cand, an de an, s-a infiltrat persistent o degradare a nivelului social, cultural, de civilizatie a Bucurestilor, provocata inainte de toate de exodul lumii satelor si a calicimii din zonele calamitate ale tarii spre marile centre urbane.

Targurile bucurestene si-au schimbat si ele incet-incet fata, anumiti negustori ambulanti au disparut treptat (vajnicii mahalagii, oltenii cu cobilitele, tatimea cinstita si precupetele cu obraz) sau, cum ar spune salepgiul Stavru, prietenul levantin al lui Panait Istrati, nu lamaile s-au rarit, ci „derbedeii cumsecade“ de odinioara. Azi targurile adesea te infricoseaza, s-au innegrit de ticalosi, misuna vagabonzii scoliti pe hotie, jaf si omor, iar omul cinstit isi pipaie cu teama punga cu bani si-si piteste bine „macar“ ceasul.

Dintr-un Bucuresti in care insusi Domnul tarii mergea ca la sarbatoare la Targul Mosilor si unde eventualii talhari erau spanzurati in vazul tuturor, azi omul cinstit a ajuns sa umble cu teama, sa nu cada el jertfa ticalosilor.

Bucurestiul, unde inca prin 1960 te plimbai fara frica noaptea, la orice ora, pe la Sosea, azi a devenit o capitala a cosmarurilor nocturne, gropilor si spaimei.

Dar, vorba inteleptului nostru Cilibi Moise: „Din hartoapa iese si carul, darmite omul!“ Putin optimism nu ne strica niciodata.

CISMELE, DAMBOVITA SI „APSOARELE”

BUCURESTILOR

Trei au fost necazurile mari care i-au torturat obsedant pe bucuresteni de-a lungul timpului: apa de baut, instabilitatea Dambovitei si cutremurele. Iar acestora din urma, pana pe la mijlocul secolului trecut, li se adauga si o alta calamitate: incendiile ce mistuiau fara alegere case, hanuri si biserici, uneori mahalale intregi, fie din inima targului, fie din margine.

Voi incepe cu apele. De ce? Pentru ca azi aproape nimeni nu mai stie ca panza freatica de la care se alimentau in vremurile vechi bucurestenii era de o asemenea calitate, incat apa abia daca se putea numi „de baut”. Fireste, in curti, oamenii isi sapasera, ca pretutindeni, fel si chip de puturi, de fantani primitive, dar apa era intr-atat de „rea si salcie”, cum graiesc documentele, incat o data cu primii pasi facuti spre emanciparea orasului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, toti bunii gospodari ai Capitalei, in frunte cu domnitorii tarii, si-au facut o datorie de onoare din a incerca sa rezolve aceasta problema vitala. Asadar, intai de toate s-a simtit nevoia de a se face fantani publice, bine cunoscutele cismele, cu apa curata adusa de departe, cu anumite sisteme de canalizare, bazate pe conducte de lemn sau pe olane, intai la palatele domnesti, ori pentru baile publice numite feredeie, apoi la casele boieresti si, in sfarsit, la felurite rascruci mai importante. In Bucuresti, prima atestare a existentei unei astfel de lucrari s-a putut demonstra abia in 1940, cand, cu prilejul sapaturilor facute in spatele Hotelului Bulevard, pe Calea Victoriei colt cu strada Eforiei (fosta Dobrogeanu-Gherea), s-a descoperit un canal de lemn din secolul al XVII-lea, instalat la Palatul Domnesc in anii domniei lui Serban Cantacuzino (1678-1688). Cismelele de utilitate publica au aparut insa mai incolo, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, pe la 1780, sub Alexandru Ipsilanti: cismeaua din Targul din Launtru, pe ulita Boiangiilor, si cea de la Manastirea Sarindar de pe Podul Mogosoaiei (in 1779). Dar nu e rostul aici sa insiram cand si unde au fost deschise ulterior alte si alte cismele, important e sa stim ca toti domnitorii de mai tarziu, Nicolae Mavrogheni, Mihail Sutu, Alexandru Moruzi, Grigore Dem.Ghica, au dispus a se face cercetari speciale pentru gasirea unor noi surse de apa potabila (la Cretulesti, Giulesti, Crevedia s.a.) si captarea apei in haznale (bazine mari), apoi pentru sporirea cismelelor in diferite parti ale orasului (in centru, la Obor, in gradina Herastrau s.a.), cu obligatia stricta de a se folosi de ele toti oamenii din jur, fara alegere. Apoi, incepand de la 1800, s-au facut primele instalatii in unele case boieresti, fapt ce a constituit o adevarata minune ce ii atragea pe curiosii bucuresteni (dornici sa vada cum tasneste apa din perete, asa cum se spunea pe atunci). Ba, domnul Gr. D. Ghica ordona chiar repararea vechilor cismele, pentru ca populatia sa nu mai fie silita a cumpara apa de la sacale sau sa si-o ia din Dambovita cea din ce in ce mai „spurcata” si datatoare de molime. La mijlocul secolului trecut, in 1845, toata canalizarea Podului Mogosoaiei e refacuta, caci fusese deteriorata din neglijenta cu prilejul pavarii cu piatra a strazii, si se trece la aprovizionarea cismelelor cu apa luata din Dambovita, pompata, filtrata si depozitata in cateva bazine-fantani instalate pe un teren unde se afla azi Vama Postei (in spatele magazinului Victoria de pe Calea Victoriei). Inaugurarea acestei „case a apelor”, cum era numita, a prilejuit pentru bucuresteni o veritabila sarbatoare, urmata de o alta, la 21 septembrie 1847, cand, la Soseaua Kiseleff, poporul, in frunte cu „maghistratul” (primarul) I.Otetelisanu, a asistat la punerea in functiune a fantanii-havuz din parcul Soselei, in prezenta domnitorului Gheorghe D. Bibescu. Drept marturie, spicuim din articolul aparut atunci in „Vestitorul Romanesc”:

„Incantatoarea frumusete a gradinii Kiseleff este cunoscuta. Ca sa se faca solemnitatea mai placuta, in partea stanga a bazinului celui mare s-au inaltat ca prin farmec trei pavilioane imbracate in culori nationale si cu ghirlande de flori alese. Rondul cel mare era impodobit jur-imprejur cu bandiere (steaguri – n.n.) nationale legate intre dansele prin cele mai frumoase ghirlande. De la capul Soselei pana la acest rond, ostirea sta siruita pe amandoua laturile, avand in frunte bandele nationale. In partea dreapta a gradinii s-a improvizat un lac salbatec, purtand in sanu-i stanci si inconjurat de mese de pietre asezate dupa inchipuirea unei naturi fioroase. Peste 70000 de suflete se indesa prin alee ca sa vaza cu ochii si sa pipaie cu mainile azvarlirea apei Dambovitei la o departare de 600 stangeni si la o inaltime de 25 stanjeni din purfata ei” (adica la o departare de cca 1,5 km si la o diferenta de nivel de cca 50 m fata de nivelul apelor Dambovitei – n.n.).

M-am oprit la acestea dintr-un motiv bine intemeiat. Micul lac artificial de care se aminteste mai exista si azi, fara apa, numai ca o groapa cu stanci, in parcul realizat inainte de 1845 de arhitectul si peisagistul german F.W.Meyer, de ambele parti ale Soselei Kiseleff, intre sosea si spatele Institutului de Istorie „N. Iorga” de pe Bulevardul Aviatorilor nr. 1. Dar cati bucuresteni trec pe acolo, cati il vad, insa habar n-au ce a fost candva! Dupa cum habar n-au ca fantana de piatra de la doi pasi, de pe Soseaua Kiseleff colt cu strada Monetariei, este una dintre cele mai vechi cismele din Bucuresti – Cismeaua lui Mavrogheni –, din vremea domnitorului Nicolae Mavrogheni.

Fantana, inaugurata festiv in 1847, la Sosea, a fost, de altfel, si primul havuz din Bucuresti, modest si lipsit de o pozitie favorizanta, care avea sa fie urmat de prea putine astfel de fantani pentru a constitui o podoaba edilitara notabila, intr-un secol in care alte capitale si orase mari se mandreau cu asa ceva. Fantanile din Constantinopol, bazinele ornate din Nürnberg, celebrele arteziane de la Versailles, fantanile parisiene din Place de la Concorde, Saint Michel, din Place Saint Sulpice, pietele din Roma cu splendorile de fantani: Fontana di Trevi, Baraccia, Fontana dei Fiumi, Fontana Medici, Fontana dell Aqua Paola al Gianicolo, Fontana del Tritone si atatea altele, ce ofera in adancul noptilor un permanent susur, acel „suav ornament al tacerii” imposibil de uitat. Vechiul Bucuresti cu puturi si cismele avea sa cunoasca prea tarziu si prea avar bucuria estetica a statuilor si fantanilor, iar dintre putinele fantani agreate de bucuresteni o mare parte au fost neglijate (ca acelea din fata Casei Armatei, din fata Palatului, ori cele din dealul Filaretului, cea de la Bufet, apoi fantana Miorita din fata Vilei Minovici) – altele desfiintate (precum cea de pe Bulevardul Schitu Magureanu, din fata intrarii in Cismigiu, inlocuita cu o benzinarie).

Dar pana la indestularea necesarului de apa potabila pentru Capitala avea sa mai curga multa apa pe Dambovita, si multa vreme, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, sacaua inca se mai putea vedea pe strazile Bucurestilor!

Iata-ne, asadar, si in fata celorlalte ape ale Bucurestilor, cele curgatoare.

Cum despre Dambovita stim deja cate ceva, si de bine si de rau, e firesc sa nu uitam totusi ca ea a fost, oricum, adevaratul leagan al copilariei Capitalei noastre. In preajma ei s-au concentrat maruntele vetre de odinioara, ce s-au unit mai apoi, la mijlocul secolului al XV-lea, inchegand resedinta domneasca a Bucurestilor. Pe malul stang al Dambovitei, cam pe unde se afla acum ruinele Curtii Vechi, s-a inaltat inima noului targ: Cetatea Dambovitei; si tot aici avea sa dureze Vlad Tepes o noua cetate, numita a Bucurestilor. Dar pe langa darurile ei, Dambovita a constituit si un permanent pericol pentru populatia Bucurestilor, in primul rand din cauza deselor inundatii pe care le pricinuia, apoi, cu timpul, ca focar de numeroase molime. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cand apele raului devenisera de-a dreptul insalubre si o luau razna, mai cu seama spre stanga, ajungand sa-si poarte malul pana si pe unde se afla azi gradina Cismigiului, Primaria Capitalei a fost pusa in fata unei noi probleme vitale: aceea de a reglementa cursul nabadaiosului rau. Lucrarile au demarat insa abia in 1880, dupa proiectele arhitectului de mare prestigiu Grigore Cerchez, fiind sprijinite in executare de cateva firme romanesti si straine, si incredintate, in urma unei licitatii, antreprenorului francez A. Boisguérin. Intre anii 1880-1883, cursul sinuos a fost rectificat cu o albie adanca, pe o lungime de 7 kilometri. Atunci s-au refacut de o parte si de alta a noii albii doua splaiuri frumoase, plantate cu arbori, si s-au construit 12 poduri, 5 de fier si 7 de piatra. Apoi, cu peste 50 de ani mai tarziu, in 1934, cursul Dambovitei a fost acoperit intre podurile Mihai Voda si Serban Voda, an in care au inceput si lucrarile de asanare a raului Colentina si a lacurilor sale. Timpul insa, necrutator, a facut ca toate acestea sa se arate insuficiente fata de dezvoltarea rapida a Bucurestilor, astfel ca vechea albie a Dambovitei avea sa fie modernizata din nou in anii 70 ai secolului al XX-lea, intreprindere ce s-a numarat printre putinele lucrari edilitare ample de real folos din ultimele decenii. Caci, intr-adevar, noul vad al Dambovitei si Metroul erau nu numai necesare, dar au constituit si realizari de orgoliu ale proiectantilor, arhitectilor si constructorilor marelui nostru oras.

Inchei cu dorinta de a reaminti, totusi, contemporanilor nostri bucuresteni de un paraias de mult disparut de pe harta Capitalei, dar care mai staruie ici-acolo, ca o melodie uitata, in memoria anonima a orasului: apa Bucurestioarei.

Bucurestioara, numita adesea si Garlita, era un firicel de apa ce strabatea Bucurestii facand numai bine oamenilor si aducand foloase in drumul ei scurt. Izvora in gradina unde se afla azi Parcul Ioanid, acolo unde acum patruzeci de ani se gasea inca un chiosc vechi, sub acoperisul caruia se zareau cateva stanci, dintre care tasnea candva apa ce umplea Balta Icoanei. Stancile exista si pot fi vazute si azi. Balta din intinsa Gradina a Icoanei (care imbuca si zona Parcului Ioanid) isi elibera paraiasul ceva mai jos, unde acesta cotea usor catre stanga, spre Calea Mosilor (Podul Targului de Afara) si, de acolo, o lua pe langa Biserica Armeneasca, inspre Bisericuta Sapunarilor si pe la Bisericuta Scaune Vechi (existenta si azi, in spatele Spitalului Coltea, la capatul stradelei Scaune), dupa care cobora la Pescaria Veche (cum se pomeneste intr-un document din 1675), taia Podul Targului de Afara, trecea de Podul Vergului si se varsa in Dambovita in mahalaua Popescului, asa cum ne asigura Ionnescu-Gion. „Documente din 1609 si din 1681 certifica impreuna cu traditiunea orala existenta acestei garlite numita Bucurestioara, atat de iubita de sapunarii, macelarii si pescarii secolelor trecute”, mai tine sa adauge Gion.

Ce-i drept, garlita era folosita in partea ei de sus, pana la mahalaua Sapunarilor, de catre gospodine, care-si spalau in ea rufele, caci acolo apa era inca limpede, iar mai jos era de mare folos sapunarilor, pescarilor si mai ales macelarilor. Intre mahalaua Sapunarilor si cea a Scaunelor, garla forma iarasi o mica balta (numita Lacul Sutului sau Balta de la Carvasara), aceasta deja cu apa mai putin curata, de unde Bucurestioara se ramifica in doua albii mai firave, una spre Pescaria Veche, cealalta spre dreapta, catre Scaune, luand directia Baratiei, Curtii Vechi si hanului-bazar Bazaca, din stanga Hanului Manuc. Pe aceasta din urma ramificatie isi aveau macelarii „scaunele” lor, adica butucii de lemn tare pe care taiau vitele si porcii, si transau carnea, spaland-o apoi in garlita (de unde si numele stradutei si bisericii foarte infundate in pamant din spatele spitalului Coltea). Fara sa vrem, gandul ne duce azi si la prapadul facut de marele cutremur din 1977, de-a lungul Caii Mosilor, si ne intrebam daca acest prapad nu se va fi datorat si faptului ca marea artera era asezata din inceputuri pe solul nisipos, fragil, al albiei miscatoare a Bucurestioarei.

Si daca tot am vorbit de garla Bucurestioarei, hai sa amintim si de alt paraias, aflat pe partea dreapta a Dambovitei – Dambovicioara – atestata in documente de pe la 1600, „apsoara” ce se varsa in Dambovita cam pe unde se afla azi Tribunalul. Si sa mai pomenim de o alta garlita, fara nume cunoscut, ce cobora candva pe langa Manastirea Sarindar inspre Cismigiul de azi, fir de apa ce mai traieste doar in filele unor documente foarte-foarte vechi.

BUCURESTIUL PITORESC

Dintre foarte putinele distractii pe care ni le ingaduiam ca studenti, in primii ani de dupa razboi, erau, fireste, balurile de pe la marile camine studentesti (ca acelea de pe Barbu Delavrancea al politehnicienilor si mai ales cele de la vestitul camin Matei Voievod), precum si rarele escapade serale pe la cate-o gradinita de vara, unde nu ne puteam intinde la mai mult decat un tap de bere si cativa mici sau cateva chiftele cu mustar. Noi, studentii cazati la Matei Voievod, ne aveam vadul prin preajma, pana pe la Bariera Vergului, si de cele mai multe ori ne multumeam serile cu ingusta gradinita cu cinci-sase mese a unei bodegi unde vara se producea Petrica Dumitrescu – pentru noi idolul care canta in pauze la Cinematograful „Pache“ din apropierea caminului nostru, si ne ridica pe toti in picioare cu refrenul sau glorios repetat de toata sala intr-o suflare: „Eu sunt Petrica Dumitrescu / – nu zice nu!”. Dar ce nume purta acea bodeguta unde Petrica Dumitrescu storcea lacrimile duiosilor musterii cu tangoul Virginia: Bodega Boilor! Multa vreme nu m-a interesat acea denumire stranie, dar o data, realizand absurdul voluntariat al clientelei de a se infunda sub acoperisul micului local si a se inrola in turma mereu reinnoita a „boilor”, l-am intrebat pe unul dintre locatarii de seama ai caminului, nici mai mult, nici mai putin decat profesorul Alexandru Graur, de ce o fi avand bodega o firma atat de deocheata? Profesorul s-a documentat scurt si, dupa cateva zile, ne-a putut spune cu toata seriozitatea ca pe vremuri, cand aici, la Bariera Vergului, era margine de oras, pe locul cu pricina se tineau dese targuri de vite, era vad de vanzare a boilor si cornutelor mari, de unde si acest ecou intarziat: „Bodega Boilor“, de fapt a boarilor. Pentru Capitala noastra insa acest nume era foarte „nevinovat” fata de cele mai pitoresti si trasnite denumiri de gradini de vara, carciumi, bodegi si restaurante, pe care le voi aminti cu placere, nu insa inainte de a zabovi o clipa asupra vechiului camin Matei Voievod de pe strada cu acelasi nume. Cladirea era butucanoasa, aparent austera, dar foarte incapatoare si primitoare, cu camere uriase (in care puteau fi cazati de la 10 pana la 30 de studenti), cu o bucatarie si o sala de mese la fel de spatioase. Pe scurt: un stup studentesc, ce cuprindea fete si baieti repartizati pe lungi coridoare paralele, un talmes-balmes de studenti la litere, drept, teologie, filozofie, istorie, geografie, naturale, matematici, politehnica, medicina, agronomie si alte facultati, precum si numerosi restantieri imbatraniti in tragerea de timp, tineri fara un statut cert, cantareti si boxeri ratati, absolventi fara locuinta, abonati la suplimentele de pranz si de seara, la o zeama chioara cu mamaliga rece si la caldura mansardei. Profesorul Alexandru Graur ocupa la demisolul cladirii un apartament modest, probabil de serviciu, care era de altfel si cel al administratorului sau cel al lui mos Porumb, umilul factotum al cantinei si subzistentei studentesti. Dar ce viitorime crestea la sanu-i bunul, caldul camin Matei Voievod! Numai „contingentul” meu avea sa dea facultatilor bucurestene cel putin o duzina de valoroase cadre universitare, ba pana si pe un rector al Universitatii bucurestene, plus cateva personalitati in diverse domenii, ca de pilda pe muzicianul si dirijorul Marin Constantin, care acolo, in sala de festivitati, a pus primii piloni ai viitorului „Madrigal”, pe lingvistul budapestan Ferenc Bakos, pe matematicianul Solomon Marcus, pe virtuozul bas al Operei romane Constantin Gabor (la inceputurile sale student la medicina veterinara), pe istoricul Nicolae Ciachir si altii.

Dar sa ne intoarcem la toponimia si denumirile adesea de domeniul incredibilului ce au inflorit cu insolitul lor Capitala noastra. Cu timpul, multe dintre acestea s-au pastrat doar in memoria inclinata spre legende, transmise insa cu nestinsa fervoare de la o generatie la alta, in chip din ce in ce mai fabulos. Strazi, poduri, mahalale, hanuri, carciumi, restaurante, gradini de vara, bodegi cu denumiri socante pentru urechea bucuresteanului de azi, au alcatuit si continua sa alcatuiasca harta mirifica a unei stari si spiritualitati specific bucurestene si anume denumirile unor strazi date de breslasi, numele unor hanuri, lesne memorabile, ca Hanul Rosu, Hanul Verde, Hanul Galben (pe care multi am mai apucat sa-l vedem, in buza Filantropiei), Hanul cu Tei de pe Ulita Mare a Marchitanilor, parca mai staruie in auzul iubitorilor de istorie a Bucurestilor. Darmite denumirile cu adevarat fantastice: gradinile de vara de la sfarsitul secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea: „Sapte Nuci” si „Leul si Carnatul” (unde, cum citim in Bacalbasa, cu doi lei in punga, „pune-te pe mititei – doi la 10 bani –, pe sprituri reci – un gologan spritul – si tot asa”, pana iesi din gradina „cantand, chiuind si cu chef grozav”), ambele pe 11 Iunie, „Cismeaua” din Cotroceni, „Bordeiul” din Herastrau, „Gradina cu Cai” de pe la Kogalniceanu, „La Barba Lata”, „La Carciuma din Padure” din Berzei, carciumile „La Nae Sacaz zis Sperie-Peste” de la poalele dealului Filaret, „La Salcia Pletoasa”, „La Tache Zbanghiul” – toate acestea „randuite omului sa-i implineasca viata”, cum frumos zice Alexandru Predescu in Dambovita, apa dulce. Apoi gradinile „La Abisinianul” (pe strada Clucerului) vizavi de „Coana Victorita”, „Pajura Neagra” din coltul actualei piete 1 Mai, unde a fiintat pana nu de mult Restaurantul „Ovidiu“, „Roata Lumii” de pe Dorobantilor, langa Cinematograful „Volga“, „La Motanul Negru” pe Calea Rahovei, ca si multele gradini numite „La Cinci Lei”, „La Trei Lei”, „La Doi Lei”, birturile cu nume savuroase ca: „La Pisica Alba” (in apropierea Bisericii si Hanului „Zlatari“), „La Ochiul lui Dumnezeu”, din preajma fostei Cofetarii „Nestor“, „La Mielul Alb” de langa Biserica Alba, „La Vasile Carnul”, „Birtul lui Balega”, „La trei Sarmale” (pe Blanari), „La Sapte Svabi” (pe Academiei) si multe altele cu nume lipicioase.

Insa carciumile intreceau orice inchipuire, de la cele mai indepartate in timp, ce duceau faima numelor si poreclelor jupanilor carciumari (ia sa auzim: Vana de Bou, Falca de Magar, Scufita Manafu, Mitu Carpa-n Nas, Tranca Temelie, Nita Berechet, Crasma lui Chibrit si altele! Pana si azi bucurestenii sadea mai amintesc cu sfatosenie de carciuma „La Trei Ochi sub Plapuma”, aflata la rascrucea Caii Mosilor cu Bulevardul Republicii (Carol), denumire hazlie data de bucuresteni fostei carciumi a Faramitoiaiei, nevasta cea chioara a jupanului carciumar, femeie apriga ce-si pierduse ochiul stang intr-o lupta dusa cu facaletul impotriva a trei barbati ce voisera sa-i jefuiasca averea. Carciuma a disparut in 1890, cand s-a taiat Calea Mosilor spre Obor din ordinul primarului Pache Protopopescu. Multi domni batrani din Bucuresti se jura si azi ca au mai apucat vestita carciuma, desi, desigur, n-au mai prins decat o legenda. Sau ce sa mai spunem de mult cautata carciuma a „grangurilor”: „La Iancu Laba” din Blanari, amintita cu duiosie de I. Ludo, de „Trei Lulele” (spre Grozavesti), sau de „La Trei Chiftele” de langa Abator! Apoi de Beraria „La Caru cu Bere”, pe la care de nu se poate sa nu fi trecut macar o data orice bucurestean care se respecta, apoi de localurile „La Pisici” (in chiar incinta Hotelului „Union“), „La Viata Dulce” pe Grivitei, „La Groapa Dulce” si „La Castelul cu Flori” din preajma Pietei Sf. Gheorghe, cabaretele „Chat Noir”, „Maxim Zig-zag”, „Fu Ciang” (sau „Chinezesc”), „Nababu” s.a.

Terenul cel mai propice pentru activarea fanteziei sau slugarniciei, daca nu si a tembelismului functionarimii Primariei Capitalei (a Sfatului Popular, cum se numea sub socialismul „biruitor”, a fost oferit de „nomenclatorul” strazilor Bucurestiului. De altfel, exista si o certa traditie in materie de botezuri de strazi cu nume zbanghii, de la denumiri hazlii pana la altele intristatoare, pe care nu in putine randuri scriitorii nostri clasici cu Caragiale in frunte, le-au luat la refec, intr-un fel sau altul. Asadar, dupa ce in anii regimului totalitarist, zelosii functionari ai Sfatului Popular al Capitalei facusera sa apara pe nomenclator nu mai putin de 9 strazi 23 August, 6 strazi 1 Mai, 8 strazi 6 Martie, 6 strazi 7 Noiembrie, 5 strazi 30 Decembrie, 6 Republicii, 7 Vasile Roaita, 5 Stefan Gheorghiu, 8 Ilie Pintilie si altele, de-si scarpina ceafa Posta Romana, Capitala s-a imbogatit an de an (pe langa frumoasele nume de astazi venite din vechime, ca: Deluselului, Campurelului, Fumaritei, Rarisei s.a.) cu denumiri aberante, tradand totala lipsa de bun gust a celor cocotati pe fotoliile cu orgolii demnitare. Sa amintim cateva – alfabetic – din lungul sir al prostiei functionarimii primariilor Capitalei: strazile Aburului, Alfabetului, Aluatului, Amidonului, Angrenajului, Antrenorilor, Basmului, Betonului, Chitarei, Coifului, Comutatorului, Condensatorului, Cresonului, Cretei, Cronometrului, Cultul Patriei, Datinilor, Detectorului, Diamantului, Disciplinei, Drumul Zootehnic, Elefantului, Eucaliptului, Existentei, Fragmentului, Galenei, Galopului, Garniturii, Ghidului, Girafei, Grenadei, Harnicului, Ispravei, Legendei, Legislatorului, Macaralei, Minotaurului, Miracolelor, Mistriei (3 Mistrii!), Modestiei, Nicovalei, Nivelarii, Odihnei, Palmierului, Parasutei, Plivitului, Popicelor, Povestei, Povetei, Proiectata, Prudentei, Rachetei, Racordarii, Ramasagului, Regenerarii, Rinocerului, Rombului, Rotativei, Sarsaila, Scenei, Segovia, Semnalului, Silfidelor, Spatiului, Portului, Stafetei, Tarnacopului, Tragaciului, Trofeelor, Tropicelor, Tinutului, Veacului, Vesniciei, Vuietului, Zebrei si Zebrului (sotul zebrei!).

Le-am insirat pe toate acestea numai cu gandul bun ca actuala conducere a Primariei Capitalei si cititorii acestor randuri se vor amuza si vor cugeta la multe si de toate.

BUCURESTI – GRANDOARE SI DECADENTA

Ascultand o recenta emisiune culturala televizata, axata pe cele mai diverse aspecte ale evolutiei limbii romane in ultimele decenii si in special in ultimii ani, am avut inca o data impresia ca suntem vesnic condamnati la incertitudine, la relativitate, nesiguranta si indecizie (adica la tot atatea insusiri ale omului cultivat), intr-o perpetua lupta cu lavina oarba, dar cu atat mai decisa, a mintii primitive. Sau, pe scurt, o lupta intre indoiala specifica inteligentei cultivate si siguranta agresiva a prostiei.

In fond, tema discutiei s-ar putea rezuma, ca intentie, la intrebarea: poate omul cultivat sa limiteze degradarea lenta a limbii in anumite perioade de timp, sau chiar sa intervina cu masuri corective, bine intentionate?

Domnul Nicolae Manolescu, sub patronatul caruia s-a desfasurat aceasta dezbatere la care au participat, pe langa d-sa, trei specialisti din domenii diferite, insa direct vizate, si cu o vasta experienta – domnul Nicolae Manolescu, asadar, a punctat discutia in felul sau foarte personal, adica prin acea permanent ascunsa incitare din intrebarile puse, dubland-o cu incantatoarea joaca din ochii sai, ce exprima ceva de la o copilaroasa naivitate pana la savanta malitie ori inteleapta indoiala.

Raspunsul unanim a fost cel al ratiunii: nu, nici un proces de acest fel nu poate fi impiedicat, ci – cel mult – influentat prin incercarea de eradicare a excrescentelor lingvistice ce pot duce la degradarea limbii romane, la coborarea ei spre grotesc si mocirla. Asa e. Insa m-a surprins o intrebare, ramasa fara raspuns, legata de ivirea unui limbaj, dezagreabil in genere, in randul populatiei marilor aglomerari urbane si in special a Bucurestilor.

As indrazni sa avansez o explicatie in care ma bazez pe cercetarea mai indelungata a evolutiei Capitalei noastre in ultima jumatate de secol. Si as reaminti aici, inainte de toate, de cel mai grav proces ce a lovit Bucurestii in anii de totalitarism comunist, si anume degradarea rapida a nivelului socio-cultural al Capitalei. Am scris nu o data cu durere despre destinul trist al acestei ultime porti a civilizatiei de tip european din sud-estul continentului nostru.

Marile noastre orase, in primul rand Capitala, au suportat in deceniile postbelice mai multe infuzii de populatie, unele semanand foarte bine cu o noua navalire a barbarilor. Primele esaloane ale acestui asalt au fost constituite din nefericitii locuitori ai satelor – oameni nevinovati despuiati de pamantul pe care secole de-a randul si l-au dorit, pamant luat cu japca si supus colectivizarii. Oameni alungati pe drumuri, pentru ca nu mai aveau nici un rost in vetrele lor stramosesti, si orbiti de oferta statului socialist de a le crea locuri de munca in proaspetii colosi industriali ce materializau nesabuitele ambitii comuniste. Categorie ingrosata si de o dubla saracie lucie ivita in Moldova (sa ne amintim de seceta ce a lovit in doua randuri aceasta zona), ca si de singurul ideal la care puteau aspira bietii alungati: o locuinta la bloc, cu gaze la bucatarie si un frigider. Apoi, a existat in permanenta o categorie de infiltrati, destul de numeroasa, alcatuita din tiganimea nomada, din cele mai diverse scursori ale provinciei, din oameni fara capatai, profitori de moment, aventurieri de joasa speta, pentru care o viata sociala echilibrata era de neconceput, si care se puteau pierde usor in oceanul marilor aglomeratii urbane. Toate aceste categorii au invadat restul tarii – si, in primul rand, Capitala –, astfel incat orase deosebit de curate si cu frumoase traditii, precum Sibiul sau Brasovul, au fost pur si simplu uratite si depersonalizate prin felul de viata al numerosilor intrusi, iar Bucurestiul a cunoscut cea mai cumplita degradare din istoria sa, devenind practic o capitala necivilizata.

Au incepu sa ia proportii crimele, violurile, incaierarile, spargerile, cultura a dat inapoi facand loc argumentului pumnului si injuraturii birjaresti, comportamentului desantat, scuipatului si ragaielii, strazile au devenit lungi si murdare colectoare de gunoi, frica s-a istalat in noptile pietonului bucurestean. Dintr-un oras in care se vorbea curent limba franceza si noptile te puteai plimba la Sosea, pana in zori, fara teama, Capitala a uitat sa mai vorbeasca macar corect pana si romaneste. Limbajul orasului s-a impestritat cu numeroase cuvinte pocite si pronuntii aduse din toate partile, ilustrate si raspandite, de altfel magistral, pana si de cel mai mare mutilator al limbii romane, Nicolae Ceausescu, in toate muncipili si orasili tarii. Insa chiar si dupa rasturnarile din iarna anului 1989, acest proces de degradare nu s-a oprit decat in anumite privinte. Navala prostului gust si a ticalosiei s-a ingrosat, tavalugul de grosolanii al limbajului suburban isi continua drumul, copiii noii paturi orasenesti sunt aproape toti needucati, neavand practic ce sa invete de la niste parinti barbarizati intr-un primitivism social – astfel ca de la vorba rostita discret, cu bun-simt, s-a ajuns la o lume a lui „baga-mi-as” si „manca-mi-ai”, expresii subvulgare ce se pot auzi pe toate drumurile, de dimineata pana seara, rostite pana si de cele mai fragede guri. Asta in timp ce edilii incearca sa refaca imaginea Capitalei noastre numai cu piatra, betonul, asfaltul si sticla vitrinelor mate, lasand grosul populatiei sa injure unde vrei si unde nu vrei, sa bisnitareasca sau sa fure sub ascunse forme de legalitate, fara a mai sti sa citeasca o carte ori sa se primeneasca, si neintelegand de ce adica nu suntem in Europa. Ca sa nu mai spunem ca in cluburile proaspetilor oameni de afaceri si pantofii, si inelele strang.

De la o stare, de la o mentalitate promovata acum doua-trei decenii de insusi seful statului socialist (cand proaspetii bucuresteni au inceput sa-si scoata scaunele si presurile in fata blocurilor, sa bea si sa manance tolaniti acolo, goi pana la brau, admirandu-si straturile de ceapa, rosii, morcovi si alte legume insirate de-a lungul strazilor si chiar a unor bulevarde), pana la generalizarea mitocaniei si limbajului mitocanesc nu mai e mult. Iar incercarile unor intelectuali de a se preface ca pot fi linistiti, ca totul e inca acceptabil, sau ale altora de a-si crea oaze de izolare, sfere de liniste, de neamestec, mi se par lipsite de orice justificare in raport cu statutul si etica bunului bucurestean.

Nu e totuna sa te plimbi intr-un oras inecat in colbul nestiintei si indiferentei, sau in Florenta innobilata de stralucitele minti ale carturarilor si artistilor ei.

CALEA VICTORIEI

(asa cum mai este)

DE LA CHEIUL DAMBOVITEI PANA LA BULEVARD

Coloana vertebrala dintotdeauna a Bucurestilor a fost calea numita in vechime Podul Mogosoaiei, iar azi Calea Victoriei. La inceputurile ei, pana in 1725, cum reiese din documentele vremii, aceasta cale va fi fost desigur o ulita (derivata din vechiul drum de care al serdarului Mogos), ce pornea de jos, de la malul sinuos al unei Dambovite cu apa inca limpede, taind apoi in sus, spre rascrucea marginita azi de Hotelul „Bulevard“, Casa Armatei, „Delta Dunarii“ si Casa „Capsa“, acolo unde se afla Manastirea Sarindar. Ulita s-a prelungit apoi treptat, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, pana la Capul Podului sau Targul lui Mavrogheni (Piata Victoriei de azi), asadar pe masura ce orasul s-a extins, sporind intai pe malul stang al Dambovitei, iar cu timpul si pe malul sau drept, cu dealurile lui line. In copilaria ei pierduta in vremi, aceasta cale se numea Ulita cea Mare si abia din 1692 a luat denumirea de Podul Brasovului, devenit curand Podul sau Calea Mogosoaiei, cale deschisa din voia si cugetul domnitorului Constantin Brancoveanu pentru a se face legatura intre Palatul Domnesc proaspat recladit de voievod, aflat pe malul Dambovitei, si mosia sa de la Mogosoaia, unde a ridicat un splendid palat, cel mai reprezentativ pentru stilul brancovenesc. Aceasta artera vitala, de-a lungul careia, in ultimele doua secole, s-au inaltat cele mai aratoase case boieresti si edificii publice impunatoare, precum si palate ale domnitorilor si, apoi, Palatul Regal, a capatat incepand cu anul 1878 denumirea de Calea Victoriei, ca incununare si expresie a victoriei armatei romane in Razboiul de Independenta din 1877-1878.

Pe aceasta Cale a Victoriei incarcata de istorie, dar si de romantismul capricios al Capitalei noastre, vom porni si noi azi, incercand sa aflam povestea fiecarei cladiri si a fiecarui loc de importanta afectiva sau istorica pentru batrana si vesnic tanara noastra Doamna. Dar inainte de a face primul pas, se cuvine sa aratam ca, in pofida incercarilor din cea de a doua jumatate a secolului nostru de a largi si indrepta Calea Victoriei prin numeroase demolari si constructii noi, artera a ramas inca destul de serpuita, inegala, perpetuand capriciul care a dominat copilaria urbei, alcatuirea ei haotica, incalcita din vremurile de demult. Dar poate ca tocmai acest lucru va fi dat si continua sa dea farmec Caii Victoriei, dovada ca memorialistul V. Bilciurescu aminteste de faptul ca, pe la inceputul secolului nostru, imparatul Franz Joseph, aflat la Bucuresti ca invitat al Casei Regale, fiind intrebat de Carmen Sylva – regina Elisabeta – ce i-a placut mai mult in scurtul timp de o saptamana cat a durat vizita, i-ar fi raspuns reginei: privelistea Caii Victoriei, pentru ca, „nefiind dreapta, ci stramba la fiece 20-30 de pasi, prezinta cu fiece alta perspectiva si o alta infatisare, ceea ce tine ochiul mereu sub farmecul unei alte privelisti”. Senzatia ramane, pe alocuri, si azi valabila.

Despre Calea Victoriei s-a scris mult. Ea a fost Marea Doamna a atator evocari bucurestene, incat din adulata, adesea a devenit si victima. S-a scris despre ea si frumos, si intelept, si rece, si fantezist, i s-au inchinat elegante crochiuri jurnalistice si carti savante, minuscule schite si intinse romane, faimoase acuarele si uleiuri, compozitii muzicale de mare amploare, dar si minunate bijuterii de muzica usoara. Cantecele ei zise de lautari si muzicanti de renume au intrat in memoria timpului. Ele rasar cand si cand intr-o frantura de melodie fredonata ori fluierata ca din senin, in drumurile nelinistitului bucurestean. Pe Calea Victoriei s-a nascut spiritul ingaduitor, galant al bucuresteanului, dar si zemflemeaua miticista. Mierea si agurida la un loc.

Asadar s-o pornim de la cheiul Dambovitei – de pe Splaiul Independentei – in sus pe Calea Victoriei, pana la cea dintai cladire de importanta istorica, aflata la dreapta, la numarul 12, impozantul Palat al Postei cunoscut in anumiti ani si sub denumirile de Palat al Postelor si Telegrafelor, Posta Centrala, Muzeul National de Istorie a Romaniei, edificiu ce aduce mult cu Palatul Postelor din Geneva. Palatul a fost construit intre 1894-1899 pe terenul unde fusese candva vestitul Han al lui Constantin Voda, durat de Constantin Brancoveanu in primii sai ani de domnie (intre 1692 – 1694), in locul caselor stramosesti, demolate in 1690, ale agai Constantin Balaceanu, ginerele lui Serban Voda Cantacuzino. Despre Hanul Constantin Voda vom spune doar ca pana la marele foc din 1847, cand au ars doua treimi din cladire, a fost unul dintre cele mai mari lacasuri de acest fel din Bucuresti. Subrezindu-se incet-incet, ce mai ramasese din constructie a fost daramat in 1869, iar in 1870 s-a injghebat acolo, pe maidanul ce se numea Constantin Voda, piata cu acelasi nume, in una dintre baracile de aici deschizandu-se un teatru popular numit Alcazar, in care au jucat Matei Millo, Grigore Manolescu, Aristide Romanescu, I.L.Caragiale s.a. Tot pe acest teren s-a instalat din 1873, intr-o cladire mare de lemn, faimosul circ „Suhr“, cu spectacole extrem de variate, devenit si el, din 1877, teatru. In aceeasi piata au functionat meteoric si circul „Hüttemann“, anterior Circul „Suhr“, apoi se aminteste de o berarie, „La Curcubeu“, iar mai tarziu de un „café-chantant” cu viata foarte scurta, „Walhala“.

Proiectul marelui Palat al Postelor a prins viata inca din anul 1890 si se datoreaza renumitului arhitect Alexandru Savulescu, urmand a fi concretizat pe locul fostului Han Constantin Voda si al unei parti din Hanul Stavropoleos. Derutanta este afirmatia lui George Potra (Din Bucurestii de altadata, 1981, pag. 354) ca Palatul Postelor a fost „ridicat” de arhitectul Paul Smarandescu, in vreme ce ilustratia din pagina anterioara paginii 385 poarta explicatia: „Posta Centrala, construita intre 1894-1899, de arh. Al. Savulescu (1847-1902)”, ceea ce nu exclude, e adevarat, posibilitatea colaborarii arhitectului mult mai tanar Paul Smarandescu (1865-1903), un specialist poate la fel de avizat si de solicitat la acea vreme.

Cladirea, cu fatada ei conceputa cu un rand lung de zece trepte si un portic amplu, sustinut de zece coloane masive, dorice, inspira robustete si durata, ducandu-te cu gandul la faptul ca arhitectul ei s-a temut probabil de vitregiile secolelor viitoare si a tinut sa-si inalte cu orgoliu fruntea in fata judecatii urmasilor. Interioarele edificiului au suferit de-a lungul anilor numeroase modificari, in functie de necesitati. De pilda, in 1958 aici a fost „amenajata” expozitia internationala „Centenarul marcii postale romanesti si al postei de stat”. Ultimele modificari sunt aduse in preajma anului 1970, cand palatul si-a schimbat radical destinatia, devenind Muzeul National de Istorie, numit o vreme, in 1970-1989, Muzeul de Istorie al R.S.R.. In acest muzeu injghebat cu tot dichisul necesar preamaririi oranduirii comuniste, socau in special saloanele rezervate grandomaniei cuplului Ceausestilor, unde au fost expuse ostentativ toate distinctiile, decoratiile, cadourile scumpe – de la rafinatele podoabe femeiesti pana la potirele de aur, iataganele si sabiile incrustate cu pietre scumpe, primite in dar cu prilejul numeroaselor „vizite” oficiale facute foarte des in toate colturile lumii. Caci nu era luna din an ca acesti doi fanatici sa nu-si prepare macar o vizita – doua, intr-atat de ahtiati erau dupa calatoriile care-i aduceau alaturi de diverse personalitati politice, sefi de stat, regi, regine, in compania carora cizmarul-presedinte si soata sa „academiciana” fara studii isi simteau orgoliul cat de cat satisfacut. Mare-i gradina lui Dumnezeu!

Trecand dincolo, pe partea stanga a Caii Victoriei, si pornind de pe chei in sus, vom intalni mai intai o cladire lunga, intunecoasa, cu un pasaj acoperit, sustinut de un sir urat de stalpi de beton, un bloc ridicat prin anii 60 pe locul unde inainte se aflau cateva case vechi, printre care casa Paltineanu si imobilul in care functionasera, pe rand, Libraria „I.G.Hertz“, apoi Libraria „Georgescu“ si, in sfarsit, vestitul magazin Sora. Apoi, dupa strada Raureanu, la intretaierea strazii Raureanu – nume dat dupa popularul poet, publicist si profesor Ioan M. Raureanu (1832-1904), ce locuise acolo – cu Calea Victoriei, vom zari vechea casa a lui Ienachita Vacarescu, ajunsa in 1820 in stapanirea logofatului Stefan Bellu, transformata in 1887 in magazinul blanarului Sigmund Prager si unde pana de curand a existat o filiala a C.E.C.-ului si sediul central al „Pronosport”-ului.

Am tinut sa notez acestea pentru a da satisfactie celor cativa bucuresteni foarte varstnici in memoria carora mai staruie vechile denumiri de Casa Bellu si Casa Prager, folosite curent pana de curand, dar si pentru ca aceasta cladire inca solida pare a fi una dintre cele mai vechi case-locuinta din Bucuresti, durata la sfarsitul secolului al XVII-lea de vistierul Ianache Vacarescu, bunicul poetului Ienachita Vacarescu. Iata ce ne spune George Potra despre aceasta casa frumoasa inca si azi: „Pe Podul Mogosoaiei, in secolul al XVIII-lea, casa lui Ienachita Vacarescu era una dintre cele mai mari si mai aratoase, un adevarat palat domnesc, poate chiar superior din multe puncte de vedere“. Aici si-a trait poetul toata viata „de lux, de petreceri, cu tot felul de desfatari cum nu se puteau intalni nici chiar la domnitorul tarii“.

Dincolo de aceasta casa, chiar peste drum de Palatul Postelor, foarte putin mai sus, la nr. 13 de pe Calea Victoriei, se afla iarasi o cladire impunatoare, dar cu un aspect mai putin rigid: Palatul C.E.C. (Casa de Economii si Consemnatiuni).

Splendida cladire, conceputa aproape in acelasi timp cu Palatul Postelor, a fost construita dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau intre 1896-1900. Retrasa cu 20-30 de pasi fata de linia cladirilor de pe Calea Victoriei, atat din motive urbanistice, pentru largirea arterei de circulatie, cat si pentru a fi pusa in evidenta prin distantare, cladirea e un adevarat monument de conceptie arhitectonica. La inceput, edificiul a purtat denumirea de Casa de Depuneri si Consemnatiuni, primul ei director fiind Enric Winterhalder. Pe locul unde se desfasoara Palatul C.E.C. era inainte Biserica-Manastire Sf. Ioan cel Mare (Sf. Ioan Botezatorul), ridicata inca de pe vremea lui Mihai Viteazul si restaurata in 1702-1703 cu sprijinul domnitorului Constantin Brancoveanu, precum si un han mare, ambele demolate in 1875 din pricina subrezeniei lor. V. Bilciurescu mai aduce precizarea ca o scurta perioada de vreme (prin anii 1875-1895) pe acest loc se instalase cea mai mare menajerie din tara, cu multe animale rare, sute de papagali de diferite specii si marimi. Edificiul oglindeste stilul academismului francez din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, avand o fatada centrala unde se afla intrarea somptuoasa, in arcada, patru cupole pe aripi si una foarte mare, ce acopera spatioasa rotonda din interior, prevazuta cu ghisee. As spune ca toata cladirea e un model de echilibru intre estetic si functional, menita parca sa estompeze sobrietatea greoaie a Palatului Postelor de vizavi.

Tot pe partea stanga, indata dupa Palatul C.E.C., urcand in sus, pe Calea Victoriei la nr. 15, se afla un teren viran, unde pana de curand a existat un hotel cu un foarte interesant trecut: Hotel Victoria, demolat in 1979, datorita avarierii lui la marele cutremur din 4 martie 1977. Acest vestit hotel, numit din 1948 „Victoria“, a purtat succesiv denumirile de „Hotel de France“ (1860-1881), „Grand Hotel“, „Grand Hotel Lafayette“. La inceputurile lui, modestul „Hotel de France“ functionase in fostul Han „Damari“ (cladirea apartinatoare intai marelui logofat Damaris si Damaroaiei, mai tarziu boierului Iordache Golescu, apoi, din 1860, hotelierului Tanasache Eliade), avand la etaj cateva camere de oaspeti, iar jos o cafenea si cateva pravalii. Important de stiut e ca, in 1852, una dintre incaperile-pravalii, cea a negustorului Panait Constantinescu, a fost cumparata de Vasile Capsa, care si-a deschis in ea prima firma: „La doi frati: Anton si Vasile Capsa“, mic local unde a inceput de fapt istoria celebrei Cafenele „Capsa“ de mai tarziu. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in locul invechitului Han „Damari“ a fost ridicata o impunatoare cladire proiectata de arhitectul George Rosnovanu (1851-1896) si care a luat numele de „Grand Hotel“, unde se afla vestita Berarie „Varful cu Dor“. Dupa primul razboi mondial, hotelul si-a schimbat denumirea in „Grand Hotel Lafayette“, beraria transformandu-se in restaurant, iar la subsolul in care se intra de pe strada Mihai Voda a functionat, pana in 1940, localul de noapte „Tunel de France“. Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si picolii erau angajati de o „comisie“ in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica, dar si in ultimii ani de existenta ai hotelului cafeneaua-bar era loc de intalnire al unor oameni de arta si litere, ca dramaturgul Romulus Guga, atunci cand venea la Bucuresti, actorul si profesorul Octavian Cotescu s.a.

Vizavi de acest „istoric“ teren viran se afla un vechi salas de credinta ortodoxa: Biserica Zlatari.

Inaltata la 1705 cu sprijinul marelui spatar Mihai Cantacuzino, biserica si-a luat numele dupa locul unde a fost asezata, un teren ce apartinuse zlatarilor domniei (aurarilor si argintarilor), care avusesera aici o bisericuta de lemn. Cativa ani mai tarziu, in 1716-1717, s-a ridicat in jur si un han, cu pravalii, beciuri si 31 de camere, han care s-a subrezit foarte tare la cutremurul din 1802. Cladirile hanului au fost demolate abia in 1903, dar pana la demolare au adapostit pe partea dinspre Calea Victoriei cofetaria lui Baltador (sau mai corect a lui Lambru Paltator), amintita de I. A. Bassarabescu in scrierea Lume de ieri. Amintiri vesele si dureroase, cofetarie vestita pentru uriasele prajituri din spuma de ou, si bacania lui Paun Popescu, unde tot bucuresteanul din partea locului lua o tuica pripita inainte de dejun si de pranz, cand localul „gemea de lume“, cum zice Constantin Bacalbasa in Bucurestii de altadata. Tot in aceste cladiri Bacalbasa pomeneste si de Birtul-vinarie „Pisica Neagra“, iar alte surse vorbesc de o renovare, de fapt o recladire a bisericii Zlatari efectuata pe la mijlocul secolului al XIX-lea (1850-1852). Pictura murala din Biserica recladita apartine lui Gh. Tattarescu, personalitate care si-a onorat numele si cu alte lucrari de gen: Biserica Sf. Spiridon-Nou din Bucuresti, Mitropolia din Iasi s.a.

Trecand de aici peste strada Lipscani (numita pana in anul 1750 Ulita cea Mare de langa Curtea Domneasca, si Ulita Lipscani), pe locul unde azi se afla o casa cu aspect imbatranit, cu doua etaje, avand la parter cateva mici magazine care in ultimele cinci decenii si-au schimbat des profilul, se afla „Hanul Filipescului“, pe care George Potra doar il aminteste, socotindu-l, poate, lipsit de importanta.

Tot pe partea dreapta, inaintand in sus, sunt de notat doua dintre vestigiile atractive ale Bucurestilor: Pasajele Macca Si Vilacrosse.

Cele doua pasaje acoperite, care pornesc din Calea Victoriei si, dupa ce se unesc intr-unul singur, dau in strada Eugeniu Carada, au purtat o vreme, prin anii 1960-1980, si denumirea de Pasajul Bijuteria. Ele au fost deschise la sfarsitul secolului trecut pe terenul unde anterior se afla hotelul cu o mare cafenea, restaurant si café-chantant Stadt Pessth, despre care Gh. Crutzescu spune in Podul Mogosoaiei ca „a fost locul de intalnire a tot ce era femei de viata si «jeunesse dorée» in Bucuresti. Iarna, intr-o sala lunga si joasa, vara intr-o gradina care tinea cam locul intre pasagiile de azi cantau si jucau «artiste» ungare si germane“. Tot aici erau organizate saptamanalele baluri ale lui Vilcek denumite O du lieber Augustin, unde se ingramadeau „junele modiste“, negustori instariti de pe Podul Mogosoaiei si junii mondeni din Bucuresti ce preferau, dupa moda pariziana, amorurile „cusatoreselor de tot felul“, cum scria N. T. Orasanu intr-una din cronicele sale. Micul Hotel „Stadt Pessth“ (ce avea doar 9 camere, inchiriate in general de negustori nemti si evrei) isi ducea veselul trai intr-o cladire durata pe locul ocupat de vechiul han al Campinencei, loc cumparat la mijlocul secolului al XIX-lea de un anticar evreu-ungur, care a si ridicat hotelul, ce se va subrezi foarte repede. Dar pentru ca pietonul sa nu treaca fara un „suvenir“ placut pe langa acest loc, voi cita cu incantare cateva randuri nostime din Crutzescu, asa, pour la bonne bouche: „Pe la 1880 aci, la Stadt Pessth, era ca baiat de scena si regisor un biet ovreias, hulit si prigonit de toti, ale carui atributiuni mai cu seama erau sa curete si sa aprinza lampile cu gaz ale rampei. Intr-o zi, satul de atata fum, atata unsoare, atatea batai, baietasul care prinsese mestesugurile scamatorilor, hotari sa se faca «transformist». Si se vede ca ideea nu era rea caci, din «transformare» in «transformare», ajunse la sfarsitul veacului directorul teatrului particular al tarului Alexandru al III-lea si, in 1920, compozitorul cu renume si directorul Operei din Monte Carlo. Il chema Raoul Gunsbourg, era baron si nu mai stia romaneste“.

Pasajele au fost construite prin 1891, din initiativa arhitectului catalan stabilit in Romania Xavier Villacrosse, a negustorului de blanuri, politicianului liberal Mihail Macca si a bogatului print sarb Alexis Karagheorghevici, care detinea proprietati in preajma (marturie ca strada Carada se numise la inceput Karagheorghevici).

Indata dupa cel de al doilea razboi mondial, cele doua pasaje au cunoscut succesiv perioade de avant comercial, dar si de degradare, insa in general au intrat tot mai adanc in conul de umbra al uitarii, sporit cu indarjire planificata de regimul socialist. Prin anii '45-'50 o miscare mai vioaie era la mica bodega Macca, unde se beau berile si tuicile intr-un fum de-l taiai cu cutitul, alimentat de numerosii chibiti stransi in jurul meselor unde se jucau uluitoare partide de sah, caci bodega devenise vreme de cativa ani locul de intalnire si infruntare amicala a celor mai buni sahisti de atunci ai tarii, ca Gica Petrescu zis Teava, Misu Radulescu, Petrica Seimeanu, Sergiu Samarian, Toma Popa. In rest, o gogoserie si mici dughene cu cele mai diverse marfuri mai purtau ecourile marilor deveruri din trecutul pasajelor – si asa se va scurge viata acestor mici pravalii timp de patru decenii, pana prin 1980, cand in sfarsit    s-au executat cateva reparatii, aproape o restaurare, pentru a scoate la lumina aceasta mica bijuterie, ocrotita cu un acoperis de sticla lucrat cu migala. Aici si-au purtat bucurestenii pasii prin micile incaperi cu tablouri, incaltaminte, imbracaminte si toate fleacurile in consignatie, cu covrigi, placinte, gogosi si bauturi racoritoare, putand a-si repara si umple brichetele si stilourile, a-si cumpara portelanuri fine si covoare pe alese, a se fotografia si a-si prapadi banii pe te miri ce.

Dar, pentru a nu ne indeparta prea mult pe partea dreapta, hai sa trecem pe trotuarul de vizavi al Caii Victoriei, si anume la rascrucea cu strada Domnita Anastasia, unde se inalta, la nr. 17, cladirea masiva cunoscuta azi ca Magazinul Victoria.

Cladirea nu este foarte veche, ea face parte dintre constructiile realizate indata dupa 1945, fiind asezata pe locul unde fusesera cateva cladiri mici ce adaposteau fosta librarie „Socec“. Libraria si Editura „Socec“, infiintate de librarul si editorul Ioan V. Socec, functionasera din 1856 (1857?) in aceste case invecinate cu casa boierului-baron George Meitani, in care se instalase, in 1868, Prefectura Politiei Capitalei. La inceput, marele magazin universal a purtat denumirea de Socec – Galeriile Lafayette (Galeries Lafayette). O data cu noua constructie se taiase si strada Domnita Anastasia, numita atunci Lipscanii Noi, fiind in fapt o continuare a strazii Lipscani in jos, spre chei.

In anii puterii populare, magazinul „Victoria“, care mostenise faima de elita a „Galeriilor Lafayette“, a ramas printre putinele unitati cu profil universal care si-au pastrat cat de cat o stacheta mai ridicata, avand in mod preferential marfa ceva mai buna sau selectata pentru cumparatori mai pretentiosi. Dar ce insemna pentru un barbat sa fii mai pretentios? Pe scurt, sa scapi de pantofii de doi bani (pret fix: 98 si 105 lei) si sa-ti cumperi stofa englezeasca la 400 de lei metrul, pentru un unic costum cu care te puteai duce onorabil la teatru. In acesti ani au aparut masiv si s-au generalizat imbracamintea „de gata“, confectiile in serie mare, trentisoarele pentru fetiscane si femei sarace (timp de cativa ani, prin '52-'56, se auzea zilnic la radio si un cantecel ce suna incurajator: „Rochita cu puncte pe puncte / Ce-am cumparat-o intr-o zi, / Am cumparat-o pe cartela / Din micile economii “). Dar cartelate erau inca o seama de produse, mai ales in provincie (painea, carnea, faina s.a.).

Alaturi de magazinul „Victoria“ de azi se afla, asa cum am aratat, cladirea retrasa a sediului Politiei Capitalei (o aripa), unde pana in 1937 mai existase casa Meitani, apoi cladirea foarte noua de la nr. 21 a Casei de moda „Venus“, ridicata indata dupa cel de al doilea razboi mondial, pe locul unde fusese Gradina si Cinematograful „Colos“. As aminti ca pe vremuri, prin 1855, cum noteaza C. Bacalbasa, aici se gasea un sir de case mici, cu pravalii, iar „in strada, langa un gard de uluci, erau instalate doua dulapuri cu carti ale anticarului Leon Alcalay“, acela care „cincizeci de ani mai tarziu trebuia sa moara de mai multe ori milionar“, celebrul editor si librar Leon Alcalay (1847-1920), intemeietorul Librariei Universala-Alcalay&Co si cel ce a dat viata si inflorire popularei colectii de carte Biblioteca pentru toti, existenta si azi.

De aici, de la aceasta cladire a Casei de moda „Venus“ pana la strada Eforiei (fosta o vreme Dobrogeanu Gherea), se afla, la nr. 23, incinta Politiei Capitalei, cu cladirea ei construita aproape de mijlocul secolului al XX-lea, pe locul fostului palat al printului Milos Obrenovici vandut in 1847 statului rusesc, cochet palat in care a functionat pana la demolare (1936) Legatia Rusiei.

Trecem iarasi pe partea de vizavi. Dupa pasajul Villacrosse, chiar unde pasajul da in Calea Victoriei, se afla Blocul Bijuteria, numit asa datorita marelui magazin de bijuterii ce a functionat timp de multi ani la parter. Blocul a fost construit in 1940, pe locul unde fusese o casa-han numita „a Castrisoaiei“, cea in care, in 1854-1871, fratii Capsa avusesera cea de-a doua cofetarie, inainte de a inchiria localul cofetariei de azi, de pe Calea Victoriei.

De aici pana in strada Doamnei, adica tot pe foste domenii ale Castrisoaiei, se insira apoi doua cladiri oarecare, unde in cele patru decenii de regim socialist au existat mici magazine, un aprozar, o tutungerie, un magazin de stofe si altele, cu un profil cenusiu, banal, asa cum au fost aproape toate magazinele din intreaga tara in anii de mascarada comunista. De altfel, din acest motiv nici nu s-a putut crea vreo legenda pornita din prosperitate, asa cum au circulat atatea pana la cel de al doilea razboi mondial. Nu tu un nou Dragomir Niculescu, o bacanie „Carada“, nu o Terasa „Otetelesteanu“, nu un magazin „Sora“, sau „Lafayette“, sau „Vulturul de Mare“, o librarie „I. G. Hertz“, nu o cofetarie „Zamfirescu“, ci doar magazine cu lumina chioara, mizerie cu pretentii, comert inexistent, marfa de aruncat, buna numai pentru scursorile de periferie si pentru taranimea ce asalta orasele visand la suprema realizare: o casa la bloc, un frigider si un televizor prapadit. Noroc doar de cuconetul – si el adesea indoielnic – ce inca isi dorea cate ceva mai aparte si care intretinea nostalgic si prin simpatetism o oarecare emulatie in jurul unor pantofi mai acatarii facuti de comanda la „Fracea“ ori la „Olteanu“, doi maestrii-pantofari cu ateliere pe Calea Victoriei si pe Tunari. Sau de raritati, precum croitorul de lux Rosu de vizavi de Athenée Palace. Dar asta pana la „anii-lumina“ inaugurati de Ceausescu, ani cand totul s-a uniformizat si a devenit cenusiu, iar componenta sociala a Bucurestilor a inclinat puternic balanta spre incultura si primitivism, disparand treptat toate castigurile de civilizatie cu care candva se putea mandri capitala Romaniei.

Tot pe partea dreapta, trecand peste drum de strada Doamnei (care inainte se numise Mauriciu Blank), exista in colt cu Calea Victoriei, la nr. 28, o cladire mare, avand la parter si etaj un magazin de confectii – fostul Palat Nifon (ctitorie a mitropolitului Nifon), asezat in locul unor cocioabe, cum spune Constantin Bacalbasa. Iar mai inainte tot aici se afla Hanul Greceanului, devenit apoi Hanul Dedu, unde avea pravalie Constantin Lefteru, cofetarul la care ucenicise Vasile Capsa, unul dintre intemeietorii celebrei Case „Capsa“.

Vizavi de acest Palat Nifon, pe Calea Victoriei la numerele 25 si 27, colt cu strada Eforie (fosta, asa cum am mai aratat, o vreme C. Dobrogeanu-Gherea, iar mai demult Domnita Anastasia, pana la deschiderea la inceputul secolului al XX-lea a noii strazi Domnita Anastasia), exista azi doua blocuri inalte, ridicate in 1940-1941, sub care, la sapaturile din 1940, s-a gasit o canalizare din lemn de stejar ce a apartinut fostului palat domnesc al lui Serban Cantacuzino (cf. George Potra). Intr-unul dintre aceste blocuri, cel de la nr. 27, a functionat prin anii '50-'60 redactia revistei de mare traditie „Contemporanul“ (condusa atunci de George Ivascu) si a revistei satirico-umoristice „Urzica“.

In coltul Caii Victoriei cu Bulevardul Kogalniceanu (fostul Bulevard Elisabeta, devenit in anii socialismului Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej), la nr. 1 al acestui bulevard, se afla vechiul si faimosul Hotel Bulevard.

Hotelul, unul dintre cele mai vechi din Bucuresti, a fost construit – dupa unele surse – intre anii 1870-1873, dupa planurile arhitectului Alexandru Orascu (1817-1894) – (cel care a renovat intre 1881-1888 si biserica Domnita Balasa si a construit Universitatea bucuresteana), – numindu-se la inceput Hotel Herdan, apoi, din 1877, Grand Hotel du Boulevard. Intrarea in hotel se afla pe Bulevardul Regina Elisabeta. La inceputul secolului al XIX-lea, aici se afla un teren al vornicului Grigore Baleanu, cumparat pe la jumatatea secolului de I. Herdan. Intre cele doua razboaie mondiale, la parterul Hotelului „Bulevard“ a functionat cunoscuta librarie „Alcalay“, iar prin anii '55-'70 tot o librarie de prestigiu: Libraria Academiei, cu intrarea pe colt. Potrivit unor autori (I. Paraschiv, T. Iliescu), constructia ar fi inceput in anul 1855 si, dupa indelungi taraganari, hotelul s-a dat in folosinta in 1867, cam in aceeasi perioada cu „Unionul“. El a fost realizat la comanda si pe proprietatea bogatasului I. Herdan, purtand initial numele proprietarului (Hotel „Herdan“). Aceiasi autori afirma ca la numai un an de la inaugurarea din 1867, deci in 1868, hotelul ajunge in proprietatea unei doamne Pohr (sotia sau poate sora imbogatitului florar brasovean Pohr), care il boteaza Grand Hotel du Boulevard si il da ca zestre fiicei sale, maritate cu italianul Luciano (Lucien) Bertola, unul dintre cei mai mari gastronomi de la noi, cel care in anii 1900-1910 va realiza gloria restaurantului si va stapani hotelul pana in anul 1920. Printre oaspetii care au onorat hotelul amintim pe I. C. Bratianu (poreclit Vizirul) in 1881, maresalul japonez Nogi, eroul de la Port Arthur, in 1911, generalul Mackensen intre 1916-1918, Constantin Brancusi in 1924, dramaturgul Al. Kiritescu in anul cand a scris Gaitele chiar la hotel s.a. La cafeneaua hotelului se intalneau curent Onisifor Ghibu, Ilarie Chendi, M. Sadoveanu, St. O. Iosif.

Dupa 1945 hotelul a cunoscut o lunga sincopa, primind o „alta destinatie“, cunoscuta bine doar de autoritatile comuniste, si abia dupa o restaurare severa in 1975-1976, in 1977 isi reia profilul de hotel si restaurant. Insa ce putea oferi unei clientele saracacioase, intamplatoare si care nici macar nu putea citi in „Menu“-ul casei vreun preparat culinar mai de soi decat eternul cotlet de porc sau sarmale, si nu cunostea nici o specialitate de vin in afara de „alb“ sau „rosu“, ori – si mai trist – vin de „optspe sau douastrei de lei sticla“! Sic transit gloria mundi!

Peste drum de Hotelul „Bulevard“, pe partea dreapta a Caii Victoriei, la nr. 30, zarim o cladire foarte noua, un bloc cu fatada semicirculara, cuprins intre pasajul Biserica Doamnei si Bulevard, ce mai poarta si azi in auzul bucurestenilor numele de Compescaria sau Delta Dunarii, pentru faptul ca aproape in toti anii de dupa cel de al doilea razboi mondial aici a functionat un magazin specializat in produse piscicole, avand la etaj o autoservire si un restaurant cu profil pescaresc. Magazinul de la parter era foarte cautat de bucuresteni, fiind aproape unica sursa de pescarie din Capitala – de la peste viu, proaspat, pana la conserve de peste si vinuri de masa pe alese. Casa scunda, cu un singur etaj, in locul careia s-a construit blocul de azi, se numise Casa Greceanu, fiind o cladire de la jumatatea secolului al XIX-lea ridicata de omul politic Stefan Greceanu pe temelia altei case, durate in secolul al XVIII-lea de catre domnitorul Serban Cantacuzino, pentru numerosii sai fii: vestita „casa a coconilor”. Mai notez ca, in 1930, in casa Greceanu, la etaj, functionase „Sfatul Negustoresc”, iar la parter Loteria de Stat „Hermes”. Cladirea noua de azi, un bloc frumos cu cinci niveluri, a fost ridicata in 1977-1978.

Iata asadar sfarsitul primului segment al Caii Victoriei, cel dintre Cheiul Dambovitei si Bulevardul care a insemnat si prima etapa in istoria extinderii treptate a acestei artere vitale a Bucurestilor. Despre aceasta parte a Caii Victoriei vom mai spune doar ca in deceniile de dupa cel de al doilea razboi mondial nu a suferit aproape nici o modificare fata de infatisarea ei din anii interbelici, cele cateva modificari edilitare fiind in fapt o demolare silita (a Hotelului „Victoria“, dar si a cladirii vechi a Casei Anticarilor din spatele acestuia) si construirea unui bloc lung, anost si intunecat in locul cladirii unde se aflase magazinul „Sora“ si a inca doua case subrede mai apropiate de chei. Singurul bloc intr-adevar cu aspect placut este cel ridicat in 1977 in locul fostei Case „Greceanu“.

II

DE LA BULEVARD PANA LA PALAT

Mijlocul de aur al Caii Victoriei, aflat intre Bulevard si Palat, cum indeobste se spunea, e leaganul celor mai profunde expresii de ieri si de azi ale pulsului nestins al Capitalei. Aici a capatat stralucire teatrul romanesc, dar si moftul bucurestean, ori spiritul cafenelei, ca si orgoliul turnat in cateva mari hoteluri sau in cladirea semeata a Palatului Telefoanelor, daca nu si in puterea de a nu uita trecutul.

Asadar, pornind mai departe si trecand Bulevardul, peste drum de blocul Delta Dunarii, la nr. 32, se afla una dintre putinele cladiri noi ridicate intre anii 1955-1960 pe Calea Victoriei, numita candva Romarta Copiilor pentru faptul ca la demisolul, parterul si etajul sau a functionat inca de la inceput un magazin complex cu marfa destinata celor mici, dar si adolescentilor. Inainte, aici se aflau trei case: doua cladiri foarte vechi, cu cate doua etaje si pravalii la parter, dintre care una, fosta casa Popovici, ridicata in 1858, ce adapostise timp de aproape un veac sediul clubului liberal, si la parter, pe la 1880-1900, primele anticariate din Bucuresti, iar cea de a treia casa, foarte frumoasa, cu un singur etaj, ornata cu busturi si arcade din stuc, la parterul careia, in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, functionase apreciata Farmacie „Fr. Bruss“, amintita de C. Bacalbasa si de Ulysse de Marsillac. Cele trei case au fost demolate intre 1954-1955 pentru a se inalta cladirea Romartei Copiilor si a se largi spatiul marii intersectii.

Tot acest perimetru, aflat intre Bulevard si Pasajul Comedia, Calea Victoriei si strada Academiei, era cuprins la sfarsitul secolului al XVIII-lea intr-o curte intinsa, cu case si acareturi, apartinand marelui vornic Radu Slatineanu, mostenita apoi de fiii acestuia, Scarlat si Iordache. Dupa moartea lor, una dintre case a fost cumparata prin 1830 de italianul Eronimo Momolo (cea care va deveni cu timpul Casa „Capsa“), iar in apropiere s-a deschis o strada – strada Noua, viitoarea Edgar Quinet – dincolo de care, spre sud, alti cumparatori au ridicat cele trei case de care am vorbit mai sus.

Peste drum de Romarta Copiilor se afla impunatorul edificiu cunoscut sub numele de Casa Armatei, cladire numita vremelnic cand Cercul Militar, cand Casa Centrala a Armatei, cand Casa Ostirii. Ea a fost ridicata in 1912 dupa planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu (1859-1926), pe locul unde se aflase, in mijlocul unei mari pajisti marginite de copaci si inconjurate de ziduri, Manastirea si Biserica Sarindar, locas sfant mentionat inca din 1615 si demolat in 1896, ctitorie a domnitorului Matei Basarab. Cu fatada deschisa spre Calea Victoriei, cladirea actuala, conceputa in stilul neoclasic francez la moda in constructiile de amploare bucurestene de la cumpana secolelor al XIX-lea si al XX-lea, are in fata o vasta terasa la care se ajunge urcandu-se doua largi scari laterale, intre care e cuprinsa o fantana arteziana moderna. Pana la realizarea Casei Armatei, in fata locului viran ramas dupa demolarea Manastirii Sarindar, in 1896 s-a creat o fantana arteziana, o frumoasa lucrare statuara in arc, avand de o parte si de alta doua nuduri de naiade sezand, iar la mijloc un grup simbolic, ansamblu care, dupa un trai foarte scurt, a fost inlocuit cu o noua arteziana, de care am amintit, si care se incadra armonios in ansamblul palatului. Prin anii 55- 60 fantana arteziana a fost amplificata si pusa in functiune, luandu-se ca exemplu moda sovietica, aplicata de altfel si la alte constructii monumentale, ca de pilda Casa Scanteii, sau reactivata, precum cea de peste drum de cladirea Comitetului Central al P.C.R.. Dar, dupa cativa ani de functionare, aceste fantani arteziene, care erau folosite in zilele de sarbatori comuniste sau cu prilejul unor vizite oficiale, aceste surse de fala desarta au fost lasate in paragina, pentru a nu oferi populatiei lipsite de apa si hrana un prilej de maraiala justificata. Caci trebuie sa spunem ca in anii totalitarismului socialist populatia Capitalei a suportat rigori umilitoare, printre care lipsa de caldura si „rationalizarea” excesiva a apei, ceea ce insemna toamne, ierni si primaveri in apartamente cu temperatura de cavou, precum si lungi perioade cand apa lipsea ba intr-un cartier, ba in altul, sau se livra cate doua-trei ore pe zi. Semnificativ pentru cinismul guvernantilor e indemnul pe care l-a dat populatiei cvasi analfabetul Ceausescu de a rezista la frig imbracand o haina groasa in plus – in final, frigul indurat, lipsa de apa si „tacamurile”, adica ghearele de pui ce se puneau in vanzare pentru alimentarea „rationala a poporului” contribuind si ele enorm la sfarsitul meritat al tiranului.

La nivelul etajului intai, frontonul Casei Armatei e conceput cu un sir ornamental de coloane corintice, care confera cladirii maretie si forta. Intrarile laterale, una pe Bulevardul Regina Elisabeta, cealalta pe Constantin Mille (fosta Sarindar), conduc spre diverse saloane de receptie, sali de teatru, biblioteca, muzeu etc. Edificiul nu si-a schimbat niciodata destinatia, iar prin asezarea distantata fata de Calea Victoriei ofera un spatiu larg, aerat, atat de necesar intersectiei unde se afla. In salonul-restaurant de la parter, cu balcoane si cu un separeu rezervat generalilor, in deceniile 7 si 8 ale secolului al XX-lea s-au organizat diverse petreceri, parade de moda (atat cat se putea concepe in acei ani de putina destindere), revelioane etc. Profitand de saloanele foarte incapatoare si luxoase, aceste receptii si parade de moda au fost reluate si dupa 1989.

Ne vom urma de aici incolo drumul intai pe partea dreapta a Caii Victoriei, apoi pe cea stanga. Deci, indata dupa trecerea strazii Edgar Quinet, deschisa in deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea, sub numele de Strada Noua, pe terenul unde a fost celebra Gradina de vara „Rasca“, se afla, la nr. 34, una dintre cele mai vechi cladiri ale Bucurestilor: Casa Capsa, careia i-am inchinat un capitol separat.

Incepand de la Capsa si pana la Hotelul Continental exista o seama de cladiri al caror trecut sta sub semnul incertitudinii, sursele documentare fiind neclare sau adesea chiar contradictorii. Importanta unora dintre aceste cladiri a sporit o data cu trecerea anilor, cand fie istoriografia literara, teatrala sau a presei, fie cea edilitar-arhitecturala a simtit nevoia unor limpeziri, unor adaosuri sau corectii neaparat necesare. De aceea vom pune si noi sub semnul intrebarii anumite afirmatii, ramanand astfel la formularea unor simple asertiuni.

Indata dupa Cafeneaua „Capsa“ se deschide un pasaj (Pasajul „Majestic“, bifurcat in pasajele „Comedia“ si „Majetic“), dincolo de care, pana in 1989, a functionat intr-o cladire scunda Libraria „Cartea rusa“. Casa fusese zidita pe la inceputul secolului al XVIII-lea de marele ban Dumitru (Dumitrache) Ghica si intre anii 1812-1828 a devenit o parte a fostei resedinte domnesti a domnitorilor Caragea, Al. Sutu si Grigore Ghica. Ea a ajuns apoi, incepand cu 1860, proprietate a marii familii Lahovary, purtand pana azi numele de Casa Lahovary, unde intre 1880 si primul razboi mondial a fost sediul „Clubului Tinerimii“ (intemeiat in 1867). In spatele „Casei Lahovary“, in mijlocul unei mici piatete se afla cocheta cladire ridicata la sfarsitul secolului al XIX-lea a Teatrului Comedia, devenit apoi sala Majestic a Teatrului Giulesti, iar azi a Teatrului „Odeon“ (la nr. 40).

Lipita de Casa Lahovary se afla o alta, cu un etaj, la nr. 44-46, numita Blocul Comedia, unde, la parter, a functionat un magazin „Romarta“. Casa e relativ noua, fiind ridicata pe locul unde inainte se intindea o casa tot cu etaj, in care sus la etaj isi avusese sediul cotidianul L Indépendance Roumaine, iar in luna mai 1896 s-au facut primele proiectii cinematografice din Bucuresti, in sala Bossel, folosita si pentru vestitele baluri mascate de atunci. Acea veche cladire se intindea pe o lungime ce acoperea cladirile de azi de la numerele 44-46, 48 si o parte din parterul blocului Imobiliara, pana la pasaj. Iata ce scrie memorialistul V. Bilciurescu in Bucuresti si bucuresteni de ieri si de azi, la capitolul „Teatrul”:

„Teatrul «Bossel», fost pe vremi cam pe locul unde a fost odinioara L Indépendance Roumaine pe Calea Victoriei, putin mai spre stanga privit din fata, era o sala mai putin spatioasa ca sala „Nationalului“, dar cu acustica mai buna, ce nu avea o trupa a lui permanenta, ci numai provizorie, alternand cu trupe streine in trecere la noi, cu concerte, cu reprezentantii in beneficiu cum se obicinuia pe atunci, cu cate o timida injghebare de opereta, cate odata inchiriata pentru bal, sau bal mascat ce rivaliza cu balul mascat din sala Eforiei mult mai incapatoare (…)”.

Cladirea aceasta a fost cumparata in deceniul al 5-lea al secolului trecut de catre tapiterul sas Frederich Bossel de la familia Ghica si dupa ce a refacut-o, a deschis in 1849 sala de bal si teatru care a dainuit timp de trei decenii. Dupa toate sursele informative, cladirea, devenita din 1871 Hanul „Mercus“, a fost demolata, impreuna cu alta lipita de ea, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, in locul lor ridicandu-se treptat o parte din cladirile de la numerele 44 pana la 50 de pe Calea Victoriei.

Aici a fost inaltat dupa 1906 masivul Palat al Societatii „Imobiliara“, in care, la parter, se afla azi o sala a Teatrului de Papusi si Marionete „Tandarica“ – fosta sala de cinematograf „Select“ – si cateva mici magazine (Calea Victoriei nr. 50). La mijlocul cladirii se deschide Pasajul Victoria ce da in strada Academiei, pasaj in care bucurestenii puteau gasi, dupa 1950, un excelent magazin-laborator de optica si o nu mai putin excelenta ciorba de burta la Bodega-zalhana „Mercur“, deschisa in 1933 si existenta si azi. Tot in acest pasaj, aproape de iesirea dinspre strada Academiei, exista un restaurant la care se cobora in subsolul intins cu o legatura secreta pana sub fostul Teatru de Comedie, unde intre anii 1941-1945 a functionat Barul „Fu Chang“, frecventat – de frica bombardamentelor, vezi bine! – de protipendada financiara si de oamenii bogati, iar prin anii 50- 55 era cel mai cautat loc pentru iubirile vinovate ce se voiau discrete. As mai aminti, pentru istoria anecdotica a modei bucurestene, ca prin anul 1955 la demisolul scobit in mijlocul pasajului se afla o mica parfumerie, „La Papaianopol“, de unde isi cumparau toti barbatii cu pretentii o colonie Paciuli de cea mai buna calitate, importata direct din India, cel mai constant client fiind scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

De la Palatul „Imobiliara“ pana la cladirea Hotelului „Continental“ se afla doua cladiri cu un trecut mai mult decat sentimental pentru istoria Bucurestilor. Prima, de la nr. 52, o batrana casa cu trei etaje, la parterul careia se afla Cofetaria numita „a Teatrului“, si careia, in virtutea celei mai uzuale denumiri cunoscute pana la mijlocul secolului nostru, ii vom spune „Casa English“, o adevarata sursa de amintiri legate de Calea Victoria. Candva, la mijlocul secolului al XIX-lea (G. Cretzulescu afirma ca a fost zidita in 1856), aici a fost „Casa Resch“, lipita de una dintre casele Bossel. In casa cu un singur etaj a giuvaiergiului vienez pripasit in Bucuresti, Joseph Resch, a functionat o vreme micul restaurant select „Franscatti“ al lui Papa Gilette, ca si redactia bisaptamanalului Le Journal de Bucarest, foaie politica, stiintifica, literara si comerciala, aparuta intre anii 1870-1877 sub directia gazetarului Ulysse de Marsillac, profesor de limba franceza la Facultatea de Litere din Bucuresti, care locuia la etajul acestei case. Restaurantul „Frascatti“ s-a mutat mai tarziu peste drum, in casele Elenei Otetelesanu, mai precis in Hotelul „Otetelesanu“, devenit dupa 1875 Hotel „Frascatti“ (pe locul unde azi este cladirea ce cuprinde sala „Savoy“ a Teatrului „Constantin Tanase”. In 1875 imobilul Resch e cumparat de un corector incult, imbogatit peste noapte, Eliad Carciumarescu, angloman, care se prezenta de profesie „melionar” si care, construind inca doua etaje, a amenajat un hotel nou: Hotel „English“. La parterul cladirii se deschide Pasajul „English“, taiat din Calea Victoriei pana in strada Academiei, vad comercial cu numeroase pravalioare de tot felul, in special cu articole de imbracaminte si incaltaminte, si loc de perindare a bucuresteanului pornit sa flaneze fara un scop precis.

A doua cladire, aflata intre casa „English“ si Hotelul Continental, la nr. 54, o vom numi, tot dupa criteriul subiectiv de mai sus, casa „Hotel Hugues”. Imobilul, azi cu patru etaje, avea la inceput numai doua niveluri, ce cuprindeau primul hotel deschis, in jurul anului 1840, pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei de azi) de catre francezul Donat Hugues, avand la parter o gradinita de vara si un restaurant-birt, foarte cautat de „toata boierimea si toti chefliii de calitate ai vremii”, cum afirma Constantin Bacalbasa. Din 1870 hotelul are un nou proprietar, tot francez, Edouard Bourgeois, dar isi va pastra vechea denumire si faima de local de elita. In 1881, de pilda, la un banchet asigurat de Restaurantul „Hugues“ in sala Teatrului National cu prilejul a 25 de ani de la fondarea ziarului Romanul, s-a servit masa pentru 300 de persoane, de catre o suta de chelneri! Mai tarziu, localul restaurantului a fost transformat in cafenea si cofetarie, vestita Cafenea „Riegler“ existenta pana catre 1940, condusa de francezul Georges Riegler. Etajele 3 si 4 nu stim cand au fost adaugate – o fotografie din jurul anului 1875, precum si alta din 1895 ne arata inca vechea cladire cu doua niveluri, in vreme ce „English“ era deja inaltat cu cele doua etaje adaugate de Eliad Carciumarescu. Adaugarea etajelor superioare s-a facut, pare-se, in preajma primul razboi mondial.

Dupa Casa „Hotel Hugues“, azi insignifianta, urmeaza, la nr. 56, masivul Hotel „Continental“, o constructie impresionanta, cu un statut de exceptie in istoria moderna a Bucurestilor. Moderna cladire de acum a fost ridicata in jurul anului 1900 pe temelia fostului Hotel „Broft“ („Grand Hotel Broft“). Despre acest Hotel „Broft“ sursele documentare arata ca avea parter si doua etaje, dispunand de 48 de „camere elegante si restaurant cu bucatarie franceza”, cum se specifica in Guide de Voyageur à Bucarest, a lui Ulysse de Marsillac (1873). Hotelul vechi a fost durat pe la inceputul secolului al XIX-lea pe o fosta proprietate a printului Dimitrie Ghica (poreclit Beizadea Mitica). Aici a fost adapostit in 1878 Osman-Pasa dupa infrangerea de la Plevna, pentru a fi trimis apoi in Rusia. Hotelul a devenit mai tarziu proprietatea bancherului Menahem Elias si a fiului sau Jacques Elias, si a fost demolat pe la 1890, dupa un lung proces intre proprietari si Primaria Capitalei, fiindca ajunsese foarte subred. Printre oaspetii de vaza ai hotelului Broft s-a numarat si varul imparatului Napoleon al III-lea, printul Napoleon poreclit Plon-Plon, aflat in vizita ca invitat al domnitorului Carol I.

Hotelul „Continental“, numit la inceput „Grand Hotel Continental“, s-a numarat, pana la mijlocul secolului al XX-lea, printre cele mai incapatoare hoteluri de lux bucurestene, dispunand azi de un vast restaurant, o braserie, un mic salon intim, o sala „rustica” etc., iar vara de o terasa sub cerul liber. In perioada interbelica, restaurantul, care avea 240 de locuri plus 180 in gradina, era frecventat de lumea selecta, inalti functionari de stat, oameni de afaceri, parlamentari, scriitori, artisti, ziaristi, atrasi de bucataria de o mare varietate, nelipsita de specialitati de sezon frantuzesti si romanesti, cu deserturi rare, bauturi fine si vinuri din cele mai cunoscute podgorii. Printre personalitatile care luau masa aici s-au numarat Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Victor Ion Popa, Constantin Tanase, oamenii politici Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Dr. N. Lupu, I. G. Duca, Constantin Argetoianu, Armand Calinescu s.a., dar si figuri pitoresti sau dubioase, ca escrocul international Vasilescu, poreclit Cantalup. Atractia restaurantului se datora si muzicii populare si de café-concert de inalta calitate, aici cantand cei mai vestiti virtuozi ai vremii: Cristache Ciolac, Grigoras Dinicu, Jean Marcu, Gica Stefanescu, fratii Ionescu-Gaina etc. De aici s-a transmis la radio duelul muzical al lui Grigoras Dinicu cu marele vataf al tarafurilor din Budapesta, Magyaros Imre, ce se putea urmari alternativ, la interval de o zi, pana cand Grigoras Dinicu, invatand pe „auzite” dupa postul de radio ungar, i-a facut intr-o seara lui Magyaros marea surpriza de a-i canta aproape tot repertoriul (mai apoi, orchestra lui Dinicu avea sa execute curent ceardasuri, Ecoul Pustei de Monti, Dansurile maghiare de Brahms, Rapsodiile lui Liszt, in timp ce Magyaros canta cu maiestrie hora Calu, Sarba fetitelor, Hora staccato, Ciocarlia s.a. – cum evoca muzicologul Viorel Cosma in cartea sa Figuri de lautari).

Din pacate, ca si in cazul altor hoteluri si restaurante bucurestene de lux, dupa 1946 „Continentalul“ a fost inchis din ratiuni de morala comunista. Abia incepand cu 1954, cand viata economica si sociala a devenit temporar mai putin vitrega, au inceput sa se redeschida fostele restaurante mari din Capitala, incepand cu „Cina“, „Ambasador“, „Modern“ si „Continental“. Timp de cinci ani „Continentalul“ cunoaste o oarecare revigorare (perioada in care a cantat aici Maria Tanase), dar in 1961 localul e inchis din nou pana la renovarea intregului hotel, care a durat din 1974 pana in 1976.

In cele peste patru decenii de regim socialist, hotelul nu a mai prosperat, si nici restaurantul, obligat la diverse restrictii culinare, la o saracie treptata, situatie pe care putinii clienti, majoritatea modesti, n-o puteau redresa. Cele noua apartamente ultraelegante, cu mobilier stil Ludovic al XVI-lea, se potriveau ca nuca-n perete cu cei care beneficiau de ele. Ce-i lipseste chelului? Tichie de margaritar, ar fi cugetat un om cu simtul realitatii. Printre oaspetii „de seama” se numarau totusi, vorba poetului Geo Dumitrescu: tovarasii Ceafa si Galca, Gica aprozaristu si ejusdem farinae…

Trecand de la Hotel „Continental“ peste drum, dincolo de strada 13 Decembrie, colt cu Calea Victoriei, la nr. 60, se afla masivul bloc numit, de la magazinul aflat candva la parter, blocul „Romarta“. Uriasul bloc a fost proiectat si cladit de inginerul L. K. Schindl la sfarsitul deceniului al patrulea, pe locul unde se aflase pana in 1938 Casa „Vanic“, cum o numea tot bucuresteanul. Caci era o cladire bine cunoscuta, datorita inainte de toate pravaliei marelui negustor Dragomir Niculescu, a carui faima mai are ecouri si azi. Era o casa scunda, foarte veche, cu un etaj si un balcon lung pe aripa dinspre Calea Victoriei, al carui proprietar fusese, la inceputul secolului al XIX-lea, un oarecare Peretz. La parter exista pe atunci un birt tinut de un fost bucatar al beizadelei Mitica Ghica (Dimitrie Gr. Ghica), pe nume Lazar, iar la etaj se afla Hotelul „Lazar“, „à l angle de la place du Théatre”, cum scria Ulysse de Marsillac in Ghidul sau. Apoi casa e cumparata de Anton Vanic. In 1841, aici s-a nascut marele om politic Alexandru Lahovary, iar tot la etaj a fost o vreme sediul clubului Partidului Conservator condus de Grigore Filipescu. Prin deceniile al 8-lea si al 9-lea, tot la etaj si-a avut temporar sediul si ziarul conservator Timpul, unde a lucrat Mihai Eminescu intre 1877-1883, alaturi de Slavici si Caragiale. Aici, in aceasta cladire, s-a scris o importanta pagina din istoria politica a Romaniei, prin fruntasii vietii politice de altadata, dintre care e suficient sa-i amintim pe Lascar Catargiu, Take Ionescu, Nicu Filipescu, G. Cantacuzino-Nababu, sau scriitori de marca precum Barbu Delavrancea, Al. Ciurcu s.a. V. Bilciurescu noteaza ca la parter functiona si solida librarie Gräve, „chiar unde este astazi bacania Dragomir”.

Asa cum aratam, in casa Vanic se afla de prin 1935 pravalia vestitului comerciant Dragomir Niculescu, despre care toti bucurestenii aveau numai cuvinte de lauda, intr-atat de variate erau sortimentele de marfa ce se puteau gasi la el. Pravalia era „plina cu toate bunatatile si delicatesurile din tara si din cele mai indepartate colturi ale pamantului. In acest magazin te opreau locului mistretii si caprioarele care atarnau, intregi, in vitrine. Se mai puteau vedea moruni si nisetri uriasi, tot felul de pesti streini, gramezi de iepuri si potarnichi, fazani, homari, stridii, scoici, pui de balta, fructe de tot felul, nenumarate cutii cu icre negre intr-un bazin de gheata marunta si butoiase de icre de Manciuria, frumoase si lucioase ca niste margele de chihlimbar. In afara de bacania propriu-zisa, magazinul mai cuprindea un raion in care se vindeau tot felul de gustari, calde sau reci, vestitele crochete de cascaval si pateuri calde cu ciuperci. In fata intinsei tejghele cu aperitive erau sprintenii baieti ai pravaliei, care jonglau cu spriturile si «umpleau dintr-o singura miscare doi tapi, un Amalfi si niste peline cu sifon»”, cum frumos scrie George Potra in al sau Din Bucurestii de altadata. Dupa demolarea acestei respectabile case ce si-a facut cu prisosinta datoria, negustorul Dragomir Niculescu si-a extins vadul aproape in intreg parterul blocului numit azi „Romarta“, facand dever mare pana la 1945. Dupa instalarea la putere a comunistilor, parterul a fost ocupat de un magazin complex Romarta, cu raioane de imbracaminte, stofe, incaltaminte, obiecte de artizanat, o florarie etc. – in vreme ce amintirea lui Dragomir Niculescu devenea an de an un mit al Caii Victoriei, fara a se mai sti exact unde isi dusese veacul acest miraj al bucurestenilor fericiti.

Tot in acest sir, pe trotuarul din dreapta de pe Calea Victoriei pana la Piata Palatului, mai precis pana la vechea strada a Vienei (devenita apoi Wilson si, o vreme, Onesti), existasera pana in deceniul intai al secolului al XX-lea patru case, desigur nu foarte modeste, de vreme ce Crutzescu le cunostea: casa „Costescu“, casa „Musu“, cu o carciumioara numita „La Ochiul lui Dumnezeu“, marea casa „Assan“ transformata pe la 1880 in Hotel „Metropole“, iar alaturi, o casuta in care a functionat Cofetaria „Giovanni“, agreata de cuconetul ce se intorcea cu trasura de la Sosea. Aici se termina trotuarul de pe mana dreapta a Caii Victoriei. In sfarsit, chiar peste drum de Palat se mai inalta marea casa-palat a boierilor Cretzeanu, cu faimoasele pravalii ale lui Coltescu si Petrache Ion, casa in care a functionat cativa ani Banca Natiunii. In locul acestora, in prima jumatate a secolului al XX-lea au fost ridicate doua blocuri masive, fara nimic notabil.

Urcand pe partea stanga a Caii Victoriei, dupa Casa Armatei, pe colt cu strada Constantin Mille (fosta Sarindar), vizavi de „Capsa“, se inalta hotelul-restaurant „Capitol“, cladire durata in primii ani ai secolului al XX-lea (1900-1905), purtand la inceput, pana in 1936, numele de Hotel „Louvre“ („Luvru“). Constantin Bacalbasa aminteste ca in secolul al XIX-lea aici se afla „o mica casuta cu un etaj” in care se mutase, inainte de demolarea ei, Birtul „Hristodor“. In toamna anului 1936 la perterul Hotelului „Louvru“ belgianul Haitz a deschis „Café Royal“, care avea cam aceiasi clienti ca aceia ai „Capsei“. Localul, unde a cantat cateva ierni vioristul Petrica Motoi, s-a desfiintat in 1945. Din 1976, Hotelul si Restaurantul „Capitol“ au fost redeschise, in urma unor renovari generale.

In anii de ultima boema a „Capsei“, 1960-1965, mai jos de „Capitol“, pe strada C. Mille, a functionat Restaurantul „Berlin“, cu personal berlinez si bucatarie semi-germana, avand si un bar de noapte, precum si o foarte mica gradina de vara. La „Berlin“ se muta dupa ora 12 noaptea clientela de la „Capsa“ cea silentioasa, pentru a asculta muzica unei galagioase orchestre nemtesti, pentru a dansa sau a consuma la micul bar de la etaj o bautura tare, coniac, rom alb Bacardi, gin, dimpreuna cu spectatorii si actorii veniti de peste drum, de la Teatrul de amatori al Casei Armatei. Vara, mica gradina oferea o inghesuiala intima sub coroana catorva copaci razleti. Dupa 1989, Restaurantul „Berlin“ si-a reluat vechiul statut, intrand in categoria localurilor de elita din Bucuresti. Stramosul acestuia a fost, la inceputul secolului al XX-lea, Restaurantul „Modern“ (deschis in 1913).

Lipit de Hotelul-restaurant „Capitol“ se afla o cladire putin mai retrasa, cu aspect mai degraba vetust, la parterul careia ne intampina Restaurantul „Simplon“, unde in anii de dupa cel de al doilea razboi mondial si-a dus traiul mizer un bufet-express, o autoservire jalnica dar salvatoare pentru lefegiii saraci, stundentii sau tinerii cu venituri foarte modeste, cum erau cam toti tinerii din anii '50-'60. Localul a cunoscut insa si ani mai buni, ba chiar si o anumita cautare inainte de razboi, cand nu era nici mai mult, nici mai putin decat faimoasa „Café de la Paix“, loc de intalnire al boemei „mijlocii“ alcatuite din pictori, actori si scriitori cu pungi mai modeste, aflati in opozitie sau macar in fronda cu artistii tinuti in brate de autoritati si oficialitati. In 1948 „Café de la Paix“ a decedat sub pala inghetata a saraciei. Printre clientii statornici din ultimii ani de existenta ai cafenelei s-au numarat scriitorii si gazetarii, pe atunci tineri, Geo Dumitrescu, St. Tretinescu, Dimitrie Stelaru, Aurel Tita, Ernest Verzea, Ben Corlaciu, Vlad Musatescu s.a.

Mergand mai departe, gasim cladirea construita prin anii '30 de Societatea „Generala“, in care se afla sala de spectacole „Savoy“, cladire asezata, ca si Palatul Telefoanelor, pe terenurile ce apartinusera in secolul trecut bogatei familii a Elenei Otetelesanu. In ultimele decenii ale secolului trecut, in casele batranesti ale familiei si in gradina au inceput sa functioneze Hotelul „Otetelesanu“, devenit pe la 1875 Hotel „Frascatti“ (acolo unde azi se afla sala Savoy) si, alaturi, Terasa „Otetelesanu“.

In intravilanul pe care se afla Terasa, in 1931-1933 a fost construita pe atunci cea mai inalta cladire din Bucuresti (53 de metri): „Palatul Telefoanelor“, proiectat si realizat de arhitectii americani Louis Weeks si Walter Roy, angajati de o firma nord-americana care concesiona Societatea Romana de Telefoane. Dar perimetrul de teren unde s-a ridicat Palatul Telefoanelor are si el un trecut destul de bine cunoscut din documentele vechi ce s-au pastrat. Aici, pe la jumatatea secolului al XVII-lea, se inghesuiau niste casute modeste, de oameni saraci. In 1699 locul a ajuns sa apartina unui anume Stan Taie-Cuie, dupa moartea caruia devine proprietatea comisului Barbu Manescu. Documente din 1700 arata ca terenul viran de alaturi, dinspre strada Campineanu de azi, apartinea lui Stroie Seimeanul, cumparat apoi de boierul Petre Merisescu. Pe aceste terenuri, la sfarsitul secolului al XVIII-lea mitropolitul Filaret a construit un han (Hanul „Filaret“) in scopuri filantropice – ajutorarea copiilor orfani –, han daramat dupa un secol si jumatate, in 1838, din pricina ca fusese foarte deteriorat de cutremurul din acelasi an. Aici, pe locul hanului si al proprietatii Merisestilor s-a ridicat, din initiativa domnitorului Gheorghe Bibescu, dar abia sub domnitorul Barbu Stirbei, Teatrul National (sau Teatrul cel Mare), inaugurat la 31 decembrie 1852. Cladirea teatrului a fost daramata in 1944, dupa ce fusese practic distrusa de bombardamentul german. Asadar, pe locul unde se afla azi o stramta piateta asfaltata, peste drum de Hotelul „Continental“, se intindea Piata Teatrului, spre care avea deschidere Teatrul National, cel numit si Teatrul cel Mare.

Trecand strada Campineanu, pe coltul cu Calea Victoriei se inalta un bloc modern, prevazut cu un ceas mare, vizibil de departe, bloc construit dupa 1938 si cunoscut multa vreme sub denumirea de Blocul „Adriatica“. Aici a existat inainte o cladire destul de aratoasa, demolata in 1938, numita Casa Török, in care isi dusese traiul, aproximativ intre anii 1853 si 1898, vestita Cafenea si Cofetarie „Fialkovsky“ si mai tarziu Restaurantul „Elysée“, nu mai putin faimos. De altfel, vadul fusese excelent inca de pe vremea cand in casa incapatoare, cu doua etaje, a croitorului Mihai Török, la parter au functionat succesiv birtul cu bucatarie germana al lui Grebert, apoi birtul lui Oswald, cu mancaruri imbelsugate, portii mari si gustoase, si unde se putea gasi si o bere fara pereche, si in sfarsit Cofetaria-cafenea „Fialkovsky“. Polonezul Fialkovsky, intr-adevar un inspirat, ajunsese a face o concurenta abila fratilor Capsa, incat la un moment dat cafeneaua devenise locul de intalnire preferat al scriitorilor si artistilor bucuresteni. Restaurantul de lux „Elysée“ (sau „Elizeu“) deschis dupa moartea lui Fialkovsky (1889) a fost si el foarte cautat de oamenii de arta, fiind cunoscut si sub denumirea de Restaurantul Teatrului, printre clientii veniti aici sa asculte taraful lui Cristache Ciolac, pe Grigoras Dinicu sau pe Jean Marcu numarandu-se Constantin Tanase, Ion Iancovescu, Victor Eftimiu, Iancu Breazeanu s.a.

Dar sa ne urmam plimbarea in sus spre Palat. Lipit de blocul „Adriatica“, la parterul caruia dupa 1945 s-a aflat unul dintre cele mai mari magazine de produse electrice, dam de Magazinul Muzica, pe Calea Victoriei la nr. 41. Cladirea in care se afla magazinul e de data relativ recenta, inaltata dupa 1938 pe o parte a terenului vechii cladiri a hanului Cretulescu si care se intindea pana la fostul Pasaj Roman ce lega Calea Victoriei de capatul din vale al strazii Campineanu. Prin 1871 pasajul, pe care tot bucuresteanul il cunostea ca-n palma, era acoperit, „invelit cu sticla“ si oferea sedii redactiilor unor ziare, ca Romanul al lui C.A. Rosetti, alaturi de obscure cafenele, un restaurant prapadit (al lui Filip), Cafeneaua „La Radu in Pasagiu“, Cafeneaua „Briol“, mai tarziu „Cazes“, birtul lui Günther, mici pravalii de fructe, o tipografie (Gr. Luis), toate in incaperile antreprenorului Mihaita Lancierul, cum specifica C. Bacalbasa si Gh. Crutzescu. Intr-un fel, acest pasaj – candva vestit – exista si azi sub o infatisare restransa, un hibrid modern aflat in dreptul bisericii Cretulescu, acolo unde ani de zile a functionat (astazi „Humanitas“) Libraria „Dacia“, una dintre unitatile de specialitate cel mai bine cotate din Capitala (la nr. 45).

Apoi, la nr. 47 se afla Biserica Cretulescu, valoros monument de la sfarsitul perioadei brancovenesti – ctitorie inaltata intre 1720-1722 in locul unei bisericute de lemn, prin grija marelui vornic Iordache Cretulescu si a sotiei sale, Safta, una dintre fiicele lui Constantin Brancoveanu. In imediata vecinatate a bisericii vornicul durase si un han cu mare dever (daramat abia in 1938!), pentru ca la vremea aceea aici era bariera de nord a orasului. Acest sfant lacas in care se intra printr-un pridvor deschis sprijinit pe sase coloane de piatra, pastreaza pictura originala numai in acest pridvor (minunatul medalion numit „Hora Domnitelor“, infatisand pe cele sapte fiice ale Brancoveanului), interiorul fiind pictat in 1859-1860 de Gh. Tattarescu. Biserica, reparata in 1815 si 1960, a fost restaurata de arhitectul St. Bals in 1935-1936, cand i s-au adus si importante intariri, ca, printre altele, ingrosarea zidurilor exterioare cu un rand de caramida aparenta.

In 1938, cu prilejul amplelor lucrari de largire a Pietei Palatului, toate micile constructii din preajma bisericii au fost demolate, in locul lor fiind ridicata cladirea impunatoare, cu arcade, ce a adapostit Libraria „Buchholtz“ (devenita apoi „Dacia“), cladire proiectata de arhitectul George M. Cantacuzino. As mai aminti ca aici, intre biserica si han cobora inspre Cismigiu strada Sf. Ionica, straduta pe care functionase vestitul Restaurant „Enescu“ (intre 1904 si 1935), frecventat de literati, artisti, ziaristi (Caragiale, Delavrancea, Goga, Bratescu-Voinesti), pentru a asculta tarafurile lui Cristache Ciolac si Grigoras Dinicu, pe Nicolae Buica si Vasile Budisteanu.

III

DE LA PALAT PANA LA CALEA GRIVITEI

O noua etapa a drumului nostru va fi si una de cea mai mare importanta pentru istoria Caii Victoriei, si anume cea incepand cu perimetrul numit de toti bucurestenii Piata Palatului, dupa cladirea ce domina intreg ansamblul cuprins aici: Palatul Regal. Piata Palatului, numita oficial dupa 1989 Piata Revolutiei si Piata George Enescu, a luat nastere propriu-zis la inceputul secolului trecut, cand in acest segment al Podului Mogosoaiei familia boierilor Golesti, mai precis marele logofat Dinicu Golescu si-a construit cu gandul la „viitorime“, intre 1812-1815, o casa cu etaj, impunatoare pentru acea vreme (21 de incaperi), asezata perpendicular pe Podul Mogosoaiei, cu fata spre nord. Somptuoasa casa, avand o mare biblioteca si cazinou, era deschisa tuturor mintilor luminate ale vremii. Aici, in biblioteca Golestilor, si-a definitivat Ion Heliade-Radulescu gramatica inceputa in 1820 si publicata in 1828 la Sibiu. La parterul casei functionasera temporar, in incaperi inchiriate, un cabinet de lectura deschis de Walbaum si Weisse pe la 1830, precum si o librarie, proprietate a lui C.A. Rosetti si E. Winterhalder (intre anii 1845 si 1847). In 1833 fiii lui Dinicu Golescu o vand statului, iar din 1837, dupa reparatii si modificari substantiale, facute pe baza planurilor inginerului Rudolf Arthur Borroczyn si ale arhitectului Xavier Villacrosse, frumosul palat a devenit resedinta domneasca a lui Alexandru Ghica Voda (pana in 1842). Cladirea e preluata apoi de noul domnitor, Gheorghe Bibescu, iar din 1848 devine pentru foarte scurt timp sediu al Guvernului Revolutionar Provizoriu, pentru ca apoi sa serveasca de „palat de teremonie“ al lui Barbu Stirbei (1849-1856). Dupa alte renovari, efectuate intre anii 1854-1855, ajunge, din 1859, resedinta lui Alexandru Ioan Cuza, apoi, din 1866, a principelui Carol de Hohenzollern.

O fotografie datand din 1867 ne infatiseaza palatul asezat perpendicular pe un Pod al Mogosoaiei foarte ingust, pavat cu piatra, peste drum aflandu-se cateva case vechi cu doua caturi, ce urmau sa fie demolate in 1914. Palatul avea atunci un etaj cu opt ferestre inalte spre nord, dintre care patru pe frontonul central, si o usa cu geamuri la balconul frontonului, iar la parterul inalt se urca pe o scara larga, cu 10 trepte, pana la intrarea centrala, aspectuoasa, de sub balcon. In fata palatului se gasea un peron lat pentru primit atelajele si un loc viran neingradit, avand de cealalta parte o cladire de garda, fara etaj. In spatele palatului, ca si in fata lui, nu exista nici un pic de vegetatie, astfel ca peisajul apare dezolant, lipsit de perspectiva. Iata deci ce a preluat principele Carol de Hohenzollern. Sub Carol I, resedinta domneasca devine palat regal.

Dupa proclamarea regatului, intre 1882-1885 vechiului palat i s-au adaugat de catre arhitectul francez Paul Gottereau aripa din drteapta, cu fata spre rasarit, si o sala circulara ce o lega de vechiul palat Golescu. Iata ce zice cu unele afirmatii eronate autorul anonim al scrierii Memoriile lui Carol I, regele Romaniei, memorii aparute in cotidianul Universul, intre anii 1900-1912, referindu-se la perioada deceniului al saptelea al secolului al XIX-lea, cand Carol a preluat palatul:

„Palatul a fost la inceput o casa particulara a familiei Golescu. Statul a cumparat-o inainte cu 15 ani. Dupa ce a servit pe rand ca scoala militara, cazarma, spital si comandament, a fost transformata in resedinta princiara.

Odaile nu erau prea mari, dar de proportii placute, sub domnia printului Cuza ele fusesera din nou si cu gust mobilate cu mobile de la Paris.

Printul Carol ocupa odaile de la nord, in fata carora era o mica cladire de garda; cei doi insotitori ai sai (domnii Meyenfisch si de Wernr) primira odaile de la sud, in care locuise in urma printul Cuza; ferestrele acestei odai dadeau spre o piata desarta, murdara, unde se asezasera niste tigani si porcii se tavaleau prin noroi; in aceste apartamente fusese arestat ultimul print indigen, in memorabila noapte de 11(23) februarie 1866 de catre mai multi ofiteri si silit sa-si iscaleasca abdicarea de la tron , – gasisera cu dansul si pe amanta lui, printesa Maria Obrenovici, pe cand printesa Cuza locuia intr-o modesta aripa laterala a palatului. Aceasta casa curioasa deveni acum noul camin al printului german“.

Actuala cladire a Palatului (numita in anii totalitarismului socialist Palatul Republicii Socialiste Romania), pastrand in intregime stilul neo-clasic al palatului initial, dateaza in structura sa ultima din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, edificiul fiind realizat dupa incendiul din 1927, etapa cu etapa, intre anii 1930-1937, pe baza proiectului arhitectului prof. Dumitru Nenciulescu. Aici se cuvine sa amintim ca aripa stanga a palatului a fost ridicata abia la sfarsitul lucrarilor, pe locul unde era gradina Palatului, extinsa dupa demolarea in 1935 a marelui Hotel „Imperial“ ce gazduise celebra Cafenea „Kübler“. De altfel, o schita de pe o reclama din 1924 infatiseaza Hotelul „Imperial“ cam vizavi de „Cina“, hotelul fiind despartit de Palatul Regal de strada Imperiala, disparuta si ea in 1935. Tot lucrarile pentru aripa stanga a Palatului au inghitit atunci si micul Hotel „High Life“, in locul acestuia fiind taiat capatul estic al strazii Stirbei Voda. Tot aripa stanga, ghinionista, a Palatului a fost grav avariata la bombardamentele germane din 24 august 1944. Refacut in intregime intre 1955-1958, Palatul a devenit pentru un rastimp (pana in 1978) Muzeul Colectiilor de Arta, cuprinzand Pinacoteca Statului, cea a Municipiului Bucuresti, precum si patrimoniile unor colectii ca Toma Stelian, Kalinderu, Simu s.a., iar in aripa refacuta dupa bombardament s-a conceput o sala de concerte si de conferinte (Sala Mica a Palatului). In spatele Palatului s-a adaugat in anii 1959-1960, pe locul unde inainte fusese un parc destul de intins, o cladire monumentala conceputa de arhitectii Horia Maicu, Tiberiu Ricci si Ignat Serban: Sala Mare a Palatului, moderna si spatioasa sala de spectacole, cu toate accesoriile si utilajele necesare pentru proiectii de film, concerte, conferinte etc.

Dupa razboi, Palatul fiind deteriorat si trecand, atat cat mai ramasese din el, in proprietatea statului comunist, tot protocolul spectaculos al schimbarii garzii, la care priveau cu placere trecatorii, a disparut cu desavarsire. Inaltii ostasi din grada Palatului au devenit din ce in ce mai scunzi, schimbul garzii ajungand o formalitate anosta, pana cand in sfarsit toate au disparut, dimpreuna cu gheretele pentru plantoane, iar la Revolutia din 22 decembrie 1989, in cele cateva ceasuri cat au durat aprigele schimburi de focuri dintre armata si fortele obscure ale lui Ceausescu, Palatul a fost pur si simplu ciuruit de tirurile mitralierelor, in vreme ce peste drum frumoasa cladire a Bibliotecii Centrale Universitare era mistuita de flacari si distrusa ca intr-un sinistru de Apocalipsa, ce-a indurerat intreaga Capitala.

La capatul trotuarului din dreapta al Caii Victoriei, acolo unde acum se intinde pana la edificiul Bibliotecii Centrale Universitare locul viran numit dupa 1989 Piata Revolutiei, au existat candva cateva cladiri ce avusesera o oarecare importanta in viata Bucurestilor. In acest spatiu, asa cum am mai amintit, putem stabili cu precizie existenta a doua case: una, mai mare, aflata cam pe locul unde mai functioneaza azi un havuz, era asa-numita Casa „Assan“, cunoscuta ca atare inca de pe la 1850, cladire care, din 1880 (dupa alte surse, inainte de 1877), a gazduit Hotelul „Metropol“ (sau „Metropole“), hotel de a doua mana, la parterul caruia se afla Cofetaria dar si Cafeneaua „High Life“, unde isi stabilise „cartierul general“ poetul Alexandru Macedonski. Aici, printre oaspetii hotelului s-a numarat in timpul primului razboi mondial si George Enescu.

Tot in acea vreme, lipita de Casa „Assan“ se inaltase o casa „mare cu pravalii“, cum noteaza C. Bacalbasa, intinsa pana la strada Vienei (care avea sa devina, pe rand, strada Wilson, apoi Onesti, iar dupa Revolutia din 1989 strada Dem. I. Dobrescu), proprietate a lui Iancu Cretzeanu, in care au functionat bacaniile marelui negustor Coltescu si a mai modestului Petrache Ion, precum si vestita Cofetarie si „confiserie“ „Giovanni“, a lui Ioan Florea, foarte cautata de bucuresteni pentru inghetata preparata acolo.

Ambele cladiri au fost demolate in 1939, pentru realizarea integrala a ansamblului Pietei Palatului. Asadar, astazi acest spatiu aflat intre Palat si fostul sediu al defunctului Comitet Central al Partidului Comunist Roman, poarta denumirea de Piata Revolutiei (numita inainte Piata Gheorghe Gheorghiu-Dej).

Dar pentru a oferi toate informatiile legate de acest perimetru, e folositor sa stim ca teatrul primelor clipe ale caderii lui Ceausescu, masiva cladire in stil neoclasic ocupata de C.C. al P.C.R., a fost construita intre anii 1938 si 1948 dupa planurile arhitectului E. Nadejde si a gazduit initial Presedintia Consiliului de Ministri si Ministerul de Interne. Pentru cei ce vor parcurge cine stie cand acest ghid sentimental al Bucurestilor, mai amintesc ca de-a lungul multor ani, cand cladirea apartinea Comitetului Central al P.C.R., pietonul obisnuit nu avea voie nici macar sa se apropie de zidurile ei, pazite feroce de oamenii inarmati ai Securitatii, nemaivorbind ca pe portiunea cuprinsa intre strazile 13 Decembrie si Onesti nu avea acces nici un vehicul si nici picior de om. In aceasta cladire au fost inghesuiti cu asalt de catre tinerii revolutionari sustinuti de armata, in ziua de 22 decembrie 1989, Ceausescu impreuna cu sotia sa Elena (poreclita Coana Leana), si cu cei mai fideli catei ai lor, ca Manea Manescu, Bobu, Dascalescu si altii, care participasera la mitingul de pomina organizat in acea zi la cererea expresa a perechii de dictatori. De pe acoperisul acestei cladiri au fost salvati temporar de furia rasculatilor Ceausestii, Manescu si Bobu, cu un elicopter al fortelor Securitatii, care i-a dus intai la resedinta prezidentiala de la Snagov, unde Manescu si Bobu au fost abandonati, in vreme ce perechea dictatorilor si-a reluat fuga spre Targoviste, zona in care, dupa o adevarata vanatoare cu masini, cei doi au fost prinsi si, in scurta vreme, executati prin impuscare.

Ne continuam drumul pe partea dreapta a Pietei Palatului.

Intre strada Dem. I. Dobrescu (fosta Onesti) si strada C. A. Rosetti, chiar peste drum de corpul central al Palatului, se inalta o foarte frumoasa cladire monumentala: Biblioteca Centrala Universitara.

Acest impunator edificiu a fost ridicat intre anii 1891-1895, purtand initial numele de Fundatia Universitara Carol I, „pe o prelungire sucita a stradei Clementei“, cum noteaza Bacalbasa, strada Clementei fiind azi C. A. Rosetti. Constructia a fost realizata pe etape: intai partea sudica (dinspre strada Dem. I. Dobrescu), pe locul fostei case a caimacamului Iancu Manu, la care s-au adaugat mai tarziu, dupa 1895, corpul central si aripa dinspre Ateneu, ridicate pe terenul fostei case Paucescu, daramata si ea in acest scop, lucrarile fiind incheiate abia in 1914, cand intreaga constructie a fost inaugurata intr-un cadru festiv (la 9/22 mai 1914). Acest edificiu, pus in valoare si de pozitia aproape ideala in care se afla, este opera arhitectului francez Paul Gottereau, dar azi forma lui initiala nu poate fi decat imaginata, caci adaosurile treptate, pe un spatiu de patru ori mai mare decat cel de la inceput, nu au putut fi concretizate decat dupa ce Carol I a izbutit sa cumpere imobilul fostului ministru liberal-moderat Grigore G. Paucescu. Cladirea in stil clasic francez are parter si doua etaje, corpul central ingloband si o mica aula semicirculara de 500 de locuri. Biblioteca, avand o unitate centrala cu fond enciclopedic si 21 de subunitati folositoare tot atator facultati si institute studentesti, a fost de-a lungul anilor gazda si forum al diverselor manifestari ale societatilor literare si stiintifice universitare din Capitala. Tin minte ca pe vremea studentiei mele, asadar imediat dupa razboi, intr-una dintre cele 8 sali de lectura aflate aici isi desfasura sedintele Societatea de Lingvistica si redactia revistei Bulletin linguistique condusa de profesorii Al. Rosetti, Iorgu Iordan, J. Bick si avandu-i printre colaboratori pe, atunci, tinerii asistenti universitari Ion Coteanu, Boris Cazacu, G. Tohaneanu, I. Fischer si altii. Am asistat apoi, aproape an de an, la diverse conferinte tinute in aula, la vernisaje de pictura, expozitii de carte organizate in holul aulei, dar au fost si ani cand unele incaperi de la parterul edificiului au capatat si destinatii mai periferice sau straine culturii (magazine de artizanat, de articole cosmetice, ba si vestimentare).

La Revolutia din 22 decembrie 1989, frumoasa cladire a fost puternic deteriorata, mitraliata cu gloante si mistuita de incendiu, arzand cu acest prilej o buna parte din inestimabilul fond de carte ce se afla acolo. Astazi, in urma sprijinului acordat de stat, ajutoarelor si donatiilor venite din tara si din intreaga lume, cladirea a fost restaurata, Biblioteca Centrala Universitara reintrand in circuitul cultural.

In continuare, vom consemna ca intre strazile C.A. Rosetti si Franklin se afla, destul de retras fata de Biblioteca Centrala Universitara, complexul Restaurantului „Cina“, alcatuit dintr-o cladire centrala cu etaj si doua gradini, una fiind gradina de vara a restaurantului si cealalta, gradina braseriei. Cladirea cu aspect socant, tradand cu evidenta stilul eclectic francez, cu interioarele oglindind un amestec de stil Ludovic al XVI-lea, Empire si Rococo, dar si alte stiluri la mobilier, vitralii, lemnaria tavanului, semineu si tapiserie (de la Ludovic al XIII-lea la stilul Ludovic al XIV-lea). Asadar, aceasta cladire cunoscuta fiecarui bucurestean sadea este relativ veche: ea apartinuse lui Vasile (Basile) Boerescu, unul dintre cei mai straluciti oameni politici de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ministru de Justitie prin 1870, apoi ministru al Afacerilor Straine (intre 1873-1875), patron al ziarului conservator moderat Pressa (care a fiintat din 1868 pana in 1881). Aici, in aceasta cladire, a luat nastere in 1910 si si-a stabilit sediul Clubul Agricol, presedinte fiind un oarecare latifundiar Filitti, club unde se intruneau mai mult pentru a se distra o seama de mari mosieri. Conducatorii clubului au initiat apoi, in 1922, deschiderea Restaurantului „Cina“, numit asa in special pentru cina frantuzeasca servita acolo, deoarece aproape tot personalul de elita al restaurantului era adus din Franta si Italia. I. Paraschiv si T.Iliescu dau in cartea de care am mai amintit o seama de date interesante despre inceputurile acestui cunoscut restaurant si despre comisionarii lui. Mentorii „Clubului Agricol“ aduc din capul locului personal specializat din Apus, ca si cativa bucatari si chelneri de inalt profesionalism, sub conducerea primului director, italianul milanez Peppi, care avea in subordine trei maitres d'hôtel, francezii Poire si Angelo si seudezul naturalizat Anderssen, toti acestia contribuind la crearea unui specific culinar distinct. Cei patru concesionari care s-au succedat in perioada interbelica au contribuit fiecare in parte la consolidarea prestigiului localului, aducandu-l la nivelul celor mai cautate restaurante de lux bucurestene. Restaurantul „Cina“ a organizat si asigurat prin servire aleasa numeroase banchete si intruniri cu prilejul unor sarbatori, cum au fost „seara“ oferita la 10 martie 1928 de revista Gandirea in onoarea marii actrite Maria Ventura si a dramaturgului Gib I. Mihaescu, banchetul organizat de P.E.N. Clubul Roman in 1930, sau banchetul oferit in 1936 la Palatul Mogosoaia de George Valentin Bibescu si Martha Bibescu, in onoarea celebrului aviator si scriitor Antoine de Saint-Exupéry, aflat in vizita la Bucuresti, unde a conferentiat la Ateneul Roman. In arhiva restaurantului se pastreaza si acum listele de masa (menu-urile) avand pe verso iscaliturile celor mai de seama invitati, printre care i-as aminti pe Maria Ventura, Gib I. Mihaescu, N. M. Condiescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Vianu, Oscar Han, G. Calinescu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, V. Voiculescu, Al. Pop Martian (in 1928), Valentin si Martha Bibescu, Ion Marin Sadoveanu, Pastorel Teodoreanu, Ion Minulescu, Victor Ion Popa s.a. (in 1936). Din 1945 pana in 1952, restaurantul devine, prin gratia autoritatilor comuniste, cantina si nu-si reia adevarata menire decat in 1953, dupa Festivalul Mondial al Studentilor, cand cunoaste o perioada prospera pana in 1970, ani in care au cantat aici cateva varfuri ale muzicii populare romanesti, ca Ioana Radu, Gica Petrescu, Ileana Sararoiu s.a. Dar, intre timp, in anul 1959 ia fiinta in latura nordica si Braseria „Cina“, unde tot bucuresteanul de rand avea sa-si faca vara micul popas la o bere, mititei si felurite gustari pripite, sub ocrotirea catorva copaci inalti si foarte umbrosi ramasi din batrana Gradina a Episcopiei, ori poate chiar din „livedea Vacarescului“ de pe vremuri, in timp ce diversi cantareti vocali anonimi le ziceau la ureche, cu acompaniament de vioara. Nu pot uita pe un asemenea batran gurist ce canta cu foc o adaptare proprie dupa un cantec rusesc: „Salbatica-i stepa, ba-i calda“ (in loc de baicala, care lui nu-i spunea nimic). Dincolo, in gradina de lux, programul incepea tarziu, la caderea noptii, si tine-te muzica, tine-te Gigi Marga la concurenta cu muzica de la Gradina „Carabus“ de peste drum si cu cea de la „Lido“, pana mult dupa miezul noptii!

Apoi, intre 1970-1972, cladirea a fost restaurata dupa proiectul arhitectului Ion Darzu, prilej cu care si-a recapatat pana in cele mai mici detalii infatisarea initiala, caci uzura datorata timpului, folosirii adesea improprii a unor saloane, degradarea naturala sau impusa cu inconstienta nu mai ingaduiau ca valoarea reala a acestui local sa iasa in evidenta. Si mai trebuie sa amintesc ca la etajul cladirii – unde se putea ajunge pe intrarea boltita, cu trepte, din fata, ce dadea intr-un hol spatios, din care se urca pe o scara interioara larga –, asadar la etaj, s-a aflat timp de multi ani sediul A.T.M (Asociatia oamenilor de arta din institutiile de Teatru si Muzica), unde era centralizata activitatea tuturor institutiilor din tara (teatre, filarmonici etc.), se multiplicau la xeros piesele de teatru aprobate de Directia Teatrelor din Consiliul Culturii (Ministerul de resort) si se pastrau arhivele de specialitate. Intemeiata la 30 septembrie 1957, A.T.M. cuprindea in conducere pe: Lucia Sturdza-Bulandra (presedinta), Niky Atanasiu (secretar general), Ion Sahighian, Costache Antoniu, Dina Cocea, Radu Beligan, Horia Serbanescu, Mircea Crisan, Ion Budisteanu, Oleg Danovski (membri ai consiliului) si, ca lectori, pe Ion Fintesteanu, Dinu Negreanu, Liviu Ciulei, Ion Dacian s.a. Tot sus, intr-un salon mare, cu terasa, se afla si Restaurantul A.T.M., local de noapte al actorilor si artistilor de toate felurile (de la cantareti vocali si instrumentisti pana la balerine de local), al gazetarilor, pictorilor si scriitorilor rataciti in noaptea bucuresteana, dornici de o masa buna – in special pescarie si produse de zahana –, dar si de suete lungi, amicale, si un vin de calitate. Adesea rataceau pe acolo si aprige fluturite de noapte, boemi inraiti, farsori, sarlatani, aratari famelice, fotbalisti, jucatori de polo si boxeri ratati, alaturi de veritabile vedete ale Operei, Operetei si teatrelor bucurestene, inviorand pentru cateva ceasuri ochii amortiti de lentoare si de plictisul vietii cotidiene.

Vechea cladire a „Cinei“ a cunoscut si in ultimii ani o fiesta zilnica la care suflarea de soi a Capitalei n-a vrut sa renunte, cu toata saracia din pungi ce se resimte azi la tot pasul. De curand (in 1994), cladirea a intrat intr-o noua renovare, ce se desfasoara paralel cu refacerea Bibliotecii Centrale Universitare.

As mai aminti, cu emotia evocatorului, ca un rastimp (pana in 1939), in fata Restaurantului „Cina“ a existat o cladire la etajul careia s-a aflat, pare-se, primul sediu al Automobil Clubului Roman, iar in cateva incaperi a functionat – intre anii 1931-1939 – vestita Cafenea „Corso“, cladire relativ noua, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ce luase locul unui „sir de case marunte, unele proprietatea familiei Lahovary (Emanoil Lahovary), parte proprietatea unui batran anume Ioanid“, cum specifica atent Constantin Bacalbasa. Iar Gr. Crutzescu adauga: „Ioanid librarul“.

Dar despre aceasta celebra cafenea bucuresteana am oferit o evocare separata.

Tot pe partea dreapta, peste drum de strada Franklin, ni se infatiseaza apoi in toata maretia sa Ateneul Roman.

Intrat in legenda prin nasterea sa deosebit de grea urmarita de toti romanii cu sufletul la gura, dar si cu mandrie, Ateneul Roman a devenit o realitate emblematica dorita de toata suflarea tarii, intai ca o incununare a credintei in frumos, in atotputernicia Artei si a gandului inalt, insa si ca un prinos adus celei mai profunde reverii, aceea a Muzicii. Un vis de aur al intregii spiritualitati romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea, care a luminat si mai mult bucuria intemeierii Statului Roman independent.

Monumentala cladire s-a inaltat intre anii 1883-1888, din initiativa unor membri ai Societatii Ateneul Roman, societate fondata in 1865 de C. Esarcu, V. A. Urechia, Scarlat Rosetti, N. Cretulescu s.a., avand sediul si o sala de intruniri si spectacole langa Cismigiu, intr-o cladire din piata Valter Maracineanu, ce adapostea de asemenea si Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica. Principalul initiator, profesorul universitar si diplomatul Constantin Esarcu (1837-1898), a fost de altfel si promotorul subscriptiei lansate catre toti bucurestenii, dar nu numai catre acestia: „Dati un leu pentru Ateneu“, care a insemnat totodata si un sprijin moral in ridicarea acestui lacas al culturii muzicale romanesti.

Constructia a avut la baza proiectul arhitectului francez Albert Galleron (1855-1904) – cel care a proiectat si Banca Nationala din Bucuresti, de pe strada Lipscani –, ajutat in elaborare de arhitectul roman Constantin Baicoianu. Ea s-a ridicat pe locul unde fusese inainte asa-numita Gradina a Episcopiei, veche gradina ce se intindea din Podul Mogosoaiei (azi Calea Victoriei) pana la Ulita Postei (azi strada N. Golescu). Candva, din secolul al XVII-lea pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, terenul figurase ca proprietate a familiei Vacarescu (de unde si denumirea de „livedea Vacarescului“). Iata ce spune Ionnescu-Gion in masiva si excelenta sa carte Istoria Bucurescilor (1899):

„Aceasta livede, foarte intinsa in Podul Mogosoaiei, fusese dinainte de 1750 proprietatea lui Constantin Logofatul Vacarescu si a fratelui sau Radu Vornicul Vacarescu. Constantin maritase pe una din fetele sale, Ilina, cu Mihai Logofatul Cantacuzino si-i dedese de zestre, intre alte bunuri si mosii, si partea lui de loc din Livedea Vacarescilor. Ilina moare, si Mihai Cantacuzino, ajuns General-Maior in armata ruseasca pe la 1776, voiesce sa plece in Rusia. Doresce insa, pe locul din Livedea Vacarescilor, sa faca biserica si scoala cu internat de cel putin 12 copii, – acestea pentru sufletul sau si al raposatei sale sotii Ilina. Pentru ca sa aiba loc din destul, el cere unchiului sau prin alianta Radu Vornicul Vacarescu si partea lui de loc din Livede si-i da in schimb locul ce are el, Generalul-Maior Cantacuzino, in mahalaua Fantana Boului (strada Fantanei si Stirbei-Voda), de pre langa viile boierilor Cretulesci. Biserica ce va fi facut Mihai Cantacuzino este inchinata metoh Episcopiei Ramnicului si Noului-Severin“ (op.cit., pag. 420). Tot Gion, bazat pe afirmatia lui V.A. Urechia din Istoria Romanilor, subliniaza ca aici, la biserica, era si o scoala de „musichie“ la 1786, cand era dascal un Mihalake, cu 40 de taleri pe luna, ca sa invete pe ucenici tainele musicei orientale si bisericesti“ (pag. 223).

Asadar, livada, cu biserica si scoala cladite in 1775 au fost daruite grabnic, chiar din 1775, Episcopiei Ramnicului Valcea, care va mai cladi indata un palat episcopal si mai multe case, imprejmuindu-le cu un zid. Un alt evocator, lt.-colonelul D. Pappazoglu, in a sa Istoria fundarii orasului Bucuresti (1891), mai tine sa specifice ca „Intr-una din acele case a locuit Grigore Ghica Voda, pana la anul 1821, cand fugira boierii la Brasov“ si ca „La acest metoh a tras printul de Coburg () si aici, la 6 decembrie 1830, s-a sfintit intaiul drapel al ostirei romanesti“.

Incet-incet, pana putin dupa 1850, toate cladirile precum si biserica se paraginesc, fiind demolate in 1864. Mai tarziu, gradina a intrat in patrimoniul primariei si intre 1865-1870 a fost modernizata (cu un havuz, o statuie-coloana realizata de Karl Storck etc.) si a devenit loc de promenada „a oamenilor linistiti si a copiilor“, cum afirma Ulysse de Marsillac, in timp ce zona ocupata de metoc, ce avusese un mic atelier de fabricat lumanari, a fost si ea expropriata. Noul proprietar, Societatea Ecvestra Romana intemeiata de generalul Florescu, ministru de Razboi, si-a propus sa infiinteze aici un manej pentru amatorii de calarie si totodata destinat unor spectacole de circ – un circ de iarna, in felul celui din Paris –, proiect care, din lipsa de fonduri, s-a oprit insa la turnarea fundatiei circulare a manejului. Lucrarea, altminteri solida si costisitoare, a fost preluata dupa mai multi ani de promotorii ideii de ridicare a cladirii Ateneului si folosita de proiectanti, care s-au vazut astfel siliti, tot din motive financiare, sa accepte a da salii forma circulara a solidei fundatii.

Edificiul Ateneului ocupa o pozitie ideala, pusa in evidenta de intinsa pajiste dreptunghiulara din fata lui, pajiste marginita de copaci si de doua alei cu banci, unde bucurestenii au pastrat obiceiul de a petrece serile la un taifas tihnit, ascultand gratis ciondaneala molcoma a vrabiilor si muzica strecurata din gradinile de vara ale „Cinei“ si „Lido“-ului. Candva, pana in penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, acest perimetru vegetal udat cu stropitori alimentate de la sacale se intindea mult spre Palat, fiind intesat de copaci si inviorat ici-colo de mici chioscuri. In anumite zile (uneori cate trei la rand), aici se organizau asa-numitele kermesse, la care isi dadeau concursul cucoanele din protipendada, imbracate in felurile costume (florareasa, florentina, gradinareasa flamanda etc.), fiecare avand un chiosc luxos unde vindea flori, racoritoare, cusaturi nationale, ba chiar si floricele, pe sume frumusele ce se strangeau in scopuri sociale si edilitare. Oamenii bogati din protipendada, ca Barbu Bellu sau Radu Vacarescu, supralicitau oferind sume ametitor de mari pentru o floare. Printre cucoanele ce erau mereu remarcate in cronicile mondene scrise de Claymoor se numarau frumoasa Nica Gradisteanu, sotia lui Petre Gradisteanu, printesa Bibescu, doamnele Gr. Alexandrescu, Moruzzi, Scarlat Ferechide. Mai tarziu, in anii cand a devenit primar Pache Protopopescu, aceste chermeze s-au extins si in Cismigiu, pentru ca in ultimii ani ai secolului al XIX-lea sa fie inlocuite cu nu mai putin vestitele „batai cu flori“ de la Sosea.

Astazi, in pajistea aerata, din dreptul frontonului cladirii Ateneului se afla impresionanta statuie in bronz a lui Eminescu, opera de referinta a sculptorului Gh. Anghel (1904-1966), amplasata in locul unde fusese inainte coloana lui K. Storck numita de bucuresteni „chibritul lui Pache“ (dupa primarul Capitalei din acea perioada, Pache Protopopescu).

Asa cum am mai amintit, cladirea in stil neoclasic a Ateneului impresioneaza pe trecator prin infatisarea ei vadind o arhitectura mai neobisnuita prin porticul monumental, cu un fronton asemanator templelor antice, si sprijinit de opt coloane in stil ionic ce parca sustin lejer masiva cupola baroca, vizibila de departe. Deasupra coloanelor, intr-un spatiu ce face delimitarea de frontonul triunghiular, se afla inscriptia: ATHENEUL ROMAN. Cele trei intrari inalte din fata, cu usi masive din lemn de stejar, aflate in spatele coloanelor, la aliniamentul cu aripile cladirii (doua pavilioane laterale), dau in holul circular al cladirii, din care se patrunde apoi, pe patru scari ample, in sala de concert situata chiar deasupra holului. Frumosul hol e sustinut de 12 coloane dorice de metal mascat in stuc roz-pal, imitand marmura, iar scarile largi, in spirala, sunt in intregime din marmura alba. Datele tehnice ale constructiei ne arata ca inaltimea cladirii in partea centrala (cupola) este de 41 m, sala de concerte avand o inaltime de 16 m si capacitatea de 1000 de locuri. Cocheta sala de concerte, vestita pentru acustica ei deosebita, dar si pentru ornamentatia rafinata, pentru pictura murala expresiva pana la simboluri, a cunoscut in istoria ei de peste un secol o seama de concerte memoriale, la care si-au dat concursul personalitati de varf ale interpretarii muzicale si dirijori celebri in intreaga lume, ca George Enescu, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, George Georgescu, John Barbirolli, Yehudi Menuhin, Dinu Lipatti, Pablo Casals, David Oistrah, Sviatoslav Richter s.a. Aici au avut loc aproape toate primele auditii ale celor mai importante compozitii simfonice romanesti si au fost propulsati spre varful ierarhiei muzicale universale numerosi artisti vocali si instrumentisti de pretutindeni, mai ales in urma prestigiosului Festival „George Enescu“.

Cand scriu aceste randuri (iarna anului 1994), Ateneul a intrat intr-o reparatie generala, caci marile cutremure succesive care au lovit Capitala – in 1977, 1986, 1990 – au provocat grave stricaciuni cladirii, punand in pericol atat corpul central cat si aripile edificiului, desi acestea din urma, datorate arhitectului Leonida Negrescu, sunt adaugiri mai tarzii, din primele doua decenii ale secolului al XX-lea. De altfel, reparatiile si restaurarile incepute acum inglobeaza inclusiv subsolul cladirii (dinspre strada Episcopiei), cu mica sala de concert si incaperile anexe destinate unor expozitii, adaugate intre anii 1924-1928 pe baza proiectelor arhitectului I. Ionescu.

Tot aici se cuvine sa mentionez ca in 1994 au fost create Fundatia Internationala Ateneul Roman, la Bucuresti, si The Romanian Atheneum International Fondation, la New York (care a donat instrumente si un pian fabricate in Germania – Steinway & Sons din Hamburg si Walker din Ludwigsburg), ambele fundatii intemeiate in scopul restaurarii Ateneului. „Ilustra cladire, subreda, cu infiltrari de apa, atacata de o ciuperca devastatoare, a fost practic salvata de la dezastru. Dupa cate mi se spune, in momentul de fata, chiar un cutremur de un grad mai inalt decat toate cutremurele de pana acum din tara noastra n-ar mai pune-o in pericol“, declara intr-un interviu acordat saptamanalului AS (nr. 27/1995) marea soprana Mariana Nicolesco, cea care a contribuit la crearea celor doua fundatii amintite.

Nu pot incheia aceste randuri fara a cita cu placere din vechea, dar minunata carte a lui Gh. Crutzescu o pagina emblematica despre Ateneul Roman:

„Fericita imbinare a Romei cu Atena, cu fatada inspirata de Erehteion, aripile laterale de templul Sibilei din Tivoli si coronamentul dupa monumentul lui Lisicrat, Ateneul a fost, este si va fi multa vreme unul din semnele iconografice ale Bucurestilor, asa cum este Turnul Eiffel pentru Paris, Castelul Sant Angelo pentru Roma si Domul Sfantului Stefan pentru Viena.

In gradina din fata lui, an dupa an, isi gasira locul busturile lui Enachita Vacarescu, Costache Rosetti, Mihai Kogalniceanu, Eminescu, Urechia si, dupa 1898, Constantin Esarcu.

Caci in acel an muri, la Govora, omul a carui neobosita dragoste inzestra orasul nostru cu un monument si o institutie care ii fac cinste. Corpul lui Esarcu fu expus in aula cea mare, si tot Bucurestiul trecu inaintea lui. Averea toata si-o lasase, cum nici nu se putea altfel de la un om ca dansul, Ateneului Roman.

De atunci a trecut o jumatate de veac. Ateneul lui Esarcu a primit pe cei mai de seama artisti ai timpului; sub cupola lui au vibrat arcusurile lui Hubermann si Kubelik, acordurile lui Sauer si Paderewski, glasul lui Caruso; in salile de expozitii, generatie dupa generatie, pictorii si sculptorii nostri si-au expus operele, pe cand in gradina din fata lui, din an in an mai frumoasa, mai umbroasa, copii mici si domni batrani se bucurau de soare si de flori. Si s-ar mai fi bucurat mult timp daca intr-o zi de vara, acum cativa ani, o echipa de lucratori n-ar fi venit sa ridice statuile, sa rupa florile, sa taie pomii, distrugand, impinsi de nu stiu ce neinteles sadism, ultima insula de pace, frumusete si verdeata de pe truditul nostru Pod. Jalea cenusie a asfaltului se asterne pe locul unde cresteau liliacul, stanjeneii si batranii castani, florile albe si trandafirii si vacsuitorii de la grilaj au trebuit, si ei, sa-si ia cutiile la spinare si sa plece aiurea.

Dar nu-i nimic. Nu se poate ca gradina Ateneului sa nu se refaca odata, mai frumoasa decat a fost, si demna de monumentul in care, intr-o zi de decembrie a anului 1919, s-a ratificat unirea cu Tara-mama a Bucovinei, a Basarabiei si a Transilvaniei“.

Randurile de mai sus, asternute desigur in preajma anilor 1940-1941, raman la fel de graitoare si azi pentru felul in care bucurestenii si-au dorit atat innoirile cat si apararea frumusetilor urbei lor, despartindu-se cu durere de orice le putea evoca vreo amintire.

Trecem mai departe. Piata Palatului e inchisa spre nord (strada Episcopiei nr. 1-3) de masiva cladire a Hotelului „Athénée Palace“, edificiu ridicat in anii 1912-1914, pe locul unde cu un secol in urma se afla Hanul Gherasi (de fapt al lui Ivanciu Gherasim), teren inghitit dupa mijlocul secolului al XIX-lea de averile marilor boieri Neculesti, intinse de la strada Episcopiei pana mult dincolo de Biserica Alba (unde azi se gaseste Casa Scriitorilor, fosta Monteoru). Perimetrul ocupat de hotel apartinea lui Niculae Neculescu, zona unde e azi blocul pentru care s-a jertfit cochetul muzeu Simu fusese a boierului Iorgu Neculescu, terenul Pietei Amzei era al lui Iordache Neculescu (de altfel si piata, denumita anterior Piata Mica, se numise o vreme, cam pana in 1880, Piata Niculescu), iar zona palatului Monteoru era proprietatea lui Alecu Neculescu, toti proveniti din Ramnicu-Sarat.

Impunatoarea cladire, devenita cel mai de seama hotel al Bucurestilor, este opera arhitectului francez Théophile Bradeau, fiind prima constructie de anvergura din Bucuresti cu schelet de beton armat. Dar ceea ce cunoastem azi este o forma mult modificata in urma unor lucrari efectuate in diferite etape. Astfel, in 1937 hotelul a fost restaurat, fiind transformat atat in interior cat si in exterior dupa planurile arhitectului Duiliu Marcu. Cu acest prilej i s-a adaugat si o prelungire spre rasarit, largindu-i-se frontonul. Avariat apoi in timpul bombardamentului american din 4 aprilie 1944 (cand a fost distrus si Hotelul „Splendid“ din apropiere, in care se afla instalat Comandamentul German), dar si de cel nemtesc din ziua de 24 august a aceluiasi an, hotelul a fost refacut in timp-record, tot dupa proiectele arhitectului D. Marcu. In sfarsit, intre 1964-1966 i s-a adaugat o noua aripa pe partea Caii Victoriei, cu o frumoasa gradina de vara. Din pacate, si la ultimele cutremure (in special cel din 1977) cladirea a suferit unele avarii, din pricina carora in 1994 s-a inceput o noua consolidare si refacere generala, care s-au incheiat in urma cu cativa ani.

Constructia lui Bradeau a fost finantata de o societate franceza condusa de baronul de Marsey, societate care a mai contribuit si la ridicarea Hotelului „Palace“ si a „Cazinoului“, ambele din Sinaia. Initial, „Athénée Palace“ avea 149 de camere si 10 apartamente, cu mobilier Ludovic al XIV-lea produs in Franta si Anglia. La parter atrage atentia vizitatorului o sala in stil baroc, cu o capacitate foarte mare. Pana in 1939 la parterul hotelului functionasera vestita bacanie si bodega a lui Alexandru Dumitriu (unde din 1939 e actuala braserie), precum si, in aripa stanga, nu mai putin vestitul salon de frizerie si coafura al lui Ionica, frizerul personal al regelui Carol al II-lea, apoi un mic restaurant si un bar. Spicuiesc iarasi, cu placere, din Podul Mogosoaiei al lui Gh. Crutzescu: „Latura de miazanoapte a Episcopiei este azi stapanita de doua institutii care sunt tot atatea centre nervoase ale Bucurestiului «monden»: Athénée Palace si coaforul Ionica. In salonul 1900 si in barul hotelului, in fata peretilor de oglinda ai frizeriei, se desfasoara o viata vioaie, feminina, barfitoare si usoara, in granitele careia o schimbare a «rujului» de buze, o modificare a coafurii, inaugurarea unei palarii sau sosirea in Bucuresti a unui strain «bine» sunt teme serioase ce trebuiesc numaidecat discutate indelung, fie nemijlocit, fie prin telefon. Si fiindca barul de la Athénée si salonul lui Ionica sunt vecine, s-a creat intre ambele un fel de simbioza, o privire schimbata sub casca «permanentului» si servetul «shampoong»-ului perfectandu-se, adesea, printr-o conversatiune la bar, astfel incat soseste uneori si ziua cand ambii protagonisti vin impreuna la Ionica, sa-si faca «manicura». Barmanul de la Athénée si domnisoarele coafeze de la Ionica sunt azi personajele cel mai bine si repede informate din Tara Romaneasca“.

Voi adauga ca, probabil prin traditie, salonul de coafura era frecventat si in anii '60 si mai functioneaza si azi tot acolo, poate avand un alt Ionica, mai modern, si ca micul dar silentiosul bar era cautat mai ales in orele de dupa-amiaza de oamenii subtiri ai Bucurestilor din anii de relativa prosperitate 1958-1970. Eu imi savuram cafeaua turceasca la ora 5 p.m. intr-un separeu al braseriei, in vreme ce cativa prieteni mai sastisiti (ca Modest Morariu, fotograful si gazetarul Paul Popescu si Adrian Riza etc.) incercau sa-si alunge plictisul grupandu-se la o barfa artistica in vechiul bar si consumand coniac fin frantuzesc, ori Campari.

De-a lungul anilor, „Athénée Palace“ a avut parte de oaspeti pe masura faimei de care s-a bucurat si se bucura in continuare. Amintesc doar pe cativa: Jacques Thibaud, Grace Moor, Laurence Tibet, Tito Schipa, Enrico Caruso, Henri Barbusse, regele Zogu al Albaniei, Nicolae Lupu, Octavian Goga, Ilia Ehrenburg, Iehudi Menuhin, David Oistrah, Shirley Temple, dar si diversi spioni internationali, sportivi celebri, politicieni dubiosi etc.

Putem spune insa ca si restaurantul hotelului a avut o faima la fel de notabila, chiar de la inceputurile lui. Din primii ani au fost adusi aici sefi-bucatari si personal de inalt profesionalism, francezi, elvetieni, italieni, asigurandu-se o bucatarie frantuzeasca fara egal in Bucuresti. Tin minte ca prin anii 1956- 60 unul dintre cei mai constanti clienti ai restaurantului era scriitorul Petru Dumitriu, iar pana in 1970 braseria era loc de intalnire al actorilor, muzicantilor, pictorilor si scriitorilor, care se adunau grupuri-grupuri, dupa afinitati si simpatii.

Peste drum de „Athénée Palace“ se afla azi un bloc de locuinte anost, bloc ce a luat locul Hotelului „Splendid“ al mosierului craiovean Di Fiori (Calea Victoriei nr. 57), construit la 1897. Acest Di Fiori a vandut in 1935 hotelul unui administrator al sau, Ion Stanescu, care va deveni proprietar al mai multor hoteluri bucurestene (ca „Negoiul“ etc.), imbogatindu-se rapid. Pana atunci insa, aici existase un mic han cu un etaj denumit pompos Hotel „Orient“ (fostul han al lui Simion Armeanul), la parterul caruia se afla, din 1856, cafeneaua italianului Francesco Bruzessi, preluata dupa 1877 de dalmatianul Andrei Tripcovici. Bodega „Tripcovici“, unde poposeau adesea Eminescu, Caragiale, Vlahuta, Macedonski s.a. si-a continuat existenta mai tarziu, dupa 1897, la parterul Hotelului „Splendid“. Lipit de acest hotel, pe locul unde s-a deschis strada Stirbei-Voda si unde s-a cladit o parte din aripa de nord a Palatului Regal, se mai afla si un hotel destul de mare (Hotel „Manu“, devenit „High Life“), despre care informatiile sunt putine si confuze.

Pe aceeasi parte a Caii Victoriei (in 1928 la nr. 59 vechi), chiar vizavi de unde se afla azi Braseria „Cina“, se ridica impunatorul Hotel „Imperial“, demolat in 1935, in vederea largirii Pietei Palatului si extinderii Palatului Regal. La parterul acestui hotel a functionat din 1868 celebra Cafenea „Kübler“, frecventata asiduu de scriitori si artisti. Strada ce despartea hotelul de Palat se numea in acei ani strada Imperiala, disparuta dupa demolarea hotelului. In Cafeneaua „Kübler“, patronul aranjase chiar la mijloc, langa un stalp de sustinere, o masa rezervata special clientelei din lumea artistica si literara, precum Alexandru Macedonski (care injghebase chiar aici cenaclul Literatorul si tot aici citise epigrama degradanta la adresa lui Eminescu), memorandistul Aurel C. Popovici, Al. Vlahuta, C. Savescu, N. Iorga, Stefan Luchian, V. Eftimiu, Ioan Adam s.a. Mai tarziu, papa Kübler si-a mutat cafeneaua in strada Academiei, unde-si va face noi clienti: Cincinat Pavelescu, Iancu Brezeanu, Adrian Maniu, I. Bacalbasa, N. Petrescu-Gaina s.a.

Tot pe aceasta parte a Caii Victoriei, mai retras, s-a ridicat in 1982 marele Hotel „Bucuresti“, asezat si el pe un teren cu trecut faimos. Aici fiintase pana la cutremurul mare din 1977 celebra Cofetarie-cafenea „Nestor“, loc de intalnire al bucurestenilor vreme de cateva decenii. Cafeneaua „Nestor“ ocupa o parte din parterul cladirii Societati Miniere „Mica“, avand in spate si o loja-salon la care se ajungea urcand pe o scara laterala si unde se puteau consuma si bauturi fine, minuturi, sprituri la sonda. Jos insa era raiul cuconetului venit la dulciuri, cafele si coniac, mai cu seama la orele pranzului si dupa-amiaza la ora cinci. Printre clientii permanenti ai cofetariei se distingea pitorescul profesor de matematici Rafael Fayon, ce se imbogatise dand meditatii „la gramada“ – cate 8-10 elevi comprimati pe o singura ora –, la un pret foarte ridicat, profitand de faima de care se bucura in tot Bucurestiul. Planturos, somnola savurand pe ascuns aromele de cafea si cofeturi, aparent absent si nesimtitor la orice.

Tot pe aceasta parte erau si doua case vechi, scunde (intr-una fiinta pe la sfarsitul secolului al XIX-lea farmacia Kihaescului), cu pravalii de coloniale si peste, vechi perimetru al fostei Gradini a Basarabiei, unde in 1878 trupa lui Iorgu Caragiale, unchiul lui I. L. Caragiale, daduse un sir de spectacole. Aici, cam in fata Bisericii Albe, incepea si strada Modei (devenita apoi Pictor Grigorescu), la coltul careia, putin mai la vale, isi ducea traiul modestul birt al lui „madam Caliopi“, cea mult laudata de C. Bacalbasa pentru slabiciunea aratata de ea fata de tinerii militari si studenti. Dar pana in anii de dupa cutremur, si peste drum, pe partea dreapta, de la Athénée Palace pana la Biserica Alba se insirau tot niste casute prapadite, cu pravalioare modeste, una in care candva, dupa mijlocul secolului al XIX-lea, traise colonelul Vladoianu, fost primar al Capitalei in 1864-1872, iar alta unde existase Birtul „La Mielul Alb“. Dupa cutremurul din 1977, aici a fost construit un bloc modern, care a gazduit o vreme cofetaria de lux a Athénée Palace-ului, apoi birourile Agentiei de voiaj international. Ocolind aceasta cladire, din Calea Victoriei pana in strada George Enescu (fosta Cosmonautilor) se trece printr-un fel de pasaj ingust, tot ce a mai ramas din ceea ce fusese strada N. Kretzulescu (azi pasajul N. Cretulescu), cunoscuta in secolul trecut ca strada Umbrei.

Despre Hotelul „Bucuresti“ – numit total neinspirat asa, de vreme ce numele de Nestor, savantul cofetar, staruie si acum cu o aura de legenda in urechea si amintirile bucurestenilor – pot spune doar ca e un hotel de lux cu saloane si baruri pe masura, cu piscina si confort de prima mana, mai degraba profilat pentru oaspeti straini si mai putin pentru romanasul nostru foarte anemic la punga si pus pe o supravietuire bine planificata.

De aici trecem la unul dintre monumentele de cult ortodox legate de istoria mai veche a Bucurestilor, si anume Biserica Alba, zidita de popa Darvas cu sotia sa Rada si cu jupaneasa Visa, in mahalaua ce purtase o vreme chiar numele ctitorului. Biserica a fost ridicata la sfarsitul secolului al XVIII-lea „fata in fata cu casele mari ale Desliului“, cum noteaza G. Crutzescu. Jur-imprejur ea avea chilii, pastrate pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Biserica a fost grav subrezita la cutremurul din 1802 si refacuta din temelie de marele clucer Nicolae Trasnea si de sotia sa Margareta in 1826-1827, apoi renovata in 1873, cand de altfel a si fost pictata in interior de Gh. Tattarescu. In preajma bisericii exista si o cladire inaltata in 1817 de domnita Ralu Caragea, fiica mezina a lui Ioan Voda Caragea (domnitor intre 1812-1818), un fel de club unde intr-o sala de teatru ovala, cu trei loji, luminata cu lumanari de seu, au jucat incepand de pe la 1817 diverse formatii teatrale, precum si, din 1818, trupa dramatica a vienezului Gherghy (?). Domnita Ralu era o mare iubitoare de teatru antic, dar si frantuzesc, si, intemeind acest teatru numit „de la Cismeaua Rosie“, a facut de fapt primul pas spre nasterea teatrului national romanesc. Cladirea teatrului a ars in 1825.

Aici, la Biserica Alba, a fost o vreme cantaret, in 1840, Anton Pann si a locuit intr-o casa modesta din curtea bisericii, impreuna cu cea de-a treia sotie, foarte tanara Tinca (Ecaterina Oprescu), ce numara 18 ani, in timp ce Pann implinise 47 de ani. As mai nota ca denumirea cismelei se datora faptului ca ghizdul fantanii era zidit din caramida rosie, cismeaua facand parte din cele sapte surse de apa potabila aflate acum doua secole pe Podul Mogosoaiei, iar biserica era cunoscuta cu denumirea de „alba“ de la zugraveala exterioara cu var alb, peste care n-a intervenit niciodata vreo pictura murala.

Din acest loc pana in Calea Grivitei nu vom zabovi decat putin, pentru ca in fapt toate cladirile noi ce s-au adaugat intre cele doua razboaie mondiale pe acest segment n-au avut nici o insemnatate deosebita, decat aceea de modernizare a aspectului general al Caii Victoriei. Totusi, ne vom opri putin pe partea dreapta, la nr. 116, unde intr-o cladire veche, renovata, a functionat Barul Spaniol, cunoscut mai ales pentru spectacolele de gen iberic agreate de tineret. De altfel, Crutzescu noteaza ca intre strada Herastraului (actuala strada George Enescu, fosta Cosmonautilor) si Piata Amzei, pe la 1860 erau cateva case mai rasarite: cea a lui Ion St. Desliu, fost prefect al Politiei Capitalei, unul dintre urmasii cluceresei Deslioaiei, casa mostenita apoi de o familie Manescu si devenita, in 1875, sediul Jockey-Clubului, cladire spatioasa care a gazduit prin anii 1960-1980 Restaurantul „Caraiman“, precum si, mai apropiat, Barul Spaniol. Iar alte doua case, cele ale lui Grigore Lacusteanu (dintre care una exista si azi, in ea fiind sediul revistei „22“, iar cealalta demolata la sfarsitul secolului al XIX-lea).

Pe partea stanga a Caii Victoriei, urcand de la Hotelul Bucuresti spre Calea Grivitei, e un sir de blocuri moderne, unele foarte recente, precum cel din coltul Caii Victoriei cu strada Berthelot, la parter avand un magazin de confectii barbatesti, altele construite pana in 1940 (blocul Asigurarea), acolo unde, in secolul trecut, se insirasera casele cu Libraria „Pavel Suru“, cu magazinul Radu, strada Fantanii si Casa Perticari, pe coltul Caii Victoriei cu strada Banului, existenta si azi. Casa Perticari a fost inlocuita cu un bloc la parterul caruia functioneaza azi o mare farmacie. Strada Banului, cum explica Gh. Crutzescu, „este numita dupa beizadea Costache Ghica, mare ban, care isi avea casele acolo“. Sa-l credem.

Peste drum de aceasta straduta ingusta ce merge spre strada General Budisteanu si Catedrala Sf. Iosif, se arata ochiului un mic palat, retras fata de aliniamentul Caii Victoriei (la nr. 107), batranul Palat Stirbei.

Acest frumos palat a fost inaltat pe un teren unde pe la inceputul secolului al XIX-lea se afla o casa scunda, veche, inconjurata de o curte si o gradina foarte intinse, pe spatiul dintre actualele strazi Banului, General Budisteanu, Calea Grivitei si Calea Victoriei, proprietari fiind marea familie a boierilor Stirbei. Palatul a fost construit dupa proiectele arhitectului francez Sanjouand, in preajma anului 1837, la dorinta lui Barbu Dimitrie Stirbei (care va ajunge domnitor intre anii 1849-1853 si 1854-1856). Barbu Stirbei era un om cultivat, scolit la Paris (licentiat in Drept) si cu vederi largi, desi conservator, aducand cateva legi sanatoase in domeniul agrar, al invatamantului etc. si favorizand dezvoltarea edilitara a Bucurestilor (ridicarea cladirii Teatrului National, amenajarea Cismigiului si a gradinilor Cotrocenilor). Fratele sau, Gheorghe Bibescu, va deveni si el domnitor, sprijinindu-l in nobilele-i proiecte. Palatul a fost refacut in 1881, cand i s-a adaugat la aripa de nord un turn. In acest palat inconjurat de boschete de liliac se organizau la mijlocul secolului trecut cele mai spectaculoase baluri din Bucuresti. Crutzescu povesteste amuzat ca in 1854 o mare dansatoare de cancan din Paris, Rose Pompon, care are o aventura nu dezinteresata la palatul Stirbei cu un oaspete septuagenar, primeste in dar de la acesta o floare din minunatele flori de liliac ce impodobeau gradina. Dupa multi ani, dansatoarea gaseste intamplator intr-o carte floarea de liliac presata si o panglicuta pe care era scris: „Fleur de lilas, cueillie le 21 avril dans le jardin du Palais Stirbey, occupé par le Maréchal P. Grand – jour de bonheur“.

Asa cum se poate vedea si acum, fatada palatului are o intrare principala flancata de doua intrari mai mici, sub corpul central cu doua etaje, etajul al doilea avand in fata patru cariatide. Intr-o vreme, palatul a adapostit Muzeul de Arta Populara, apoi Muzeul Sticlei si Portelanului.

IV

DE LA CALEA GRIVITEI LA PIATA VICTORIEI

De aici, de la Calea Grivitei (numita pana in 1877 Ulita sau Calea Targovistei) si pana la Bulevardul Dacia (in forma noua, taiata prin 1980) vom observa cateva cladiri deosebit de importante.

Pe partea dreapta, indata dupa un mic grup statuar aflat in mijlocul unei pajisti dreptunghiulare (Alergatorii, lucrare a sculptorului A. Boucher), pe Calea Victoriei la nr. 152 se inalta edificiul modern al fostului Palat al C.A.M. (Casa Autonoma a Monopolului), in care functionase in ultimele decenii, pana in 1990, Comitetul de Stat al Planificarii. Cladirea a fost ridicata intre anii 1936-1940, pe locul caselor Niculescu Dorobantu, dupa proiectele arhitectului Duiliu Marcu, si reprezinta un model de arhitectura moderna. In secolul al XIX-lea, incepand cu anul 1883, aici a existat una dintre cele mai cunoscute scoli bucurestene (Liceul particular Sf. Gheorghe), liceu de elita unde au fost profesori B. St. Delavrancea, I. L. Caragiale, D. Zamfirescu, Al. Odobescu, Al. Vlahuta, Spiru Haret, majoritatea sub directoratul profesorului Anghel Demetriescu, el insusi literat si pedagog. In 1915 liceul s-a mutat pe Calea Victoriei, la nr. 216, colt cu strada Gr. Alexandrescu, intr-o cladire mai mare, existenta si azi (folosita o vreme ca local de scoala sportiva, apoi camin studentesc). Din 1990, in fostul Palat C.A.M. functioneaza Institutul de Management si Informatica.

Pe partea stanga a Caii Victoriei (la nr. 111, colt cu Calea Grivitei), atrage atentia o veche si masiva cladire, cunoscuta indeobste sub denumirea de Casa Romanit.

Construirea ei a demarat la inceputul secolului al XIX-lea, la dorinta clucerului Constantin Ioan Faca (m. 1810), tatal scriitorului Costache Faca (1800-1845), si a fost terminata de vistiernicul Grigore Romanit (Romanitis), acesta din urma prieten cu domnitorul Grigore Ghica. Romanit s-a ingrijit de incheierea ultimelor lucrari, iar dupa moartea sa (1834) casa a fost inchiriata statului, adapostind Cancelaria Domneasca. Dupa doi ani, in 1836, casa a fost cumparata de stat, devenind intai sediul Curtii Administrative si, peste cativa ani, sediul Ministerului Finantelor. In 1883 cladirii i s-au adaugat doua aripi noi, cele dinspre vest si sud, alcatuind astfel o forma de U ce s-a pastrat nemodificata pana azi. La sfarsitul secolului trecut cladirea avusese pe frontonul vestic si un ceasornic, scos la finalul anilor '30 pentru reparare, insa disparut atunci pentru totdeauna! Inspre sfarsitul secolului al XX-lea, in incinta Casei Romanit a fost instalat, incepand cu 21 august 1978, Muzeul Colectiilor de Arta (provenit de la Palatul Regal), dupa ce anterior adapostise birourile si incaperile proiectantilor Institutului de Proiectari in Constructii si Materiale de Constructii (I.P.C.M.C). Tot aici, intr-un subsol cu dragoste ingrijit, a luat fiinta dupa Revolutia din 1989 Galeria de arta „Catacomba“ a artistilor plastici, foarte cautata de oamenii de cultura bucuresteni. Scriitorul Ion Ghica descrie, cu mult rafinament, in Bal la Curte interioarele si atmosfera de la balurile organizate pe vremea lui Grigore Voda Ghica (intre anii 1822-1828), ca si de la receptiile Curtii.

Aripa veche a Casei Romanit se invecineaza cu palatul in care azi se afla sediul temporar al Uniunii Scriitorilor, cladire cunoscuta sub denumirea de Casa Scriitorilor.

Pana la 1945-1946, palatul era numit de bucuresteni Casa Monteoru. Infatisarea actuala a ei a fost obtinuta dupa restaurarea unei vechi constructii inaltate la o data incerta, dupa proiectul arhitectului-inginer Nicolae Cutarida (1854-1927), pe terenul ce apartinea boierului Alecu Neculescu. Despre acest boier, proprietar al casei, se stie ca era poreclit maitre de graces, fiind un excelent dansator si exponent al manierelor elegante din vremea lui si ca tot el a achizitionat cele patru statuete-nimfe de provenienta italica, dintre care trei mai exista si azi in micul parc din fata palatului (de altfel vechiul nume al cladirii era Casa Niculescu). Aceeasi incertitudine planeaza de la un timp si in privinta contributiei arhitectului Ion Mincu, caruia i s-a atribuit pana de curand restaurarea din 1887-1889 a palatului. In notele sale la editia din 1986 a carti lui Gh. Crutzescu Podul Mogosoaiei, cercetatorul Virgiliu Teodorescu afirma insa net: „Ani de zile lucrarea a fost atribuita arhitectului Ion Mincu. Cercetari recente au elucidat aceasta apartenenta“. Personal, deocamdata, iau afirmatia drept o asertiune, neavand cunostinta de sursele cercetatorului mai sus amintit. Stilul eclectic francez al conceptiei i-ar da dreptate, cu toate ca in linii mari constructia vadeste si o admirabila armonie intre exterior si interioare. Folosirea unui material de mare rezistenta (fierul din interiorul coloanelor cu capiteluri corintice, invelit in imitatie de marmura), a bronzului, stucului, cristalului de la candelabre nu poate oferi insa nici un argument pro sau contra. Sa fi apartinut inca vechea cladire, renovata in deceniul al 9-lea al secolului trecut, lui Alecu Neculescu? Legenda tesuta in jurul constructiei vorbeste si de un Lascarus Catargiu in calitate de ultim proprietar. (Aici tin sa fac o precizare: nu e doar o legenda. Pana acum trei decenii si ceva a trait inca in mansarda cladirii – ah, ce marinimie a regimului comunist! – vaduva lui Lascar (Lascarus) Catargiu, doamna Elena I. Catargiu, una dintre marturii fiind si caietul in care venerabila doamna isi injghebase un fel de jurnal de treburi si cumparaturi gospodaresti, induiosator dar si de toata nostimada – pe perioada 1930-1931 – caiet ce mi-a fost imprumutat temporar. Aflam in el si confirmarea denumirii palatului din Bucuresti, la Sarata Monteoru fiind cuibul Catargiilor, Villa Catargiu si mosia). Stim doar ca inainte, prin 1920-1925, aici a fist sediul Legatiei Poloneze.

Cam de prin 1960, in incinta acestui frumos palat devenit din 1957 Casa Scriitorilor „M. Sadoveanu“ a inceput o intensa activitate a obstii scriitorilor. Biblioteca, avand initial peste 30.000 de carti, a fost imbogatita cu colectiile tuturor marilor reviste literare din tara (pe care nu le mai enumar). Aici, la etaj, s-au aflat intr-o vreme redactiile revistelor „Secolul XX“ (condusa din 1971 de un colegiu, insa practic de esteticianul Dan Haulica si de poetul Stefan Aug. Doinas), Viata Romaneasca (carmuita de-a lungul anilor, pe rand, de Ov. S. Crohmalniceanu, Demostene Botez, Serban Cioculescu, Radu Boureanu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman), iar in salonul de receptii de la etaj s-au desfasurat intrunirile cenaclului literar al tinerilor scriitori, patronate de Miron Radu Paraschivescu, in timp ce jos, la parter, dar si la etaj, s-au organizat numeroase expozitii de pictura ale unor scriitori-pictori (ca poetul Radu Boureanu, prozatorul si pictorul naiv Petru Vintila, graficianul-fotograf si poet Florin Puca, Zoltán Hajdu s.a.), apoi microrecitaluri (pianistul Dan Grigore, numerosi actori recitatori), interesante conferinte tinute de scriitori invitati din toate colturile lumii etc. In acelasi timp, in incapatorul salon-restaurant de la parter, iar vara in racoroasa gradina a Casei Scriitorilor se inchegase o noua cafenea literar-artistica, devenita, dupa restrictiile impuse „Capsei“, „Athénée Palace“-ului, aproape singurul loc de intalnire constanta a spiritualitatii si artei bucurestene. In deceniile 6 si 7 ale secolului al XX-lea, restaurantul scriitorilor a gazduit multe mese oferite de dramaturgi dupa premierele teatrale, iar anumite personalitati ale vietii literare, si nu numai, erau deseori vazute aici (Eugen Jebeleanu isi avea chiar o masa a lui, unde-si primea invitatii, de la Geo Bogza la prietenul sau, ministrul de Externe Corneliu Manescu, insotit de frumoasa-i sotie, sau la marimi ca William Saroyan, actrita Shirlay Temple etc.). Dar pentru ca in traditia consemnarilor unor memorialisti mai vechi erau constant amintite personalitatile sau clientela artistica, literara si chiar politica a unor vechi si faimoase cafenele, restaurante, carciumi si bodegi, tin sa amintesc si eu, in fuga, cam care era componenta mai constanta a celor ce veneau pe la restaurantul scriitorilor. Aici tronau, adesea la cate doua-trei mese alipite una de alta, Geo Dumitrescu, Fanus Neagu, Nichita Stanescu, iar la mese separate puteau fi vazuti dramaturgul Mircea Stefanescu, gazetarul si omul de teatru Nicolaos Carandino, prozatorul Nicolae Breban, dramaturgii Horia Lovinescu, Paul Everac, criticul literar Cornel Regman, sampanizanta poeta Nina Cassian. Existau desigur grupari bazate pe simpatii, pe generatii, pe caractere afine sau chiar pe interese. Eugen Jebeleanu, care poza intotdeauna cu aplomb in ocrotitor al tinerelor talente, dar si ca varf al elitei politice, nu agrea la masa lui decat cativa prieteni pe care-i considera pe o platforma mai apropiata: Radu Popescu, Geo Bogza, Dragos Vranceanu, Radu Boureanu, József Méliusz, Geo Dumitrescu, Marin Preda, sau scriitori mai legati de varsta sa, ca Vlaicu Barna s.a. Fanus Neagu se „aduna“ de obicei cu profesorul Romul Munteanu, cu Mircea Micu, N. Velea, Ion Draganoiu, Gheorghe Pitut; in alta parte, la masa lui Nichita Stanescu aflai intotdeauna macar un pictor, ca si pe scriitorii Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Dan Laurentiu, Aurel Covaci, singuraticii absoluti (Dragos Vicol, Arnold Hauser, Dan Desliu, Maria Luiza Cristescu, George Alboiu) fiind mai rari. Aparitii pline de farmec, mister si abstrus le ofereau apoi desele intalniri ale unor firi atat de diferite si totusi unite printr-o tainica entropie: Ileana Malancioiu, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Marius Robescu, Daniel Turcea. Masa aceea, la care se intruneau, imi apare astazi ca o cina de taina a unor poeti teribil de tineri, invaluiti intr-o ceata fina, de un albastru delicat. In contrapondere, erau mesele zgomotoase, incarcate de veselie, ale scriitorilor ucraineni la care trona bonomul Stepan (Stiopka) Tcaciuc.

Inchise cu tandrete in amintirile scriitorilor vor ramane fulguind printre mese si blajina doamna Candrea, „sefa“ de sala, cu zambetul mereu pe buze, ingaduitoare si ocrotitoare, ca si madam Tereza care purta prin salon aroma cafelelor, sau zvarlugile Miti si Reli, sau visatorul chelner Mihai, acesti oameni serviabili care creau si ei, fara sa stie, o frantura din atmosfera acestui restaurant.

Printre obisnuitii localului erau apoi dramaturgul Dan Tarchila flancat de actorul-poet Dinu Ianculescu, doamna Georgeta Mircea Cancicov in compania Rodicai Ojog-Brasoveanu si a Ilenei Filip, criticul literar Cornel Regman in anturajul vreunui „cerchist“ (ca I. Negoitescu, I. D. Sarbu) sau a poetului C. Olariu. Afinitati disociate il aduceau pe acesta din urma si in compania actorului-anglist Dorin Dron, a prozatorului snagovean Costica Georgescu sau a poetului Pan Izverna. „Generalul“ Laurentiu Fulga era vazut de obicei in societatea prozatorilor Nicolae Jianu si Nae (Nicolae) Margeanu, a lui Romulus Vulpescu, Banu Radulescu, in timp ce singuraticii care calatoreau in transa de la o masa la alta ii sacaiau pe cei izolati in nesociabilitate. Cativa boemi cu raca sau piper la vorba dadeau restaurantului o viata mai picanta: de pilda „galagiosii“ Igor Grinevici, Octavian Stoica, Ion Iuga, graficianul-poet Florin Puca, poetul baladist Tudor George, numit indeobste Ahoe, care adesea vorbea in versuri rimate, improvizand sonete si strigand cele mai grozave lozinci sub ochii „observatorilor“ Securitatii strecurati pretutindeni (taman cand nu se astepta nimeni, izbucnea deodata strigatul: „Ahoe! Aho-aho-ahoe! Traiasca partidu' c-a-nghitit guvidu'!“ si alte minuni de acestea). Varfurile comuniste, in frunte cu Ceausescu, se temeau pur si simplu de scriitori, de faptul ca ar putea intra in colimatorul oamenilor de cultura din toata lumea, cu care scriitorii romani aveau permanente legaturi de prietenie si de solidaritate. De altfel, era indeobste cunoscut faptul ca la conferintele nationale ale scriitorilor, acuzatiile aduse de scriitori membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist Roman ca si intregii politici comuniste erau atat de vehemente si rostite atat de direct, incat fortele Securitatii i-ar fi putut aresta in masa pe toti scriitorii – dar cu ce urmari catastrofale pentru conducerea statului comunist! Restaurantul scriitorilor era asadar si el un veritabil nucleu al opozitiei politice si al rostirii libere, pe care il cautau cu ascuns orgoliu si cu satisfactie nu numai scriitorii, ci si oamenii de arta: muzicieni, pictori, actori si, in general, intelectualii de rasa.

Vrand-nevrand, intr-un asemenea context se alcatuia zi de zi si un rai al vorbelor de duh, al farselor amicale, al unor posibile legende si aure, dar si fermentul necesar creatiei si optimismului, increderii atat de absente altminteri in viata cotidiana a romanilor. Caci prin tot ce a imbratisat cu dragoste intre zidurile ei, Casa Scriitorilor a contribuit fara doar si poate la cea mai importanta menire a obstei scriitoricesti din anii opresiunii comuniste: la pastrarea demnitatii si a credintei ca obstea trebuie sa lupte fara teama pentru afirmarea adevarului si dreptatii intr-o tara terorizata de frica si orbita de minciuna. O admirabila solidaritate a luat nastere atunci, in deceniile acelea, ca un posibil model pentru intreaga suflare a romanilor.

Dar mai canta-vei vreodata pentru mine, dulce corn?

Pium desiderium!

Indata dupa cladirea Casei Scriitorilor urmeaza azi proaspat deschisa (1980) prelungire a Bulevardului Dacia, pe terenul-gradina cu copaci inalti, batrani, unde, pana la 1945 fusesera gradina si casa cneazului Moruzi, astfel ca azi Bulevardul Dacia leaga direct Piata Romana de Calea Grivitei. Inainte vreme aici se aflau, din Piata Romana pana la Calea Victoriei, trei strazi mai inguste: Nicolae Iorga, Fundatiei si I.C.Frimu (azi H. Coanda), acestea doua din urma continuari ale strazilor mai mari cu aceleasi nume, ce coteau spre dreapta. Candva, peste drum de Casa Scriitorilor, pe Calea Victoriei, acolo unde azi se afla un teren viran, un mic parc doar cu pajiste si cu o statueta, se mai gaseau cateva case mizere si un fel de sopron in care la sfarsit de saptamana dansau servitorime si militari. Am notat acestea pentru a ne da seama inca o data de marile discrepante edilitare din Bucuresti, prelungite pe alocuri pana azi. Si asta, unde? In fata unor institutii de cultura, a unor cladiri ce adaposteau un sediu al scriitorilor, unul teatral si unul al Academiei Romane!

De aici, de la Bulevardul Dacia vom parcurge iarasi un segment important al Caii Victoriei, pana la strada G-ral Gheorghe Manu (fosta Cosma, apoi Victor Emanuel, apoi, pana in 1990, Dumitru Lemnea).

Pe partea dreapta, chiar in colt (pe Calea Victoriei, la nr. 174) se inalta cladirea Teatrului satiric „Constantin Tanase“.

Aici, afirma Gh. Crutzescu, intr-o cladire anterioara, ar fi fost la sfarsitul secolului al XIX-lea cuibul celui mai „original“ dintre boierii Neculesti: Cata Neculescu, om cu pretentii de cantaret bisericesc si calaret neintrecut. Ulterior, pe acest perimetru s-a inaltat Casa Cesianu (Costica C. Cesianu – apud G. Potra), actuala cladire a teatrului, unde in anii 1941-1944 a fost sediul Legatiei Germane. Fireste, imobilul a suferit o seama de modificari importante pana la aspectul actual.

Tot pe aceasta parte, la nr. 176, dupa teatru, exista inca o cladire veche, neaspectuoasa, cu un etaj, in care functioneaza o Policlinica si in care s-a aflat din 1924 si pana in 1948 Institutul de fete „Moteanu“, scoala particulara a pedagogului Constantin C. Moteanu, care a functionat aici intre anii 1902-1948 (intai a functionat intr-o cladire frumoasa de pe strada Cosma nr. 5, in perioada 1902-1924, cladire unde a fost mai de curand – prin 1960-1970 – Liceul de Geografie de pe strada Lemnea.

Despre Biserica Sf. Nicolae Tabacu, Gh. Crutzescu avanseaza un istoric greu de crezut, care suna asa: „Am ajuns la Sfantul Nicolae Tabacu. Dupa traditiune, biserica a fost ridicata, mai intai, de lemn, de un mocan anume Niculai care-si pastea oile prin aceste locuri si care, murindu-i oile, s-a apucat de tabacarie. Mai probabil este, insa, ca biserica a fost cladita, sau poate numai reparata, pe la 1710, de un oarecare Dima Tabacul (tabacarul), care-i va fi pus hramul Sfantului Niculae. Un oarecare Popa Cosma, de la care si-a luat si mahalaua numele, il va fi ajutat sau va fi fost unul din primii slujitori ai bisericii, vorba este ca mult timp lacasul a fost cunoscut sub numele de Biserica Popa Cosma“. Ion Ghica aminteste si el de aceasta biserica „Sf. Niculae cel Sarac din strada Victoriei“, cum noteaza el. Incepand de la biserica se intinde apoi un mic parc cu copaci inalti, de data mai recenta, caci inainte fusesera doua locuri virane, unul cultivat cu cartofi si patlagele rosii, celalalt folosit si pentru trageri militare. Pe primul loc, cel de langa biserica, existase casa fosta Golescu, preluata, pana la daramare, de profesorul universitar, politicianul si juristul Aristide Pascal (1827-1900), iar pe celalalt loc, dinspre strada Iorga, fusese Casa „Slatineanu“, fosta „Burchi“.

Dupa strada Iorga, chiar in fata cu aripa avansata a Casei „Vernescu“, pe Calea Victoriei nr. 188, colt cu strada Iorga, se afla impunatoarea Casa „Gradisteanu“, numita asa datorita celui ce a ridicat-o, politicianul si literatul Petre Gradisteanu (1839-1921), edificiu construit dupa 1870 si restaurat in 1896 de fiul sau Ionas Gradisteanu (1861-1932). Interioarele cu scari monumentale, cu lambriuri din diverse esente de lemn, sunt de o remarcabila armonie stilistica, vadind bunul gust al constructorului, despre care din pacate nu stim nimic. Despre Petre Gradisteanu se stie ca era politician, avocat, gazetar (in 1873-1876 a fost in conducerea publicatiei Revista contimporana impreuna cu V. A. Urechia, Anghel Demetriescu, D. Aug. Laurian, St. C. Michailescu), literat, om de teatru (a scris, tradus, adaptat piese de teatru, precum Revizorul lui Gogol, iar in 1898 a fost directorul Teatrului National, apoi director general al Teatrelor). Undeva, Bacalbasa ii face un scurt si concludent portret: „Petre Gradisteanu, venit de curand de la Paris, tanar talentat, cu avere, cu cultura literara, de vita boiereasca si plin de temperament“.

Incepand de la aceasta frumoasa cladire pana la strada G-ral Gh. Manu se insira, pe partea dreapta, cateva case vechi, dintre care unele deosebit de importante pentru istoricul orasului Bucuresti.

Chiar lipita de casa Gradisteanu, calcan in calcan, se mai pastreaza si azi asa-numita Casa „Tomescu“, cladire cu doua etaje ridicata dupa 1871 de doctorul Toma Tomescu, asezata cu fatada spre nord, cu intrarile pe ingusta fundatura Dr. Tomescu. Vechea casa are azi, spre Calea Victoriei, un mic atelier de croitorie, in care se intra direct din Calea Victoriei, urcand cateva trepte ce uratesc aspectul foarte umblatei artere bucurestene.

Dupa fundatura Dr. Tomescu, intr-o curte cu grilaj de fier, pe Calea Victoriei nr. 192 si la nr. 194, se mai pastreaza in conditii excelente doua case foarte vechi, din prima jumatate a secolului al XIX-lea, ce fusesera o mandrie a Podului Mogosoaiei. Casa „Manu“, din Calea Victoriei nr. 192, este o cladire in stil neoclasic francez ridicata in anul 1843 pentru marele logofat Alecu (Alecuta) Florescu si cumparata de la acesta in 1868 de Constantin I. Manu (1836-1907), senator si prefect al Capitalei. Casa „Cleopatra Trubetzkoi“ din Calea Victoriei nr. 194, constructie conceputa tot in stil neoclasic francez, a fost ridicata la inceputul secolului al XIX-lea, proprietate a lui Ioan Faca, apoi, dupa moartea sa survenita in 1810, a fiului acestuia, paharnicul Manolache Faca. Cladirea, cu intrarea prin spate, era pentru acele vremuri foarte aratoasa si incapatoare, dovada ca o scurta vreme, in 1810, a stat in ea (ca oaspete?) „graful“ polonez Camenski. In 1840 casa lui Manolache Faca, aflat in divort si ahtiat dupa bani pentru o noua casatorie, cu Anica Racovita, a fost cumparata de printesa Cleopatra Trubetzkoi, nascuta Ghica, si, dupa moartea printesei (1876), a fost vanduta la licitatie doamnei Nica Nenciu Capitanovici, fosta sotie a lui Petre Gradisteanu, remaritata cu un Theodor Capitanovici. Despre aceasta, Gh. Crutzescu spune ca era cea mai eleganta femeie din Bucurestii sfarsitului de veac XIX, foarte frumoasa si cheltuitoare. Dupa razboi casa a adapostit Asistenta si Ocrotirile Sociale, iar in 1948 a fost „donata“ statului. Ulterior aici a functionat, prin anii 1961-1970, Centrul de Cercetari Fonetice si Dialectice al Academiei.

Dar ceea ce confera o aura romantica acestei cladiri e faptul ca de la 19 decembrie 1846 pana in 4 ianuarie 1847 aici a locuit si a oferit un recital in cerc intim celebrul pianist si compozitor Franz Liszt, oaspete al bucurestenilor, aflat in drum spre Rusia.

Tinand partea stanga a Caii Victoriei in sus spre Piata Victoriei, indata dupa Bulevardul Dacia, se desfasoara intinsa gradina si cladirile ce le detine pe Calea Victoriei nr. 125 Academia Romana.

Institutie de varf a stiintei si culturii romanesti, Academia Romana a luat nastere ca o incununare a catorva secole de incercari de a se injgheba in Tara Romaneasca si Moldova o forma organizata de activitate culturala de nivel superior, intai de toate prin scoala. Preocuparea pentru o asemenea scoala porneste inca de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. In 1561, sub domnia lui Despot Voda, ia fiinta Academia de la Cotnari, iar in 1641, Vasile Lupu infiinteaza la Iasi „Academia Vasiliana“, cu dascali trimisi de la Kiev de mitropolitul Petru Movila. Mult mai tarziu, in 1835, domnul Moldovei Mihail Sturdza intemeiaza tot la Iasi vestita „Academie Mihaileana“, scoala superioara cu opt clase. In Tara Romaneasca, in primele decenii ale secolului al XIX-lea se pun apoi bazele unei forme superioare institutionalizate, „Societatea literara“, prin osardia unor personalitati ca Ion Heliade-Radulescu, Dinicu Golescu, C. Campineanu, N. Vacarescu s.a. Dar numai dupa Unirea Principatelor a devenit acuta intemeierea unei institutii care sa asigure in primul rand unitatea limbii, ca si promovarea stiintei si literelor. Acum ia nastere nucleul initial al Academiei: Societatea Literara Romana (la 1 aprilie 1886), transformata in 1867 in Societatea Academica Romana, si in sfarsit, in 1879, in Academia Romana. Tot in acei ani, in 1867, a fost fondata si Biblioteca Academiei, adapostita la inceput in fosta Casa „Bellu“, apoi in modernul edificiu din fundul parcului, inaltat in 1936-1937 dupa proiectul arhitectului Duiliu Marcu. As mai adauga doar ca Academia Romana a demarat la inceputurile ei cu preocupari strict de limba, filologice, (precum elaborarea ortografiei, gramaticii, a unui dictionar complex al limbii romane), pentru ca treptat sa-si largeasca aria de cercetari, in domeniul istoriei, medicinei, matematicii, chimiei, fizicii, geografiei, biologiei, dreptului, psihologiei etc., pana la economie, atomistica s.a.

Complexul de cladiri al Academiei era alcatuit pana in anul 1980 din trei cladiri vechi, dintre care doua amenajate la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru Academie, precum si o cladire mai noua, construita in 1936-1937 si care cuprinde uriasa biblioteca a celui mai inalt for stiintific si clutural al tarii. Dintre cele trei cladiri vechi, una, in care existau cateva dintre birourile administratiei, a fost demolata cu prilejul taierii in prelungire a Bulevardului Dacia, in 1985. Aici, pe latura sudica, s-a inceput in 1990 construirea unei cladiri moderne, cu sase etaje, a carei destinatie nu ne este cunoscuta inca. Cladirea principala a Academiei, cea orientata cu fatada spre sud, deci spre parc, este o constructie cu subsol, parter si etaj, decorata in partea centrala cu patru pilastri de profil doric, avand intrarile la stanga si la dreapta corpului central, mai ridicat, in care se afla sala de intruniri si de conferinte. Cea de a treia cladire este fosta casa Bellu, anterior casa Stanuta Cesianu, iar mai demult proprietate a unui anume Slatineanu. Cladirea cea mai noua a ansamblului este cea care adaposteste Biblioteca Academiei, despre care am mai amintit.

De la strada Mihai Moxa, fosta pe vremuri Sf. Voievozi, apoi Barbu Catargi, pana la strada G-ral Gh. Manu (fosta Lemnea) exista doar doua edificii mai importante: Casa Vernescu (pe Calea Victoriei la nr. 133) si masiva cladire a Ministerului Constructiei de Masini – Ministerul Mertalurgiei si Constructiilor de Masini (tot la nr. 133).

Dupa doua case modeste, cu etaj, prima mai retrasa (pe Calea Victoriei nr. 127) si o a doua casa asezata perpendicular pe Calea Victoriei (la nr. 131), urmate de o mica gradina cu castani batrani in care s-a amenajat dupa 1991 o gradina-cafenea a scriitorilor (inchisa in 1994), urmeaza vechiul si frumosul palat numit Casa „Vernescu“, in incinta caruia se afla din anul 1990 sediul Uniunii Scriitorilor din Romania. Construit cam pe la 1820, in stil eclectic francez, era una dintre cele mai spatioase cladiri din Bucuresti si apartinea marelui logofat al dreptatii Filip Lens. Dupa moartea acestuia, casa e cumparata la un pret derizoriu de Ministerul de Razboi si aici s-a instalat intai o unitate militara, apoi chiar Ministerul de resort. Din 1886 insa, vechea si neglijata cladire Lens devine proprietatea politicianului liberal-moderat Gheorghe Dim. Vernescu (1829-1900), numit familiar si Guna, „unul din bogatasii Munteniei“, cum afirma memorialistul V. Bilciurescu. In chiar primii ani ca proprietar, Guna Vernescu, doctor in drept, cu studii facute la Paris, si care ajunsese pe rand senator, deputat, apoi ministru la Interne, solicita arhitectului Ion Mincu sa restaureze cladirea. Restaurarea, efectuata intre 1887-1889, a dat o infatisare aparte, de o mare frumusete, palatului, astfel incat vechea cladire a prins o noua viata, stralucitoare. Holul de forma eliptica, impunatoarea scara interioara spiralata, de marmura, si coloanele masive, mururile interioare pictate de G. D. Mirea, ca si decoratiunile ulterioare, terminate in 1897, ofera aspectul absolut impresionant al palatului asa cum se infatiseaza si azi. Iata de ce perpetuarea denumirii de Casa „Vernescu“ ni se pare cat se poate de potrivita si fireasca, de vreme ce acest barbat de aleasa educatie si cultura care a fost Vernescu, acest politician si legislator cu vederi largi, spirit patrunzator si abil, si-a putut vedea bunul gust incununat in noul vesmant al vechii case Lens.

Dupa moartea distinsului om politic, cladirea a primit diverse destinatii pasagere, printre care si aceea de sediu al Ministerului Industriei si Comertului (1930-1937), apoi o vreme sediu al Ministerului Economiei Nationale (prin anii 1945), iar din 1990 sediu al Uniunii Scriitorilor, oferita de Guvern ca o compensatie reparatorie pentru rapirea de catre autoritatile comuniste a vechiului sediu al scriitorilor, un splendid palat de pe Soseaua Kiseleff (nr. 10).

Ca sediu al Uniunii Scriitorilor, palatul a gazduit diverse expozitii de pictura, conferinte, intruniri literare, lansari de carte, microrecitaluri literare si muzicale, iar din 1994, cand s-a inceput o noua refacere si consolidare a cladirii, in saloanele ei de la etaj a luat fiinta un luxos Cazinou, unde s-au organizat diverse intruniri interne si internationale, precum si cele de bridge, prezidate de presedintele Uniunii Scritorilor, Laurentiu Ulici, el insusi un pasionat jucator de bridge.

Asa cum am mai amintit, tot la nr. 133 se afla, mult retras fata de aliniamentul Caii Victoriei, cladirea Ministerului Industriei Constructiilor De Masini, construita in 1935, edificiu modern care a gazduit dupa 1990 si sediile unor reviste, precum saptamanalul AS al scriitoarei Sanziana Pop.

De aici, de la strada G-ral Gh. Manu, vom parcurge ultimul segment al Caii Victoriei, pana la terminarea ei in Piata Victoriei.

Urmand sistemul de pana acum, ne vom continua drumul intai pe partea dreapta.

Casa „Dissescu“. Asadar, de cum trecem strada G-ral Manu, chiar pe colt vom observa (pe Calea Victoriei, la nr. 196) o casa relativ scunda, cu un etaj, de un stil mai putin obisnuit, cu fatada cu intrare si o curte ingusta spre strada G-ral Manu, si o latura iesita pana la trotuar, pe Calea Victoriei. Toata cladirea pare scufundata binisor in pamant, si chiar este, de vreme ce ferestrele parterului incep pe la nivelul genunchiului trecatorului, iar in curticica trebuie sa cobori usurel. La etaj, ferestrele sunt mai putine decat la parter, insa mai mari si mai inalte, imbucand si cate un foisor sau loggie cu colonete delicate, ce alcatuiesc un mic ansamblu brancovenesc. Casa a fost construita intre 1910-1912 dupa proiectele arhitectului roman Grigore Cerchez si ale arhitectului francez A.C. Clavel si a apartinut juristului Constantin Dissescu (1854-1932), profesor universitar de Drept constitutional, ministru de Justitie, autorul primului curs romanesc de drept constitutional. Se pare ca terenul pe care a fost cladita casa apartinuse inainte familiei Plagino si ca in primii ani cladirea mai purta fara temei denumirea de Casa „Plagino“, cum specifica si Gh. Crutzescu. Dupa moartea lui Constantin Dissescu, aici a functionat o vreme Institutul de Cultura Italiana (prin anii '38), apoi, dupa cel de al doilea razboi mondial, Institutul de Istorie a Artei s.a.

Indata dupa Casa „Dissescu“, retrasa mult, se afla apoi, pe Calea Victoriei la nr. 198, Biserica „Sfantul Vasile“, cu hramul „Sf. Vasile cel Mare“, lacas despre care Crutzescu noteaza: „biserica fara istorie. Despre cea veche nu se stie nimic; cea de azi a fost «zidita din nou», cum spune pisania, in 1847, de catre «Caminarul Toma», de buna seama Toma Baltag“. Iata insa ca cercetatorul Virgiliu Teodorescu, de care am mai amintit, aduce unele precizari si anume: „Prima constructie a fost ridicata din zid la sfarsitul secolului al XVIII-lea – inceputul secolului al XX-lea. Deteriorata la cutremurul din 1838, a fost rezidita inainte de 1847 si restaurata in 1889“.

Dincolo de biserica se insira apoi trei case vechi: o fosta casa boiereasca fara etaj (Calea Victoriei, nr. 200), apoi, la nr. 202, una cu etaj si un mic balcon sustinut de doua cariatide, cu fatada ornamentata in stuc, imitand casele cu pretentie, despre care stim doar ca a apartinut, cum afirma Gh. Crutzescu, unui Stefanescu-Savigny si ca dincolo de intrarea boltita, in fundul curtii, se poate vedea „o stranie si pitoreasca casuta cu crenele“. Insa despre aceasta casa alte surse (v. Fl. Georgescu, St. Ionescu, M. Cantili –, Bucuresti, p. 58) arata ca a fost cladita pe la mijlocul secolului al XIX-lea si apartinea familiei Caragea, dovada ca pana la inceputul celui de al doilea razboi mondial ferestrele mai aveau deasupra herburi princiare, iar pe acoperis se putea vedea un cavaler de tinichea cu modeste blazoane voievodale, iar intrarea boltita ducea intr-o curte interioara unde erau bucatariile si dependintele pentru surugii. Prin anii 1950-1970, intr-o incapere din fata a existat atelierul unui croitor Stoica, foarte cautat de bucuresteni. Indata dupa aceasta casa, urmeaza inca o cladire veche, cu etaj, avand intrarea pe strada Orlando, fosta proprietate a Zoitei Cantacuzino (1822-1884), nascuta C. Florescu, sotia lui Matei Leonte Cantacuzino (1821-1863). Intr-o vreme (anii 1953-1965) in fostul salon boieresc a functionat o cantina. Sic transit gloria mundi!

Dupa strada Orlando (fosta, candva, Putul de Piatra) pana la strada Grigore Alexandrescu, gasim apoi o casa veche cu etaj, in care se afla inainte de razboi farmacia Voitonovici, iar dupa razboi pravalia de la parter a gazduit multa vreme un „Aprozar“, azi fiind un magazin particular cu profil indecis. Apoi un bloc de sase etaje, cu doua mici magazine la parter, ridicat in locul casei lui Matei Colceag, cumnatul bogatului boier Filip Lens, casa care in 1800 se numara printre ultimele de pe Podul Mogosoaiei, caci aici se asezase bariera nordica a orasului.

Dupa alte doua case vechi – prima, o casa cu curte si cu gradinita de flori in fata, purtand data de 1865, si a doua, tot cu curte (asfaltata) si cu balcon la etaj, ambele case cu grilaj de fier inspre strada –, urmeaza, iarasi, un bloc foarte nou, si acesta cu mici pravalioare la parter: o tutungerie, o croitorie, un magazin „Apicola“ etc., bloc inaltat pe locul fostei Case „Bals“, demolata pe la 1936.

In chip ciudat, tocmai cladirea ce urmeaza (la nr. 216), mult inaintata in strada, la vreo jumatate de metru de rigola Caii Victoriei, si avand fatada cu intrare spre sud, ne va interesa mai mult. Imobilul, cu doua etaje, e relativ nou, de pe la 1910, si a gazduit din 1915 Liceul particular „Sf. Gheorghe“, mutat aici tot de pe Calea Victoriei, dintr-o cladire demolata impreuna cu altele aflate pe locul unde s-a ridicat Palatul C.A.M., devenit apoi sediul C.S.P. Timp de multi ani, dupa razboi, cladirea de la nr. 216 a fost folosita de o scoala cu profil sportiv, apoi de o facultate tehnica.

In continuare, pe Calea Victoriei la nr. 218 se inalta moderna cladire in care functioneaza azi Institutul de Proiectari Constructii Masini Grele S.A., construita in preajma izbucnirii celui de al doilea razboi mondial. Si, in sfarsit, pe Calea Victoriei la nr, 220, o cladire cu aspect mai vechi, cu doua etaje, colt cu strada Grigore Alexandrescu, in care isi are birourile Institutul de Cercetari si Proiectari pentru Petrol.

Urmand acelasi segment al Caii Victoriei, de data asta insa pe partea stanga, vom nota prima cladire (nr. 139), la intersectia cu strada G-ral Manu (fosta Lemnea), un bloc cu cinci etaje, la parterul caruia se afla un restaurant („Podul Mogosoaiei“) si o cofetarie cu o mica terasa spre Calea Victoriei. Blocul a fost construit in secolul al XX-lea pe locul fostei Case „Racovita“. Despre acest Racovita stim doar ca avea salon deschis in care se mai fuma ciubuc si ca era un om foarte scund, cu purtari si vestimentatie socante, caraghioase, poreclit Cavaler Gandac.

Indata dupa acest bloc ni se infatiseaza in toata splendoarea ei, la nr. 141, Casa-muzeu „George Enescu“.

Monumentala cladire in stil baroc francez (Ludovic al XVI-lea) a fost inaltata in anul 1900 dupa proiectul arhitectului si urbanistului Ion D. Berindey (1871-1928), cel care a proiectat si Palatul Culturii din Iasi, casa generalului Arion Eraclie, Muzeul Kalinderu, Palatul Comisiei Dunarene din Galati, Hipodromul Baneasa. Casa a fost cladita pentru politicianul conservator, ministrul de Finante Gheorghe (Gogu) Gr. Cantacuzino, poreclit Nababul pentru uriasa sa avere. As mai nota aici ca impresionantul edificiu a inlocuit vechile case ale lui Grigore Cantacuzino, tatal Nababului. O vreme casa-palat a adapostit Presedintia Consiliului de Ministri, iar in casele din spate a locuit George Enescu, apoi, din anul 1955, a devenit sediul Uniunii Compozitorilor din Romania si Muzeul „George Enescu“. Muzeul ocupa, pe langa palat, si o aripa cu mai multe etaje, pe latura nordica, precum si cateva constructii de agrement legate fantezist de palat prin scari largi, sinuoase, arcuite, si terase. Cladirea, mult retrasa fata de aliniamentul Caii Victoriei si avand in fata rampei largi cat o curte incapatoare un impresionant gard negru, inalt, de fier forjat, cu motive spiralate si lampioane, prezinta o fatada intr-adevar somptuoasa, cum si-a dorit-o bogatul amfitrion. Cele patru niveluri – subsolul, parterul cu ferestre in arc de cerc si balcoane de piatra, etajul intai cu ferestre dreptunghiulare si cu mici balustrade de fier forjat, mansarda cu frumoase lucarne decorate cu gust, toate acestea adaugandu-se unui corp central usor iesit in afara – alcatuiesc o compozitie de o rara armonie. Intrarea centrala impunatoare, spre care converg de pe laturi cate un corp de scari cu trepte de marmura, e strajuita de doi lei de piatra si ocrotita, deasupra de o mare copertina de sticla si metal imaginand o uriasa carapace de scoica. Frontonul central este scos in evidenta apoi, in sus, si de taietura aparte a ferestrei de deasupra copertinei, avand o bogata decoratie baroca, iar la nivelul etajului al doilea (mansarda) se imbina armonios figuri alegorice, vase, ghirlande, ce alcatuiesc un intreg demn de admirat. Interioarele, axate toate pe o mare sala centrala sustinuta pe coloane de marmura roz, sunt pictate de Vermont si Mirea, si ofera ochiului aceeasi placuta impresie de tihna, belsug si maretie.

E un palat ce poate starui in memoria oricarui strain ce a poposit prin Bucuresti. Din pacate, Capitala noastra e prea saraca in asemenea edificii cu care ne putem mandri, am pornit prea tarziu pe drumul inaltarii ei, in vreme ce marile capitale europene de mult cunosteau binefacerile civilizatiei si artei arhitectonice. Iar peste toate, anii de totalitarism „socialist“ carmuiti de gusturile unor inapoiati, ne-au mai si pocit orasul, demoland otova si uratind totul cu fioroasele cutii edilitare numite blocuri.

De aici pana in strada Frumoasa (numita asa fiindca „la casa Nababului cea veche, s-au vazut cele dintai ferestre cu geamuri dintr-o bucata“, cum noteaza Crutzescu), chiar la intersectia ei cu Calea Victoriei se afla si azi un imobil lung si urat, cu cinci etaje si cateva magazine la parter, ridicat tot dupa daramarea vechilor case mostenite de Cantacuzino-Nababul, deci dupa 1900. Intrarile in acest imobil cu aspect de casa de raport sunt pe strada Frumoasa si singurele lucruri care atrageau ochiul in anii 1960-1980 au fost magazinul alimentar din colt si un mic centru de carne de alaturi, unde gospodinele din preajma puteau vedea cand si cand cate o halca de vita sau una de porc, obtinute dupa lungi „cozi“ facute din zorii zilei.

Peste drum exista un fel de parculet, strajuit numai pe pargini de cativa copaci, pentru ca la mijloc e batatorit de picioarele copiilor veniti aici sa se dea uta in cele cateva leagane sui sau, cei foarte mici, sa se joace intr-un miniscul cadru cu nisip. Aici, la nr. 145, era pe la 1875 casa marelui bogatas moldovean Weissa, demolata indata dupa primul razboi mondial. Apoi, dincolo de parc, lipite una de alta, se insira casa de la nr. 147, ce fusese un mic „hotel particulier“ – cum aminteste gazetarul de mondenitati Claymoor, alias Misu Vacarescu (1843-1903), unul dintre fiii poetului Iancu Vacarescu devenit meteoric o celebritate pe vremea lui I.L. Caragiale, datorita cronicilor sale intitulate Carnet de High-life si Echos mondains aparute in L'Indépendance roumaine –, apoi casa de la nr. 149, o fosta casa boiereasca.

Urmeaza, pe Calea Victoriei la nr. 151, colt cu strada Sevastopol, o intinsa gradina cu copaci foarte inalti si batrani, si o cladire cunoscuta sub numele de Casa „Cesianu“.

Ea a fost ridicata pe locul unei mai vechi case Filipescu (Iancu Filipescu Buzatul?) devenite apoi proprietatea diplomatului Costica C. Cesianu (1887-?) si in care se afla azi Muzeul de Numismatica al Capitalei. In gradina casei au fost adunate si o seama de inscriptii in piatra, marturii arheologice de pe raza orasului Bucuresti.

Aici insa as fi tentat sa-mi exprim o nedumerire. Iata, exista in chip abstrus documente sau marturii despre cladiri cu totul insignifiante (precum aceea de pe Calea Victoriei nr. 202 si altele), in vreme ce despre cladiri importante, mari, ca Muzeul George Enescu sau Casa Cesianu, saracia de informatii este de-a dreptul dezarmanta. E drept, in unele cazuri, ca acela al Muzeului George Enescu, documentatia se impotmoleste in informatiile mincinoase sau incomplete, elaborate anume in anii comunismului, in legatura cu prezenta lui George Enescu in acest palat. Cat priveste umila casa de la nr. 202, eu unul raman la opinia ca ea e mai degraba un kitsch edilitar, asa cum existau cu sutele in Bucuresti la sfarsitul secolului trecut, case ridicate de negustori de rand, insa cu orgolii nestapanite, imitand pe marunt, pe pungi subtiri, marile si somptuoasele case boieresti. Bucurestenii mai pastreaza si azi cateva din acele monstruozitati ale prostului gust, cascioare cu mici coloane de ipsos lipsite de noima, cu ornamentatie in stuc, de un tembelism absolut, arcade meschine de stiluri total diferite, demonstratii infricosatoare ale prostiei umane. Pe alt plan, un gen de asemenea kitsch a inflorit din pacate astazi si la sate, unde parvenitii de ultima ora isi ridica, plini de ifose si satisfactie, casoaie cu ferestre gotice, cu coloane dubioase, ghirlande si turnuri cu creneluri, elemente vazute de ei prin filme de epoca sau prin reviste, ori poate chiar culese pe viu cu prilejul unor calatorii de bisnita ordinara. Vorba marelui intelept german: „Es ist nichts Schreklicher, als eine tätige Unwissenheit“. Fereste-ne, Doamne, de prostia agresiva! as zice eu.

De aici, de la strada Sevastopol pana in Piata Victoriei vom parcurge in sfarsit ultimul segment, cel de extrema nordica, al Caii Victoriei. Dar pana atunci sa ascultam si povestea strazii Sevastopol, asa cum ne-o relateaza Gh. Crutzescu: „In amintirile sale, D-rul Severeanu scrie ca in 1855, cand cu razboiul Crimeii, oamenii vorbind de greutatile ce intampinau armatele aliate in Crimeea, din cauza noroiului provocat de nesfarsitele ploi, au dat in gluma ulitei desfundate, care da in strada Buzesti, numele de Sevastopol, care mai tarziu a si fost recunoscut de Primarie ca nume oficial“. Asa o fi.

Asadar, pe acest ultim segment pe care-l parcurgem pe Calea Victoriei, vom vedea pe partea dreapta o masiva inchegare de blocuri noi, din cele ridicate pentru „stabarimea de partid“ din „epoca de aur“ ceausista, imense cutii locative cu un pospai de pretiozitate azvarlita in pretinsul stil al balcoanelor sau al partii superioare. Aceste constructii noi, demarate prin 1982 si menite a oferi o intrare considerata „spectaculoasa“ dinspre Piata Victoriei spre centru pe cele doua artere principale: Bulevardul Ana Ipatescu si Calea Victoriei, au inlocuit, pe langa cateva casute prapadite, si unul dintre frumoasele palate vechi din Capul Podului – marele Palat grigore p. Ollanescu.

Despre aceasta casa stim ca urma, candva, dupa o alta casa: „impunatoarea Casa Cantacuzino“, demolata probabil in preajma razboiului (1935), dovada locul viran din colt, sadit cu flori, pastrat pana la noile constructii din 1982. Palatul Ollanescu a fost inaltat pe la sfarsitul secolului al XIX-lea dupa proiectul arhitectului Ion D. Berindey, pentru Grigore P. Ollanescu (1848-1907), director al vamilor, efor al spitalelor civile, deputat si senator, fiul lui Pana Ollanescu si al Mariei Ghica. Acest Gr. P. Ollanescu este si autorul unor studii de specialitate in finante. Palatul era somptuos, cu trei niveluri – demisol, parter si etajul 1 –, la parterul foarte ridicat ajungandu-se pe o scara larga, de piatra, cu balustrada de fier forjat, aflata la fatada dinspre Calea Victoriei. Casa era amplasata intr-o curte mare, in mijlocul acesteia, astfel ca putea fi admirata atat din Calea Victoriei cat si din Bulevardul Ana Ipatescu. As mai pomeni ca palatul a fost construit pe locul unei case a poetului Grigore Alexandrescu, fapt ce a determinat autoritatile sa confere strazii apropiate numele poetului. Din pacate, si aici cinismul anticultural al regimului comunist si-a aratat coltii, parca in ciuda si razbunare, transformand prin anii 1950-1955 anumite incaperi in sali de cantina muncitoreasca. Si, vai, cate palate vechi din Bucuresti au devenit cantine, cate picturi murale din aceste cladiri somptuoase au fost deteriorate de aburii bucatariilor!

Mai departe, dupa acest palat a mai existat, tot pana la demolarile amintite, o cladire pe colt, ultima pana in Piata Victoriei, o casa incapatoare, insa tradand limitele unei minti de negustor lipsit de gust.

Pe partea stanga, trecand strada Sevastopol, a existat (pe Calea Victoriei, la nr. 155) pana in 1977, cand a fost daramata in urma puternicului cutremur din acel an, un mic palat cunoscut sub denumirea de Casa „Cerchez“, palat ridicat de arhitectul Grigore Cerchez (1850-1927) in 1888, dupa un proiect facut chiar de el. Despre Grigore Cerchez (Cerkez) trebuie sa spun ca era un barbat foarte agreat de protipendada bucuresteana, om cu vederi liberale, profesor universitar in Bucuresti, autor a numeroase proiecte arhitectonice bazate pe o conceptie profund nationala, dar si al primului proiect de reglementare a cursului Dambovitei (1880). Spirit elevat, cu gusturi alese, iubitor de arte, Grigore Cerchez, care era si inginer, si-a turnat toate aceste insusiri in aspectul propriei case, de care s-ar fi putut bucura pana si cel mai rafinat si pretentios ochi. Eu am vazut nu o data acest mic palat, admirabil si in aspectul lui exterior dar si in cel interior, in anii cat cladirea a fost sediul Uniunii Artistilor Plastici. Construita in stil gotic din caramida aparenta si piatra, ce-i dadeau un placut efect decorativ, infatisa interioare deosebit de rafinate, o sala de primire cu bolta cilindrica, cu panouri pictate si ornamente de asemenea gotice. Dupa moartea lui Grigore Cerchez, casa a schimbat multi proprietari, pana in 1951, cand a devenit sediul Uniunii Artistilor Plastici. O vreme aici a ramas un loc viran, lipit de un altul unde se injghebase un mic teren de volei, dupa care urmau doua casute prapadite, una cu balcon la strada, apoi casa veche din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ce apatinuse familiei Polizu-Micsunesti (tatal: Dumitru P.M., si fiul: dramaturgul, pictorul si compozitorul Mihai P.M, autorul muzicii la Somnoroase pasarele). Dupa aceste relicve modeste, urma apoi celebra gradina de vara a Casei „Ziaristilor“ (pe Calea Victoriei la nr. 163), cunoscuta ulterior si ca Restaurantul-gradina „Marul De Aur“.

Cladirea restaurantului, mult retrasa fata de Calea Victoriei, a fost ridicata in anul 1925 pentru principesa Elisabeta, viitoarea regina Elisabeta a Greciei. Dupa doi ani, in 1927, ea a fost insa modificata dupa proiectul arhitectului George M. Cantacuzino (1899-1960, mort la Viena), cel care a realizat modificari si la Palatul Mogosoaia. Executia a fost facuta pentru doamna Marie-Angèle Massart, nascuta Polizu, cum ne asigura Gh. Crutzescu, iar mai incolo a devenit sediul Clubului Marii Industrii, apoi sediul Uniunii Ziaristilor din Romania. Pana la cladirea moderna, discreta, se ajungea din Calea Victoriei pe o alee cu dale de piatra strajuita de delicate coloane albe ce inchideau bolte de trandafiri, iar in spatele casei se afla si se mai afla o gradina umbroasa, cu copaci inalti. Lateral, ansamblul mai avea si o gradinita cu un mic havuz central, gradinita inconjurata de un sir de colonete ce inchid o lunga loggie pe trei laturi. Cladirea, cu mici incaperi la etaj, la care se urca pe o scara interioara in spirala, ce pornea din antreul nu prea mare de la parter, avea jos doua saloane foarte spatioase, unul servind de sala de spectacole, celalalt de sala-restaurant si de receptii. Cladirea dispunea in partea dinspre gradina de o terasa destul de larga, acoperita, pentru zilele ploioase.

Pot afirma ca in anii '60-'80, aici veneau aproape seara de seara in special scriitori, pictori si actori, atrasi mai ales vara de racoarea binefacatoare a gradinii, dar si de specialitatile de zahana foarte variate. Printre clientii obisnuiti se numarau scriitorul Eugen Jebeleanu, colonelul-scriitor Gheorghe Pana, actorii Stefan Ciubotarasu, Ludovic Antal, Octavian Cotescu, Dorin Dron, sculptorul Gh. Apostu, pictorul Constantin Piliuta, frumoasa sculptorita Valentina Bostina inconjurata de numerosi confrati de breasla, pentru a aminti doar de cativa, apoi diversi fluturi de noapte si betivi notorii, fara un statut fix, care mi-au adus aminte de o intrebare hazlie pusa tare, intr-o noapte, de scriitorul Nicolae Velea unui musteriu slab si famelic: „Ba, scandurica, tu in afara ca bei, ce alta meserie mai ai?“.

Dar sa trecem mai departe. Dupa aceasta oaza ramasa ca vai de ea si azi, desi ascunsa in spatele zidului de blocuri noi intins pe toata lungimea Caii Victoriei pana in Piata Victoriei, mai exista pana prin anii 1980-1985 un vast parc cu pajiste si flori pitice, cu cativa brazi inalti, teren astazi disparut, pe care se inaltase Palatul Functionarilor Publici, cladire masiva, intinsa in arc, avand doua etaje, construita la inceputul secolului al XX-lea si distrusa de aviatia germana in 1944. Aici, in aceasta cladire, a locuit o vreme, cu chirie, Alexandru Vlahuta, intr-un apartament de la etajul intai, si tot aici ii primea adesea pe bunii sai prieteni Caragiale si Delavrancea, pe care „ii impartasea cu vinurile sale“ de la via proprie din Dragoslaveni, cum zice G. Calinescu in Istoria sa. Aici a apucat Vlahuta un incendiu, izbucnit la parter, care l-a speriat atat de tare incat a decis sa-si doneze statului colectia de tablouri N. Grigorescu.

Piata Victoriei (in vechime numita Capul Podului) mai ofera azi vederii doar un colt din gradina si anexele Spitalului Filantropia inspre nord-vest, iar in partea nord-estica masiva cladire a Palatului Victoria.

Monumentalul edificiu a fost construit dupa proiectele arhitectului Duiliu Marcu, in anii 1937-1938. Fatada lata de 100 m, indreptata spre vest si placata cu marmura alba, interioarele (cu un hol imens la parter, un salon de receptii la etaj si diferite cabinete de lucru), ca si gradina de vara din spate, alcatuiesc un ansamblu adecvat pentru menirea cladirii. Multa vreme edificiul a gazduit Ministerul Afacerilor Externe, apoi Consiliul de Ministri.

Aici trebuie amintit ca, pana in 1939, in fata aripii stangi a cladirii, chiar acoperind vederii aceasta aripa, a mai existat vechiul palat al Ministerului de Externe, o cladire cu adevarat impresionanta ca aspect. Vechea constructie a fost ridicata intre soseaua Bonaparte si strada Duiliu Zamfirescu intre 1901-1903, pentru politicianul conservator printul Grigore Sturdza (Stourdza), poreclit Beizadea Vitel, intrucat „fiind foarte voinic, un adevarat atlet, ridica un vitel in fiecare zi de cate doua si trei ori, chiar si dupa ce se facea manzat, adica pe masura ce crestea vitelul, cresteau si muschii beizadelei“, cum zice V. Bilciurescu. Gr. Sturdza era fiul fostului domnitor Mihail Sturdza si forta sa rar intalnita devenise legendara, dupa cum relateaza si Radu D. Rosetti in Amintirile sale, unde povesteste ca beizadeaua voia sa-l egaleze in fapte pe Milon din Crotona.

Palatul era intr-adevar frumos: asezat cu fatada spre nord, cu turnuri de colt si o mare bogatie ornamentala atat in exterior cat si in interioarele luxoase, devenise in scurta vreme o fala a Bucurestilor. Demolarea sa a fost, se pare, dictata de necesitatea ca Piata Victoriei sa capete amploarea celei dintai porti spre inima Capitalei, larga si cu perspective pana atunci doar banuibile.

Acest capat de drum in plimbarea noastra pe Calea Victoriei, si nu numai, imi ofera, vrand-nevrand, un excelent motiv de contrapunere a celor doua puternice sentimente opuse cu care au primit bucurestenii, in special in secolul nostru, uneori lentele, alteori rapidele, dar inexorabilele transformari ale vesmantului dragii noastre Capitale. Pe de o parte, o profunda parere de rau dupa tot ce a disparut, pe de alta bucuria de a-si vedea orasul primenit si facand incercari, adesea nereusite, de a se alinia marilor capitale moderne. Din pacate, Bucurestiul nu a avut si nu are o personalitate, un chip propriu, inconfundabil, el se afla azi mai degraba la cumpana dintre rafinament, sobrietate si prost gust, un amestec ce nu permite edililor, fie ei cat de abili, sa decida asupra unui posibil viitor urbanistic. Plangem, desigur, dupa strazile disparute, dupa atatea cladiri ce au insemnat candva tot atatea repere in amintirile orasului si care astazi nu mai sunt, ne rememoram cu durere si furie justificata acele zile si nopti cand au fost daramate fara nici o noima biserici vechi, edificii publice pe care orice cap luminat le-ar fi pastrat si ocrotit cu sfintenie, case memoriale, cartiere intregi cu tot parfumul lor inimitabil, plangem dupa cantecele ce ne-au insotit copilaria si adolescenta, dupa romantele strazilor si mahalalelor bucurestene – dar, in acelasi timp, nu se poate sa nu privim cu emotie cea de a doua incercare, har Domnului, reusita, de a lumina inca o data cursul nabadaioasei Dambovite, apoi aerarea unor artere bucurestene (lucrare generala inceputa inca din anii interbelici), modernizarea unor conceptii in arta urbanistica romana.

Aici, la capatul nordic al Caii Victoriei, au fost practic inmormantate doua bijuterii ale orasului: impozantul palat Ollanescu, proiectat de marele arhitect Ion. D. Berindey, palat inlocuit cu un corp de blocuri insipide, implantate acolo parca anume pentru a astupa deschiderea si perspectiva Bulevardului Ana Ipatescu si Caii Victoriei; si a doua bijuterie, mica dar de cert rafinament – Marul de Aur, opera arhitectului George M. Cantacuzino, o oaza de neuitat pentru toti bucurestenii, dar mai cu seama pentru boema Capitalei. Aceasta mica bijuterie a ramas inchisa, sufocata si redusa la cativa copaci batrani, intre peretii de beton si sticla ai unui alt mare corp de blocuri in care s-au cuibarit reci intreprinderi bancare, diverse fundatii rasarite ca ciupercile dupa ploaie, un restaurant fara har si alte baloane de sapun colorat, intr-o lume parca nedornica de ochiul rafinat al adevaratilor turisti, al celor iubitori de frumos si arta.

INDICE ONOMASTIC SI TOPONIMIC

Abu-Kureis: 7      Aszödi, Ioan: 75

Academia de la Cotnari: 172             AS (revista): 175

Academia Domneasca: 5                   Atanasiu, Nicky: 145

Academia Mihaileana: 172                Ateneul Roman: 43, 141, 144, 144-153

Academia Romana: 168, 172-173    Athénée Palace (vezi Hotel A.P.)

Academia Vasiliana: 172                    A.T.M. (Asociatia Oamenilor de Arta din institutiile de Arta si Muzica): 145

Adam, Ioan: 158                                  Automobil Clubul Roman: 43, 146

Adania, Alfons (Alf): 37, 80               Aviatiei (cartier): 100

Adriatica (blocul): 22, 133, 134        Agentia de Voiaj International: 159

Agarbiceanu, Ion: 62                           Bacalbasa, Constantin: 8, 14, 24, 43, 112, 159, 170

Albala, Radu: 38, 64                            Bacalbasa, I. 154

Albinoiu, George: 65, 80                    Baciu, Costel: 81

Albulescu, Mircea: 65, 80                  Baciu, Stefan: 63

Alcalay, Leon: 114                               Baconsky, A.E.: 51

Alecsandri, Vasile: 24, 92                   Bacovia, George: 62

Alessandrescu, Alfred: 62                  Baker, Josephine: 40

Alexandrescu, Grigore: 182               Bakos, Ferenc: 111

Alexandrescu, Grigore (dna): 150    Balaci, Alexandru: 75

Alexandrescu, Sica: 62                       Balota, Nicolae: 63

Alexandrescu, Sorin: 63                     Bals, Stefan (arh.): 135

Almasanu, Virgil: 63                            Baltag, Cezar: 184

Anderssen: 143  Banca Nationala: 147

Andi, Alexandru: 60                            Banca Natiunii: 131

Andricu, Mihail: 62                              Barba-n Halba: 87, 89

Anestin, Ion (Nuni): 80                       Barbirolli, John: 98, 151

Angelo: 143         Barbu, Eugen: 85

Anghel, Gheorghe: 62, 151               Barbu, Ion: 62, 127

Anghel, Ion (Nino): 38, 65, 80           Barbusse, Henri: 156

Antal, Ludovic: 65, 80, 185                Bariera Vergului: 110

Antim Ivireanul: 6                                Barker, Benjamin: 34

Antonescu, Carabus: 58                     Barul Athénée: 156;

Continental: 61;       Corsoletto: 44, 45;

Fu Chang: 124;         Italian: 44;

Spaniol: 160                  

Antoniu, Costache: 62, 145                          Baur, Hary: 40

Apostu, George: 38, 62, 63, 65, 185 Bacania Carada: 115; Coltescu: 130, 140

Argetoianu, Constantin: 8, 13, 40, 127 Baicoianu, Constantin (arh.): 147

Aro: 28                 Balasa, Sabin: 63

Arghezi, Tudor: 41, 51, 62, 98           Balaceanu, Constantin: 106

Astalos, (Astalos), George(s): 38, 65    Baleanu, Grigore (vornicul): 117

80, 84                    Baltateanu, N.: 62, 95

Baneasa/zona, cartier/: 3, 22, 29 Bossel/vezi Teatrul B./

Baratia/mahala, turn/: 99, 100, 102      Bosneag: 38

Barna, Vlaicu: 166                                Bostina, Valentina: 65, 185

Balta de la Carvasara: 102                  Botez, Demostene: 62

Beer/ cantareata/: 24                         Botez, Titi: 29

Beligan, Radu: 62, 80, 145                 Botta, Emil: 62

Bellu, Barbu: 150                                 Boucher, A.: 162

Bellu, Stefan:/logofatul/: 107           Boulletin Lingvistique: 142

Bellu/cimitirul/: 19                              Bouqet, M.: 36

Beniuc, Mihai: 51, 52                          Boureanu, Radu: 165, 166, 184

Berindey, Ion D./arhitect/: 178, 182 Bourgeois, Edouard: 126

Bernard, Sarah: 40                               Bradeau, Théophile/arh.: 155

Bertola, Clody: 62                                Braseria Cina: 144, 157

Bertola, Luciano/Lucien/: 117          Bratescu-Voinesti, I.Al.: 135

Beraria Bene bibenti: 94;                              Carul cu bere: 94, 113;

Gabrinus: 94;                 La Curcubeu: 106;

Varful cu dor: 109;        Jubileu: 94

Bratianu, Dinu: 40                               Bratianu, George: 47

Mihalcea si Caragiale: 94;                             Bratianu, I.C./vizirul/: 117

Brancusi, Constantin: 95, 63, 117          Bibescu/printesa/: 150

Breban, Nicolae: 166    Bibescu, George Valentin: 144

Brezeanu, Ion/Iancu/: 24, 26, 41, 94, 95, 134, 158

Bibescu, Gheorghe D.: 97, 133, 136, 162

Bibescu, Martha: 63, 144                   Brancoveanu, Constantin: 2, 5, 104, 105, 109, 135

Biblioteca Academiei: 172, 173;       Centrala Universitara: 139, 141-142, 146;

Bijuteria/ blocul, magazinul/: 115  

Bruss, Fr.: 120     Bruzessi, Francesco: 9, 157

Bilciurescu, Victor: 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16, 3, 24, 26,174, 186

Bruzessi/cafeneaua, cofetaria/: 93, 94

Birlic, Gr. Vasiliu: 62                            Bucurestii Noi: 3, 35

Birturi: Birtul lui Balega: 113;            Bucurestioara/Garlita/: 102, 103

Duro:92;                          Grebert: 134;

Günther: 134;                La Mielul Alb: 113;

Hristodor: 131;              Budisteanu, Ion: 145

Budisteanu, Vasile: 135 159;                        La Ochiul lui Dumnezeu: 113, 130;

Bufet: 99                         La Pisica Alba: 113;

La Trei Sarmale: 113;                          Bufete: Jerca: 74, 76;

La Vasile Carnul: 113;   La Sapte Svabi: 113;

bufet-expresso Katanga: 74, 80, 81           La Trei Sarmale: 113;

La Vasile Carnul: 113;                          Buica, Nicolae: 135

Madame Caliopi: 159;                        Bujor, Rorica: 29

Oswald: 134;                  Pisica Neagra: 110

Biserici: Alba: 113, 154, 159, 160;    Bulandra, Lucia Sturdza: 145

Bulevarde: Academiei: 94;                           Ana Ipatescu: 67, 76, 188 ;

Armeneasca: 102;        Cretulescu: 27,

Aviatorilor:134, 135;    Domnita Balasa: 116; Sf. 98;

Balcescu: 70;                  Carol/Republicii:

Gheorghe Nou: 5, 99; Sf. Ioan cel Mare/Botezatorul: 108; 113;

Dacia: 162, 167, 168, 172, 173;                   Sf.Nicolae cel Sarac/Bis. Tabacu/: 169;

Elisabeta: 71, 87, 104, 116, 119, 120;        Otetari: 16;

Gh. Gheorghiu-Dej/Sapunarilor: 102;        Scaune Vechi: 102, Elisabeta/: 116;

Sf. Spiridon Nou: 111;  Sf. Vasile cel Mare: 176;

Kogalniceanu: 117, 118, 121;                       Magheru: 70, 93;

Zlatari: 5, 39, 110-111, 113                Republicii/Carol/: 92, 113;

Barneata, Ion: 29                                 Schitu Magureanu: 99

Blaga, Lucian: 29, 51, 62                     Bulfinski, Romuald: 94

Blocul: Adriatica: 133;                                   Asigurarea: 161

Bulgar, George: 50        Comedia: 123;

Romarta: 128; Turn: 27, 67               Bunescu, Marius: 62

Butnaru: 44                    Bobu: 140, 141

Buzescu, Aura: 62

Bodegi: Alexandru Dumitriu: 155; Buzesti/zona, piata/: 87

Boilor: 110, 115;            Macca: 112;

Byck, Jacques: 50, 142                                   Mercur: 124;

Tripcovici: 157    Bojenescu, Al.: 29

Boerescu, Vasile: 143                         Bonar, Andrew A.: 34

Boerescu, Jenny: 29                            Borroczyn, Rudolf Arthur/ing.:136

Bogza, Geo: 46, 184                            Bossel, Friederich: 123

Boisguerin, A.: 101                              Bossel/casele/: 125

Cabarete: Chat Noir: 113;                  Caragiale, Ion Luca: 6, 10, 24, 91, 92, 93, 94, 95, 106,

Fu Ciang/Chinezesc/: 113;                            114, 129, 135, 157, 159, 163, 180, 185

Maxim Zigzag: 113;      Nababu: 113, 115

Café de la Paix: 132                             Caragiale, Mateiu: 65

Café Royal: 131  Caragiale, Iorgu: 25, 159

Cafenele: Briol/Cazes/: 134;                         Bruzessi: Caraion, Ion: 51, 71

9, 157; Cazes/Briol/: 134;                  Carol I de Hohenzollern: 14, 21, 139;

Corso: 43-44, 47, 127, 146;                          Galbena: 94;

High-Life: 127, 137, 138                                Kübler: 138, 157;

Carmen Sylva: 105        La Radu in Pasagiu: 134;

Nestor: 158;                   Riegker: 126

Carp, Petre: 21              Cagero, Gross: 43

Caruso, Enrico: 40, 153, 156                        Calboreanu, George: 62, 95

Carvasara/vama, balta de la C.:102            Calimachi, Scarlat: 46

Carada/negustorul, bacania: 9, 15              Calea: Craiovei: 112;

Casa Anticarilor: 119    Dorobantilor:13, 22, 27, 67, 112;

Casa Arion Eraclie: 178                                  Casa Armatei/Casa Centrala a Armatei, Casa Ostirii,

Grivitei/Calea Targovistei,                             Cercul Militar/: 99, 104, 120, 131

Ulita Targovistei/: 136, 160, 161, 162, 163, 167;

Mosilor: 102,103;         Rahovei: 112, 113;

Vacarestilor: 99;            Victoriei/Podul Mogosoaiei/: 9, 15, 17, 18, 21, 22, 27,

Casa Assan: 130, 139, 140                            29, 35, 43, 44, 55, 92, 93, 96, 99, 104-183;

Casa Autonoma a Monopolului C.A.M./: 162

Serban Voda: 112    Camenski/grful/: 171

Casa Bals: 177                Canciov, Georgeta Mircea: 166

Casa Bellu: 108, 172, 173                              Candrea, A.M.: 184

Casa Burchi/Slatineanu/: 169                      Cantacuzino, Constantin/stolnicul/: 66

Casa Capsa: 22, 37-43, 64, 66, 70, 81, 87, 88, 109, 115, 116, 120, 122, 131, 134, 165

Cantacuzino, George/Gogu/Gr./Nababul/: 129, 178, 180

Casa Cerchez: 183

Cantacuzino, George M./arh./: 135 Casa Cesianu: 168, 173, 180,181

Cantacuzino, Matei Leonte: 177      Casa Costescu: 130

Cantacuzino, Mihai: 148                    Casa Cretzeanu/Palatul Cretzeanu/:

Cantacuzino, Mihai/spatarul/: 110 130

Cantacuzino, Serban: 97, 116           Casa de Economii si Consemnatiuni/Palatul C.E.C.,

Cantacuzino, Zoita: 177                                 C.E.C./: 108-110

Capitanovici, Theodor: 171              

Capsa/vezi Casa Capsa/                      Capsa, Vasile: 39, 109, 116

Capsa, Anton/pitarul/: 39, 109         Capul Podului: 104, 185, 182

Capsa, Constantin: 39                         Caragea/familia/: 176

Capsa, Grigore: 39, 40                        Caragea Ioan Voda: 122, 160

Caragea, Ralu: 160

Casa Dissescu: 175                              Cazacu, Boris: 50, 142

Casa English: 125                                 Catedrala Sf. Iosif: 27, 161

Casa Filipescu: 150, 180                     Calinescu, Armand: 40, 43, 47,127

Casa Golescu: 169                               Calinescu, George: 46, 50, 144,185

Casa Gradisteanu: 170                       Calinescu, Matei: 63

Casa Greceanu: 118, 119                   Caminul studentesc Barbu

Casa Hotel Hugues: 126                     Delavrancea: 110

Casa Lahovary: 123-124                     Capatana, Tanti: 29

Casa Lens (Linche) Filipescu: 13, 22 Carabus (vezi Teatrul C.): 25

Casa Manu: 171 Campineanu, C.: 172

Casa Monteoru: 17, 154, 164           Calinescu, Puiu: 28

Casa Moruzi: 15 Ceausescu, Elena: 55, 57, 107, 140, 141

Casa Musu: 130  Ceausescu, Nicolae: 54, 55, 56, 57, 107, 115, 121, 139,

Casa Niculescu: 164                            140, 141, 185

Casa Paltineanu: 107                          Centrul de cercetari fonetice si dialectice al

Casa Paucescu: 141                             Academiei:171

Casa Perticari: 161                               Celibidache, Sergiu: 63, 151

Casa Popovici: 119                              Cerchez (Cerkez), Grigore (arh.): 101, 175, 183

Casa Prager: 108                                  Cernei, Elena: 62

Casa Racovita: 178        Cesianu, Costica C.: 168, 180

Casa Resch: 125 Cesianu, Stanuta: 173

Casa Romanit: 163-164                      Cetatea Bucurestilor: 4, 101

Casa Scanteii: 54, 121                         Cetatea Dambovitei: 101

Casa Scriitorilor „M. Sadoveanu”:    Cheiul Dambovitei: 104, 105, 118

17, 83, 154, 165-167, 168                  Chendi, Ilarie: 94, 117

Casa Slatineanu (Burchi): 169           Chibrit: 87, 88, 89

Casa Tomescu: 170                             Chimita: 86

Casa Török: 133 Chiritescu, Florin: 81

Casa Trubetzkoi (Cleopatra T.): 171      Chisinevschi, I.: 50, 61

Casa Universitarilor: 13                      Chitila (zona): 6

Casa Vanic: 92, 129                             Chitimia, I.: 50

Casa Vernescu: 17, 169, 173-175 Ciachir, Nicolae: 111

Casa Ziaristilor: 69, 184                      Cilibidi, Moise: 86, 101

Casa-Muzeu George Enescu: 178   

Casals, Pablo: 151                               

Casino (Casinoul Austro-ungar): 25

Cinematografe: Colos: 111, 29;                   Cassian, Nina: 51, 183

Forum: 44;                      Pache: 28, 110;

Cassvan, Lazar: 76                               Select:124; Volga: 112

Catargiu, Barbu: 169                           Ciobanu, Ilarion: 81

Catargiu, Lascar: 129                           Cioculescu, Serban: 37, 46, 95

Catargiu, Lascarus: 164                      Ciolac, Cristache: 94, 127, 134,135

Catacomba (vezi Galeriile C.): 163   Ciomac, E.: 41

Cavadia, George: 26                            Cioran, Emil: 63, 68

Cazaban, Al.: 37 Ciorap: 87, 89

Cazaban, Jules: 62                               Ciorogarla (zona): 3

Circ (sala): 25      Circul Hüttemann: 106

Circul Suhr: 106  Cismeaua lui Mavrogheni: 98

Cismeaua Rosie: 160                           Cismigiu (gradina): 55, 99, 101, 147, 150, 162, 166

Ciubotarasu, Stefan: 64, 185           

Ciulei, Liviu: 62, 145                            Cortez-Guguianu, A.: 63

Ciurel/zona/: 12, 100                          Costin, Jacques: 37

Ciurcu, Al.: 129   Cosbuc, George: 94, 95

Carciumi: Bucurestii de altadata: 94; Coteanu, Ion: 50, 142

Crasma lui Chibrit 113                        Cotescu, Octavian: 110, 185

; Falca de magar:113;                         Cotroceni/cartier, gradina/: 112, 161

Faramitoaia: 113;

La Iancu Laba:113;

La Ochiul lui Dumnezeu: 113, 130; 

La Prispa inalta: 113;

La trei chiftele: 113;                            Cotrubas, Ileana: 63

La trei ochi sub plapuma: 113;         Covaci, Aurel: 166

Mitu Carpa-n nas: 113;                       Cozorici, Gheorghe: 80

Mos Pascali:94;

Nita Berechet: 113;                             Crainic, Nichifor: 144

Scufita Manafu: 113;

Tranca Temelie: 113;                          Crama, Mihail: 71

Vana de bou: 113                                Creata, Lenuta: 29

Carciumarescu, Eliad: 125, 126        Credinta: 43

Claponul: 6          Cremene, Mioara: 74

Clavel, A.C./arh./: 175                         Cretzeanu, Iancu: 140

Claymoor/Misu Vacarescu/: 180 Cretulescu, Iancu: 140

Closca cu puii de aur: 10                    Cretulescu, Iordache/mare

Clubul Agricol: 143                              vornic/: 135

Clubul Marei Industrii: 185                Cretulescu, N.: 184

Clubul Tinerimii: 123                           Cretulescu, Safta: 135

Cocea, Dina: 145                                  Crevedia, Nicolae: 97

Cocea, N.D.: 41, 46, 95                       Crilovici, Marina: 63

Codin, Luca: 29   Crissoveloni: 13, 22

Colceag, Matei: 177                            Cristescu, Jenica: 75

Coltea/ scoala, spitalul/: 5, 13, 21 Cristescu, Maria Luiza: 184

Coanda, Henri: 63                                Cristobald, C.: 37

Cofetarii: Baltador/Paltator/: 110; Crisan, Mircea: 60, 61, 141

Giovanni: 140;

Nestor: 113;        Crohmalniceanu, Ovid S.: 50

Teatrului:125;

Zamfirescu: 125 Crudu, Stefan/Fanica/: 68

Colentina/zona, cartierul/: 3, 100    Crutzescu, Gheorghe: 152, 155, 159, 160, 161, 162,

Coman, Cornel: 80       164, 168, 169, 171, 176, 180, 181, 184

Comarnescu, Petru: 46, 69                C.S.P./Comitetul de Stat al Planificarii: 163

Comitetul Central al P.C.R.: 56, 121,140

Compescaria: 118                                Culea, Lina: 29

Condiescu, N.M.: 17, 18, 19, 144 Curtea Administrativa: 163

Consiliul de Ministri: 186                   Curtea Domneasca: 26, 31, 111

Consiliul Comunal al Capitalei: 15    Curtea Veche: 4, 31, 100, 102

Consiliul Culturii: 145                          Cutarida, Nicolae/arh./: 164

Constantin, Marin: 111                      Cuza, Alexandru Ioan: 14, 21, 137,

Constantinescu, Panait: 109             Contemporanul: 75, 116

Convorbiri Literare: 91                       Corlaciu, Ben: 37, 65, 132

Cornea, Paul: 50 Dacia/sala, gradina, hotelul/: 2526, 35, 36,

Dacian, Ion: 29, 145                           

Damaris/logofatul/: 109                    Damian, Mircea: 46

Danovski, Oleg:  Damaroaia/logofeteasa/: 109

Damaroaia/zona, cartierul/: 3          Darascu, N.: 62

Dascalescu, Ion: 140                           Delamarina, Victor Vlad: 10

Delavrancea, Barbu Stefanescu: 16, 36,    Duponte, Chesarie: 7

93, 94, 95, 129, 135, 163, 185           Duruy, V.: 34

Delta Dunarii (pescarie): 104, 118, 119 Economu (Iconomidis), Dimitrios: 34

Demetrescu, Traian: 51                    

Demetriad, Aristide: 95                      Editura de Stat pentru Literatura si

Demetriescu, Anghel: 163, 170        Arta (E.S.P.L.A.): 75

Despot Voda: 172                                Editura Fundatiile Regale: 75

Deslioaia (clucereasa): 161               Editura Pentru Literatura

Desliu, Dan: 51, 184                            (E.P.L.): 75

Desliu, Ion St.: 161                              Eforia (sala): 123

Desliul (casele Desliului): 159           Eftimiu, Victor: 7, 41, 95, 134, 158

Di Fiori: 157        

Dimoy, Leonid: 37, 64, 83, 85           Ehrenburg, Ilia: 156

Dinca (primar): 113                             Eliade, Mircea: 63

Dinica, Gheorghe: 62                          Eliade, Tanasache: 109

Dinicu (profesor): 92                          Elias, Jacques: 127

Dinicu, Grigoras: 94, 127, 128, 134, 135    Elias, Menahem: 127

Dissescu, Constantin: 175, 176        Elisabeta (regina): 105

Dambovicioara: 103                            Elisabeta (regina Greciei): 184

Dambovita: 3, 5, 96, 98, 99, 100, 101, 103, 104

Eminescu, Mihail: 24, 51, 91, 92, 93, 129, 150, 153, 157, 158

Darvas (popa): 159                              Enescu, George: 62, 63, 95,140, 151, 171

Darzu, Ion (arh.): 145                         

Doinas, Stefan Aug.: 165                   Esarcu, Constantin: 147, 153

Doncea: 113        Etterle, Cristofor (Fory): 62

Donea, Willy: 61, 87                            Everac, Paul: 166

Donose, Ruxandra: 63                        Evliya Celebi: 7

Dragomirescu, Mihail: 17, 41            Facultatea de Arhitectura: 24

Draganoiu, Ion: 166                            Fanelly: 24, 25

Dragoi, Sabin: 52                                  Farmacii: Kihaescu: 158;

Dragusanu, Sidonia: 65                      Voitonovici: 177

Dron, Dorin: 65, 79, 81, 166, 185 Fayon, Rafael: 65, 87, 158

Drumul Sarii (cartier): 53                   Ferentari (zona): 53

Dudesti (zona): 3                                 Festivalul George Enescu: 98

Duca, I.G.: 40, 127                               Fialkovsky (restauratorul): 134

Dumitrescu-Busulenga, Zoe: 50       Fialkovsky (cafeneaua): 94,

Dumitrescu, Geo: 51, 128, 132, 165, 166 133, 134

Dumitrescu, Ion: 62                            Fialkovsky (cofetaria): 22, 23

Dumitrescu, Petrica: 28, 110            Fieraru, Mita: 29

Dumitriu, Petru: 51, 63                      Filaret (zona): 3, 6, 11, 22, 99, 100, 112

Filipescu, Lens (Linche): 16, 22        

Finkelsteien, Filip: 44                          Fintesteanu, Ion: 62, 145

Fischer, Iancu: 50, 142                       Flacara: 91

Fleancu: 65, 84, 87, 90

Fleur, Robert de: 40

Fleva, Nicolae: 21, 36

Florea, Ioan: 140

Florescu, Alecu/mare logofat/:

171

Florescu, C.: 177

Florescu, Dumitru: 92

Florescu, Ionel: 38, 64, 80

Florescu/sotii/: 28

Fantana Boului: 148

Fantana Zodiacului: 99

Foisorul de foc: 29

Fredanov, Beate: 62

Frascatti/vezi Restaurantul F./:

Frideric, Emil/cofetaria/: 22, 23

Franz Josef: 40, 105

Frunza, Eugen: 51

Fundatia Dalles: 20

Fundatiile culturale: 18

Fundenii Doamnei/zona/: 3

Fundenii Doamnei/biserica/: 5

Floreasca /zona/: 53

Gabor, Constantin: 111

Gabroveni/mahalaua/: 94

Gafecncu, Grigore: 46

Gafton, Marcel: 37, 64, 71, 72,

80

Galan, V.M.: 51

Galleron, Albert: 147

Gamelin/maresalul/: 40

Gardon: 24

Gazeta literara: 67

Ganescu, Benedict: 38, 65, 80,

81

Gelber/fratii/: 44

Generala /societatea G./: 132

George, Tudor /Ahoe/: 37, 64, 85,

166

Georgescu, Constantin: 166

Georgescu, George: 46, 62, 151

Georgescu, Jean: 37

Georgescu, Radu: 38

Georgescu-Tistu, N.: 50

Gheorghiu-Dej, Gheorghe: 58, 97

Gheorghiu-Pogomesti, Al.: 74

Gheorghiu, Tascu/Tasuli, Suli/:

64, 65, 66, 67, 68

Gherea, C. Dobrogeanu: 36

Gherghy/trupa lui G./: 160

Ghibericon, Al.: 29

Ghibu, Onisifor: 117

Ghica, Alexandru Voda: 136

Ghica /familie/: 123

Ghica, Costache/mare ban/: 161

Ghica, Dimitrie Gr. /Beizadea

Mitica/: 126, 129

Ghica, Dumitre /Dumitrache,

mare Ban/: 122

Ghica, Grigore Dem.: 97, 122,

148, 163, 164

Ghica, Ion: 14, 163, 169

Ghica, Maria: 180

Ghica, Panait: 24

Ghimpu, Misu: 29

Gilet /Gilette, papa G./: 21, 125

Giovani /Giovanni/: 22

Giugaru, Al.: 28, 62

Giulesti /zona/: 3, 97

Giurescu, Constantin C.: 98

Gandirea: 143

Garlita /Bucurestioara/: 102

Glina/zona/: 3, 100

Goga, Octavian: 17, 94, 95, 127,

135, 156

Golescu/familia/: 137

Golescu, Dinicu/mare logofat/:

136, 172

Golescu, Iordache: 109

Gorceacoff/printul/: 40

Gorceacov, Alexandru: 25

Gorun, Ion: 24, 94

Gottereau, Paul/arh./: 108, 137, 141

Goluhowski/printul/: 25

Grand Hotel Continental: 127

Grand Hotel Boulevard: 109, 117

Grand Hotel Lafayette: 110

Grand, P./maresal/: 162

Graur, Alexandru: 50, 110, 111

Gradini de vara: Basarabiei: 150;

Bordei:112; Cismeaua: 112;

Carabus: 144;Coana Victorita: 112; Episcopiei: 144, 148; Giuchard: 22, 26; Gradina cu cai: 112; Grausorul/La Abisinianul:112; La Barba Lata:

112; La cinci lei:112; La Carciuma din padure: 112; La doi lei: 112; La Motanul Negru: 112; La Nae Sacaz zis Sperie-Peste: 112; La Salcia pletoasa: 112; La Tache Zbanghiul: 112; La trei lei: 112; Leul si carnatul: 112; Pajura Neagra: 28; Rasca: 23, 24, 25, 95; Roata Lumii: 112; Stadt Pest: 25; Stavri: 25; Sapte nuci: 112; Sapte Pacate: 29; Trianon: 28; Volta Buzesti:29; Zdrafcu: 22, 25,26;

Gradisteanu, Ionas: 170

Gradisteanu, Nica/Nenciu Nica;

Capitanovici/: 150, 171

Gradisteanu, Petre: 150, 170, 171

Greceanu, Stefan: 118

Grecescu, Radu: 6

Grecescu, Serban: 6

Grigore, Dan: 183

Grigorescu, Dan: 83

Grigorescu, Nicolae: 185

Grigorescu, Vincentiu: 63

Grinevici, Igor: 65, 185

Grivita (zona): 87

Groza, Petru: 49

Grozavesti (cartier, zona): 113

Guga, Romulus: 110

Gunsbourg, Raoul: 112

Gusti, Petre: 29

Hagi Moscu, Emanoil: 14

Hagiu, Grigore: 81, 184

Haimovici, David: 44

Haitz: 131

Hajdu, Zoltán: 165

Hala Paduchilor: 99

Han, Oscar: 144

Hanuri: Bazaca: 102; Castrisoaiei:

115; Campinencei: 112; Constantin Voda: 105, 106; Cretulescu: 134, 135; Cu tei: 112; Damari: 109; Dedu: 39, 16; Filaret: 133; Filipescului: 111;

Galben: 112; Gherasi: 154; Greceanului: 116; Herdan: 117; Manuc: 26, 31, 36, 102; Mercus: 124; Rosu: 112; Simion Armeanul: 157; Stavropoleos: 106; Serban Voda: 33; Verde:

112;

Haret, Spiru: 163

Hasdeu, Bogdan Petriceicu: 16

Hauser, Arnold: 184

Haulica, Dan: 165

Heliade Radulescu, Ion: 136, 172

Herastrau (cartierul, gradina): 97,

112

Herastrau: (zona): 11, 22, 100

Herdan, I.: 117

Herlea, Nicolae: 62

Hermes (loteria): 118

Hipodromul Baneasa: 178

Hossu, Emil: 81

Hoteluri: Ambasador: 64; Athénée Palace: 40, 64, 115, 154-158, 159, 165; Broft (Grand Hotel Broft): 126, 127; Bucuresti: 158-159; Bulevard (Boulevard): 96, 104, 116-118; Capitol (Hotel Luvru): 131, 132; Continental:38, 122, 124, 125, 126, 127, 128, 133; Dacia: 35, 26; English: 125; De France (Grand Hotel de France, Grand Hotel Lafayette, Vezi Hotel Victoria); Frascatti: 21, 125, 132; High Life (Manu): 138, 157; Hugues: 125-126; Imperial: 44, 138, 157; Intercontinental: 33; Lazar: 129; Lido: 64, 144, 149; Luvru (Louvre): 131; Manu (High Life): 157; Metropol(e): 22, 130, 139; Negoiu: 80, 157; Orient: 157; Otetelesanu: 125; Splendid: 155, 157; Stadt Pesth: 111, 112;Union: 113, 117;Victoria: 39, 109, 119; Hrstchka (vezi Rasca): 24

Hrusciov, N.S.: 61

Hubermann: 153

Hugues, Donath: 126

Iancovescu, Ion (Puiu): 41, 46, 62, 77, 78, 79, 95, 134

Ianculescu, Dinu: 184

Icoanei (gradina, balta): 102

Iconomidis (Economu), Dimitrios: 34

Ierunca, Virgil: 63

Iliescu, Tr.: 38

Imobiliara (palatul): 124

Institutul de Arte Plastice: 69

Institutul de Cercetari si Proiectari

pentru Petrol: 178

Institutul de Cultura Italiana: 176

Institutul de Istorie a Artei: 176

Institutul de Management si

Informatica: 163

Institutul de fete Moteanu: 168

Institutul de Proiectari Constructii

Masini Grele: 178

Institutul de istorie „N.Iorga“: 98

Ioanid (librarul): 146

Ionesco, Eugen: 63, 78

Ionescu, Dumitru (Moti): 38, 80

Ionescu-Gaina: 127

Ionescu-Gion (I.Ionnescu-G.): 8, 16, 102, 148

Ionescu, I.D.: 24, 25, 35

Ionescu I. (arh.): 152

Ionescu, Take (Tache): 21, 36, 40,

129

Ionica Cobzarul: 86

Ionica (frizerul): 155, 156

Iordan, Iorgu: 50, 142

Iordachescu, Dan: 62

Iorga, Nicolae: 14, 94, 158

Iosif, St. O.: 117

Iosifescu, Silvian: 75

Iovita, Luta: 29

Ipsilanti, Alexandru: 97

Iser, I.: 62

Ispirescu, Petre: 16

Istrate, Mircea: 38

Istrati, Panait: 46, 100

Iuga, Ion: 185

Iunion (gradina): 6, 24, 25, 27

Ivanciu, Gherasim: 154

Ivascu, George: 116

Ivanescu, Mircea: 37, 81, 83, 85

Izverna, Pan: 184

Jar, Alexandru: 51

Jebeleanu, Eugen: 41, 165, 166,

185

Jerca (bufetul): 64

Jianu, Ionel: 75

Jianu, Nicolae: 166

Jiquidi: 94

Jockey-Club: 161

Joffre (maresalul): 41

Kanner, Nicu: 77, 78, 87

Karagheorghevici, Alexis: 112

Katanga (bistroul): 64, 70

Kiritescu, Al.: 117

Kiseleff (soseaua, gradina): 15, 98

Kogalniceanu, Mihail: 25, 153

Kremnitz (doctorul): 93

Kubelik: 153

Kübler (papa K.): 158

Kübler (cafeneaua): 93, 94

Lacul Sutului: 102

Lafayette (magazinul): 115

Lahovary (familia): 122, 146

Lahovary, Alexandru: 129

Lahovary, Emanuel: 43, 146

Laila: 87, 89, 90

La Leul si Carnatul (gradina): 22,

26

La Marul de Aur (gradina-

-restaurant): 184

Lampedusa: 66

Lancelot, Auguste: 34

La Paaaianopol: 124

Lapercerie, Cora: 40

Laurentiu, Dan: 166

Laurian, D. Aug.: 170

Lautréamont: 66

Lazar (bucatarul): 129

Lacusteanu, Grigore (casa): 161

Lataretu, Maria: 29

Le Bagy: 40

Lefteru, Constantin: 39, 116

Legatia Germana: 168

Legatia Poloneza: 164

Legatia Rusiei: 114

Lemnaru, Oscar: 69

Lens, Filip (marele logofat): 18, 174, 177

Librarii: Academiei: 117; Alcalay

(Universala Leon Alcalay & &Comp):114, 117; Bucholtz (Dacia): 135;Cartea Rusa: 122; Dacia (Buchholtz)135;Georgescu: 107; Gräve: 129;Ig. Hertz: 107, 115; Pavel Suru: 161; Socec: 113

Librecht, Cezar: 13 Liceul Sf. Gheorghe: 163, 177

Lido (terasa): 41, 64, 67

Li Min Cean: 98

L'Independence Roumaine: 123, 180

Lipatti, Dinu: 151

Lipscani (zona): 87

Literatorul (cenaclul): 158

Litere (facultatea): 50

Liszt, Franz: 171

Livedea Vacarescului: 144, 148

Localuri: La Castelul cu flori: 113;

La Garoafa dulce: 113; La Pisici:

113; La viata dulce: 113

Lovinescu, Horia: 67, 81, 82, 166

Lovinescu, Monica: 63

Luceafarul: 64, 83

Luchian, Stefan: 94, 158

Luican, Ion: 29

Lungeanu, Constantin: 100, 115

Lupu, N.: 127, 156

Lupu, Radu: 63

Lwone, James: 35

Macca, Mihail: 112

Macedonski, Alexandru: 94, 95,

140, 157, 158

Mackensen: 117

Madgearu, Virgil: 40, 127

Madrigal (corul): 111

Magazine: Adam: 27; Muzica: 134;

Radu: 161; Romarta: 125, 130;

Victoria: 97, 113-114

Magyaros, Imre: 127, 134

Mahalale: Popescului: 102;

Sapunarilor: 102; Scaunelor: 102

Maicu, Horia (arh.): 139

Maier (chelnerul): 38

Maimarolu, Dimitrie (arh.): 120

Maiorescu, Titu: 21, 95

Mjestic (salam): 123

Malagamba, Sergiu: 59, 87

Mandric, Eugen: 38

Maniu, Adrian: 62, 158

Manolescu, Grigore: 35, 106

Mandrescu, Nicolae: 116

Manu, Constantin I.: 171

Manu, Gh. (generalul): 21

Manu, Iancu (caimacamul): 141

Manuc-Bei (Emanuel Marzaian):

26, 31, 32

Marconi (gradina): 29

Marcu (ovreiul): 169

Marcu, Duiliu (arh.): 155, 162,

172, 186

Marcu, Jean: 127, 134

Marcus, Solomon: 111

Marna (gradina): 87

Matache Macelarul (piata): 27, 99

Matei, Horia (Has): 65, 85

Matei Basarab: 120

Matei Voevod (caminul studentesc): 28, 110, 111

Marsey (baronul): 155

Marsillac, Ulysse de: 23, 125, 126, 129, 149

Mavrogheni, Nicolae: 97, 98

Mazilescu, Virgil: 166

Mazilu, Dumitru (Mitica): 65

Mazilu, Teodor: 37, 80

Massart (Polizu), Marie-Angèle: 184

Malancioiu, Ileana: 166

Mainescu, Theodor: 37

Manescu, Barbu: 133

Manescu, Corneliu: 165

Manescu, Manea: 140, 141

Manescu (familia, casa): 161

Maracineanu, Valter: 147

Margarit, George: 37, 85

Margarit (starostea): 16

Margeanu, Nicolae (Nae): 166

Matasa, Elena: 75

Mc. Cheyene, Robert: 34

Meitani, George (casa): 113, 114

Mica (Societatea Miniera M.): 158

Michailescu, St. C.: 170

Micu, Mircea: 166

Micu, Vasile: 38

Mihai Viteazu: 109

Mihai Voda (zona): 3

Mihalache, Ion: 47

Mihalcea (consilierul comunal): 94

Mihaescu, Eugen: 38

Mihailescu-Braila, St.: 65, 81, 82

Mihaescu, Gib. I.: 144

Mihaita Lancierul: 134

Militari (cartier, zona): 3, 100

Millian, Claudia: 51

Millo, Matei: 12, 25, 106

Mincu, Ion (arh.): 18, 164, 174

Minerva (revista): 91

Ministere: M. Afacerilor Externe: 186;

M. Constructiei de Masini (M. Metalurgiei si Constructiilor de Masini): 173; M. De Finante: 163; M. de Razboi: 18; M. Economiei Nationale: 18, 174;

M. Industriei si Comertului: 174

Minovici, Mina M. (arh.): 99

Miorita (fantana): 99

Mircea Ciobanul: 4

Mirea, G.D.: 18, 174

Misca (muscalul): 86

Mita Atlantista: 87

Manastiri: Caimata: 92; Sarindar: 97, 103, 104, 120

Marzaian, Emanuel (vezi Manuc-Bei)

Moceanu, Gh.: 10, 11

Mogos (serdarul): 104

Mogosoaia (serdareasa): 5, 104

Mogosoaia (Palatul): 5, 104

Moldovan, Rada: 29

Moldovanu, Corneliu: 17, 18, 41, 144

Momolo, Eronimo: 39, 120

Momolo (casa, sala): 39, 120

Moor, Grace: 156

Morand, Paul: 42

Morariu, Modest: 37, 156

Moraru, Nicolae (Nikakai): 51, 52

Mortun, Ion: 29

Moruzi, Alexandru: 97

Moruzi (dna): 150

Moscopol, Jean: 29, 100

Mosilor (cinematograful): 24

Mosoiu, Ion: 24

Mosu cu luneta: 87, 89

Moteanu, Constantin C.: 168

Motoi, Petrica: 131

Munteanu, Romul: 166

Murgu, Mihai (Max): 37

Musatescu, Tudor: 59

Musatescu, Vlad: 132

Muzee: M. Colectiilor de arta: 163;

M. de Istorie a Orasului Bucuresti:

13;George Enescu: 178-179, 181;

National: 10; National de Istorie

(M.National de Istorie al R.S.R.):

107; Kalinderu: 178; Simu: 154

Napoleon (printul Plon-Plon): 127

Nadejde, E. (arh.): 140

Neagoe, Coriolan: 38

Neagoe, Peter: 38

Neagu, Fanus: 8, 62, 65, 165, 166

Neculescu, Cata: 168

Neculescu, Iorgu: 154

Neculescu, Nicolae: 154

Neculesti (boierii): 154, 168

Negoitescu, Ion: 184

Negrea, Martian: 62

Negreanu, Dinu: 145

Negrescu, Leonida (arh.): 152

Nemoianu, Virgil: 63

Nenciu-capitanovici, Nica: 171

Nenciulescu, Dumitru (arh.): 138

Nestor (cofetarul): 159

Nicolae Cupetul: 16

Nicolesco, Mariana: 63, 152

Nicolescu, G.C.: 50

Nicorescu, Tiberiu: 38, 64, 80

Nicu Metz: 86

Niculescu-Basu: 46, 62

Niculescu Dorobantu: 162

Niculescu Dragomir: 115, 129, 130

Nifon (mitropolitul): 116

Nobilescu, Nick: 38

Nogi (maresalul): 117

Nottara, C.I.: 26, 41

Novicov, Mihai (Misa): 51

Obor: 97, 100

Obrenovici, Maria (printesa): 138

Obrenovici, Milan: 40

Obrenovici, Milos (palatul): 114

Obrenovici, Natalia: 40

Odobescu, Alexandru: 163

Oistrah, David: 98, 151, 156

Oita, Z.: 29

Ojog-Brasoveanu, Rodica: 166

Olariu, Constantin (Dudu): 38, 78, 79, 80, 166

Ollanescu, Grigore P.: 182

Ollanescu, Pana: 182

Olteanu: 115

Opera Romana: 25, 111

Oprescu, Ecaterina (Tinca): 160

Orascu, Alexandru (arh.): 116

Orasanu, N.T.: 24, 111

Orzea, D.: 51

Osman-Pasa: 126

Otetelesanu (casele): 125

Otetelesanu, Elena: 14, 132

Otetelesianu, I. (primarul): 97

Otetelesianu (Terasa): 115, 132

Paderewski, I.J.: 153

Pogony, Alfred: 100

Palade, Emil: 63

Palanca, Stan: 29, 87

Palatul Academiei (Universitatea): 6

Palatul C.A.M. (C.S.P.): 163, 177

Palatul C.E.C.: 108-110

Palatul Domnesc: 94, 104

Palatul Functionarilor Publici: 94,

185

Palatul Mogosoaia: 83, 104, 144, 184

Palatul Nifon: 116

Palatul Ollanescu: 182

Palatul Postei (Postelor): 105-108,

109

Palatul Prager: 53

Palatul Regal: 22, 26, 43, 53, 104,

119, 130, 134, 136-139, 157, 163

Palatul Stirbey: 161-162

Palatul Sutu: 13, 14, 15

Palatul Telefoanelor: 119, 132, 133

Paler, Octavian: 97

Pallady, Th: 62

Pally, Zenaida: 62

Paltator, Lambru: 110

Pana, Gheorghe: 185

Pann, Anton: 160

Pantazescu-Popescu: 10

Pantelimon (zona): 3, 22

Paraschivescu, Miron Radu: 71,

165

Papacostea: 38

Papahagi, Tache: 50

Pappazoglu, D.: 148

Papu, Edgar: 50

Parcuri: Carol (Libertatii): 105,

Circului: 83, Ioanid: 102; Libertatii:99

Pas, Ion: 41

Pasaje: Bijuteria: 111; Comedia:

120, 122; English: 125; Macca:

111-113; Majestic: 122; Roman:

134; Victoria: 124; Vilacrosse:

111-113, 115

Pascal, Aristide: 162

Pascaly, Mihail: 26

Pavelescu, Cincinat: 127, 158

Pacurariu, Francisc: 166

Pauceanu, Grigore C.: 141

Pellea, Amza: 62, 65

Peltz, Isac: 46

P.E.N.-Club Roman: 144

Peppi (director „Cina“): 143

Peretz (proprietar): 129

Perlea, Ionel: 43, 46, 62, 151

Pescaria Veche: 102

Petica, Stefan: 51

Petrache, Ioan (bacan): 130, 140

Petrescu (gimnast): 10

Petrescu, Camil: 62

Petrescu, Cezar: 62, 95, 144

Petrescu-Gaina, I.: 158

Petrescu, Gica: 112, 144

Petrescu, G.Titel: 49

Petroveanu, Mihai (Milo): 75

Petrus, Emanoil: 81

Philippide, Al.: 62

Piete: Amzei (Niculescu, Mica):

99, 154, 160; Gheorghiu-Dej, Gh.: 140; Mica (Niculescu, Amzei): 154; Niculescu (Mica, Amzei): 154; Decebal: 100; Kogalniceanu: 112; Palatului: 46, 99, 130, 135, 136, 140, 141, 154, 157; Revolutiei: 139, 140; Romana: 167; Rosetti:

16, 64, 75, 85;Sf. Constantin: 92;

Sf. Gheorghe: 113; Teatrului:133;

Unirii: 55, 99, 100; Victoriei: 94,

172, 175, 181, 183, 185; 1 Mai: 112

Piliuta, Constantin: 38, 63, 64, 80,

97, 185

Pintilie, Lucian: 71

Pirandello: 66

Piru, Alexandru: 50

Pitut, Gheorghe: 166

Paca, Teodor: 37, 64, 85

Plumbuita (zona): 100

Podul Brasovului: 104

Podul Calicilor (Podul

Calitei): 112

Podul Mihai Voda: 101

Podul Mogosoaiei (Calea

Victoriei): 2, 6, 9, 39, 97, 104, 108, 136, 148, 153, 155, 160, 169, 171, 177

Podul Serban Voda: 101

Podul Targului de afara: 102

Podul Vergului: 102

Pohr: 117

Poincaré, R.: 40

Poire: 143

Polizu-Micsunesti, Dumitru: 184

Polizu-Micsunesti, Mihai: 184

Pop Martian, Al.: 144

Pop, Sanziana: 175

Popa Cosma: 169

Popa, Toma: 113

Popa, Victor Ion: 95, 127, 144

Popesco, Elvira: 63, 78

Popescu D.R.: 62

Popescu, Paul: 156

Popescu, Paun (bacanul): 110

Popescu, Radu (cronicarul): 6

Popescu, Radu: 184

Popescu, Stefan: 51

Popovici, Aurel C.: 158

Popovici, Mircea: 71

Porumb, Maria: 65

Porumbacu, Veronica: 51

Prager, Sigmund (arh.): 19, 107

Preda, Marin: 51, 62, 166

Predescu, Alexandru: 112

Predescu, Victor: 28

Prefectura Politiei Capitalei: 113,

114

Pressa 143

Primaria Capitalei: 18

Protopopescu, Pache: 113, 150, 151

Puca, Florin: 38, 80, 82, 83, 85, 165, 185

Puscariu, Sextil: 97

Racovita (familia): 178

Racovita, Anica: 171

Radu cel Frumos: 4

Radu, Ioana: 28, 29, 114

Radu Voda (zona): 3

Ralea Catinca: 81

Ralea, Mihai: 40

Rautchi, C.: 65

Radulescu, Banu: 185

Radulescu, Mihai (Misu): 112

Radulescu, Neagu: 41

Rautu, Leonte: 50

Rebreanu, Liviu: 17, 18, 41, 95,

127

Regman, Cornel: 165, 166

Repan, Alexandru: 81

Resch, Joseph: 126

Ressu, Camil: 62

Restaurante: Ambasador: 128;

Berlin: 131; Casino: 23; Cina: 43,

128, 138, 142-146, 149; Continental: 79, 97; Dunarea: 85; Elysée (Elizeu): 133, 134; Enescu: 94, 135; Filip: 134;

Frascatti: 125; Gradinita: 81, 84, 90; Hugues: 126; Iordache Ionescu: 94;Marul de Aur: 184; Modern: 128, 131; Motanul Negru: 28, 29; Ovidiu: 64, 112; Perla (Varsovia): 27; Pestera (Singapore): 37, 64, 85;

Podgoria: 70, 74, 80, 81, 84, 90;

Podul Mogosoaiei: 178; Roata

Lumii: 27, 29; Simplon: 132;

Teatrului (Elizeu): 134; Varsovia

(Perla): 27; Zissu: 29

Revista Fundatiilor Regale: 71

Revista Noua: 16; Wilson: 28

Spitalul Brancovenesc: 56

Spitalul Filantropia: 185

Spitalul Coltea: 102, 103

Splaiul Independentei: 105

Stamate/cantaretul/: 29

Stamatiad, Al. T.: 41, 46, 94

Stan Marin/Sanmarin, Georges/: 111

Stancu, Zaharia: 41, 46, 51

Stanescu, Nichita: 62, 65, 166

Stelaru, Dimitrie: 37, 85, 132

Stoian, Mihai: 74

Stoica, Octavian: 185

Stoica, Petre: 166

Storck, Karl: 13, 149, 151

Storin, G.: 95

Stanescu, Ion: 157

Strazi: Academiei: 24, 92, 120, 111, 124, 125, 158; Alexandrescu Grigore: 163; Banului: 161; Batistei: 16; Beldiman: 29; Berthelot: 161; Berzei: 112; Bibliotecii: 16; Blanari: 113; Blank Mauriciu: 116;

Brosteanu Ernest: 64; Budisteanu

Gabriel/gral/: 13, 22, 161; Caimatei: 92; Carada Eugeniu: 111, 112; Catargi Barbu/Sf. Voevozi; MihailMoxa/: 173; Campinea: 3; Decembrie; Regala/: 22, 24, 25, 27, 94, 128,

133, 134, 140; Clementei/ C.A.Rosetti/: 141; Clopotarii Vechi: 76; Clucerului: 112; Coanda Henri/I.C. Frimu/: 176; Cosma: 168, 169;

Cosmonautilor/Herastraului;

G.Enescu/: 159; Covaci: 94;

Cretulescu/Pasajul Cretulescu;

N.Kretzulescu; Umbrei/: 159;

Doamnei: 92, 115, 116; Dobrescu

Dem. I./Vienei; Wilson; Onesti/:

140, 141; Dobrogeanu-Gherea C./

Eforiei/:94, 114, 116; Domnita

Anastasia/Lipscanii Noi/: 113, 116; Edgar Quinet/Noua/: 24, 120, 122; Eforiei/C.Dobrogeanu-Gherea/: 96, 114, 116; Enescu George/Herastraului;

Cosmoautilor/: 159; Episcopiei: 152, 154; Filantropiei: 112; Filaret/11 Iunie/:26; Fantani: 161; Franklin: 44, 45,46, 142, 146; Frimu I.C./H.Coanda/:

167; Frumoasa: 180; Fundatiei: 167;Galati: 83; Golescu N./Ulita Postei: 148; Grigorescu, Pictor N.: 159;Grivitei: 28, 113; Herastraului/Cosmonauti; G. Enescu/: 160; Imperiala: 138; Iorga Nicolae: 168, 169; Italiana: 92; Kretzulescu N./Umbrei; Pasajul Cretulescu/: 159; Lazar: 99; Lemnea Dumitru/Cosma;

Manu Gh.; Victor Emanuel/: 168,

169, 173, 178; Lipscani: 92, 99, 111,147; Lipscanii Noi/Domnita Anastasia/: 113, 116; Manu Gh./gral//Cosma; V.Emanuel; Lemnea D./ 168, 170, 173, 175, 178; Mercur: 93; Michelet Jules: 78; Mihai Voda: 110; Mille Constantin/ Sarindar/: 121, 131;

Modei: 159; Monetariei: 98; Moxa Mihail/Sf.Voevozi; Barbu Catargi/: 173; Noua/Edgar Quinet/: 24, 120, 122; Onesti/Vienei; Wilson/: 130, 140,

141; Orlando/Putul de piatra/:177;

Popa Petre: 94; Raureanu: 107; Rosetti C.A./Clementei/: 70, 77, 141, 142; Sf.Ionica: 27, 135; Sf. Vineri: 93, 99; Sf. Voevozi/M.Moxa; B.Catargi/: 173;Sarindar/C.Mille/: 95; Scaune: 102; Sevastopol: 180, 181, 183; Sperantei: 24, 92; Selari: 94; Stefan cel Mare:27; Stirbei Voda: 26, 27, 138, 157;

Tunari: 115; Ulita Postei/

N.Golescu/148; Umbrei/Pasajul Cretulescu/: 159; Victor Emanuel/Cosma; Gh.Manu; Dtru Lemnea/: 168; Vienei/Wilson; Onesti/: 130, 140; 13 Decem-

brie/Regala; C-mpineanu/: 22, 24, 25, 27, 94, 128, 133, 134, 140; 11 Iunie/Filaret/: 26

Strazi /insirate compact, pentru

exemplificare/: Aburului, Alfabetului,Aluatului, Amidonului, Angrenajului,

Antrenorilor, Basmului, Betonului, Chitarei, Coifului, Comutatorului,

Condensatorului, Cresonului, Cretei, Cronometrului, Cultul Patriei, Datinelor, Detectorului, Diamantului, Disciplinei, Drumul Zootehnic, Elefantului, Eucaliptului, Existentei,

Fragmentului, Galenei, Galopului,

Garniturii, Ghidului, Girafei, Grenadei, Harnicului, Ispravei, Legendei, Legislatorului, Macarelei, Minotaurului, Miracolelor, Mistriei/3 mistreti!/, Modestiei, Nicovalei, Nivelarii, Odihnei, Palmierului, Parasutei, Plivitului, Popicelor, Povestei, Povetei, Proiectata, Prudentei, Rachetei, Racordarii, Ramasagului, Renegarii, Rinocerului, Rombului, Rotativei, Sarsaila, Scenei, Segovia, Semnalului, Silfinelor, Spatiului, Portului, Stafetei, Tarnacopului,

Tragaciului, Trofeelor, Tropicelor, Tinutului, Veacului, Vesniciei, Vuietului, Zebrei, Zebrului: paginile 114-115

Straulesti/zona/: 3

Strihan, Petru: 74

Stroie, N.: 58

Struteanu, Alexandru/Didi/: 38

Stourdza/Sturdza/, Grigore/Beizadea

Vitel/: 186

Sturdza, Dimitrie: 25

Sturdza, Mihail: 172, 186

Sturza-Bulandra, Lucia: 62

Suhr/circul/: 106

Szász, János: 38

Szathmari, Carol Popp de: 36

Ricci, Tiberiu (arh.): 139

Richter, Sviatoslav: 151

Riegler, Georges: 126

Riza, Adrian: 38, 156

Raureanu, Ioan M.: 107

Robescu, Marius: 184

Roman, Ion: 75

Romanescu, Aristita: 106

Romanit (Romanitis), Grigore: 163

Romarta copiilor: 104, 119, 120

Romanul: 126, 134

Rose Pompon: 162

Rosetti, Alexandru: 50, 75, 142

Rosetti, C.A.: 134, 136

Rosetti, Costache: 153

Rosetti, Scarlat: 147

Rosnovanu, George (arh.): 109

Rosu (croitorul): 115

Roy, Walter (arh.): 133

Rucareanu, Dumitru (Titi): 65, 80

Rusu-Sirianu, V.: 95

Sabar: 3

Sabetay, Ion: 75

Sadoveanu, Ion Marin: 43, 46, 124, 145

Sadoveanu, Mihail: 17, 51, 62, 95, 117, 127

Saint-Exupéry, Antoine de: 144

Sala Palatului: 26

Samarian, Sergiu: 112

Sanda U.: 84

Sandi Husi (vd.Al.Giugaru): 28

Sanjouan (arh.): 161

Sarayan, William: 165

Sauer: 150

Savarin: 41

Savoy (teatrul): 21

Saptamana: 84

Sararoiu, Ileana: 144

Savescu, C.: 94, 158

Savulescu, Alexandru (arh.): 106

Schilieru, Eugen (Ninel): 37, 64, 68, 69, 70, 80, 71, 83

Schindl, L.K.: 129

Schipa, Tito: 156

Schmidt, Josef: 40

Schwink, Conrad: 13

Scott, Georges: 40

Scrob, Carol: 26

Scurtu, Ion: 117

Secareanu, Nicolae: 62

Secolul XX: 17, 165

Seimeanu, Petre: 112

Seimeanul, Stroie: 133

Severeanu (dr.): 181

Sfatul Negustoresc: 118

Sfatul Popular al Capitalei: 114

Singapore (vd.Restaurantul

Pestera): 37

Sinkovski: 43

Sange Rece: 86

Sarbu, I.D.: 184

Slavici, Ioan: 91, 92, 93, 129

Slatineanu (boierii): 39, 120

Slatineanu, Iordache: 120

Slatineanu, Scarlat: 120

Slatineanu, Radu (marele vornic):

120

Slatinaru (proprietar): 173

Smarandescu, Paul (arh.): 106

Smeureanu, Nick: 38, 87

Socec-Galeriile Lafayette (Gale-

ries Lafayette) (magazinul): 113

Societatea Academica Romana: 172

Societatea Dacia: 92

Societatea Ecvestra Romana: 149

Societatea de Lingvistica: 142

Societatea Literara Romana: 172

Societatea Romana de Telefoane:

133

Societatea Scriitorilor Romani: 17, 18, 19, 20

Sollini, Aldo: 29

Sora (magazinul): 107, 115, 119

Sorbul, Mihai: 41

Sorescu, Marin: 62

Spinelli, Gianni: 29

Sahighian, Ion: 145

Saliapin, Fiodor Ivanovici: 78, 79

Seicaru, Pamfil: 43, 46

Serban, Ignat (arh.): 139

Serban Voda Cantacuzino: 106,

118

Serbanescu, Horia: 145

Sirato, Francisc: 62

Sora, Mihai: 75

Soseaua Bonaparte: 186

Soseaua Kiseleff (sosea): 14, 17,

22, 55, 64, 97, 98, 101, 150

Stefanescu (avocat): 44

Stefanescu, Gica: 127

Stefanescu-Goanga P.: 37, 46, 62

Stefanescu, Al. I. (Ali): 75

Stefanescu, Mircea: 166

Stefanescu-Savigny: 176

Stirbei, Barbu: 97, 133, 136

Stirbey, Barbu Dimitrie: 161

Stirbey (boierii): 161

Sulea (cartier): 100

Sutu, Al.: 122

Sutu, Costache Gr.(printul): 13,

14, 21

Sutu, Irina Gr.: 13, 14

Sutu, Mihail: 97

Taica Lazar (targ): 99, 100

Tassian, Serban: 62

Tattarescu, Gheorghe: 111, 135, 160

Tanase, Constantin: 25, 58, 95, 127, 134

Tanase, Maria: 28, 28, 97, 128

Tanasescu (cofetaria): 22, 23

Tatarascu, Gheorghe (Guta): 40, 47

Tcaciuc, Stepan: 184

Teatre: Alcazar: 106; Bossel: 10,

35, 123; Carabus: 25; Comedia (T.de Comedie): 123, 124; Giulesti: 123; National (Teatrul cel Mare): 6, 94, 123, 126, 133, 162, 170; Nottara: 53; Odeon: 123; Savoy: 21, 132; Tanase (T. satiric C.Tanase): 125, 132, 168; Tandarica (T. de papusi T.): 25, 124

Tarchila, Dan: 184

Tei (centura, zona): 3, 53

Temple, Shirley: 156, 165

Teodoreanu, Al.O.(Pastorel): 41, 46, 69, 95, 144

Teodoreanu, Ionel: 41, 46, 69, 95

Teodoreanu, Osvald: 41

Teodorescu, Virgil: 75

Teodorescu, Virgiliu: 164, 176

Terasa Otetelesanu: 115, 132

Thibaut, Jacques: 156

The Romanian Athenaeum Inter-

national Foundation: 152

Tibet, Laurence: 156

Timica, G.: 29, 110

Timpul: 92, 129

Tipografia Gr.Luis: 134

Tita, Aurel: 132

Titel, Sain: 184

Titulescu, Nicolae: 36, 127

Targoviste: 4

Targul de Jos: 5

Targul de Sus: 5

Targul din Afara: 5

Targul din Launtru: 5, 97

Targul lui Mavrogheni: 104

Targul Mosilor: 97, 100, 101

Tohaneanu, Gh.: 50, 142

Toma, A.: 51

Toma (Baltag caminarul): 176

Tomazian, Vasile (Thomas): 29,

58, 59

Tomescu, Toma (dr.): 170

Tomozei, Gheorghe: 166

Tomulescu (societar): 44

Toneanu: 29

Tonegaru, Constant: 51, 71

Tonitza, Nicolae: 41

Toparceanu, Gheorghe: 41

Tornea, Fl.: 75

Torynopol, Victor: 71

Török, Mihai: 134

Trasnea, Nicolae (marele clucer):

160

Trasnea, Margareta (clucereasa):

160

Tretinescu, St.: 132

Tribunalul: 103

Tripcovici, Andrei: 157

Tudor, Sandu: 43

Tulbure, Victor: 51

Tunel de France: 110

Turcea, Daniel: 184

Tzara, Tristan: 41, 63

Tzotza Yann: 78

Tara: 8

Tepeneag, Dumitru: 63

Tutea, Petre: 69

Ulici, Laurentiu: 175

Ulita Boiangiilor: 97

Ulita cea Mare (Ulita Lipscanilor):104, 111

Ulita Lipscanilor: 111

Ulita Postei (str.N.Golescu): 148

Ulita Mare a Marchitanilor: 112

Ulita Targovistei (Calea Grivitei):

162

Union (blocul Turn): 27

Union (gradina): 23

Union-Suisse: 24, 25

Uniunea Artistilor Plastici (U.A.P.): 83, 183

Uniunea Compozitorilor din

Romania: 178

Uniunea Scriitorilor din Romania:

17, 51, 165, 173, 174, 175

Uniunea Ziaristilor din Romania:

184

Universul: 95

Universitatea Bucuresti: 24, 53, 85, 116

Urechia, V.A.: 147, 148, 153, 170

Urusoff (printul): 40

Urzica: 116

Uscatescu, George: 63

Uzinele F.E.A.: 100

Valerian, I.: 19

Vama Postei: 97

Vancea, Zeno: 62

Vanic, Anton: 129

Vasilache, Vasile: 58

Vasile, Cristian: 29, 100

Vasile, Lupu: 172

Vasilescu-Cantalup: 127

Vasilescu, Lambru: 26, 35

Vasiliu-Birlic, Grigore: 29, 62

Vatra Luminoasa: 29

Vacarescu (familia): 148

Vacarescu, Constantin (logofatul):148

Vacarescu, Ianache (vistierul): 108

Vacarescu, Iancu: 180

Vacarescu,, Ienachita: 107, 153

Vacarescu, Ilina (vorniceasa): 148

Vacarescu, Misu (Claymoor): 180

Vacarescu, N.: 172

Vacarescu, Radu (vornicul): 148

Vacarescu, Radu: 150

Veit, Johann: 13

Velea, Nicolae: 81, 65, 185

Ventura, Maria: 143, 144

Venus (casa de moda): 114

Vernescu, Gheorghe Dem.(Guna):

17, 179

Verzea, Ernest: 132

Vestitorul Romanesc: 98

Viata Romaneasca: 165

Vicol, Dragos: 184

Vilcek: 111

Villacrosse, Xavier (arh.): 112, 136

Vintila, Petru: 165

Virgilica: 86

Vitan-Barzesti (cartier): 100

Vitner, Ion: 50

Vita (jupaneasa Darvas): 159

Vianu, Tudor: 46, 50, 144

Vlad Tepes: 4, 101

Vlahuta, Alexandru: 24, 91, 92, 93, 94, 95, 157, 158, 163, 185

Vladoianu (colonelul): 159

Voiculescu, Vasile: 144

Vraca, George: 62

Vranceanu, Dragos: 166

Vulcanescu, Mihu: 38, 65

Vulpescu, Romulus: 185

Walbaum si Weisse: 136

Weeks, Louis (arh.): 133

Weissa (bogatasul): 188

Werner: 138

Wiest, Ludwig: 24, 92

Winterhalder, Enric: 108, 136

Ysaye, Eugène: 40

Zahanaua Colentina: 94

Zaharescu, Zogu: 65, 87

Zamfirescu, Duiliu: 163

Zamfirescu (cofetaria): 115

Zierrer: 24

Zogu (Ahmed Z.I., rege al

Albaniei): 156

23 August (cartier): 53

BIBLIOGRAFIE

(selectiva)

Argetoianu, Constantin – Pentru cei de maine, vol. I, partea I; Editura Humanitas, Bucuresti, 1991

Argetoianu, Constantin – Pentru cei de maine, vol. II, partea I; Editura Humanitas, Bucuresti, 1991

Bacalbasa, Constantin – Bucurestii de altadata, vol. I, Editura Eminescu, 1987; vol. II, Editura Eminescu, 1993

Baciu, Stefan – Praful de pe toba, Editura Eminescu, 1995

Berindei, Dan – Orasul Bucuresti, resedinta si capitala a Tarii Romanesti (1459-1862), Bucuresti, 1963

Bilciurescu, Victor – Bucuresti si bucuresteni de ieri si azi, Editura Universul, Bucuresti, 1945

Blaga, Lucian – Opere 6 (Hronicul si cantecul varstelor), Editura Minerva, Bucuresti, 1979

Bulandra, Lucia Sturdza – Amintiri … amintiri, Editia a II-a, E.S.P.L.A 1960

Calinescu, G. – Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, Bucuresti 1982

Crutzescu, Gheorghe – Podul Mogosoaiei – povestea unei strazi, Editura Meridiane, Bucuresti 1986

Eftimiu, Victor – Opere 17 (Fum de fantome – Evocari), Editura Minerva, Bucuresti 1994

Eliade, Mircea – Memorii, vol. I; Memorii, vol. II, Editura Humanitas, 1991

Georgescu, Florian; Ionescu, Stefan; Cantili, Maria – Bucuresti, orasul nostru (ghid), Comitetul pentru Cultura si Arta al Municipiului Bucuresti, 1970

Giurescu, Constantin C. – Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre, Bucuresti, 1967

Giurescu, Constantin C. – Histoire de Bucarest, Editions sportives et touristiques, Bucarest, 1976

Gatza, Letitia – Mihail Pascaly, E.S.P.L.A., 1959

Ionascu, Ion; Petric, Aron; Caraion, Pompiliu – Bucuresti, pagini de istorie, Societatea pentru raspandirea stiintei si culturii, Bucuresti, 1961

Ionescu, Alexandru; Kiriac, Constantin; Ionescu, Alexandru; Kiriac, Constantin – Bucuresti (ghidul strazilor), Editura Sport-Turism, 1982

Bordusanu, Sorin – Bucuresti (ghidul strazilor), Editura Globus, Editura Arta grafica, Bucuresti 1993

Ionescu, Stefan – Bucurestii in vremea fanariotilor, Editura Dacia, Cluj, 1974

Ionnescu-Gion, George I. – Istoria Bucurescilor, 1899, ilustrat de Frédéric Damé

Iorga, Nicolae – Istoria Bucurestilor, Bucuresti 1939

Minulescu, Ion – Bucurestii tineretii mele …, Editura Tineretului, Bucuresti 1969

Morand, Paul – Bucarest, Librairie Plon, Paris, 1935

Potra, George – Din Bucurestii de altadata, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

Rosetti, Radu D. – Odinioara …, Editura Cugetarea – P. Georgescu Delafras, f.a.

Rosetti, Radu D. – Eri …, Editura „Universul” S.A., Bucuresti 1943

Slavici, Ioan – Amintiri, Editura Cultura Nationala, Bucuresti 1924

Ulysse de Marsillac – Guide de voyageur à Bucarest, Bucuresti 1872

Valerian, I. – Chipuri din viata literara, Editura Minerva, Bucuresti 1970.