Pana la ziua dorita a infratirii sistemelor, Patria eroica din
Bucuresti, un corp ager, ce respira ca un torent liber un aer de viata
vegetala, spanzurata cu sffortu pe varfurile antitezei, ca o pasare pe
bolta cerului va urma a sprijini sistemele, ba inca va mai naste o
sistema ce se iscaleste Y grec; singura buche sistematica de care
scapase biata romanie. De ce radacina sa fie acest Y grec rusinos,
ascuns in coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde in
coada randurilor de pe urma ale emigratiei romane de la 1848?
Nu este ardelenesc, caci Ardealul, si cand se imbraca latineste, tot
vorbeste romaneste. Moldo-roman? Dar romanul de mult s-a
despartit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuri
intelepte, care stiu, zice dl. Voinescu, a pregati in optsprezece feluri
cartofele, dar nici intr-un fel a vorbi romaneste? Crescaturi hibride ce starpesc pamantul roman, de care s-a mai vorbit odata in
Moldova. Nota: Vezi Dacia literara, fata 412,1840, Iasi. Paranteza: la 18 iunie 1855, Cugetarile se vad iscalite; dl. Y grec, la 17 septembrie inca nu a vazut numele: nume care poate nu este d-sale cu totul necunoscut. Datele dovedesc ca dl. Y grec are nevoie de cateva luni pentru a calambura pentru o gratie, un a propos, o inlesnire si o usuratate volteriana, ce il chema in literatura Patriei din Bucuresti la redactia coloanei de pe urma, si da pe fata pamanturile regesti din Siebenburg. Se stie in istorie ca locuitorii din pamanturile acestea traiesc din anticele, adica de vechile bunatati straine. Nu se va mira dar nimene ca dl
Y grec se cunoaste in antice: mirarea este cum a putut sa-i ajiunga d-sale numai trei luni pentru a face reviul Romaniei literare (n. a.) – incheiat nota.

IV.

Roma creste, se intinde, se revarsa peste lumea intreaga prin
soldatii si coloniile ei; pana in veacul al IV-lea, in care navalirile
noroadelor se prefac in potopul omenesc ce a inecat puterea
romanilor, vorba in provinciile romane se impartea in limba oficiala
a dregatorilor si a scoalelor, adica limba latina, si o limba populara, alcatuita dupa fiecare provincie de limba romana a soldatilor si a colonistilor si de dialectele, ori de ce bastina, ale aborigenilor. Dachia, mai mult, ca cea de pe urma si mai mare colonie, s-a colonizat cu o multime de oameni si soldati din toata imperia, si mai
ales de italieni, de spanioli si de gali in scopul politic de a incinge
Europa si Italia de sange credincios, unit cu patria muma in traditii,
in religie, in interesele afinitatii; se intelege lesne ca namolul de
oameni asezati in Dachia aduse in noua patrie dialectele mixte, ce
incepuse a se tocmi la dansii, si totodata traditiile, credintele si
naravurile lor; amestecarea lor nastea limba si nationalitatea romana
sau romana a noastra, in care elementul roman trebuia sa domneasca in proportie mare, dar fara a inlatura alte ramuri nevoite.

Greseala noastra a fost, de cand am intrat in dezbaterile limbii,
ca am urmarit numai asemanarile noastre cu limba latina si celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am batut capul cu neasemanarile — si tocmai neasemanarea informeaza duhul sau, cum se zice astazi, geniul limbilor — si desparte o limba de alta: singurul Petru Maior a presimtit aceasta. Nota: Vezi Precuvantarea si Dialogul pentru inceputul limbii romane. Lexiconul romanesc- latinesc-unguresc-nemtesc, 1825, Buda (n. a.) – incheiat nota.

Dovada ca neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia, Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri pastrate astazi de romani, care se gasesc unele numai in Galia, iar altele in Spania, si altele in Italia; dovada ca limba nu este latina, stau: tesatura si cuvintele cele numeroase care lipsesc in latina, dar se gasesc in
limbile noastre, si traditiile ideii nationale traitoare la noi, ce isi au
perechea in unele din tarile citate; si in sfarsit numirea de haine,
de lucruri, de sate si de locuri, care numiri deslusite de aproape
ne-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii romanilor in pronuntiatie,
in florile hainelor si ne-ar aduce poate a specifica geograficeste in
care lature s-au asezat, de pilda, colonistii veniti din Spania, sau
cei veniti din Galia si Italia.

De la al IV-lea veac, lumea romana se sfarma: targurile, coloniile, provinciile se despart; care se stapanesc de sinesi, care se
cuprind de barbari, limba latina se retrage pe varfurile societatii,
iar limbile si dialectele navalitorilor se intorloc, se mistuie, se topesc
cu dialectele romane; dialectul italian ramane mai roman, desi nu
mai latin, ca unul ce din capul locului se alcatuia de mai putine
parti eterogene, si ca traditie vie a limbii obstesti vechi a Italiei;
dialectul romano-galic se modifica cu limba biruitorilor germani,
dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabica, si dialectul nostru, cel mai de pe urma nascut din toate elementele ce aveau radacina
in Galia, in Spania, in Italia, in Grecia mare, se combineaza cu
influenta slavona.

intrebuintand porecla data de dl. M. Kogalniceanu unor „Columbi literari de astazi, am zice cu temei ca, Petru Maior osebit,
toti novatorii din timpul nostru au fost si sunt tatari in limba si in
istorie, cand s-au silit a ne incredinta ca suntem fiii romanilor de
pe malul Tibrului si ne-au indatorit a vorbi latineste. Nici un purist
neolog nu poate intuneca adevarul istoric, pentru ca adevarul acesta
este viata ce ne misca. Pe langa izvorul istoric trebuie sa mai tinem
in seama ca norodul alcatuit din colonisti si legionari, trezindu-se intr-o tara cu paduri intinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu clima osebita, cu vecini dusmani inarmati si straini de haine, de limba, de naravuri, silit de a-si preface in totul viata inlesnicioasa a Italiei si a Galiei in viata aspra, muncitoare, au capatat alte idei, aplecari si impulsie, si-au prapadit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite intrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte noua. Ce fac neologii din cuvintele nascute odata cu Romania cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?.. Ce vor face din radacinile pelasge ca: iorum, hora, miros? Cu ce dreptate vor zvarli sau opri cuvantul codru, cuvant nelatin, dar ce
se gaseste in limba frantuzeasca veche? glod, in limba spaniola si
alte multe? Bucurestenii si poetii din Moldova zic astazi: parfum Ardelenii au osandit si pe Petru Maior de slavon si ne-au dat lexicoanele ce le stim.

Acestea sunt temeliile istorice ale limbii si a neamului. Fapta
logica nu poate fi alta, decat o limba compusa de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin urmare nici unul nu e strain si slavonismul este o nevoie istorica pentru limba noastra precum germanismul, arabismul au fost nevoile istorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se intregi. Scoate din limba romaneasca ramurile straine unde e limba unde e originalitatea ei? Orice vom face, mirosul slavonesc are sa ramaie; doara sa ne hotaram a adopta ex abrupto limba latina sau alta in loc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni se pare ca reformatorii nu au invatat rolul slavonismului in limba noastra; ardelenii si banatenii leapada slavonismul, pentru ca le-au fost urati sarbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepadam slavonismul pentru ca uram astazi pe rusi, insa cu toate aceste uri, slavonismul nu ne va lepada si el zice ca domnul Moldovei: „Daca voi nu ma vreti pe mine, eu va vreau pe voi”.

Precum in randuiala psihologica, asemene si in randuiala materiala a lumii si a faptelor istorice sunt principuri ce se imponcisesc la intaia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici si a vederilor scurte, ce nu vad mai departe decat la gardul lor si isi uimesc mintea si priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte.

Dupa socotinta mea, rolul adevaratilor invatati ce se vor indeletnici cu filozofia va fi sa se margineasca in definitia randuielilor limbii, statornicia sintaxei si a ortografiei; iar alcatuirea, intrebuintarea, iscodirea sau departarea cuvintelor trebuie sa ramaie proprietatea urechii, a bunei judecati ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decat cele politicesti. Cuvantul, fie slav, fie turc,
fie latin, ce se va romani, are drit de impamantenire, si numai obsteasca framantare si nevoia pot sa-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricantilor de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze ii necinstit, desi limba englezeasca cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?

Oamenii seriosi, ce privesc literatura ca complementul nationalitatii, sunt datori sa se opuie puhoiului de sisteme cuvantase si a
combate tendentia literaturii cu cuvinte verzi si stacojii ca frunzele
copacilor cand le-a batut bruma toamna, in loc de idei bune
Ideea buna aduce cuvantul desertaciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leaga unul cu altul ii cangrena noastra Le faux goût est toujours le faux goût. Nota: Gustul indoielnic ramane mereu indoielnic (fr.) – incheiat nota.

intai si intai, pana a nu ne arunca in bolboacele etimologiei si
ale purismului, facut-am de-amanuntul catagrafia bogatiei sau a
saraciei limbii? Si al doilea, cati ne-am indeletnicit cu chestii gramaticale si cuvantale avut-am deplinele stiinte cersute de asemene
obiect? Sa nu rusinam fudulia nimaruia, dar sub chip de invatati,
multa nestiinta se ascunde, multi au zvarlit in sistemele lor cuvinte
osandite straine, care ar putea dovedi de o bastina mult mai romana
decat bastina osanditorilor.

Cand romanii vor intorloca o societate serioasa, spre asezarea si
dezbaterea chestiilor limbii, cand vor pune pe izvod tot ce au, cand
societatea aceea va incheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepadate, innoite sau invechite din tarile unde se vorbeste romaneste, cand se va aseza sintaxa si ortografia nu dupa placul fiestecarui, dar dupa duhul istoriei si a originilor neamului, atunci literatura isi va lua zborul si va fi expresia neamului, insa, ce va fi si mai de folos inca, pana atunci, ar fi sa vie in ciuda pedantilor un
soi de Pascal, Racine sa scrie in limba romaneasca fie acea limba
pura sau pe slavonie in tie, in tio, in tiune, in dune, o carte de inima
si de duh roman in acea zi pedantii se vor sterge ca umbrele, ca
nimica nu omoara pedantismul ca o carte frumoasa, simpla, de
gust si de idei.

Reactia in contra apucarii literaturii de astazi trebuie sa vie; Nota: Pe marginea ms. 311 (Bibl. Acad. Romane), in dreptul acestor randuri stau scrise cu creionul urmatoarele: „dire que c’est l’éloge des Moldaves de ne pas donner dans ces billevesés”, (a spune ca aceasta-i un elogiu al moldovenilor de a nu cadea in aceste nazbatii) – incheiat nota. Judecata si gustul se vor isca in ziua aceea in care vom intelege ca literatura este painea zilnica a unui neam. intr-acea zi se va ridica
furtuna imprastietoare a pedantismului; putine scrieri vor scapa;
acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prapastiei
novatorilor, fara insa sa se imbrace cu totul cu mantaua limbii
poporale, tocmai ca oamenii ce inot intre doua ape Nota: Pe margine: „objecter Schiller et qui n’écrivent pas en populaire — qu’est-ce que le
populaire?” (a obiecta lui Schiller si celor ce nu scriu in limba populara — ce este limba populara?) – incheiat nota.

Unii, desi numai talmacitori ai ideilor si scrierilor straine, si-au pus incale silinta a le traduce intr-o limba limpede si inteleasa, in care sistemele noua isi arata urechile cand si cand ca o pata neagra pe o panza alba. Sunt inca cateva scrieri care dovedesc o presimtire de misia literaturii si se deosebesc de operele pedantilor prin o miscare sloboda, o aducere aminte de obiceiurile limbii, si prin urmare au o
actie morala pe cititori, dar sunt rari Totimea literaturii seamana
o mozaica a caria pietricele, nepotrivite in flori si marime, nu sunt
unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula si zice:
”Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosita si desfrumusetita,
o cunosc; fraza cutare ii furata din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atata, randul al 5-lea sau 6-lea”.

Departe de a impiedeca studia antichitatii si mai ales acea latina, noi am indemna din tot sufletul, caci acea studie ii baza dritului nostru istoric, insa de la studia literala la aplicatia ei la starea noastra este o prapastie de saptesprezece veacuri Sunt multi oameni dintre romani care stiu latineste si chiar numai latineste; asta nu-i de ajuns. Pe langa latineasca mai trebuie tactul care intorloaca trecutul cu ceasul de fata, ca sa le talmaceasca si sa inteleaga
duhul lucrurilor si framantarea lumii, invatatii nostri latini s-au
uitat in lumea noua prin ocheana lumii vechi. Revarsarea popoarelor noua a prefacut pamantul, hristianismul a prefacut civilizatia; ramane numai a despica in interesurile si civilizatia de astazi inraurirea vechimii si maritisul ideilor, interesurilor popoarelor noua cu traditiile si viata veche.

Deci pentru romanie, Tacit, Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor
talmaci viata romana si ne vor introduce in viata romana din ei
sa luam ce este dreapta clironimie a noastra, ca sa o adaogim la
avutul nostru; iar restul nu-i al nostru, ii un legatum al omenirii
intregi, un muzeu unde toti intram fara a putea lua nimic. Nota: Tacit - Istoric latin care a trait in anii 55—120 – incheiat nota.

XIII.

Cer iertare de descrierea aceasta lunga, cer iertare pentru nevoia
in care m-am aflat de a spune de trei si patru ori tot acele lucruri si acele idei, si cateodata intr-un limbaj ce-l hulesc. Asa de nenorocita este plecarea literaturii romane si asa de intunecata mintea noastra, ca aceste principii elementare ce sunt in alte tari o fapta vederata, de care nu se mai vorbeste, ca si de miscarea pamantului, seamana a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanterie
sa zici ca limba, literatura si poezia sunt trei cuvinte identice ale
uneia si singura formula nationalitatea. Pentru noi, inecati in
pedantism, este o noutate indrazneata de a le rosti, vrednica de
hula invatatilor si legislatorilor Parnasului. Dupa pilda lui Galilei,
ce striga din inchisoarea unde-l pusese pedantii vremii de pe atunce:
”pururea se misca”, voi striga din Moldova, ca sa se auda peste
Moina, peste Milcov, peste Carpati: limbile domnilor I.L.P si altora
nu sunt limba romaneasca si literatura de astazi nu-i literatura
romaneasca.

O mare mahnire simt; neologismul nesocotit asa ne-a invalatucit,
incat nu mai putem zice cele mai simple lucruri si mai obicinuite,
fara amestecare de vorbe straine: deprinderea noastra de limbi si
de lexicoane straine ne-a taiat la radacina cuvintele si idiotismul
adevaratei limbii noastre, incat ne este mult mai usor de a seri si
vorbi frantuzo-romaneste si italiano-romaneste, decat sadea romaneste;
ne miram cand un cuvant roman sau o locutie pamanteana pica
din condeiul nostru. Cuvintele sunt tarusele, idiotismul este marca, iar stilul este nationalitatea unei limbi. Marturisesc neputinta mea, desi am cercat a arata rana noastra, ramanand cu nadejde ca Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii romani viitori vor gasi si limba si stilul roman, care le-am prapadit.

XIV.

Am zis ca studia inteleapta a vechimii este de neaparata nevoie
si mai zic o data. Doua influente ale societatii antice sub chip de
doi oameni deosebiti, ce se cheama Virgiliu si Ovidiu, sunt temelia caracteristica a aplecarilor romanilor; desi prefacuti de veacuri dupa
duhul noului popor roman, acesti doi oameni inrauresc poezia,
obiceiurile, legislatura si viata curata plugareasca a neamului nostru. Stiintele, artele, religiile, precum si limbile, au iesit din sanul
noroadelor; in urma au sosit poetii, invatatii, ce nu sunt alta decat
culegatorii, pazitorii si latitorii iscoadelor obstesti Asa pastorii
au descoperit randul stelelor si al vremilor, asa pescarii au inceput
plutaria, asa babele s-au indeletnicit cu buruienile de leac; asa limba noastra facuta de popor s-a pastrat de el Odata cu risipirea Romei se stinge civilizatia in colonii; legioanele se ridica, invatatii, care-s fricosi ca si alti oameni, desi filozofi, parasira Dacia, si ramane numai poporul cel mic din sange roman imprumutat in Italia, Galia si Spania, cu o limba felurita, ca si sangele lui Parasirea Daciei de romani dadu noul popor prada barbariei; de la al treilea
pana la al unsprezecelea veac, in care se mai linistesc navalirile
popoarelor, si rasaritul Europei isi ia o asezare mai statornica; neamul roman se mistuie sau de-abia se zareste in istorie cand si cand.
insa in loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a intari neamul.
Ele dezvolta in urmasii coloniilor o civilizatie casnica, ce nu-i nici
civilizatia Romei, nici barbaria hunilor, si nasc limba, naravurile,
duhul si nationalitatea noua romana, pe risipurile agricole si religioase ale societatii vechi; un element nou, imprumutat oamenilor
din Asia, adica pastoria, element prapadit in Grecia si Italia dupa
pravila nevoita a propasirii civilizatiei, se adaoge si se tipareste in
aplecarile civilizatiei noua a romanilor. Aceste elemente se casatoresc
si produc o fiinta noua trecuta prin botezul hristianismului.

O cautatura repede in obiceiurile, traditiile si idiomul romanilor
ne-a intari ideea si ne-a statornici adevaratele principii istorice.
Istoria limbii noastre ii cuprinsa in perilips in razboaiele neamurilor
din Tara Ungureasca si din Ardeal in 1848 si 1849. Mai mult decat
noi, care suntem interesati de-a dreptul in dezbaterea pricinii acestor sangeroase intamplari, invatatii straini au cercat a se sui pana la pricina pricinilor, insa unii numai au presimtit adevarul, altii, mai ales frantujii, dupa obiceiul lor de a lega toata miscarea omenirii de inraurirea franceza, n-au vazut alta in campiile unguresti decat o urma a galcevirilor filozofice si revolutionare ale Parisului.
Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai incurcata, mai sucita si
mai impleticita de jurnalismul si invatatii frantuji ca chestia
nationalitatilor. Pe vremea aceea iesise la iveala o geografie, o istorie, in care toate limbile, si toate povestile se loveau in capete, fara ca romanii, slavii si maghiarii sa-si poata cunoaste idioamele, naravurile, numele si tara. Nota: Vezi - De la guerre des idiomes, par mr. Bourgoing, ancien ministre de France, 1849 (Despre razboiul idiomelor de dl. Bourgoing, vechi ministru al Frantei, 1849) (n. a.) – incheiat nota.

Stiinta oficiala, ca si jurnalismul, ineca fortuna noastra in fortuna Apusului, tot dupa acea fala franceza nemarginita, ce vede Franta in tot si peste tot. Nota: Fortuna - Soarta, destin – incheiat nota.

Limbile, numele popoarelor Rasaritului, dusmaniile ce le desparteau, precum si istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnalistii, invatatii si diplomatii se ratacira, iar un roman, un maghiar si un slav, care-si cunosc tarile lor si inima neamurilor, vor gasi in el insusi cauza acestor razboaie; intinderea ideilor moderne ii marginita pe tarmurile Dunarii, ii marginita in putine capete din treptele de mai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Doua randuri dintr-un cantec
din Ardeal care ne-a indrepta la izvorul intamplarilor de la ’48:

Horia bea si veseleste,
Tara plange si plateste.

Razboaiele neamurilor sunt cuprinse in aceste doua randuri.
Nu am nevoie a face romanilor monografia cantecului acestuia;
feciorii acelor ce cantau pe la 1782 „Horia bea si veseleste”, ciobani de la Abrud, plugari si feciori de popi, incepura in 1848 razboiul tot
cu acest cantec. Cantece de asemene fire se canta de 15 veacuri pe
malurile Tisei, Dravei si Dunarii si sunt printipul necunoscut al
Apusului.

Toata ideea politica si sociala a lui Kosut de a amesteca toate
nationalitatile Ungariei in singura nationalitate maghiara pica
inaintea indarapniciei intemeiata pe poezie si pe obiceiuri a
romanilor si a slavilor. Kosut isi sprijinea sistema, ca toti facatorii
de sistema, pe o logica ce i se parea dreapta si totodata cu putere
administrativa, cu tunuri si cu standarul, adica spanzuratoarea.
La logica lui Kosut, romanii si slavii opuneau alta logica si ziceau:
”dovedeste-ne ca limba ungureasca ii mai frumoasa decat a noastra
si vom vorbi ungureste; dovedeste-ne ca-i mai cinstit a se chema
Ianos in loc de Ion sau Ivan, si ne vom chema si noi Ianos”. Nota: Aristocratia mosiereasca si capitalistii unguri promovasera o politica de asuprire nationala si de maghiarizare fortata. Guvernul reprima nazuintele de independenta nationala ale celorlalte popoare. Cum arata istoricul A. Narocinitki, si Kossuth — cu toate meritele sale incontestabile in lupta impotriva autocratiei habsburgice — „a adoptat in 1848 o pozitie nedemocratica in problema nationala”. El a respins propunerile de
alianta formulate de Balcescu si nu si-a dat seama de eroarea savarsita decat dupa ce contrarevolutia austriaca a infrant fortele revolutionare unguresti. Russo era perfect indreptatit deci in atitudinea sa critica fata de Kossuth – incheiat nota.

XV.

Asadar, fara a departa in totul inraurirea apusului in intamplarile
lumii noastre, inceputul lor este in noi. Legatura politica si sociala
a romanilor, slavonilor si maghiarilor au fost ura si dritul istoric.
Nimica nu poate talmaci puterea urii neamurilor decat studiile
naravurilor, idiomurilor, traditiilor si muzicii fiestecarui neam;
aceasta studie cuprinde toata istoria, originile popoarelor, psihologia, literatura, prefacerea ideilor dintr-un neam in altul si de la un
neam la alt neam intemeind si nascand deosebire nationalitatilor.

Acea studie in scurt se cuprinde in poezie, in muzica si in idiom; cu
cat popoarele sunt mai departe de civilizatie, cu atata obiceiurile,
traditia si poezia au mai multa putere.

Neamul roman inca ii in faza traditiilor. Sa ne uitam la formele
civilizatiei; intai este familia ce se statorniceste, al doilea familia
ce se preface in neam si al treilea neamul in popor; cu neamul se
incepe limba si poezia, in ziua cand istoria se preface in cronica,
poezia isi intinde aripile si zboara sau se preface in poezie literara.
Spre a gasi dar temeiurile limbilor, ii de nevoie de a se intoarce
inapoi si a lua limba in gura celor ce au facut-o, pentru ca atunce
este expresia a neamului intreg, si literatorii, sub pedeapsa de a se
departa cu totul de originile limbii, sunt siliti la o asemenea studie.
Sa luam, de pilda, un cantec vechi. Traditia locului sau traditia
omenirii, trecuta din neam in neam, cantata spre ajutorinta aducerii-aminte, cantecul acela trece din veac in veac, incarcandu-se in
calatoria sa de fapte si de idei noua, pastrand insa o forma rapida,
stransa, totodata istorie si poveste; caci limba obsteasca sta intr-o
cumpana cu civilizatia; poporul in toate treptele sale infatiseaza o
totime, unde toate nevoile, interesurile si patimile se acufunda,
incet cate incet neamul se preface in popor sau natie; bogatiile
particularnice si dignitatile isi fac loc; treptele se deosebesc mai
tare; civilizatia in marsa ei progresiva modifiaza limba si naravurile;
istoria uita de unde a pornit, nu se mai amesteca cu traditiile si cu
naravurile spre talmacirea faptelor; si sta un minut la punctul acela unde viata traditiilor se preface in viata istorica, si limba,
naravurile si aplecarile se intiparesc in sufletul unui neam. Tocmai
(la) acel punct suntem astazi; daca vom calca sanatos si dupa
logica, vom avea limba si literatura, precum si originalitatea noastra;
daca, dimpotriva, vom alerga dupa visurile pedantilor, vom ramane
in patosul unde ne gasim.

in invatatura naravurilor, muzicii si a poeziei ne vom putea
incredinta de originile limbii noastre, de nasterea nationalitatii neamului roman, de firestile noastre aplecari si de luptele ce coloniile romane au petrecut pana a se preface in sfarsit din romani in
romanii de astazi. Daca acea invatatura ne-a dovedi ca elementul
de bastina latin, elementele celtice si mai tarziu mongoale si slave,
amestecandu-se, au dat viata unui nou neam, apoi latinismul pur
pica de la sine, si vom fi incredintati ca literatura trebuie sa se
razeme pe toate elementele care au intrat in limba si in neam.
Latinii ne trebuie, cum am zis, ca o introducere in viata noastra.

AMINTIRI

I.

De ce oare cu cat ceasurile, zilele si anii se inmultesc asupra lui,
cu atata mai mult omul se uita in urma sa, si din cautatura in
cautatura se opreste cu placere la cele mai departate aduceri-aminte,
aducerile-aminte ale tineretii si ale copilariei? Nu-i soarele frumos
si astazi? pasaruicile nu canta tot aceleasi cantece voioase sau
jalnice? frunzele nu au acelasi freamat? padurile nu inverzesc ca
odinioara? florile nu au acelasi miros, campiile, dulcile privelisti
duioase ce aveau? miscarea vietatilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un
soare nu luceste frumos, nici o floricica nu are dulce miros, nici un
fluier pe coasta dealurilor nu razbate, nimica in lumea de fata nu
are asemanare cu florile si cu soarele zilelor vazute prin aducerea-
aminte. Vantul ce batea atunce, lacrimile ce se varsa se uit; din
zilele trecute a ramas in inchipuire un soare de-a purure cu raze
stralucitoare si un miros nesters. Are dreptate aducerea-aminte:
nimica nu poate fi pentru om mai frumos decat trecutul, caci trecutul e tineretea si tineretea este fericire! fericire de a crede in toata
pasarea ce zboara, fericire de a crede in frumosul si in bunul, fericire
de a nu se indoi de cinste si de multe, fericire de a nu gandi la
nimica, de a nu sti ce este viata si ce neagra prapastie este sufletul
omului Cand se intoarce gandul spre zilele tineretii, inima sta
nehotarata, ce va povesti deodata: bataia ei dintai simtita, imbatatoarele
soapte, primblarea incantatoare umar la umar printre florile ce nu
se zareau si in acele minute, dar care acum rasar si impodobesc
suvenirul, voiniciile ce isi fagaduia, patriotismul inflacarat, visul
maririlor, capatate prin osteneala, vrednicie si fapte mari, binefacerile ce se pregateau a revarsa pe lume, ca un soare luminos si roditor? — lucruri ce se schimba toate incet in cevasi cu totul dimpotriva; la unii, bataia lui Dumnezeu! nici nalucirea visurilor acelora nu mai este!

Din multele dulci ochiri ale tineretii si ale copilariei doua s-au
tiparit in inima mea, verzi si vioaie, crescand iarasi, an cate an, ca
mladitele copacilor; primavara mi le aduce, pe cand da frunza, pe
cand fluturii incep a se juca, cand trandafirii imbobociti se deschid, cand soarele inca dezmiarda si nu arde, cand de pe porumbei
pica ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zambind in cerul trecutului, cine nu o stie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat
la luna si nu a vorbit cu stelele? A doua aducere-aminte ce iarasi,
ca toate aducerile-aminte, dulce luceste intre flori si raze aurite,
este un sat frumos, raschirat intre gradini si copaci pe o vale a
codrilor Bacului, cu un par mare in mijloc. De sunt multi ce nu stiu
poate de codrii Bacului (caci de lunga vreme nu se mai vorbeste in
Moldova de ei!) si mai multi vor fi care nu stiu ce insemneaza parul
din mijlocul satului. Codrii erau odata asezare de aparare ca plaiesia
muntilor, salba de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este
cuibul rascoalelor din tara, mosia celor Novaci de raul carora urdiile tataresti nu se puteau inturna in Bugeag cu prada din Tara
Leseasca si cuibul voinicilor din cantecele vechi. Codrenii erau
mandri si nu purtau numele nanasilor lor. Cantecul zice:

S-a aflat la Movilau,
De Codreanul cela rau!

Parul din mijlocul satului era odinioara: cand divanul unde
sfatuia satul, cand locul unde poposea vionicelul strain, pana a
nu-si gasi gazda, cand locul jocurilor ale baietilor, cand spitalul
unde zaceau bolnavii nevindecati, parasiti in saracia lor de toti si
de neamuri! Balada lui Donciu spune:

Sub cel par mare din sat,
Zace Donciu intr-un pat;

Si de mult zace, mai frate:
Noua ani si jumatate,
Si noua zile de vara,
Si noua de primavara;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi il roade.
Neamurile l-au uitat,
Toata lumea l-a lasat!
Numai sora-sa Stancuta,
Numai sora-sa, draguta,
Nici l-a uitat, nici lasat,
Noua ani ca l-a catat,
Pernele ca i-a mutat,
Cand la umbra, cand la soare,
Cand la cap, cand la picioare,
Cand la dalbe bratisoare.

De ce vorbesc de paprul satului? Vantul primaverii a batut; peste dealuri, peste vai, peste ani, dorul leaganului ma ajunge; spre
codru mi se intorc ochii, si zaresc umbra parului copilariei mele,
care isi intinde ramurile ca niste brate ce isi scutura florile pe inima
mea ca o ploita racoroasa. Parul cu locul batut imprejur de vitele
satului lui ce singure astazi mai tin divan; curtea boiereasca, opcina
stramoseasca ce nu se mai afla, albind pe troscotul verde al ograzii
mari si intinse; livada din dosul curtii, biserica cu tintirimul pestrit
de iarba lunga, de sulcina aurita si de cruci negre; cumpana fantanii
de la poarta, aninata de rachita crengoasa; toate trec dinaintea
mea, vii si in miscare Iata padurea unde alungam mierle, ciresul
salbatic unde ma bateam cu taranasii; iata colo, colo in departare,
in zarea luncii, pe deasupra parleazului, tiganca cu desagii, o stahie uscata, prietena cu mama padurii, ce vine sa ieie baietii, umbre
ce ma fac sa rasar si acum, desi imi rad incet si cu iubire. Cat de
dulci sunt amintirile batailor de inima, cat de invapaioase sarutarile tineretii inflorite insa nu desfateaza inima, nu descanta durerile
lumii, nu mangaie de inselaciunile vietii ca dulcele soare al
copilariei, alinit prin departare, ca soarele ce se vede prin o ceata
subtire. Dar serile satului meu, cand luna se ridica asupra parului,
si cumpana fantanii se parea un cocostarc cu pliscul intins ce
seri senine! intr-amurg se apropiau cardurile, aducand miroasele
campurilor cu ele, turmele de oi zbierand cu ciobanii fluierand;
focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se imprastia
in vazduh cu mirosul teilor ce venea de la padure; mosnegii spuneau
de turci si de tatari, de mosul Adam cu barba pana in brau, ce
tinea plaghiile pe genunchi, de Ileana Cosanzeana, de fratii din
luna, de lupte si de navaliri: vedeam in luna chip de om ranit,
culcat pe un pat frumos de scoarte si de laicere, si sangele bolborosind ii pica alaturea intr-un cuibar spart; iar pe fratele ucigas,
osandit din porunca lui Dumnezeu, pana se va umplea cuibarul, a
bea sangele nevinovat ce nu inceteaza a curge de la inceputul
lumii Auzeam picatura sangelui; zaream fratii amandoi, unul
lungit, al doilea cu capul plecat si cu parul zburlit. De atuncea nu
m-am uitat la luna vreodta fara a-i vedea. Batranii spuneau de
aceste, fetele si flacaii vorbeau de Mariuca Mariuca! sasesprezece
ani, fata de trandafir si de spuma de lapte, ohi de mura, camasuica
de omat cu altitioare subtiri, ca o creasta de randunica, si inima
de lacrimioara; Nota: Altita — broderie cu amici sau matase pe umerii iilor – incheiat nota. mult iubita, mult sarutata de un nufar frumos de
pe iaz; ea era dragulita tot satului dar nuferii sunt inselatori ca
unda miratoare in care se nasc! Al nostru se duce la moscalie cu
fagada de intoarcere; lacrimioara se vestezi parintii o alungara Nota: Moscalie — catanie – incheiat nota. Un an, doi, trei ani, de sub parul satului, Mariuca se uita la drumul mare batut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; intr-o zi, Mariuca clati din cap ca o frunzulita vantuita, se culca la piciorul parului, cu ochii la drum, si adormi pentru totdeauna!

II.

Pe langa umbra Mariucai, pe langa vantul ce bate prin par, pe
langa chipurile trecutului ce se invartesc in ochi-mi si in inima
mea, deasupra satului aud ridicandu-se un huiet; alte huiete
raspund si clocotesc pe dealuri si prin vai; huiete vesele de fete si
flacai ce vin cu flori si cu cordele; zi-intai mai a sosit in sat si bate
la toate usile, la bordeie, la case si la curte; ziua armindinei in care
pelinului se da cep! De as fi avut noroc sa fiu si eu din cei invatati
ce scriu in limba frumoasa, de nu as fi simtit in cutreieratul lumii
ca cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit cand striga, de a
fi ascultat cand cere, de a putea plange cand il doare, de a vorbi,
de a se mangaia si a-si aduce aminte in dulcea limba a mamei, in
dulcea limba a povestilor, care au intiparit icoane dragalase si poetice in inchipuirea copilariei, as fi putut spune ca povestea din
luna: e tonnella Danaidelor, traditiune ovidica, augmentata de
traditiunea ebraica a rezbelului fratricid, Capitul al IV-lea din Opera
prima a celebrului Moze, reformatorul si legislatorul inspirat al
evreilor; v-as spune iarasi ca serbarea zilei intai mai se leaga de
sarbatoarea unei zane a campiilor latine, de pe vremea stramosilor
nostri romani si a straunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papura voda latin; v-as spune cum se jertfeau pe
altare in acea zi mieii fara pata, fruntea turmelor! junei albe, mandria
imaselor! si cum se daruiau zanei colive de miere si de faina, de
trei ori cernuta, de grau spalat; dar nu sunt invatat si spun in
limba ce am dobandit odata cu lumina, odata cu auzul, odata cu
vederea soarelui, a codrilor, a campiilor si a florilor; cata truda,
cata vreme pune omul a invata limba neamurilor straine! dar acea
straina nu-i vorbeste de tara, nici de parinti, nici de fratii ca brazii,
nici de surorile ca florile, nici de primavara cu verdeata ei si cu
turmele de oi cu ciobanii in capul turmelor, lasandu-se pe guri de
rai, nici de plugurile cu sase boi, nici de copilite balaie si fete de
imparati, cum vorbeste limba ce o invata si o suge omul cu laptele
vietii!

in acea zi dar, parul satului pazea numai el casele; cati flacai,
cate fete mari si codane, toti si toate se impodobeau cu flori si
cordelute, care la palarie, care la codite. Cu lilieci in maini, cu
garoafe pe cap, cu busuioc verde in san, fetele si flacaii pareau flori
miscatoare; de cu seara fetele se Iau, flacaii se pieptanau; iar in
zori de zi, cand se deschid lacrimioarele, viorelele si toporasii se
scutura de roua noptii, vaile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau
de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile rasunau in
toate partile de doine; mese numeroase se intindeau pe sub copaci.

Curtile boieresti, locuite pe atuncea iarna si vara, se gateau, se
pospaiau, se inalbeau la apropierea zilelor mari ca si casele satesti;
sarbatoarea se primea cu aceeasi bucurie de boier si de taran, fiind
uniti in credinta, in limba si in obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare
de rele, naiba, nabadaica si urletul cainilor noaptea ii umpleau de
spaima deopotriva pe amandoi. Pare ca vad inca acea icoana a
trecutului: mare zgomot si zbuciumala este prin curti; tiganii, pana
si bucatarul, se fudulesc in camasi curate, oamenii in minteni cu
manecile suflecate, cu cordele la palarii falfaind in vant, se paunesc
prin ograda maturata; rochiile rosii si tulpanele galbene de la Pasti
ale tiganilor se zaresc iarasi; totu-i plin de miscare; toate fetele
pline de veselie: jupanesele de la camara sunt parjol de ameteala,
cucoana tipa! Dupa mult valmasag a nenumaratelor slugi, ametite
de alegratura, trasurile cu caii impodobiti trag la scara; in una se
suie cuconul si cucoana, in capra un arnaut cu ciubucul incalifat
in mana, si cu pistoale la brau; in a doua, jupaneasa cu vutcile si
dulcetile; in alta sofragiul si tiganasul sau nedespartit, cu tacamurile; Nota: incalifat — bagat in toc, intr-o punga – incheiat nota.
in alta, stolnicul cu vinatele, cafeaua, painea si pelinul mai cu
seama, fara care nu este zi-intai mai! apoi vine bucatarul cu merindele, s-apoi gloata din casa, slugile, femeile si cuconasii. De se
intampla vecini, adunarea nu se mai numara; drumul se acopera
de trasuri si de calareti; stransura, cu racnete, chiote si impuscaturi, seamana o nunta de cele huioase, precum obicinuiau parintii nostri
de toate treptele, calaretii, baIoanele cu feciorii boieresti la obIoane,
brasovencele (de care ne-a scutit astazi Dumnezeu pentru odihna
ciolanelor noastre), carutele si alaiul ajung intr-o poiana mare si
frumoasa, in mijlocul codrului, unde iarba-i neteda ca un covor, nu
departe de un izvor rece in care sticlesc fedelesele. Mesele se intind:
masa boiereasca, masa jupanesei si a feciorilor, masa oamenilor si
masa tiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc urias,
imprejurul focului muncesc bucatarii; mieii intregi se intorc in tepe
de lemn; parpalacul umple padurea de miros. Benchetui incepe cu
glume late; pelinul curge prin pahare, dupa pelin, vutca, fala
gospodariilor! vutca ce se taie cu cutitul! vutca se schimba cu
visinapul; vinul si lautarii intarta boierii, paharele se umplu des,
fesurile zbor in vazduh. Sunt manele dulci, sunt manele mangaioase,
sunt manele dureroase ce rup inimile: batranii inclina, tineretul
bea in papucii cucoanelor si se saruta cu lautarii, iar cucoanele, cu
ochii inecati in amor, canta versuri frumoase, de se rasuna codrii si
se trezesc paunasii. Pe marginile poienii, arnautii dau din puste si
din pistoale, slugile huiesc ca roii rataciti, surugiii se imbata. Porneala-i o amestecatura nespusa: de-abia prin mijlocul noptii mai incep
iarasi a canta privighetoarele speriate de huiet si de glasul lautarilor!
Am vazut multe zile-intai de mai de atuncea, in Iasi si la tara,
dar nu seamana ca zi-intai a mea; in loc de veselie am simtit dor si
amaraciune!

III.

Dar anii trec vine vremea ca copilul cel vesel si slobod ca o
caprita sa lase campul cu flori, povestile nesfarsite, cuibul si
sezatoarele satului si sa intre in viata chinurilor prin cartea de
invatatura Nu este romanul din acele neamuri fericite, ce au hrana mintii la usa parinteasca; multe veacuri si-a primblat el cortul
de pe sesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, cautandu-si pamantul stramosesc acum inca e pribeag pe lumea intelepciunii,
si trebuie in neagra strainatate sa-si agoniseasca putere, pentru a
marturisi si sfinti patria mult iubita, dar mult necajita, patria asta
ce se clatina ca o luntre usoara in toate partile, si se intoarce cand
la apus, cand la rasarit, cand la miazazi, cand la miazanoapte, ca
frunza vartejita de furtunile toamnei departe trebuie sa castige
inima si painea sufleteasca, ce sustine in zilele nedreptatilor si
infrumuseteaza zilele senine caci painea sufleteasca si inima sunt
un rod scump si rar al pamantului roman, ist bogat de roduri
intr-o zi, copilul care il chemam cuconas si se va chema mai tarziu
neamt, frantuz, si mai in urma bonjurist, copilul crescut in huzur,
in bumbac si in toate dragostele mamei trece intr-o careta careta
se misca se tot misca merge si tot merge peste noua tari si noua
hotare icoana trista a vietii politice a bietelor tari Dar lumea
are sfarsit careta s-a oprit unde? se trezeste copilul intre fete
ce nu a mai vazut, aude o limba ce nu o stie! Inimioara i se
sfasie multe zile lungi gandul ii zboara acasa dar casa
calatoria, oamenii si lucrurile noua se amestec in inchipuirea sa,
viata lui ia alt curs, trecutul se sterge si de roman ii ramane
numai o scanteie in fundul inimii, o scanteie ascunsa, fugara,
inadusita, neinteleasa de bietul copil, acea scanteie ce se preface,
intr-un ceas, in focul mare si luminos al Romaniei!

Ferice de aceia ce nu au parasit pragul parintesc, cat de mic, cat
de mare ei nu au simtit durerea de a fi muti, durerea de a vedea
cum se sterge intai plansul despartirii, si apoi catinel-catinel toate
amintirile copilariei lor Ei nu au simtit durere si mai mare, cum se
duce si limba, de te inadusa cuvantul: „tara”, si nu-l poti spune
decat pe limba straina! Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat
Dumnezeu romanului, pentru a rasplati cu durere relele ce faptuieste
si are a faptui pe pamantul romanesc, dorul numai nu se sterge!
Vazut-am in strainatate romanasi uitati de numele lor si de limba leganatului lor, rasarind la auzul unui sunet roman, ca calul de soi
ce necheaza la auzul trambitei! Gura e prinsa dar ochii invie
trupul tremura si inima se bate cu iuteala! auzitu-i-am, nestiitori
de gandul lor, suierand doine, sorbind miroasele ce veneau pe aripile vantului dinspre tari, si uitandu-se cu jale, in noptile steloase, la
calea cea cereasca pe care stramosii urmau imparatul cel mare,
mare si luminat ca un soare Fericiti aceia care nu au pierdut din
ochi pragul casei! au crescut in sarutarile soarelui, in toata volnicia campiilor inflorite, in dezmierdarile limbii si in toate bucuriile copilului Nota: Volnicie — libertate, putere – incheiat nota. Sunt care arunca pietre asupra celor crescuti de straini si intre straini Va veni si judecata aceea si se va face parte dreapta tuturor; si se va tine in seama celor ce au fost mucenici din pruncie, daca au purtat departe numele de roman daca nu au iubit Romania ca nealtii! si ochii lor s-au umplut de lacrimi, cand
au vazut zarea departata a tarii si inima lor a plans, cand, dupa
ani si iar ani, au cunoscut in sunetele de pe dealuri doinele jalnice
ce suierau odinioara; si sufletul lor s-a amarat de amaraciunea
tuturor si toti strainii nu le sunt placuti.

Bine si frumos este in strainatate, noroade imbracate si voioase,
scoale si targuri mandre, podoabe, mariri, steaguri si oaste fudula,
legi si judecatori buni, viata si miscare dar romanii nu s-au rusinat
de tara lor si au iubit-o si in saracia si in goliciunea ei.

IV.

Pe cand copiii isti din urma se faceau mari, pe cand universitatile
Germaniei si scoalele franceze trimiteau indarat copiii Romaniei,
pe cand scoalele, astazi roditoare, ale Bucurestilor si ale lesului
stau inca in proiecte in reglementurile organice, o epoca mare si
luminoasa se ridicase, o epoca ce trezise omenirea prin huietul
tunului: 1830, anul ce se numeste in istorie anul slavei. Cu o presimtire mai presus decat constiinta obsteasca de atuncea, parintii
moldoveni si romani umplura lumea cea mare de copiii lor, spre a-i
adapa la izvoarele de invatatura, de care cea mai mare parte din ei,
dar nu toti, fusera lipsiti Ne-am deprins a crede, noi, generatiile
de filozofi, de profesori, de invatati si de carturari din acest timp,
ca pretutindene mosii si stramosii nostri au fost neluminati delaolalta si nestiutori de nimica. Multa stiinta a fost odata semanata
in ogorul romanesc Multa carte, multa stiinta istorica, politica,
financiara se ivesc ici-cole, dar plutind de-abia in risipile aduse de
veacul al XVIII-lea; multe si crude rani nevindecate inca astazi a
lasat acest veac, dar din haosul grecesc, din descalecatul obiceiurilor rasaritului o stea nu s-a putut mistui niciodata pe cer
Steaua Romaniei — Stea lucitoare in inimile parintilor nostri, stea
ce parea ca apune cateodata, dar care i-a indreptat de-a pururea si
fara gres la scoalele si legaturile Apusului. De la Costinesti, crescuti
in Tara Leseasca, si pana la noi, tot drumurile Apusului sunt batute
de pruncii romani. De nu ar fi teama de invatatii noi care ne invata
astazi ca parintii nostri nu au fost romani si ne indeamna a lepada
limba lor ca o limba straina, pentru ca, nesemanand lor, sa fim
romani, am indrazni a zice ca Romania, de va pieri vreodata, va
pieri de mana romanilor: impotriva strainismului, Romania a stat,
sta si va sta nestramutata, ca biserica lui Dumnezeu zidita pe stanca.
Romania este ca Dunarea cea lata, mare si adanca, in care se cotropesc apele deosebite din a dreapta si din a stanga; cu cat mai
multe paraie, pe atata si Dunarea creste; valurile straine s-au cotropit in Romanie, nici un val nu ne-a putut ineca de multe ori un
val amenintator de pieire ne-a intarit, de multe ori acel val ne-a
impins spre o propasire.

Lucise dar pe lume 1830, an prevestit prin cutremurul popoarelor de la Pindul pana la Apele italienesti; lumea romana inca sfasiata
de pierderea Basarabiei, plangand cruntele zile ale anului 1821,
netamaduite de risipele razboiului din 1828, sta nehotarata intre
institutiile noua, ce nu se intelegeau inca, si viata moale, venita de o suta ani cu domnii straini; viata prelungita cateva zile de domnia
lui Ioan Sturza.

Pe atuncea drumurile erau pline de calatori de bunavrointa cu
nadejdile deschise, inimile aprinse, ce se intorceau dupa ani pe la
casele parintesti, cu limbi, haine, simtiri alte decat limba, haina si
simtirile ce le asteptau.

V.

Multe neamuri s-au schimbat de caracter, asa englezii rad si
joaca astazi, pe cand din contra voiosii frantuji de odinioara se fac
seriosi in cetatea Tarigradului tabara noua a francilor, din care
nu mai este nevoie sa-i scoata:

Macelarul turcilor,
Taietorul francilor.

Nota: Vezi Cantecul Badiului, partea a II-a, din Balade, V. Alecsandri (n. a.). Titlul exact: Balade adunate si indreptate, Iasi, partea I,1852, partea a II-a, 1853 – incheiat nota.

Englezii isi pun turbanuri, fesuri peste coifuri, matanii la gat si
huiesc de trezesc mortii, vechii cruciati Frantujii stau sub arme si
sub uniforme, nemiscati si linistiti ca linistea turceasca. Prin valul
cronicilor am impartit lesne Romania in doua trasaturi: Romania ce
se intinde de la descalecaturile din urma ale tarilor, si Romania ce
incepe cu rasaritul luceafarului moscalesc in Petru cel Mare, si se
incheie cu razboiul din 1828. Oamenii din epoca dintai, epoca cea
mare, cea faloasa, seamana a sta pe voinicie numai, calareti
indrazneti, jucand cai neinvatati, luati fara de plata din campiile
tataresti, unguresti si lesesti, cutitul in brau, sabia, si sabie taietoare,
in mana; gata, tot cu acea mana, a scrie judecata si a respinge
cand leahul, cand turcul, cand tatarul, ungurul, cand cazacul.

Boieria lor era o munca, cinstele o nevoie, viata o lunga truda, ce
se impartea intre razboaie si adunarile tarii pe atuncea romanii
nu aveau madame si cucoane, ci jupanese ocarmuind vitejeste casele
si avutiile, cum barbatii lor ocarmuiau vitejeste tara:

Cica, mari, ca de-atunci,
Cand vin cete de haiduci,
Drumul lor nici ca gresesc!
Nici ca, zau, mai nimeresc
La perdeaua Sangaii,
Sus pe malul Dunarii.

Nota: Vezi V Alecsandri, Balade, partea I, fila 73 (n. a.) – incheiat nota.

Podoabele lor era o rochie de catifea cusuta de mana jupaneselor,
odor scump ce trecea de la mame la fete si prefacut, intr-o zi de
evlavie, in vesminte ce se pot vedea si astazi pe la unele biserici, in
toata bogatia cusuturii si a izvodului bizantin. Nota: Izvod — model. La biserica Trei Sfinti se gasesc vesminte cusute de doamna lui Vasile-voda; desenul (izvodul) e dupa scoala zisa bizantina (n. a.) – incheiat nota.

Umbrele lor sunt nalte, fetele sunt triste, gandind poate la
nevrednicia urmasilor; ochii lor, tintiti pe campii si pe dealuri,
cautand vrun dusman de alungat sau un frate de inchinat.

Acestia sunt uriasii istoriei si insuflatorii povestilor ce se zice la
capra podurilor si in adunarile craciumilor.

Epoca a doua este epoca caderii, dar si a slabiciunii, in care
oamenii sunt aproape de a uita ca sunt romani si se prefac cand in
moscali, cand in venetici, epoca de streang, de foamete, de lacuste,
pe aripile carora Dumnezeu are scrisa pedeapsa noroadelor, dar
lacuste mai putin pustietoare decat camarasii, iedecliii, gostenariii, oierii, vadrarii, fumararii, zapciii, pantirii, ceausii, in asta
epoca innourata de colbul ce se ridica sub caii Bugeacului, tipetele
auzite nu sunt tipetele vitejilor de la Dumbrava Rosie, de la Vadul
Turcului, de la Baia, dar urletele tatarilor voiosi de prada si ale
ienicerilor beti de sange miros de parjol a satelor si a oraselor iese
din anale. Nota: Camaras — slujbas la curtea domnului, insarcinat cu strangerea venitului. Iedicliu — slujitor domnesc. Gostenar — cel ce incasa birul pe oi si porci. Oier — cel insarcinat cu adunarea dijmelor pe oi. Vadrar — functionar care strangea darile de vin. Fumarar — cel ce strangea impozitul pe cosurile de fum. Zapciu — ajutor de ispravnic ori slujbas la politie. Pantir — politist, jandarm. Ceaus — aprod – incheiat nota.

Cand in risipile acestea se vede cate o fapta stralucita,
cate un om mai barbat, cate un cap mai putin plecat, inimile impietrite de durere se desfac in plans. — De-abia in istoria asta de
sange si de lacrimi, de biruri si de rusine se zareste o luminioara.

Culmile societatii nu aveau constiinta de intunericul si prapastia
in care arunca neamul „cel ales”, cum zice frumos unul din rarii
domni vrednici de pe acea vreme. Nota: Vezi hrisovul lui Grigore Alecse Ghica v.v. din 1765, august 13, harazind Galatului
pentru infiintarea de scoale averea monast. Mavromolului, Uricariul dlui . Codrescu, 1852, tomul I, fila 173 (n. a.) – incheiat nota.

Ati auzit in scripturi despre petrecaniile Babilonului, cand moartea si pustierea vecinica sta la portile cetatii: — Asa si parintii nostri prefacuti in greci imbabuseti si insalvarati petreceau zile dulci si vesele, cand urgia dumnezeiasca se apasa pe romani. Nota: imbabusat — incaltat cu papuci – incheiat nota.

Patria si Romania nu murise in ei, dar ele se trezira, cruda trezire, cand Tarigradul nesatios cerea pungi si iar pungi de nu mai putea ridica gloata ostenita! Jeluirile boieresti se inalta atuncea pana la poezia patriotica:

„O, Moldova! de ar fi domnii tai care stapanesc in tine toti
intelepti, inca n-ai pieri asa lesne. Ce domniile nestiitoare (de)
randul tau si lacomi sunt pricina pieirii tale, ca nu cauta sa agoniseasca si nume bun la tara, ci desfranati cauta numai avere sa
stranga; care apoi totusi se risipeste, si inca si cu primejdia caselor lor; ca blestemul saracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cat de
tarziu.” Nota: Vezi Letop., Kogalniceanu: — Miron Costin, tom. III, fila 236 (n. a.) – incheiat nota.

Eteria, visul Fanarului pe malul Dunarii, ce moldoveni auzise,
jalnica tragodie, despartenia jacasa si vecinica a grecilor de romani,
nu destepta molatatea vietuirii; Nota: Romania literara in nr. 5 a tiparit o bucata din poema lui Beldiman Jalnica tragodie (n. a.). Jacos —jefuitor, hraparet – incheiat nota. romanii greciti vroiau sa moara in antereie si calpace, precum sibaritii, oleaca mosii lor, vroiau sa moara in desfatari si pe paturi de trandafiri; Nota: Sibarit — persoana care traieste in lux si desfrau (in felul aristocratiei din vechiul oras Sybaris) – incheiat nota. in bejenie, ca si inainte, precum si in urma, taifetul, egoismul si nepasarea fura statornice; cu taifetul, cheful adunarilor, amoruri nesfarsite, stihuri pestrite de inima, chaulieu si anachereon, lautari, primblari pe luna, bencheturi si ceremoniile curtii, ceremonii mai amplificate decat ceremoniile curtii craiului celui mare al Frantei. S-ar putea asemana
acea societate cu o adunatura vesela de oameni din toata lumea,
cantand si mancand pe o corabie frumoasa, ce ar trece pe langa
niste maluri ciumate.

in societatea acesta nu lipsea nici invatatura, uneori nici talentul dar intelepciunea era desarta, inima seaca.

VI.

Triste si jalnice ar fi cronicile romane, daca din timp in timp nu
s-ar arata, pentru mangaierea faloasa si sustinerea neamului, cate
un soare luminos, ce se cheama Stefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, cate un om care isi rapune capul, cate un
scriitor duios, care se pare a plange cand striga din fundul inimii:
”A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o
seama de scriitori, este inimii durere”, in putinele aceste linii nu sta numai frumusetea stilului, care strainii la scriitorii lor o pretuiesc
ca giuvaierurile scumpe, si pe acei scriitori ii indumnezeiesc sub
nume de Froissart, Montaigne, Rabelais, dar sta un poem intreg,
un cantec de lacrimi, varsate de oameni ce se luptau in dregatorie
mare si grea cu risipa neamului si a tarii. Nota: Froissart -  Cronicar francez (1333—1400) – incheiat nota. Melancolia Bibliei sta pe
deasupra neamului, tara se sfasie intre liniile plangatoare ale cronicarilor si cantecele dureroase ale poporului, ca numai neamurile
necajite au cantece triste ca ale noastre, de rup inima.

Cat de risipos a fost veacul al XVIII-lea, si pentru noi veacul
acesta merge pana la 1821, inca tot se nasc oameni de acei vrednici,
ridicandu-se nu se stie de unde pe deasupra ticalosiei si a vaietelor
dusilor in robie, si infatiseaza in ei trecutul si viitorul unui neam;
luptatori neobositi, ce mor unii de cutitul calaului, altii de cutitul
dusmanului, altii de otrava scarbei; cu toate ranile, mosia si durerea neamului au avut mosteni, care nu ne-au lasat sa pierim.

Era grecilor incepuse cu varsarea sangelui moldovan; Fanarul
boierit avea mainile pline de avuturile si de sangele nascut odata
cu numele neamul roman, Costinesti, Bogdanesti, Cuzasti, si alte
jertfe ale urii politice si ale jefuirii. Dar acest sange, din carnea si
plamaile tarii nu pierise.

Pe langa societatea cea veche si egoista, nascuta din napadirile
Fanarului si din corciturile sangelui roman, acea societate care nu
era nici greaca, nici romana, dar un cancer ingrasat, traia in ura,
in antipatie, in apasare si in gandul razbunarii, fiii si coboratorii
vitejilor ce isi castigase boieria cu sangele varsat pe campiile vestite
ale Romaniei iata istoria orice inima bate, orice cap pica, orice
pana scrie durerile si ticalosiile are nume romanesc, in aceasta
societate sau treapta muncita, saraca de mijloace, dar inavutita de
inimi, se mosteni ura strainilor si samanta dragostei neamului: in
ea incoltea legul politic al lui Stefan, precum in ceilalta societate
se visa indeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe cand sibaritii nostri cantau dupa modul lui Anachreon, poporul canta voiniciile
trecute, voiniciile drumurilor mari si ale codrilor si surghiunul Basarabiei, iar boierimea mica si inlaturata, feciorii de neamuri si
hraniti cu durerea, cu rusinea si risipa stramosestii straluciri, se
dadea cu doctrinele filozofice si raspandea satira, duh ce nu s-a
mai stins inca, epopee politica din care trei cantece ne sunt foarte
cunoscute:

Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova catre dl. Logofat G.S.
la Cernauti, Sfatul de la Cristesti si jaloba vrancenilor adica 1821,
1847, 1855 trei crize ale vietii Romaniei.

Cand se apropie de natii intamplarile mari ce au a stramuta
conditia lor, se arata si oamenii cersuti pentru a intelege, a inlesni,
a sfinti sau a marturisi acele intamplari; daca nu cumva le prevestesc sau le fac ei insisi.

Sfarsitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe
risipele tarii si infundarea numelor nationale, se incheie in doi oameni, nascuti amandoi din vitele ce le surpau grecii. Unul din ei,
Vladimirescu, sau, cum ii zic cantecele de pe Olt, Tudor, isi are
numele si locul facut in istorie; al doilea asteapta inca recunostinta
si rasplatirea: Ionica Tautu, comis de boierie, inginer de mestesug,
roman de suflet, nascut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tautu, nepot
de fiul vornicului Tautu batranul, si a murit la 1828, la Tarigrad.
Ionica Tautu e Romania reinviata, miscata de toate patimile patriotice si jucand tot acelasi rol prin condei si staruinte in politica,
care il juca Vladimirescu cu pusca plaiesasca. Pamfletist calduros
si convins, in corespondente cu toate partidele si cautat de toate
capeteniile patriotilor, judecandu-le toate, si iar singur de o partida partida tarii. Tautu se poate asemalui numai cu un om in
istorie: cu I.P. Courier. Nota: Scriitor francez (1772—1825), cunoscut prin virulenta pamfletelor sale indreptate impotriva aristocratiei abuzive – incheiat nota. Precum I.P. Courier se faleste ca este un simplu vier, asemene si Tautu se mandreste ca este numai moldovan; si unul si altul se lupta pentru aceleasi principuri, unul in contra emigratiei de la Coblenz, ce se aruncase peste Franta cu furia nesatioasa de putere si de averi a fanariotilor, celalalt in contra
bejeniei, ce ravnea privilegii care nu se pot intelege macar astazi,
asa sunt de dezbracate de dreptate si de cumpanire. Nota: Coblenz - Oras german pe Rin, unde in 1792 s-au format armatele contrarevolutionare ale
emigrantilor francezi – incheiat nota. Tot cu acea iuteala, cu acel duh muscator, si tot intr-o vreme scriu, si pentru intreaga asemanare, daca cronica este adevarata, amandoi mor de moarte silnica politica, unul prin mrejele unei dragoste veninoase,
iar Courier impuscat.

VII.

Suntem la Cernauti Domnia cvasinationala a lui Ioan Sturza
a inceput. Ambitiile domniei sunt in fierbere, partidele se soptesc,
constitutiile si proiectele ploua, prieteniile politice se desfac,
tranzactiile si tradarile se lovesc, se inteleg si se prefac ziua pe
ziua, eteristii si turcii nu mai sunt in tara; dar retrasi pe culmea
Cernautului, ca pe muntele Aventinului, arhondologia cea de frunte,
ce se numeste insusi proh, nu se intoarce acasa Nota: Proh, pruha — protipendada, elita – incheiat nota. ca nu frica Eteriei, nici a turcilor a adus bejenia dar glasul strabatator al lui Vladimirescu, ce desteptase politica noua a romanilor. Nu frica Eteriei mai tinea in pribegie boierimea, dar ambitii inselate: targuia cu tara pretul intoarcerii: — scutirea intreaga — acea scutire ce se uita insusi la domnii straini in vremile grele. Ca toti oamenii care se cred, cernautenii ziceau ce va face oare tara fara stalpii sai? Convulsiile intrigilor nu se astampara: Ioan Sturza scrie la Cernauti: Scrisoarea mariei-sale lui voda catre boierii din Bucovina.

„Boierilor, nu ma indoiesc ca n-au ajuns la auzul dv. miscarile unora din boierii de aicea, si cred ca pentru dv. au trebuit sa fie de
desantare: insa in bunele plecari ce eu pastrez pentru dv. nu ma pot
apara de a nu va mai mari inca mirarea, instiintandu-va ca aicea
boierii nu v-au crutat nevinovatia, cu care va cred imbracati, publicarisind atat aicea, cat si in drumul lor in jos pana la hotar, cum ca
ar fi intr-o legata unire cu dv. la pasul ce au pornit. Daca acest pas
are o necuviinta, dv. veti judeca, incat va rapune numele ce vi l-au
inflorit oamenii si ostenelile dv, si dar eu ma grabesc a va face stiut
aceasta comprometarisire, ca unul ce intotdeauna am fost si sunt
al dv. iubitor: I.S. Vv. D. 1824. fev. 7.”

Pentru a da seama de ravasul acesta si de toata miscarea sufleteasca a Romaniei, numai viata, corespondenta si hartiile lui Tautu
ne pot sluji; corespondenta si documentele politice gasite la el sunt,
la cunostinta noastra, singurele documente ale acelei miscari ce se
infunda in trataturile de la Acherman si Adrianopol, si ne dau
ponturile si talmacirea Regulamentului Organic: fara Tautu istoria
nu se poate intelege.

Asadar, pentru a ne talmaci cartea mariei-sale lui voda sa intrebam
pe Tautu de cuprinderea sa. Din mormantul lui, Tautu ne va arata
ca aceasta carte a fost o mare ispita, de care sa tinem minte, capitol din mijloc al unui roman politic: hartiile lui Tautu cuprind tot
romanul si ce roman! Si vom zari in acest roman si unele din
chestiile capitale ce ne imping astazi.

Eteria a jefuit tara, dregatoriile si domniile grecesti au dat mana
cu jacuitorii; prada, focul si dislocatia principaturilor s-au facut;
cine are sa ridice neamul, cine are sa-si aduca aminte de pamantul
acesta, de independenta, de vechi drituri? ca ocarmuire nu-i

Turcul sta gata a preface umbra tarilor in pasalacuri si abutorii
pamantului stalpii patrioti au fugit, pare ca nu au lasat nimica
in urma. Nota: Abutorii — cei care trag foloasele – incheiat nota. in urma lor insa era mai mult decat pamantul gol, era norodul roman, apasat, dar neuitator de trecut, acel norod care se vede numai cand soseste primejdia si greul. Boierimea nu trecuse hotarul, ca un tipat groaznic striga de la o margine la alta: „Au fost vremi sa lasati pentru un minut tot felul de interes particularnic si sa va tintiti gandirea si ingrijirea la interesul obstesc, sa lasati prigonirea si dihonia ce aveti intre dv. si cu o unire sa lucrati cele
de folosul patriei: sa lasati ura ce purtati catre toti ceilalti Dar
protivnicia urmarii din partea dv. face pre obstie ca sa-si ridice
glasul sau acel amortit de atatea veacuri. — Acest pamant, odinioara ocarmuit de independentii sai voievozi, a avut hotarele sale in
intindere, asezamanturile sale in datorii, privilegiile sale in urmare,
si pravilele sale in indatoriele unui om catre altul. S-au vazut boieri
(a carora scaune, dv. tineti astazi) ravnind domnesti cununi,
neinvoindu-se intre dansii si intrecandu-se unul cu altul, se indeseau sa o rapeasca. Dintru aceasta a nascut puternica pricina de
orice intre dansii: legiuita pricina a apararii domnilor si sfanta datorie a preaputernicei Porti, ca sa se puie in lucrare linistirea: Toate au
venit la un pont, si neinvoiala intre boieri nu s-a putut ostoi, decat
numai cu punerea pe scaun a natiei grecesti”.

Strigarea obstei este doprosul si judecata regimului trecut, in
care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pana la scoale, si in
care vedem ca, vorbind de darile razboiului, se mira norodul de
intrebuintarea banilor hotarati de plata. Nota: Dopros — interogatoriu – incheiat nota.

„De unde dar curge oprirea vanzarii cei de bunavoie, si in locul
ei preturi hotarate si pagubitoare? Nevoit a lua aminte el (norodul)
n-a trecut inca in uitare ca, in vremea razboiului trecut, maria-sa
monarhul Rusiei a slobozit inalta porunca ca sa se plateasca in
bani tot ceea ce se va lua din pamantul acesta. Apoi norodul dand
tot ceea ce i s-a cerut, poate arata un numar mare de dari, pentru
care nu a luat nici cea mai mica plata; si in vreme ce stie ca
imparateasca hazna a platit pentru toate acele fara crutare, ramane in prepusul sau fara iesire, ca platile acele randuite pentru folosul
obstii au alcatuit in pamantul acesta numai cateva folosuri in parte.” Nota: Hazna — vistierie – incheiat nota.  Lungul rechizitorium acest al obstii ce ne da a crede ca numele oamenilor se schimba, dar naravurile foarte cu greu, lungul rechizitorium in care se propune Portii toate imbunatatirile ce se asteapta si astazi, dar inlatura boieria ca sfarsita sau moarta, dadu a gandi boierilor. Era prea lunga strigarea, prea ascutit tipatul, prea vie durerea, ca pribegii sa nu o auda; afara de pruha, fruntea, cei multi se intoarsera pe la casele lor; educatia politica a obstilor nu se face intr-o zi, in capul celor mai multi era o amestecatura a chestiilor
dinlauntru cu chestiile din afara — faza de reforme in care se parea
a intra Moldova cu miscarea strigarii se prefacea intr-o combinatie
mai buna decat starea de mai inainte negresit, dar unde elementul
dezorganizarii se sustinea. — Istoria va aprecia rodurile acelei
combinatii statornicite sub numele de Reglement Organic si folosurile ce a tras fiecare treapta moldovana; urmarim numai duhul miscarii aicea.

VIII.

S-au vazut neamuri pierind deodata pentru un princip sau pentru slobozenie, dar castele si privilegiatii se indoiesc, targuiesc cu
chestiile generale si inevitabile si cauta a scapa cevasi; asa urmara
si boierii cu obstia de la 1821. Sub umbra magulirii duhului roman
inviat, prin reactia in contra grecilor, prin oarecare concesii morale
cersute de veac, boierii ramasera totusi oligarsia de mai inainte,
dand in spinarea carmuirii greutatea si raspunderea starii sociale,
o tactica ce s-a innoit in opozitiile din urma, si se arata inca si
astazi. Suntem fiii oamenilor de la 1821, stim ce e dar duhul acelor
concesii si intelegem logica hortisa, ce sovaieste intre marturisirea
dreapta a adevarului si a cugetului si sofisme. Nota: Hortis — peizas, stramb – incheiat nota.

Asadar, boierii pribegi incepura a cumpani, a socoti si prinde la inima; constitutii si proiecte ploua, curieri triera tara, Tarigradul si Petersburgul mai cu seama, Fanarul e in picioare, mezatul opiniilor si a sufletelor se incepe. Toate proiectele seamana unele cu altele in principiuri, si toate sunt intr-o conglasuire: „a restrange puterea ocarmuirii, a pune tara sub epitropia boieriei”. Fiecare taraf isi face o constitutie. Nota: Taraf — gasca, partida – incheiat nota. Avem mai multe constitutii sub ochi, otografe. Strigarea zice: „nimica alta nu era cunoscut de pravila statornicita in toate, decat interesul, mita si partinirea ce pretutindene nu purta alte roduri decat neranduieli, jacuri, asupriri si impilare, care pe multi din drepti supusii preaputernicei Porti au silit a alerga sa se faca suditi straini, pentru ca sa poata apara dreptatile lor. Nota: Sudit—locuitor din Principatele Romane aflat sub protectia unei puteri straine, avand prin aceste drepturi si privilegii asigurate – incheiat nota. Acest fel era ocarmuirea, cand moldovenii obositi de jacurile ce in stramtoarea de mai inainte au fost siliti sa mai sprijineasca si tulburarile grecilor, care au facut varf ticalosiilor lor, pentru care obstea intr-aceea banuieste numai boierilor celor mari. Caci acestia erau incepatorii tarii, acestia erau stalpii patriei, la ingrijirea acestora toata obstea era rezemata, cand
fara veste s-a vazut cazuta in prapastia ce a sapat imperecherea
apostatilor. Catre aceasta, strangerea mai inainte a oamenilor lui
Ipsilant sub privirea incepatorilor nostri, intrarea intre acei oameni
a arnautilor ce slujeau pe la boierii cei mari, si, dupa venirea lui
Ipsilant, poruncile date din visterie catre dregatoriile tarii, spre inlesnirea strangerii oamenilor de oaste, incingerea cu arme a lui Ipsilant, facuta prin mitropolitul tarii, si ajutarea de bani, cai si altele, facute de multi dintre boieri, sunt destule pricini care fac a crede ca acei mai puternici dintre boierii cei mari au stiut mai inainte de imperecherea grecilor, si acei prin viclesugul lor au uimit dintru-ntai pe toti ceilalti.” Boierii opuneau ca fraul tarii nu era in mana lor. Asta a facut galcevirea de-a pururea in tarile noastre: tara in contra boierilor si boierii in contra domnilor. Stefan cel Mare statornici cu temei in Moldova temeiul aristocratic. El nu simti
greul institutiei sale, ca avea brat greu si mana iute; dar fiul sau
Bogdan cu anevoie carmuieste, si al treilea fiu al lui Stefan, Rares,
plateste cu surgunul sau si zbuciumarea zilelor sale gandul de a
reduce si margini insusirile aristocraticesti.

Iata principurile proiecturilor: desi lungi pentru un articol ca al
nostru, prescriem mai multe paragrafe, pentru ca sunt pline de actualitate, pentru ca trecutul trebuie a ne povatui, si pentru ca unele dispozitii sunt intreaga noastra istorie:

„Shedion de reformaluirea stapanirei tarei Moldaviei.”

1. Stapanirea sa fie monarhiceasca, dinpreuna insa lucratoare
cu sese si opt familii cele intai a pamantului, ce se numesc in limba
greceasca: pruh. Aceasta alegere a stapanirei dinpreuna cu un
DOMN, tot din neamul moldovenesc, sa fie pe viata.

2.  Budjetul domnului.

7. Chiftul caldarilor sa fie pentru toti de obstie slobod fara de
plata, afara de vama legiuita, care toti de obstie sa o plateasca,
fara deosebire de obraze, si nicicum altfel, subt orice fel de nume
de bir pe ceasta made sa nu se poata pune. Nota: Chift — fierbere. Madea — fel, categorie – incheiat nota. Si la orase si targuri,
velnite sa nu poata fi, ci numai la mosie, si de veci si cu anul se va
tine. Nota: Velnita — povarna, instalatie rudimentara de fabricat rachiu – incheiat nota. Iar holerca de peste hotar nicicum sa nu fie volnic a se aduce, si aceasta oprire sa se faca cu suirea vamii, ca la toata vadra sa
plateasca zece lei. Nota: Holerca — rachiu – incheiat nota.

Articolele 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10 ca si acel al 7, sunt tot dispozitii
generale ce se ating de biruri si de reguli politienesti.

11. Ocna si vama sa se vanza pe trei ani cu chizasia celor intai
fruntasi boieri, si banii toti sa intre in soma iaraturilor statului. Nota: iarat—venit – incheiat nota.

12.  Postele sa se vanza in mezat, bucati-bucati la particularnici
cu buna chizasie, fara a da cel mai mic agiutoriu statul cumparatorilor.

13. Mitropolia, episcopiile si toate celelalte manastiri grecesti si
pamantesti sa fie cu leafa de insusi lacasurile aceste cu de agiuns,
si cheltuielile bisericilor tot aseminea stiute si hotarate, si „prisosul” sa fie a statului, si mitropolitul si episcopii sa nu aiba voie in
diastima de cincisprezace ani de a mai hirotonisi preot sau diacon
sau dascali, ca sa nu se inmulteasca catahrisul de acum. Nota: Diastima — interval, spatiu de timp. Catahris — abuz – incheiat nota.

14.  Tagma bisericeasca, afara de cele duhovnicesti, sa nu fie
volnica a se amesteca, si nicicum Divanuri si giudecati mirenesti la
Mitropolie sa nu se faca.

16.  Boierii sa aiba toate a lor privilegii vechi, fara insa a intra
intru aceste privilegiile si catahrisurile urmate in urma.

17.  Boieri sa se numeasca cu caftan numai acei facuti de domnul Calimah, iar ceilalti toti sa fie socotiti fara caftanuri, si sa nu
fie ‚Volnic domnul cu boierii randuiti” de a cinsti cu caftan, fara
socotinta Divanului politicesc si razboiesc.

Art. 18,19 si 20 reglementeaza oastea marginita in 3 000 oameni
alesi si cu chizasie, darea birului, si spanzurarea talharilor de pe
drumul mare, de va agiunge furtisagul la un leu.

21. Fara de bir, locuitor sa nu se afle nicicum, macar si strain de
va fi, si nu va fi cinstit cu caftan si va fi asezat in acest pamant, si
acest bir de 18 lei sa se numeasca birul capului.

Articolele 22, 23 organizeaza statul civil si hotaratura mosiilor.

24. Razasi sa nu poata fi in toata tara cu mosie mai gios decat
50 stanjini mosie. Boierii ce sunt cinstiti cu caftane sa nu fie supusi
la birul capului, si locuitorii sa fie datori a le lucra doua zile pe
saptamana tot gospodariul, „insa in masuri putincioase de a lucra
locuitorii fara asuprire, iar mai mult visteria tarii sa nu sufere a se
urma asuprire”.

28. Afara de stiutele si ispititele familii si acei cu stiinta de
pracsis de a obladui, alti netrebnici si de neam prost si fara mosie
mai vartos, sau alta stare sa nu poata intra in slujbele orisicare a
tarii, macar si un ocolas. Nota: Pracsis — drept. Obladui — a guverna, a administra. Ocolas — conducatorul administrativ al unui ocol (circumscriptie administrativa) – incheiat nota.

Proiectul acesta in 30 articole corijate de o mana ce nu s-a racit
inca poate sluji ca document istoric a dovedi „strigarea” si a ne da
o idee despre greutatile pamantului nostru; dar totodata ne da si
masura a trei ponturi ce a castigat constiinta obsteasca de astazi.
Nimeni astazi nu s-a feri de un bir, chiar si birul capului, ca o dare
rusinoasa, caci am invatat acum ca rusinea este de a se inlatura de
sarcinile publice. Progres, nu s-ar gasi astazi un singur om ce ar
cere doua zile din saptamana unui locuitor. Progres, stiutele si ispititele familii au ispitit ca invatatura e alta unsoare mai pretuita, si
fiii acelor familii si neamurilor proaste s-au cufundat si rasbotezat
sub numele de roman. Progres.

IX.

Alt taraf, alta constitutie. Proiectul de fata e foarte laconic si
este cunoscut sub numire de ponturile popilor.

Pontul I. Mitropolitul si episcopii sa fie de-a pururea numai din
pamanteni, si manastirile grecesti sub epitropia arhiereilor si a
pamantenilor.

II. Mitropolitul si episcopii aseminea sub epitropia pamantenilor,
si fara stirea epitropilor sa nu se poata imprumuta.

IV Pronomiile si privilegiile de mai inainte sa ramaie nestramutate.

V Ocarmuirea tarii sa fie de domn impreuna cugherusie alcatuita
de opt boieri din cei dintai, care se vor schimba la „toti trei ani”, si
acestia vor fi din fiecare neam cate unul din cele opt neamuri.

VI.  „Neamul boieresc nesupus nici unei dari.”

VII.  Domnul sa nu poata osandi vreun pamantean fara cercetarea si hotararea gherusiei.

IX.  Cinurile sa nu se deie la prosti si mai ales fara hotararea
acelor opt boieri.

X.  Grecii sa fie siliti a se desface de averile din Moldova.

XI.  Numai grecii negutitori sa fie primiti.

XII. Cinurile domnului Suto cu toate sa se strice.

XIII.  Nici intr-un cin a pamantului, grec sa nu se intrebuinteze.
XIV Privilegiile scutelnicilor sa se intareasca.

XIX. „Cartile mazililor si ale postelnicilor sa nu se mai innoiasca.”

XXI. Asedosie pe trei ani. Nota: Asedosie — scutire de dari catre Poarta – incheiat nota.

XXIII. Holerca sa fie oprita a mai veni de peste hotar, si velnitele
sa fie slobode si fara plata, insa numai la pamanteni.

XXV Boierii sa aiba sloboda voie a trimite arzuri la Poarta la
vreo „nemultamire” despre domn, sau si din ei a trimite, insa numai pentru „obstesti interesuri”. Nota: Arz — jalba, memoriu, trimis de domn sau de boieri catre Poarta otomana – incheiat nota.

in proiectele aceste este o curioasa amestecare de idei economice
bune de monopol si, peste tot, gandul de a inghiti obstea in boierii
pruhisti, si a carmui pe deasupra domnului o oligarsie venetiana.

Mai gasim inca un al treilea proiect, care se deosebeste de cele
doua, desi intemeiaza constitutia sa pe boierie privilegiata.

Art. II. „Domnia sa mearga in mostenire la fiul cel mai mare,
ori, lipsand el, apoi la neamul cel mai aproape de acelasi sange”.
Dar proiectul acesta, iarasi ca celalalt, restrange ocarmuirea. Este
curios ca oligarsiile se apropie de anarhia dlui Proudhon. Nota: Publicist francez (1809—1865), critic acerb al capitalismului de pe o pozitie individualist-anarhica – incheiat nota.

Al patrulea proiect e proiectul lui I. Tautul; si preambulul deschide indata orizontul national: cererile cele mai inseninatoare ce se fac din partea „obstiei Moldaviei”, „in intocmire cu cele cuprinse
prin obsteasca jaloba, trimise catra pre inaltul Devlet, si in temeiul
sfantului inalt imparatesc ferman, ce s-a slobozit, ca sa fie obsteste
sfintite aceste cereri, spre a sluji pamantestilor ocarmuiri, pana ce
se va infiinta „Pravila tarei”, intr-o desavarsita alcatuire”.

Pontul 1: „Norodul Moldovei, ca un norod ce din invechime si
pana astazi a avut si are sfintit privilegiul slobozeniei si acela de a
se obladui cu ocarmuitorii sai etc.”

Pontul 18: inaintea pravilei sa fie socotiti toti deopotriva, si fara
deosebire, avand a fi si pravila una si tot aceeasi pentru toti, sau
pentru de a ocroti sau pentru de a pedepsi, in pravila nu poate sa
se hotarasca decat aceea ce este drept si folositor, si nu poate sa se
opreasca decat ceea ce este nedrept si de stricaciune.

Pontul 19: Norodul, spre a i se ocarmui trebile sale cele dinlauntru
in chipul cuviincios, ca sa se poata folosi cu dreptatile,vechile sale
privilegii, cere ca sa i se intareasca si legiuirea aceea a sfatului
obstesc, ce a avut pamantul acesta iarasi din invechime, legiuire
dupa care „puterea ocarmuirei si a implinirei sa fie in singura mana
a domnului, iar puterea hotararei sa fie pururea in mana domnului
impreuna si a sfatului obstesc”.

Pontul 46: Toate fetele ce alcatuiesc sfatul obstesc, afara de sasesprezece vechili a tinuturilor, toate fetele alcatuitoare Divanului si
celelalte sa se aleaga toti acestia dupa socotinta domnului cu a
sfatului obstesc, urmandu-se alegerea numai dupa „meritul bunelor
fapte si dupa puterea si vrednicia fiecaruia, pentru slujba ce este sa
i se incredinteze etc., etc.”.

Si (in) proiectul acesta, din care se vede ca Tautul era versat in
scrierile politice ale vremii, unde intaia data in Moldova s-a asternut
principul impartirii puterii, multe defenitii de drit se gasesc; dar
este de mirare ca proiectul tace cu totul in privinta satenilor. Ori da
a intelege ca dreptatile politice si civile erau a se intinde preste tot,
fara prejudetul legaturilor si contracturile ce leaga proprietatea de
locuitori, si locuitorul de proprietate? Se poate crede si aceasta, fiindca loc deosebit in constitutia sa nu este dat boierimii ca unei
caste, dar alegerea poate chema cu increderea domnului tot
pamanteanul vrednic la slujbe; sau ca Tautul mai astepta vreme,
spre a-si spune toate ideile sale de reforma.

Proiecte si constitutie nu erau de ajuns boierimii ce isi venise in
fire din spaima strigarii. Domnia se asezase, dar, din nenorocire,
Moldova poate da o domnie numai, si postulanti se gaseau din
toate partile; Nota: Postulant — persoana care cere o slujba, un post, solicitator – incheiat nota. cu constitutiile si cu fagaduinte de credinta si altele o suta de postulanti staruiau, si boierii din Cernauti, ca si ceilalti, ba
inca si mai mult, ca unii ce aveau ramificatie cu Ipsilant, Cantacuzinestii si eteristii si sprijin mare in Fanar; pana si sangele mariei
sale lui voda isi facea partizi si ravnea biata domnie a lui I. Sturza.

Huietele de domnie si intrigile ce nasteau din toate partile facura
pe I.S.Vv. a scrie scrisoarea din 7 fev. 1824. La 22 fev. plecatele slugi
ale mariei sale in numar de sasesprezece iscalituri raspund:

„Pre inaltate doamne! Nu poate fi alta mai straina si desantata
priveliste astazi, decat aceasta numai, ca fiii cei adevarati a patriei
noastre, batranii boieri si mostenitorii familiilor celor din invechime
”pre credincioase si supuse pre putrernicului, induratorului si
hranitorului nostru Devlet, si mai ales cunoscutii intru vechime
jertfirilor ale pretuitelor slujbe catra pre puternica imparatie, prin
carele chelariul sau veacuri intregi s-au pazit neclintit din stejarul
drept si neprihanitei supunere. Aceia astazi in tot chipul prigoniti,
apoi unii instanjeniti de a se apropia inca de maica lor, patria
noastra, ba inca nevoiti cu jale si lacramare a pazi o cruda tacere, o
aspra neamestecare si o desavarsita neimpartasire cu toata suflarea
”sambatrioticeasca” dinlauntru pentru ca sa ne departam si de
clevetirile cele formalnice, pornite din patrie, si din intunericul scopurilor propovaduite in lume, ca adica cei dinlauntru patrioti, nu cei
dinafara, ar fi avand insotire nepriincioasa. Nota: Sambatrioticeasca — compatriota – incheiat nota.

Aceasta oprire a comunicatiei pazita de noi, cei instrainati intru sfintenia cugetarilor, iata ne da tot creditul si la inaltimea ta, si la toata lumea acum, ca nu am putut avea impartasirea unei stiinte formalnice mai de inainte, pentru cuvintele calatoriei catra pragul indurarei Devletului, a unor boieri deputati. Nici daca in particularnic sau prin stiinta a mai
multor sampatrioti merg sa puie lacramile patriei la picioarele pragului milostivirii, acum si din luminata carte a inaltimei tale, doamne,
insemnata din 7 fev, care ne-am invrednicit a o primi dupa o indelungata incontenire, intru aceiasi vedem a ne insemna aceasta,
cum ca sunetul vorbelor in calatoria lor le poate aduce comprometatie,
propovaduind ei unire cu noi. Se dezleaga aceasta intrebare, ca,
daca a lipsit comunicatia, n-a putut fi hotararea mai de nainte si a
unirii; iar daca este obstesc bine, apoi ei in noi si noi in ei, precum
urmeaza a se crede ca esti si inaltimea ta, si iata pentru ca am
primit luminata cartea voastra, taind nodul tacerii cu patrioticesc
cuget raspundem cu plecaciune ca suntem neuniti cu toata suflarea a acelora carele se plac in nenorocirile si obida patriei si a
sambatriotilor si suntem uniti in duhul nostru cu acei care pentru
binele patriei arata jertfire; insa lucrare, indemanare, corespondentie
nu am avut; de am fi fost si noi in patrie, iarasi nimica alta nu am
fi putut face la o pierzare marturisita in lume a tarii noastre, decat
a nazui si noi la limanul mantuirii milostivirii pre inaltatului Devlet, stapanitorul nostru. Asadar, si pentru acesti deputati, daca merg
pentru binele patriei, datoria urmeaza a fi si inaltimea ta intr-o
sufleteasca unire”.

Raspunsul ista foarte lung nu s-a putut reproduce tot, plin de
fraze indoite, unde cimilitura joaca, adevarul pica in mana lui
Tautul.

„Maria sa voda, carele are un suflett bun, — striga Tautul in
scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova catre d-lui log. G.S. la
Cernauti, — poate sa fi crezand, dar eu, carele stiu, va marturisesc
ca impotriva stiintei mele nu pot crede, si ma rog ma iertati, scriitorul dv, spornic in florile fandasiei, incat si pragului, de putea, ii da picioare, macar ca ar fi bine catra celelalte praguri sa-si crute
darnicia, ca sa nu le fuga usile, scriitorul dv. a stiut sa presoare si
sa pofteasca in toate frazurile scrisorii lacrimile patimirii, de
obijduitii sambatrioti, obida patriei, pierzarea ei, ticalosia, nenorocirele si alte asemine”.

„Scrisoarea unui boier moldovan” e un pamflet in 32 pagini
manuscrise, in care Tautul se ridica uneori la o inaltime de idei
nespusa, cu un foc, cu o ura necrutatoare si cruda, care face din
acest pamflet nu numai un monument istoric, dar si un document
literar. Cernautenii, ca si boierii veniti pe acasa, iscalise jaloba si
cererile obstii. Domnia lui I. Sturza era rezultatul a tuturor, dar
slaba idee a nationalitatii reinviata, si Tautul nu ierta fatarnicia si
ambitia tulburatoare a domniilor, care ameninta iarasi acest principiu castigat cu atatea dureri. Scrisoarea ia la raspicat raspunsul
boierilor din cuvant in cuvant sub inchipuirea unui boier ce ar fi
fost din taraful cernautenilor

CANTAREA ROMANIEI

Moto: Daca dusmanul vostru va cere legaminte rusinoase de la
voi, atuncea mai bine muriti prin sabia lui, decat sa fiti
privitori impilarii si ticalosiei tarii voastre. Domnul
parintilor vostri insa se va indura de lacrimile slugilor
sale si va ridica dintre voi pe cineva, care va aseza iarasi
pe urmasii vostri in volnicia si puterea de mai inainte. (Cronica moldoveneasca)
           1.

Domnul Dumnezeul parintilor nostri induratu-s-a de lacrimile
tale, norod nemangaiat, induratu-s-a de durerea plamailor tale,
tara mea?.. Nu esti indestul de smerita, indestul de sfasiata? Vaduva
de feciorii cei viteji, plangi fara incetare pe mormintele lor, precum
plang si jelesc femeile despletite pe sicriul mut al sotilor.

2.

Neamurile auzira tipatul chinuirii tale; pamantul se misca. Dumnezeu numai sa nu-l fi auzit?.. Razbunatorul prevestit nu s-a nascut
oare?

3.

Care e mai mandra decat tine intre toate tarile semanate de
Domnul pe pamant? care alta se impodobeste in zilele de vara cu
flori mai frumoase, cu grane mai bogate?

4.

Verzi sunt dealurile tale, frumoase padurile si dumbravile
spanzurate de coastele dealurilor, limpede si senin cerul tau; muntii se inalta trufasi in vazduh; raurile, ca braie pestrite, ocolesc
campurile; noptile tale incanta auzul, ziua farmeca vazutul Pentru ce zambetul tau e asa de amar, mandra mea tara?..

5.

Pe campiile Tenechiei rasarit-au florile?.. Nu au rasarit florile,
sunt turmele multe si frumoase ce pasc vaile tale; soarele inrodeste
brazda; mana Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete
si cu flori, cu avutie si cu frumusete Pentru ce gemi si tipi, tara
bogata?..

6.

Dunarea batrana, biruita de parintii tai, iti saruta poala si iti
aduce avutii din tinuturile de unde soarele rasare si de unde soarele
apune; vulturul din vazduh cauta la tine ca la pamantul sau1 de
nastere; raurile cele frumoase si spumegoase, paraiele cele repezi si
salbatice cauta neincetat lauda ta O, tara falnica ca nici una,
pentru ce fata ti-e imbrobodita?

7.

Nu esti frumoasa, nu esti inavutita?.. N-ai feciori multi care te
iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului si viitorul inaintea ta
pentru ce curg lacrimile tale?..

8

Pentru ce tresari? trupul ti se topeste de slabiciune, si inima ti se
framanta cu iuteala citit-ai oare in cartea ursitei?.. Aerul misca tulburat vantul dogoraste ingerul pieirii aratatu-ti-s-a? Noptile
tale sunt reci, visurile tulburate ca valurile marii batute de furtuna ce-ti prevestesc?

9.

Priveste, de la miazazi la miazanoapte, popoarele isi ridica
capul gandirea se iveste luminoasa pe deasupra intunericului
Gandirea, duhul dumnezeiesc ce zideste, si credinta ce da viata
lumea veche se pravaleste, si pe ale ei daramaturi slobozenia se
inalta Desteapta-te!

10.

Mucenicii sangelui tau n-au zis oare: „si Domnul va scula pe
unul dintre voi, care va aseza pe urmasii vostri iarasi in volnicia si
puterea lor?..” Uitat-ai sangele ce curge prin vinele feciorilor tai?..
Mult erai mandra odinioara, cand strigai „ura” in batai?., pieptul
tau era tare ca de otel, palosul se tocea pe dansul soarele se
intuneca de norii de pulbere ce ridicau razboinicii tai. Nota: Razboinic — aici: luptator, ostas – incheiat nota.

11.

Poporul tau era indraznet ca vulturul, razboinic si trufas ca taurul neinjugat Ramasu-ti-a oare numai umbra puterii si aducerea-
aminte a vitejiei tale?..

12.

Cum a slabit pieptul tau de otel?., mana ta cea tare cade de
oboseala si molesirea a intrat in lacasul voinicilor!

13.

in vremea veche de demult, demult cerul era limpede
soarele stralucea ca un fecior tanar campii frumoase, imprejurate
de munti verzi, se intindeau mai mult decat putea prinde ochiul
paduri tinere umbreau dealurile turmele s-auzeau mugind de departe si armasarii nechezau, jucandu-se prin rariste pe o pajiste
verde slobozenia, copila balaioara cu cosite lungi si aurite, se juca
cu un arc destins. Ferice de oamenii din campie, ferice de cei de la
munte!.. Era vremea atuncea, cand tot omul traia fara stapan si
umbla mandru, fara sa-si plece capul la alt om; cand umbra vailor,
pamantul si aerul cerului erau deschisi tuturora; iar viata se trecea
lina ca un vis; si cand ajungeau pe om nevoile batranetilor si moartea,
el se ducea, zicand: „mi-am trait zilele”, si era sigur ca viata lui se
va prelungi in copiii si mostenirea lui

Dar iata aerul se tulbura cerul cel limpede se imbrobodeste cu
nori intunecosi un nor de praf invaluie campia si ascunde muntii
se aud vaiete dobitoacele se invartesc, cum se invartesc in noptile
vijelioase, cand lupii urla in paduri caii necheaza jalnic multime
de glasuri se aud strigand vadesc cand primejdie, cand nadejde,
izbanda, cand pierdere, turbare, deznadajduire; vantul sufla si norul
se imprastie putin Doamne, fa-ti mila!.. Se vede amestecul unei
batalii!.. Cei ce au navalit sunt imbracati in fier sageata aluneca
pe pavaza, si palosul cu doua ascutite taie in carne vie dar piepturile goale stau impotriva se lupta cu furie se plec sabiei
inimile slabesc fug tara sloboda a pierit!., stati izbanda-i in
mana Domnului arcul se intinde din nou luptatorii se amesteca si se izbesc piepturile goale de pavezele capetele descoperite de coifurile

Departe pe campie se vad arcuri zdrobite, fasii de steaguri, apoi
un cosciug mare-mare se ridica, si o para grovaza infloreaza cerul

focul jertfei se inalta in vazduh invinsi si invingatori cad in genunchi, si la lumina flacarii isi dau dreapta si se iau in brate fii
cu inima buna tara binecuvantata Tu fusesi altarul rudirii
crivatului cu pustia, a barbatiei cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din aceasta rudire framantata cu sange si sfintita prin foc se
naste un popor nou.

Astfel povestesc batranii.

14.

Orasele se intemeiaza si se infrumuseteaza din nou oamenii
cresc in indestulare si se inmultesc ca nisipul marii pamantul se
acopera cu holde aurite volnicia domneste ca mai inainte, dar nu
acea volnicie prunca, floare plapanda a pustietatii, ci slobozenia
cea barbata si luminoasa, sau puternica si cu radacina teapana si
adanc infipta in pamant sabia, acum nefolositoare, a razboinicului
sta in coliba sa spanzurata femeile zambesc dulce la pruncii lor
chipul zbarcit al batranilor se intinde de bucurie pacea aduce
legea care chizasuieste, iar nu asupreste legea, rod al slobozeniei
legea care apara pe cel slobod de nedreptate si nu apasa pe sarmanul
in folosul bogatului si multa vreme erau numai oameni fericiti,
desi se aflau bogati si mai saraci caci nelegiuirea nu era cunoscuta; si cei bogati, si cei mai tari nu faceau ei singuri legea, dupa
cum le venea lor mai bine, si nu puteau calca dreptul altuia, si
junii ziceau, inchinandu-se catre batrani: „cinste fie parintilor nostri,
care s-au luptat vitejeste si ne-au lasat de mostenire mosie si slobozenie”.

15.

Cel ce nu cunoaste nevoia legii nu cunoaste ce e slobozenia,
caci nu poate fi slobozenie fara lege si acel ce nu se tine de duhul
legii se leapada de slobozenie.

16.

Pamant chinuit, te-a iubit legea cand te va ierta Domnul?

17.

Slobozenia e indoita: cea dinlauntru si cea dinafara ele sunt
surori, una fara alta nu pot trai slobozenia dinafara este neatarnarea
mosiei, in care nastem si care ne hraneste, mosia de la care tragem
numele nostru si dreptul de om, de sub biruirea oricarei alte tari si
imparatii. Pentru sangele ce ne da, suntem datori cu sangele nostru. Pentru aceasta au fost bataliile neamului nostru si a neamurilor,
bataliile cele vestite, scrise cu movile si manastiri pe sesuri si pe
dealuri. Slobozenia dinlauntru este legea, icoana dreptatii dumnezeiesti,
legea asezata prin invoirea tuturor si la care toti deopotriva se supun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, si acolo unde
legea e numai pentru unii si ceilalti sunt scutiti de sub ascultarea
ei, slobozenia a pierit si fericirea e stinsa caci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile si saracia izvorasc in lume: atuncea lumea
se imparte in saraci si bogati, in stapani si robi, flamanzi si
imbuibati atuncea lumea sta in cumpana de pieire caci dreptatea dumnezeiasca e vecinica; ea uraste si blestema pe omul si pe
neamul ce aluneca in calea nedreptatii Strabunii nostri au fost
blestemati de Domnul pentru strambatatile lor, si blestemul a trecut
din neam in neam pana in zilele noastre privegheati asupra-va ca
la candela ce arde, ca nu copiii vostri si copiii copiilor vostri sa zica
de voi: blestem asupra parintilor nostri, care au facut strambatate!..
strambatatea izvoraste din siluire, din pizma, din jefuire si din
nestiinta legea dreptatii e fratia, si ce fratie poate fi intre uliu si
prada lui, intre rapitul si rapitor, intre dreptul si nedreptul?., pana
cand mai puteti, voi, cei ce ati calcat dreptatea, grabiti a intra in
calea Domnului, caci va sosi ziua izbandirii, ziua cand vrabia se va
lupta cu uliul si-l va birui si intr-adevar, zic voua, acea zi s-a
apropiat.

18.

Tot lucrul lasa samanta sa prin care din nou se naste: din tulpina batrana si putreda a fagului incoltesc vlastare tinere si vioae;
asa (si) din robie se naste slobozenia, din neoranduiala (iese
randuiala) Nota: Din textul lui N. Balcescu– incheiat nota. jugul aduce mantuirea, precum furtuna linistea Ridica capul, tara bantuita de vijeliile lumii, tara legata de jugul durerii!..

19.

Furtuna mantuirii strasnica are sa fie aveti grija de ziua aceea,
si grabiti-va a va indrepta din vreme. Tarziu va fi atunci a plange si
a se cai; caci suferinta indelungata impietreste inima omului si
ucide mila si o smulge dintr-insa Cei mari si puternici au toate
zilele spre a se ingrasa din asupririle crestinilor Norodul are un
ceas numai, un ceas in care isi izbandeste, si cu acest ceas
rascumpara veacuri de chinuri Desteptati-va ca vine groaza
n-ati auzit prin somn tipetele si vaietele megiesilor?., blestemele
vaduvelor sarace, sudoarea oamenilor aruncata ca pleava, hrana
sarmanilor mistuita, mostenirea copiilor rapita, adunate la un loc
cresc furtuna omeneasca si iutesc rasplata cumplita a dreptatii Domnului. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier si sabia
Domnului e in mana norodului si sabia atunci mananca carne si
nu cruta pe nimene, de la sugatorul pana la cel desavarsit batran.
Si sangele curge ca un izvor, caci sangele imbata mintea, ca spirtul
si ca vinul si in acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au
auzit de cand lumea si sangele varsat va cadea peste capul celor
ce fac strambatate si isi spala mainile, peste capul celor ce zic acum:
nu este dreptate dumnezeiasca care precupesc dreptul vaduvei si
vand cugetul lor si sangele fratilor lor.

20.

Lumea intreaga are tot o poveste strambatatea care se lacomeste
la bunul altuia, si sarmanul care sfarma funia ce-l strange; grea e
strambatatea si rasplata ei cumplita este!..

21.

Si era viata dulce si pacinica sub aripile slobozeniei legea inflorea toti fiii tarii traiau in bine, caci unirea si dragostea domneau
cu ei bogatul ajuta pe sarman; sarmanul nu pizmuia pe bogat
fiecare om avea dreptul sau si era mostean in tara sa Nota: Mostean — stapan– incheiat nota. legea era dreapta si tare; ea nimicea inlauntru pe cei cu inima vicleana, si era un zid de aparare de catre dusmanul dinafara fruntea ta, o tara mult draga, nu se pleca atunci rusinoasa inaintea strainilor, si, cand graiai, glasul tau se auzea de departe numele strainilor
nu te ingrozea si, desi ziceau intre ei: „hai sa punem in fiare pe
feciorii vulturilor si sa domnim asupra lor caci noi suntem tari si
mai multi la numar si turmele lor vor fi ale noastre vom necinsti
femeile si fetele lor si vom batjocori perii carunti ai batranilor
lor”. Dar tu radeai de laudele salbaticilor ca vulturii aveau aripi
si cangi tari cand catai la dansii, ei piereau precum piere un nor
de grauri, cand vulturul se leagana prin vazduh greu era de a
rapune feciorii tai. Fiecare om era slobod si platea cat o suta de
oameni, caci se lupta pentru dansul slobozenia insuteste puterea numai cei misei si cei rai tin cu strainii si cu apasatorii

22.

Vantul de la miazanoapte bate cu furie cerul se intuneca
pamantul se cutremura in patru unghiuri ale lumii se vad inaltandu-se stalpi de flacara invaluita in nouri de fum se aud
armasarii nechezand, turmele mugind, zgomote de care si o larma
ingrozitoare de glasuri de tot felul; limbile se amesteca si oamenii
nu se mai pot intelege popoarele se gramadesc si se indeasa unele peste altele de-abia urma unora de pe pamant s-a sters, altele
au navalit in locul lor pare ca ziua de-apoi a lumii ar fi sosit
scarsniri de dinti, gemete si tipete de moarte se mai aud Noroadele dau navala peste noroade si oamenii peste oameni pustiirea
pasaste inainte si in urma lor dreptatea sta in jaf legea in sabie,
noaptea cu beznele sale a cotropit omenirea sangele curge paraie
focul mistuieste ce scapa din sabie si moartea secera pamantul
intunericimea se indeasa si mai mult tot neamul omenesc se
framanta si se struncineaza urgia Domnului dreptatea dumnezeiasca trece pe pamant pustiind!..

23.

Viscolul siluirii se intinde si mai mult, si jaful se intocmeste
cei mai voinici dintre voinici vor sa supuie si pe sotii lor, si pe cei
mai slabi sangele curge mereu sabia domneste in acea vreme
Setea de a stapani cuprinde pe oameni Domnii si boierii neamurilor se ridica ca niste uriasi si cauta a zdrumica popoarele Nota:A zdrumica — a faramita– incheiat nota. o lupta mare si indelungata se incepe intre om si om, popor si popor, si intre popoare cu capeteniile lor cele rapitoare oamenii de razboi se unesc toti din toate partile intre sine slobozenia se invinge pustiirea se intinde peste tot locul.

24.
Din aceasta framantare a popoarelor se naste o fiara Robia.

25.

Inima si taria sufletelor barbate temelia dreptului si a slobozeniei nu pier in veci!., in orice inima ramane un gand ascuns,
un loc unde samanta buna incolteste popoarele isi pierd sfaturile
si ratacesc din calea dreapta, sau adorm in durere, dar nu pier.

Lumea ravasita se intocmeste iarasi, dar cu incetul si cu durere
mare; neamurile trec prin ispite si cercari, pana ce intra priceperea
intr-insele si se inteleg; asa si fierul numai prin foc se inmladie, se
netezeste si se face stralucitor.

26.

Se zice in carte, ca Domnul pe cei fara de lege, cand voieste a-i
prapadi, ii orbeste si le insufla cugete nebune si neintelepte de
mandrie Domnii si boierii neamurilor zisera intre dansii: sa nu
lasam popoarele noastre in odihna, caci odihna desteapta gandirea;
si gandirea mana la fapta sa ridicam stavile, sa semanam zavistia si ura, si sa insuflam lacomia cuprinselor si a prazilor, si sa
impingem neamurile unele asupra altora, ca astfel sa intindem domnirea si puterea noastra Nota: Cuprinselor — cuceririlor– incheiat nota. si neamurile se dusmanira si se pizmuira intre dansele, luptandu-se mereu ca sa slabeasca pe cele mai tari, ca sa inghita pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pamantului astfel popoarele se facura partase la nelegiuirile si nedumnezeirea capeteniilor lor, sleira sangele si topira carnea dupa oasele lor in lupta, pana cand ranite si sangerate, si dandu-si sufletul, cunoscura in sfarsit ratacirea lor si cum toate limbile pamantului sunt surori si fiice iubite ale Domnului si vremea neintelegerii trecu!..

27.

Neamurile toate s-au cunoscut intre sine limbile toate s-au
imbratisat Numai pe tine, tara de jertfa, pamant de sange si de
durere, nu te cunosc mare ti-a fost fala dar amara iti este
rastignirea Doamne, departeaza paharul!..

28.

in mijlocul viscolului, ce faceai tu, pamant dezmostenit?..
Pamantul ce acopera cenusa stramosilor era framantat de lava
vartejul furtunos invaluia campia talazurile acelui ocean fara
margini de neamuri, pravalindu-se din toate partile lumii, spinteca
cu durere coastele tale Muma fara copii, feciorii tai, rataciti in
vijelia omeneasca, pribegeau in toate laturile, ducand cu dansii
numai limba si dorul tau mosia e cel mai dintai si cel mai de apoi
cuvant al omului; intr-insa se cuprind toate bucuriile simtirea ei
se naste odata cu noi si e nemarginita si vecinica, ca si Dumnezeu.
Patria e aducerea-aminte de zilele copilariei coliba parinteasca
cu copacul cel mare din pragul usii, dragostea mamei plasmuirile
(nevinovate) ale inimii noastre locul unde am iubit si am fost
iubiti., cainele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteste zilele frumoase de sarbatoare zbieratul turmelor, cand se intorceau in amurgul serii de la pasune fumul vetrei
ce ne-a incalzit in leagan, inaltandu-se in aer barza de pe streasina,
ce cauta duios pe campie si aerul, care nicaierea nu este mai dulce!..

Si sub cortul pribegiei batranii ziceau copiilor: colo in vale
colo departe unde soarele se vede asa de frumos unde campiile
sunt stralucite si paraiele racoroase unde cerul e dulce, unde
pamantul e roditor si juncile sunt albe copii, acolo e tara!., si la
aceste cuvinte voinicii prindeau armele pruncii tresareau in
leagane femeile cantau patria departata si durerea pribegiei cei
slabi se imbarbatau. Si tu erai mandra atunci, o, tara nemangaiata
feciorii tai erau un neam barbat numele tau era vestit noroadelor razboinicii tai erau vitejii vitejilor dragostea mosiei intarea
ca o za de otel latele lor piepturi si bratele lor erau tari cati
cautau la tine te pizmuiau, si dusmanii tai insisi iti dau lauda
cand din nari sforaind si din ochi scanteind, taurul clatina coarnele, groaza se raspandea in toate laturile

29.

Lupta intareste pe cel slab, si primejdia mareste pe cel tare tot
bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde sub floare asa si slobozenia multi vrajmasi are pentru ca este partea cea mai frumoasa, cea mai roditoare din mostenirea parineasca. Nu aurul este
bogatia neamurilor, nu neavutul este saracia oamenilor. Avutiile de
aur sunt pieritoare, saracia harnica e o bogatie ce nu se rapeste;
munca e bogatie vecinica.

30.

Noi, saracii de legi, ca sa pastram mostenirea aceasta, sau ca sa
o luam inapoi, cand ni s-a rapit, trebuie: o mare staruinta si priveghere, jertfe necurmate si o unire stransa intre oamenii din acelasi
sange astfel ca toti sa stea pentru unul, si unul pentru toti.

31.

Mai odihneste-te, pamant al luptelor!., precum muncitoriul sta
de se rasufla. Fruntea ta e plina de sudoare si de pulberea bataliei
mai rasufla putin, caci ai dusmani multi la numar si soarta ta e o
lupta necurmata.

Fost-ai multe veacuri volnica, ca pasarea vazduhului, pana cand
o semintie iubitoare de cuprinderi ravni dupa patria fecioara a slobozeniei. Vulturul legioanelor zdrobise lumea in ghearele sale ca
sa te poata cuprinde in brate, fu silit a te lua de sotie!., semintia pustiei cu semintia ce navalise peste dansa s-a amestecat acum
slobozenia mai barbata are arc si sabie spre aparare Ascute-ti
sabia ca fulgerul si incoarda-ti arcul, o, tara mea!., dusmanul se
gateste si tu esti straja lumii lumea te-a parasit si s-a sculat asupra-ti: noroadele s-au legat intre ele, pentru a te batjocori si a stinge
dintre noroade pomenirea ta o, patria mea, jertfeste-te!

32.

Grabeste a mai prinde putere iata, se mai apropie o furtuna
De-abia vijelia omeneasca se mai potoli si o intunericime cat un
graunte se zareste dinspre rasarit De ce merge mai creste si ca
un nour se indeasa si se intinde Cerul se intuneca, viscolul
izbucneste norul se varsa pe pamant ca un rau intaratat si, ca o
mare fara margine, inghite si ineaca tot ce-i iese inainte Spaima
a cuprins toate neamurile slobozenia si legea popoarelor se zdrumica potop de sange este pamantul se umple de daramaturi
razboinicii o iau la fuga voinicii sunt cuprinsi de frica semiluna
straluceste.

33.

Pentru ce salti, Dunare batrana?., un biruitor indraznet venit-a
oare, ca in zilele stramosilor, sa calce cu amandoua picioarele pe
amandoua malurile tale?.. Legioanele inviat-au si mai vin sa intemeieze de a doua oara patria?., apele tale se umplu, sar in sus si
vajaie ingrozite nu un turban se vede pe mal armasarii Anadolului necheaza, sarind in doua picioare de nerabdare pala
pustieste tarmul din a dreapta popoarele de la miazazi la
miazanoapte, de la rasarit la apus plec capul lor sabiei si se leapada
de legea parintilor lor, ca sa-si scape viata, si cred Coranului Mahomet ia locul lui Hristos Sabia si Coranul duc robia dupa dansele

34.

Pe rauri plutesc daramaturile palatelor si ale bisericilor cu
sangele se scurge ramasita neatarnarii a douazeci de popoare
Valurile izbesc spumegand valurile, si spuma lor e sangerata. Pe
luciul Dunarii merge si se intoarce, se afunda si se ridica un iatagan scanteietor si valul infiorat azvarle pe tarmurile inspaimantate
pe feciorii prorocului „Allah! — striga ei — aicea e pamantul
fagaduit celor credinciosi!..”

35.

Daca dusmanul vostru va cere legaminte rusinoase de la voi,
atunci mai bine muriti prin sabia lui decat sa fiti privitori impilarii
si ticalosiei tarii voastre Domnul parintilor vostri insa se va indura de lacrimile slugilor sale si va ridica dintre voi pe cineva, care va
aseza iarasi pe urmasii vostri in volnicia si puterea de mai inainte.

36.

Pustiirea se intinde pe campii codrii clocotesc de o fasaire
duioasa pe coastele dealurilor se vad numai sate arse si turme de
femei ratacind cu pruncii la tata o, tara mea! unde sunt acum
voinicii tai cu inima viteaza si cu bratul tare?.. N-aud ei racnetul
tau vaietele femeilor plansorile copiilor rugile fecioarelor?.,
leii facutu-s-au miei?.. Palosele crunte ruginitu-s-au in mainile
razboinicilor tai?., si femeile ziceau: ‚Vai noua vai!., barbatii s-au
prapadit inima mostenirea copiilor nostri o sa cada in prada
vrajmasilor si copiii vor ajunge robii lor si ei se vor purta cu
dansii, sarmaneii, ca stapanul cel rau cu cainele sau si vom ramane
de rasul si de batjocura neamurilor” si mumele ziceau la feciorii
lor: „cel ce fuge dinaintea dusmanului este misel si miseii nu
sunt din sangele nostru duceti-va de muriti mai bine slobozi,
decat sa traiti in robie si ocara”.

37.

Vajaie crivatul se clatina pamantul rasuna buciumele oamenii se izbesc cu oameni zalele cu fierul piepturile cu otelul
vitejii cad morti in tarana sangele desfunda pamantul lesuri
plutesc pe rauri parjolul se invarteste in toate partile. Strigarile
luptatorilor si dancairea paloselor, incrucisandu-se, rasuna cu huiet
ce te-ai facut, mare vizir?.. Unde-ti sunt voinicii, pasa cu trei tuiuri? Nota: Tui — steag turcesc alcatuit din doua-trei cozi de cal cu semiluna in varf– incheiat nota. Vantul impotrivirii sfarama zabalele armasarilor tai navala se trase inapoi, spaimantata de piepturile goale ale vitejilor!..

Cine fuge colo in vale cu braul descins cu turbanul desfacut
cu pala zdrobita?.. Sultanul cel falos Sultanul groaznicul Fugi
si erai imparatul imparatilor numele tau ingrozea mai mult decat
o ostire Pasii tremurau cand te vedeau trecand Nota: Pasii — aici pluralul de la pasa – incheiat nota. Unde sunt cetele cele numeroase, ca si tarile tale, ostasii tai, mai multi la numar decat stelele cerului? Trasnetul pica din mainile tale numele tau de nebiruit pieri Fugi si, in goana fugii, capitanii tai nu mai cunosc pe voinicul infricosator ce incura armasarul inaintea bataliei. Cauta in urma, vezi-ti comorile pradate haremul pangarit caii nechezand in campie fara calareti cate mume te vor blestema, o, sultane Fulgere credinciosii prorocului zac neingropati pe campuri Dumnezeu s-a fost indurat de lacrimile slugilor sale si a ridicat pe acela ce le-a asezat iarasi in volnicia si puterea de mai inainte.

38.

Esti frumoasa, esti avutita o, tara mea ai copii multi la numar,
care te iubesc ai cartea de vitejie a trecutului si viitoriul inaintea
ta pentru ce curg lacrimile tale?..

39.

Tresari, pare ca trece pe zare naluca vailor inima ti se framanta
cu iuteala citit-ai in cartea ursitei, ori ca ingerul pieirii ti s-a
nazarit?..

40.

Pentru ce stai inmarmurita, o, tara romana?., nu-ti mai aduci
aminte de zilele cele vechi?., trasnetul se zdrobea in mainile celor
nebiruiti turbanul se rostogolea in tarana strainul fugea ca de
moarte, cand vedea amenintatorul tau steag, un semn de dreptate,
putere si slobozenie Turcul, cuprins de spaima, alerga sa se ascunda intre cadane in harem si tatarul, in fuga calului, lua indarat
drumul pustiei!

41.

Sub poalele unui munte se intindea o campie mare, si un soare
stralucitor lumina acea campie Doi insi se preumblau printr-insa
stau ades in loc si apoi porneau mai departe Precum spicurile,
in vremea secerii, zac unele peste altele, asa si oase peste oase de
morti acopereau pamantul petice sfasiate si acatate de prajina
lor plecata de-abia se mai miscau de vantul ce dogorea un nour
de corbi falfaia pe deasupra croncaind, vulturi mari se invartejeau
in vazduh, s-apoi deodata se azvarleau cu iuteala peste oasele
inalbite nici o locuinta nu se zarea in acea vale a mortii ici-
colea movile semanate fara rand increteau ca niste valuri luciul
campiei si pe fiecare din acele movile era cate un semn deosebit pe una o cruce rosie plecata pe alta un turban sangerat cu
semiluna infipta pe dansul mai departe, o sulita tatareasca
sfaramata si acolo stau mormane gramadite, dupa semintii si
lege, oasele neamurilor care se intampinara pe acest camp de
batalie fiecare la un loc, ca un semn de izbanda pomenitoare

La marginea campiei era o padure, iar din fundul padurii se auzea
o fasaire neinteleasa o plangere ce semana cu vaietele sufletelor
chinuite Copacii erau impestritati de frunze felurite, pline de o
roua rosie si in varful unui stejar batran, un vultur alb falfaia si
scutura din aripi si la fiecare din acele mormane, cei doi oameni
ingenuncheau si ziceau impreuna: „Fala de marire tie, tara noastra,
binecuvantata si cuvantatoare de Dumnezeu feciorii hunilor s-au
incumetat sa te supuie si tu ai fost pestera ciolanelor lor potopul Asiei a vrut sa inghita lumea si tu ai fost stavila lumii un
neam de viteji a ravnit la turmele tale si la granele aurite ale holdelor tale si tu ai legat pe viteji doi cate doi si ai arat cu dansii
tarana si ai semanat cu sangele si cu sudoarea lor Dumbrava
Rosie, padurea sangelui!”

42.

Cum de te-ai vestezit, floare a falei si a slobozeniei?., intr-o zi
vrusesi sa te odihnesti, ca omul obosit de munca si feciorii tai cei
vicleni facura sfat intre dansii Cugetul nedreptatii si al domniei
intra in sufletul lor si ravnira la armele si avutia fratilor lor. Zavistia semana samanta galcevilor si a imperecherilor feciorii tai te
muscara la inima, o, tara mea, si iti facura rana mare Strainul
puse piciorul pe pieptul tau, ca sa te inaduse si dete in mainile
voinicilor tai furca in locul palosului de odinioara si tu, muscata,
te lasasi de bunavoie in mana celor ce nu putuse a te birui!..

43.

in sesurile tale dusmanii corturile si-au intins mandria numelui tau a cazut, precum cade de pe deal stejarul cel imbatranit, si
nu-ti lasara de a rasufla fara numai atata aer, precat se indurara
ei Domniile si boieriile tale ingenuncheara inaintea lor.

44.

Erai un trup cu viata si ai ajuns umbra mortii razboinicii tai
s-au facut muieri, boierii tai, robi ai dusmanilor, si steagul tau pieri
dintre steagurile neamurilor!..

Pentru ce te framanti oare? iti este dor de vremea veche vreo
raza din fala trecuta venit-a sa lumineze fruntea ta?.. Nu, ci
framantarea e de durere!..

45.

Mandra si viteaza erai in batalie, o, tara romana Cu greu si cu
anevoie era a te birui Ca sa-ti suga sangele, feciorii tai cei
blestemati te detera in prada dusmanului. Neamurile ce pizmuiau
puterea ta si numele tau cel falnic se legara intre ele si zisera: „Hai
sa zdrobim acest cuib de volnicie” Ele te orbira de ura si de zavistie, puterea ta se toci pilita de trupul tau insusi uriasii se aruncara asupra trupului tau, si il taiera in bucati si impartira intre
sine, ca pe niste turme, pe feciorii tai: „si aruncat-au la sorti hainele
lui Hristos”, zice Psaltirea.

46.

Mult mai inainte paganul zisese: „Ca sa zdrobesc acest trup, ce
ma ingrozeste si cand nu se misca, sa dau drumul asupra-i nemernicilor mei”; si venetici, lepadati de Domnul, ca un nor de lacuste,
trecura marile si se azvarlira peste tine, o, pamant al grelelor dureri,
si supsera sangele maduvei tale! Ei aruncara pe copiii tai in beznele intunericului si numele lor pieri cu tine Erai sloboda si
te pusera in obezi erai avuta si se imbuibara de carnea ta, ca
niste lupi flamanzi erai viteaza, si infipsera miselia in inima ta
erai vrednica si laudata si ajunsesi defaimata erai curata si
te pangarira cu talharia si nelegiuirea!

47.

Sangele feciorilor tai s-a stricat, si inima lor a putrezit cand
erai tare, erau si ei mandri de tine dar de cand s-au amestecat cu
cei misei si cu cei vicleni, s-au facut si ei vicleni si misei!..

48.

TU esti ca corabia fara carma batuta de furtuna si vaslasii cei
rai care si-au insusit (dreptul) de a fi carmaci te duc dintr-o nevoie
intr-alta si mai mare, din faradelege in faradelege, din pacatuire in
pacatuire ca sunt orbi de strambatate Iarba se usuca pe unde
calcam intelepciunea noastra e minciuna isteciunea noastra —
jefuirea faptele nostre — faptele iadului si am supus robiei pe
fratii nostri, am robit clacii sangele nostru, si am ofilit fruntea ta
stins-am candela cu suflarea noastra de faradelege ce vei zice, o,
tara de necazuri, Rahila nemangaiata cand ii grai? Ce vei face
cand va veni ziua dreptatii si a curatirii?

49.

Jalnic e cantecul tau, romanca copilita!.. Ce zici? Ienicerii trecut-au Dunarea?.. Tatarul pustiitor imprastie oare spaima de-a lungul tarii?.. Leahul calaret venit-a sa-si izbandeasca de razboaiele
pierdute, si ungurul sa-si adune oasele risipite ale ostasilor sai?..
Logodnicul cins-a palosul stramosesc?.. Canta-ti cantecul

50.

Doina si iar doina!., cantecul meu e versul de moarte al poporului la sezatoarea priveghiului pamantul ii e de lipsa si aerul il ineaca Vazut-am flacaii scuturandu-si pletele si fruntea lor a se
increti fara de vreme florile de pe capul copilelor a se vestezi si
poporul cautand in betie uitarea necazurilor Trist e cantecul in
sarbatorile satului: „Birul ii greu, podvoada e grea!..” Nota: Podvoada (podvada) — carausie obligatorie cu carul, la care erau supusi in trecut
taranii, mai ales in timp de razboi– incheiat nota.

Batranii isi ascund ochii plini de lacrimi, barbatii stau obiditi cantecele se sfarsesc in blestemuri si copiii caineaza nasterea lor. Poporul e stalpul tarii fiecare particica de pamant e vopsita cu sangele lui si intr-o zi ni s-a zis: „Munceste, romane, de dimineata pana in seara si rodul muncii nu va fi al tau! tatal tau ti-a lasat mostenire o tarina si arme si nu te vei bucura de dansele si tu vei trai vecinie robind trupul si sufletul tau vor fi straini pe pamantul
inrodit de tine vei plati aerul ce rasufli vei plati soarele ce te
incalzeste, si locul unde zac oasele mamei tale, vei plati dreptul sa
cresti vaca ce hraneste pe copiii tai, si boul ce-ti ajuta la munca
trupul tau se va garbovi sub bataie, si partea ta in lume va fi ocara!”
Veneticii zisu-ne-au in limba lor: „Al nostru e pamantul si acei ce
locuiesc pe dansul ale noastre campurile ale noastre dealurile
ale noastre cotunele, satele si targurile, colibele si curtile, toata
miscarea si toata suflarea Tu ai fost puternic si viteaz in lupta
dar puterile tale s-au tocit de saracie si de stricaciune si noi am
cules rodul vitejiei tale Vor veni feciori cu mangaieri mincinoase
de ti-or povesti ca esti si tu un popor Noi suntem pastorii Tu esti
turma chinurilor” Toti isi bat joc de viata, munca si saracia ta, si
slugile slugilor calca peste trupul tau cei ce zic ca sunt alesii tai
cresc in mariri si avutii, si tie-ti este frig, si copiilor tai le este
foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dansii, ci pentru impovararea
ta!.. Doina si iar doina!.. Suntem pribegi in coliba parinteasca si
straini in pamantul rascumparat cu sangele nostru!.. Dar in campie
creste, si pe deal iarasi creste o floare pentru popoarele chinuite
Nadejdea!

51.

Era odinioara un neam de frati nascuti dintr-o muma si dintr-un
tata si veni acel neam intr-o tara lata si manoasa pe caile cerului
de se pomeneste si astazi Si fratii se iubeau intre sine si cresteau
in avutie si fericire turme nenumarate, ca stelele, pasteau in campii
intinse vecinii si hotii pizmuiau unirea, puterea si bogatia lor,
dar le era teama de dansii, caci barbatia lor ii ingrozea si astfel
acesti frati traiau fericiti, si copiii lor in mostenirea cea mare ramasa
de la parintii lor Cand vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau
cu totii intr-acolo cadeau cu totii impreuna, cand vijelia mare ii
dobora, dar se ridicau iarasi cu totii impreuna si izbandeau astfel
se pleaca si se ridica in timp de viscol varfurile codrilor.

Dupa ce traira intr-acest chip vreme multa, nepotii zisera intr-o
zi intre dansii: „Pentru ce sa mai traim amestecati unii cu altii, mai
bine sa impartim mostenirea parinteasca, si fiecare sa ia partea
sa” Atuncea trasera cu funia si-si impartira mosia in mai multe
parti: una la miazazi, alta la apus si alta la miazanoapte Sapara
santuri si pusera raurile si muntii hotare intre dansii si de atuncea
fratii nu se mai puteau vedea intre ei si vecinii se umplura de
bucurie Nu trecu mult, si fiecare, sezand inchis in mosia sa, ajunse
ca copiii din aceiasi parinti uitara de tot unii de altii, si de vorbeau tot
o limba dar nu se mai intelegeau si cand unele din ramurile acelui
neam se stingeau de pe fata pamantului, inecate de vecini, ceilalti
frati nu simteau nici o durere caci acum erau straini si dusmani
intre dansii, si se ridicau cu dusmanii impotriva sangelui lor!..

Si aceste neamuri, care inca se numesc intre sine romani, in
ochii celorlalte popoare sunt numai semintii ratacite, al carora iz-
vor s-a stins din tinerea (de) minte a oamenilor!..

52.

Domnul Dumnezeul parintilor nostri induratu-s-a de lacrimile
tale, tara romana?.. Nu esti indestul de smerita, indestul de chinuita, indestul de sfasiata?.. Vaduva de feciorii cei viteji plangi fara
incetare pe mormintele lor, precum plang si jelesc femeile despletite
pe sicriul mut al sotilor.

53.

Neamurile auzira tipatul chinuirii tale pamantul se misca
Dumnezeu numai sa nu-l fi auzit?.. Razbunatorul preursit nu s-a
nascut, oare?

54.

Care e mai mandra decat tine intre toate tarile semanate de
Domnul pe pamant? Care alta se impodobeste in zilele de vara cu
flori mai frumoase, cu grane mai bogate?

55.

Desteapta-te, pamant roman! Birueste-ti durerea E vreme sa
iesi din amortire, semintie a domnitorilor lumii! Astepti oare, spre
a invia, ca stramosii sa se scoale din morminte?., intr-adevar ei s-au
sculat, si tu nu i-ai vazut ei au grait, si tu nu i-ai auzit Cinge-ti
coapsa ta, cauta si asculta ziua dreptatii se apropie toate
popoarele s-au miscat caci furtuna mantuirii a inceput Vezi! cu
cat mai mult pleci capul, cu atata cei nelegiuiti isi bat joc de tine si
sug sangele tau Din a dreapta si din a stanga piticii si uriasii
ravnesc la tine, oricat de slaba si zdrumicata esti.

56.

Sfarsitul ispitelor s-a apropiat caci vremea trece iute si semne
s-au aratat pe cer Si blestemul a covarsit masura oamenii
sangiurilor ti-au mistuit inima si plamaiele. Ei inaltara trufia lor pe
talharie, avutia lor pe foametea ta marirea lor pe zdrentele tale puterea si stralucirea lor pe sangele ce ai varsat intr-o suta de batalii,
unde parintii lor nu se aflara!.. tine minte numele lor, o, tara a
grelelor dureri, si numele strainului!

57.

Aurica copilita, canta frunza verde, canta floarea campului, canta
floarea muntelui, canta nadejdea nadejdea e glasul Domnului!
Norodul trebuie sa se ispaseasca si sa se curete de pacatele sale, si
prin ispitele suferintei numai se curata noroadele cele ce am facut
in vremea trecuta nu sunt ispite caci, daca ne-am luptat si am
fost viteji, rodul luptei si al vitejiei ne-au fost volnicia si numele
nostru Ispitele sunt strambatatea judecatorilor despoierea si
miselia, minciuna si lacomia, zgarcenia si impilarea domnilor si a
boierilor cumpana nepotrivita a dreptatii uciderea proslavita
robirea pentru unii si desfraul pentru altii toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma si Gomora, orase si tari
urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestematia lor!., si toate
aceste ispite le-ai cercat, pamant roman paharul faradelegii s-a
umplut peste margine si palaturile de strambatate se pravalesc surpate de blestemul norodului! Faptuitorii de talharii se spaimanteaza
insisi de faptele lor!.. Domnul si-a intors cu scarba fata de la dansii,
si ingerii s-au departat cu groaza de ei Esti searbada si slabanogita ai suferit toate o, tara de chinuri!.. Ridica-ti capul strivit si
cauta de vezi semne s-au aratat pe cer furtuna mantuirii a
inceput!..

58.

Sa nu ne scarbim de vremea trecuta, cand batranii povestesc
bataliile cele uriase si ne arata daramaturile cetatilor; cand ne spune
lupta, zgomotul, sangele varsat si campiile acoperite de morti, ciuma si vapaia focului, foametea si razboiul; si pe campiile parjolite
cetele tataresti tarand in fuga mare, legati de cozile cailor, pe femei, copii si batrani!.. Era acea vreme a luptei era viata, barbatie
si putere, vitejie si jertfe cei ce faceau faptele mari aveau o mosie
si erau umarul drept al mosiei, si ridicau stalpi de biruinte, si tara
era o tara de fala si zidul cel tare al credintei!..

59.

Orasele s-au intemeiat din nou, daramaturile turnurilor si ale
curtilor nu se mai vad alte curti si alte turnuri s-au inaltat in
locul lor copiii robiti intorsu-s-au iarasi dar oamenii sangiurilor
nu-ti detera inapoi volnicia pamant al grelelor dureri!., si copiilor
tai le-a ramas robia Pe campul de bataie se vad oameni cu bratele
goale, cu piepturile dezvelite, zvarlindu-se peste ascutitul paloselor
si in locul oricarui om ce cade, in locul oricarui pept ce se despica,
alt piept si alt om se pune in rand carnea toceste fierul batranii
robiti canta femeile blestema pe cei misei Dar in orasele cele
noua ale tale, o, tara romana, nu se mai aude de vitejie ci de
lacomie si nedreptate!.. Pe campiile tale si pe drumuri trec fete
serbede si vestede, fluierand doine dureroase!

60.

Viscolul pustiirii a suflat pe acest pamant sangele parintilor
in vinele stramte ale stranepotilor a secat!

61.

Viforoase erau vremile cele vechi dar oamenii se nasteau tari!..
Pamantul era acoperit de daramaturi si de trupuri moarte dar din
acele campii ce fumegau de parjol si de macel se inaltau strigari de
biruinte si de slobozenie Ticalosia si moartea sunt si acum dar
unde sunt slobozenia si biruinta si strigarile ce se inalta sunt
numai ale durerii!.. Ce ar fi ajuns pamantul acesta daca stramosii
nostri ar fi dormitat si ei!..

62.

Desteapta-te, pamant roman! biruie-ti durerea; e vremea sa iesi
din amortire, semintie a domnitorilor lumii!.. Astepti oare, spre a
invia, ca stramosii sa se scoale din morminte?., intr-adevar, intr-
adevar ei s-au sculat, si tu nu i-ai vazut Ei au grait, si tu nu i-ai
auzit Cinge-ti coapsa ta, cauta si asculta Ziua dreptatii se apropie toate popoarele s-au miscat caci furtuna mantuirii a
inceput!..

63.

Nu ti s-a zis oare prin gura mucenicilor tai: „Si Domnul parintilor
vostri se va indura de lacrimile slugilor sale si va scula pe unul
dintre voi, care va aseza pe urmasii vostri iarasi in volnicia si puterea lor de mai inainte?”

64.

Deci, timpul sosit-a Semne s-au ivit pe cer pamantul s-a
clatinat de bucurie blestemul infricosat s-a auzit dinspre apus
si toate popoarele s-au desteptat.

65.

Cinge-ti coapsa, tara romana si-ti intareste inima miazanoapte
si miazazi, apusul si rasaritul, lumina si intunericul, cugetul
dezbracator si dreptatea s-au luat la lupta Urla vijelia de pe urma
Duhul Domnului trece pe pamant!..

MIHAI CUCIUREANU

Romania literara la deschiderea ei a inceput cu o notita trista
despre o pierdere mare ce a facut neamul romanesc cu Neculai
Balcescu, nu numai ca un cercetator de istoria neamului, dar ca o
inima aprinsa de ravna neamului. Astazi mai trecem inca o pierde
re, si Romania isi va face o datorie sfanta a deschide coloanele
sale la toate biografiile oamenilor si tinerilor, ce au lucit ca stele
luminoase cu fapta sau cu nadejdea pe cerul ist intunecat inca al
desteptarii si al falei romanesti. Nota: De fapt, M. Cuciureanu murise cu 11 ani mai inainte – incheiat nota. Fara a schimba nimica, dam publicului notita lui Mihai Cuciureanu, ce ni s-a impartasit de familia
lui in urmatorul chip:

„Mihail Cuciureanu — nascut in 5 noiembrie 1819 in Botosani.
Parintii sai, boieri cinstiti si pretuiti in opinia publica, au sadit cu
inlesnire in primitoarea inima a pruncului si a junelui principiile
religiei crestine si iubirea de neatarnare de care el insusi era cu
preferinta stapanit. Dupa ce primise pe bazele acestor principii, in
casa parinteasca, pregatirea elementara, asupra careia raposatul
acum padagog Ch. de Du-chet, barbat pre iubitor de neatarnare, a
avut o priincioasa inraurire, el a fost primit la Gimnaziul din Pesta,
unde se gasea sub privegherea mai vrastnicului sau frate (Dr. Cuciureanu) si sub povatuirile pretuitului literator Dr. Pavel Vasici; dar
pustiitoarea holera asiatica, care la 1831 secera acolo mai cu asprime
crudele ramuri ale societatii, indemnara pe mosul sau Baron i Cristea (ce se afla la Buda la bai) de a-l lua cu sine spre a-l duce la casa
parinteasca. — Dupa incetarea epidemiei tanarul a fost ocupat cativa ani la Cernauti spre savarsirea studiilor gimnaziale, de unde era sa
porneasca la 1837 catre Germania pentru invataturile mai nalte,
cand boala parintelui sau il nevoi a se intoarce iarasi la Botosani
spre a-si deplini catre acesta cele din urma datorii.

Cu talent pentru poezie, cautand si pretuind relatiile cu tinerii
literatori din patrie: Hrisoverghi, Negruzzi, Ralet, Kogalniceanu,
Alecsandri si altii, junele a publicat la 1839 o brosura sub titlul
”Poetice cercari”, careia in curand a urmat si o a doua editie sporita
si care a fost bine primita de public.

La acest prilej printul atunci stapanilor Mihail Sturza, cunoscand
mai de aproape bunele sentimente (ale) acestui june, a voit a-l
trece in ramul functiilor judecatoresti, oranduindu-l asesor la tribunalul tinutului Neamtu; fiind insa ca acolo postul acela era ocupat
de un tanar cu asemene principii si amic al Cuciureanului, acesta
s-a aparat de a primi functia, presimtind paguba ce ar suferi asemene schimb poetul si caracterul sau.

Mai tarziu primi un asa post in tribunalul pentru Suceava, unde
la scurt timp a dezvelit o intregime de caracter, care a indemnat pe
marele logofat al dreptatii Stefan Catargiu de a-l recomendui domnitorului, in privirea caruia s-a si inaintat atuncea prin decret foarte
magulitor la rangul de comis.

Dar o raceala patrunzatoare primita la intoarcere de la o excursie facuta la printii Cantacuzinesti, care prin ale lor deosebite calitati
il trageau foarte mult si pe care si el ii pretuia din inima, i-a prilejuit o inflamatie serioasa, din care i s-a tamplat si moartea in
Falticeni la 5 mai 1844 in varsta de 24 ani si 6 luni”.

La aceasta notita vom ajuta, noi, care am fost aproape prieten
al tanarului poet secerat fara de vreme, Nota: Aproape prieten — prieten de aproape, apropiat – incheiat nota. noi, care suntem acel amic,
pentru care nu a primit el functiile judecatoresti la Piatra, ca Miluta
Cuciureanu era un suflet gingas si dulce, indatoritor, bland cu micii,
vrednic cu cei mari, un suflet ales, iubitor de flori, de natura si de frumusetile zidirii; lucrul ce inima lui iubea mai mult decat viata,
decat prietenii, poate, decat natura, decat florile, decat poezia insasi
era Romania. „Cercarile poetice”, tiparite la 1839, sunt pline de
sentiment patriotic, precum si scrierile ce s-au mai gasit netiparite.
El avea douazeci si patru ani cand a inchis ochii. Aceste doua cifre
spun ca cercarile erau niste fagaduinte frumoase, de care literatura
este astazi lipsita, fagaduinta ce Cuciureanu ar fi tinut, ca fagaduinta
lui era sfanta. Pentru prietenii lui moartea sa a fost o mare durere,
dar asta este mangaierea ca aducerea-aminte a sa nu s-a sters si nu
se va sterge de curand din inimile lor.

[POETUL DASCALESCU]

Romania literara, Zimbrul, in urma Steaua — care are toate simpatiile noastre pentru calduroasa si folositoarea sa redactie, desi
limba ei bate prea in frantuzie, — si mai mult o brosura tiparita in
Iasi in anul acesta, au facut cunoscut publicul cu talentul dlui
Dascalescu — un talent drept si adevarat national, ca se talmaceste
cu limba, naravurile si durerile romanului. De la ivirea brosurii dlui
Dascalescu au trecut vro sase luni, si in zadar am asteptat ca
magistratii si areopagele sa-si deie socotinta spre a opri sau a
indemna publicul; dar areopagele au fost mute, si critica a tacut
pana astazi. Nota: Magistrati —judecatorii, subinteles — criticii. Areopagele — aici, se subinteleg: cercurile literare – incheiat nota.

Prin critica nu intelegem numai aceea care bate fara crutare
frazeologia, saracia ideilor, pedanteria si obiceiurile literaturilor
straine introduse cu patos in pamantul roman, dar critica sanatoasa,
ce raspandeste bunul, cand vine ca acuma sub chipul poeziei dlui
Dascalescu, romana pana in cap; si pentru ca poezia asta e romana
si nu vrea sa fie alta, nici lamartiniana, nici byroniana, nici hugoniana, de aceea este totodata si frumoasa de limba, limpede de idei
si adanca de gandire folositoare, precum intelegem; si este de dorit
sa fie tot ce se scrie si se cugeta la noi.

Dar romanul e astfel: ravneste stralucirile straine, alearga dupa
umbrele si fluturii straini, si, ca fluturul, firesc, se prinde de
momiteriile unora ce au punturi si exclamatii multe!!!!!! Nici
puntul, nici exclamatia nu ascund vro idee, si cand s-ar putea gasi
cevasi, limba o ascunde sub o mreja incalcita. Mai are romanul ca asteapta sa-i vie de aiurea judecata a oamenilor si a lucrarilor sale;
calare pe doua-trei nume, ce s-au vestezit de cand se pomenesc,
puterea criticii si dezvoltarea gustului sunt adormite in el. Ne pare
bine ca suntem cei intai a vorbi de dl. Dascalescu si dorim ca publicul sa se patrunda de dulceata si modestia talentului acestuia, ce
se arata cu asa miros de nationalitate, o floricica romaneasca, ce se
iveste langa tufele de buruiene straine; dorim ca d-lui sa ramaie
poetul celor nestiitori de frantuzie, poetul razesilor, „piatra ce nu se
duce cu apa”, si dl. Dascalescu va fi nu numai un poet, dar va fi un
poet roman. Au dreptate Mijloacele. Nota: Poezia dlui Dascalescu Mijloacele; vezi „Rom. lit.”, nr. 43. (Nota lui A. Russo.) – incheiat nota.

Romanul a avut multi oameni mari, dar in loc de a le ridica statuie, spre a-i cunoaste, se duce sa vada in departare chipul oamenilor mari; romanul are viteji in istorie, are mucenici ai neamului sau; dar de nu ar fi vantul sa ne sopteasca de ei, nu am sti ca au fost, ca pamantul si inimile nu au tinut numele, nici chipurile lor; romanul a avut scriitori mari —
dar sunt uitati; romanul are si va avea poeti, iar romanul nu stie a
pretui ce e bun si ce e trebnic, decat intr-un tarziu, cand raceala si
descurajarea au amortit sufletele. Trebuie sa casti gura in Bucuresti,
ca sa fii poet in Iasi, trebuie sa dai din coate in Paris si in Berlin, ca
sa fii proroc, trebuie sa fii pedant sau neinteles, ca sa fii cunoscut
in Romanie — domnul Dascalescu nu vredniceste a fi nici poet, dar
nici profet, nici cunoscut. Nota: Poetul Dascalescu spune intre altele: „La Berlin am cascat gura, la Paris am dat din coate, Dar degeaba, caci in tara tot nimic n-am capatat” – incheiat nota.

Sa se multumeasca a scrie cum vorbeste si a ne spune povestile si durerile sale, care sunt si ale noastre, in limba ce le-a auzit; pe vremea de astazi este lucru rar de a vorbi si a scrie ca dl. Dascalescu.

[DEZROBIREA TIGANILOR]

Toata presa romana a laudat proiectul mariei sale domnului
stapanilor pentru dezrobirea tiganilor, o dezrobire, credem, ce ne
va aduce la alte dezrobiri ce stau in naravurile noastre, desi sub
alte numiri. Publicistii emeriti, dupa talentul lor fiecare, si-au dat
glasul laudei asupra marii aceste cugetari, ce-si are locul ei facut
langa datinile frumoase nu numai ale pamantului Moldovei, dar
ale omenirii - 1749-l844 - zicem. Nota: 1749 — anul eliberarii taranilor serbi; 1844 — anul eliberarii tiganilor statului si ai manastirilor– incheiat nota.

Aceste datini sunt frumoase, pentru ca sunt venite cu liniste, si erau pregatite in inima obstii, cand legea a venit de le-a pus in lucrare si in fapta! Lauda mare carmuitorilor ce stiu a auzi si a asculta inima obstii in minutul cuviincios, precum a auzit-o acum maria sa.

insa toata miscarea omeneasca are intorsatura medaliei, turaua
in dosul pajurei, zic frantujii. Nota: Tura - partea monedei pe care se afla emblema – incheiat nota.

Robia in pamantul nostru este un drit al codului, si driturile nu se sting, nu se prefac fara oarecare tulburare a interesurilor materiale; mai multi din obste, ce au chemat din tot sufletul dezrobirea, stau a se razgandi la pierderile ce vor face.

Daca ofisul mariei sale ramane stralucit intr-o pomenire, pentru
ca a pipait inima norodului roman din Moldova, neuitarea interesurilor materiale nu este putin de laudat, caci inima natiilor
are aspiratii fara margine; dar carmuirilor le este dat a cumpani
acele aspiratii cu caintele pungii a fiecaruia particular, in cat se
poate, ofisul 1166 din 28 noiembrie face aceasta parte zgarceniei
omului si cheama la conlucrare pe toti compatriotii.

Proiectul dezrobirii in curand va intra in dezbatere, si ne magulim
a crede ca, desi aceasta fapta a natiei nu va fi marturisita cu aceeasi
marime de fizionomie nationala de la 1749 in biserica Triisfetitilor,
rezultatul va fi tot acelasi. Nu este indoiala ca se va incuviinta si
despagubirea, daca cumva adresuri numeroase ale interesatilor nu
ar ierta de istov acea despagubire. Nota: Istov (de) — cu totul, complet – incheiat nota.

Pana la promulgarea legii, (pe) care vom fi datori a o primi oricum, publicul este chemat de maria sa a (o) conlucra cu stiinta si opinia. Despre opinie o cunoastem Iar pentru stiinta, ramane a o propune, discuta si raspandi presa pana la ziua hotararii.

Cat de marginit, mic este, un cetatean are datoria a aduce
contributia glasului si a precugetarilor sale in chestii de asemene,
de aceea, desi nemarginit mic in randul cetatenilor, ne credem dator a vorbi si tinti luarea-aminte a publicului asupra chipului despagubirii.

Hotararea obsteasca let 7257 aprilie 6 nu rosteste despre
despagubire. Nota: Let 7257 (dupa vechiul calendar bisericesc) — anul 1749– incheiat nota.

Dar putem crede oare ca o despagubire sau o rasplatire
nu a urmat? Oare privilegiile date boierilor de N. Mavrocordato
nu sunt vreo rasplatire a vecinatatii si oare bastina scutelnicilor,
prefacuti cu vremea in alte indatoriri, nu se leaga de dezrobirea
locuitorilor? Nota: De fapt autorul legii n-a fost N(icolae) Mavrocordat, domniile succesive ale caruia in ambele principate se sfarsesc la 1730, ci Constantin Mavrocordat, care a domnit pe rand in Moldova si Muntenia in 1730—1769. Vecinatate — (in oranduirea feudala) serbie, iobagie. Scutelnic — om scutit de biruri, care se afla in slujba domnului sau a boierilor – incheiat nota.

Multe numiri din istorie se sterg, dar trebuie ani si
iar ani ca urmarile unor institutii sa se nimiceasca de tot. Scutelnicie nu se mai poate si, sub orice nume ar mai trai, trebuie a cadea.

Rasplatirea ce se poate astepta astazi, suntem incredintati, va fi
numai o rasplatire baneasca. Dar vine intrebarea: cum va urma
acea rasplatire foarte insemnata, oricat de mic ar fi pretul despagubirii?

Stim toti ca greutatile tarilor sunt mijloacele banesti; stim ca drumurile de fier, soselele, canalurile, spitalurile, temnitele, scoalele,
amploiatii; soldatii, artistii, ulitele, monumentele etc., etc. se fac si
se tin cu cheltuieli mari. Putea-o-(v)a oare visteria scoate pungi?
Sau fi-va ea silita a alerga la vreun greu imprumut, pentru a plati
moldovenilor, ca zarafi si negutitori din piata, pretul unei marfi cu
suflet si crestina? Dar plata unui imprumut se poate sminti de
vreo intamplare neprevazuta, caci bugeturile, cat de regulate, tot
vor da deficituri; si sminteala ar fi datori a o plati moldovenii, care
nu au avut robi. Nota: Sminteala — stricaciune, paguba, neplacere – incheiat nota.

Nu cumva s-ar socoti, pentru intaia data in Moldova, a se introduce creditul statului pe alte baze decat creditul negutitoresc, nu se va lua oare hotararea de a se preface despagubirea intr-un venit (rente), ce ar reprezenta capitalul despagubirii hotarate, un venit potrivit de sase, sapte sau opt la suta, ce ar avea o inraurire folositoare asupra oborarii dobanzilor de astazi? Nota: A obori — a desfiinta – incheiat nota.

Acel venit inscris in condicile insarcinatoare ale bugetului, va putea fi vecinie sau cu amortizatie.

Suntem pentru acest mod de despagubire; el ar avea folosul de
a crea creditul public, a pune in circulatie valori necontestate si
usor de a se negocia, ar mai deschide noua cai duhului speculatiei
si ar aduce mai stranse relatii si legaturi intre tara si ocarmuire
decat acele ale birului. Si cu amortizatie sau fara amortizatie, se
intelege ca darile dezrobitilor au a sluji venitul hotarat. Pentru
amortizatie va fi menit prisosul si sporul dajnicilor noi si al copiilor.
Fara amortizatie, sporul si prisosul vor intra in lazile visteriei pentru a contribui la cheltuielile statului.

Pentru cei dedati cu chestiile economice, consecintele se vad.
Iar proprietarii de astazi pot sa-si realizeze marfa dindata, marfa
asta omeneasca reprezentata prin valorile statului sau ale visteriei Chibzuinta carmuirii va fi in intelepciunea sa de a cumpani pretul despagubirii ca un capital sau ca venit. Credem ca acest princip, introdus in tara, ne va inlesni alte chestii mari, care se vad in zarea politicii.

Dand astazi drumul discutiei presei asupra modului despagubirii,
socotim a fi de un folos obstesc, si toate intelepciunile finantiale
ale noastre ar trebui sa se puie la munca a lumina chestia si a
patrunde pe speriati ca dreptul lor nu li se ia, decat se preface in
alta proprietate, ce nu le va cere hrana, imbracaminte, raspunderea
cugetului si ingrijirea de a o strange de pe drumuri in catuse, cand
fuge impinsa cateodata de bataie, chinuri, iar de multe ori de glasul
slobozeniei, ce-i striga rusinea si degradatia lui, si nedreptatea
noastra.

Cand se nasc chestii de capetenie, de cele ce aduc stramutare in
randuielile economice ale unei tari, misia presei este de a destepta
publicul si a-l convinge de folosurile ce i se dau, in contra altor
folosuri ce i se iau. Jurnalistii indeobste au acea misie, mai ales in
tari neinvatate, unde obiceiurile si driturile sunt intemeiate pe
asazaminte seculare, ce nu se potrivesc cu noile asezaminte ale
omenirii si hristianismului. in asemene cazuri presa are de datorie
nu numai a lumina, a discuta, dar a consilia, a intari si a dezveli
acea scanteie a sufletului oamenilor, ce-i indeamna la fapte mari si
la jertfe, si se zice Marinimie. Toti cei ce scriu nu inteleg astfel si se
prefac in moralisti de sarivari, pepeli sentimentali, in loc de a
imbarbata jertfa si dovedi folosul prefacerii, intr-o polemica vestita
a raposatei Romanie literara dl. Mihail Kogalniceanu presimtea pe
raii moralisti in chestii de finante si averi. Nota: Sarivari – carnaval – incheiat nota.

Suntem de scoala aceea ce zice carmuirilor, cand prefacerile
vin: driturile capatate au sfintenia lor relativa, si in cumpana
stramutarilor trebuie a se arunca alte drituri: de acele ce nu vatama
nici existinta tarilor, nici vrednicia personala a omului.

De a purta morala pe principiul robiei numai, ar fi un curs de retorica mai mult, in acele mii de cursuri facute pana astazi, fraze,
logica, simtire, toate mai frumoase decat frazele, simtirile si logica
noastra, dar mustrarea indeosebi asupra fostilor indrituiti ai robiei
este mai mult decat o mustrare zadarnica, este o zgandareala la
patimile indaratniciei individuale si slabeste porneala obsteasca.

Necumpana pepelilor nu trebuie a ne departa de discutia serioasa a interesurilor materiale si a ne convinge ca prefacerea robiei
in bani este un folos mai simtitor pentru indrituiti decat robia.

Sa luam condicile de vanzarea tiganilor de 15 ani incoace. Ele
ne vor dovedi ca increderea in cumpararea lor lipsea si ca musteriii
se departase din zi in zi. Vanzarile au fost pe mici some de suflete,
si, in contradictie cu un articol ce a huit in zilele aceste, cumparatorii
nu sunt de acei proprietari de mii si sute de tigani. Cu cat o proprietate e mai mica, cu atata e mai exploatata; si folosurile cele multe
si abuzive le-au avut proprietarii de tigani putini la numar. Daca
vreodata s-ar provoca o cercetare in condicile judecatoriilor si o
cercetare despre soarta trecuta a vietuirii dezrobitilor, aceste doua
fapte economice s-ar putea usor dovedi.

Convictia de greutate ce se intampina a se vinde tiganii ne aduce
la alta convictie, anume ca proprietarii de tigani aveau un capital
ce nu le da toata dobanda ce da banul, un capital greu de a preface. O mare parte din tiganii boieresti nu platea nici o dajdie, o
parte sunt netrebnici la munca pamantului, ca salahori se vad rari,
si un gradinarit nu platea de multe ori hrana si ingrijirea lor.

Putem astazi rezuma proiectul supus hotararii: 8 si 4 galbeni
sufletul de vatrasi si laiesi fara osebire de varsta si de sex; se scot
numai nevolnicii.

Iar modul despagubirii se incheie in urmatoarele cinci articole:

1. Obligatiile despagubirii vor fi nominative.

2. Acestea se vor imparti in doua serii dupa valoarea lor. Seria a
va fi de la 200 pana la 900 lei, iara b de 1.000 lei.

3. Ele se vor trece in condicile ce vor purta numirea de registrul
datoriei publice, in rand dupa ordinul numeratiei.

4.  Creditorii statului vor primi atatea obligatii, cate se cuvin,
spre a acoperi suma datorita de stat, si vor fi inscrisi la registru pe
numarul obligatiilor ce vor primi.

5.  Pentru primirea procentelor, creditorii statului vor infatisa
obligatiile la sfarsitul fiecarui an si, pe langa achitarea de primirea
procentelor in dosul obligatiilor, vor slobozi si adeverire de primire
sub a lor iscalitura.

Proiectul legiuieste dupa pilda altor staturi:

Exoflesirea obligatiilor (capite si dobanzi) prin glasul sortilor,
precum se urmeaza cu datoriile Eforiei Parisului, adica din termene
in termene obligatiile, dupa numeratia lor, sunt chemate a trage la
sorti exoflesirea lor. Nota: Exoflexire – lichidare – incheiat nota.

Cele ce nu ies, se amana la a doua vadea, si
din vadea in vadea, dupa mijloacele date creditului intr-un timp
hotarat, toate obligatiile se gasesc stinse. Nota: Vade - termen de plata, scadenta – incheiat nota.

Operatia despagubirii este asa: de pilda, dl. S. are una suta suflete tigani de categoria intai, adica de cei cu cate 3 galbeni, si una
suta cate de 4 galbeni, peste tot i se cuvine 1.200 galbeni, sau in lei
de piata 44.400. Pentru aceasta suma statul sloboade dlui S. atatea
bucati (sineturi) cate de 1.000 lei si de 900 lei si de 200 lei, cate vor
acoperi suma intreaga de 44.400 lei, cum se socoate in cursul pietii;
iar bucatile toate poarta dobanda cate 10 la suta. La a doua tragere,
bunaoara, numerele neiesite la tragerea dintai concureaza cu
obligatiile numerale 2. in alte tari obligatiile nu se fac pe capital,
dar pe venit numai, care reprezenteaza capitalul; dar intr-o tara de
speriati obligatiile vor cuprinde si rostirea capitalului, pentru odihna duhului inca neintelegator de aceste operatii.

Ce castiga tara si ce castiga indrituitii prin acest mod? Tara
castiga, ca, fara a avea comori in moneda, nu are nevoie de a
inmulti birurile, sau a se imprumuta cu milioane de pe aiurea, care
milioane trebuie iarasi a se duce de unde au venit, ba inca si cu un spor de dobanzi. Tara castiga, ca ne deprinde a avea incredere in
noi insine, si isi poate pregati mijloace pentru toate marile imbunatatiri
ce asteptam; tara castiga, ca vom avea mandria faptelor noastre si
mandria de a sustine creditul ce ne dam, si ne va strange imprejurul ei cu noi legaturi mai vii

Dar proprietarii, oare pierd ceva? Vedem ca pretul hotarat e un
pret foarte insemnat si care nu se gaseste chiar in tranzactiile urmate de bunavoie. Daca ideea pierderii ar putea prinde vreun loc,
ar fi numai ca banii nu se numara odata. Asta idee ii dreapta dupa
codul civil, dar dritul codului civil trebuie sa slabeasca inaintea
dritului omenirii si al vietii publice; caci natiile, adunate in staturi,
au dreptul de a le modifica, cand trebuinta o cere. Sila morala a
noroadelor abrogheaza cateodata puterea dritului particular de a
dispoza dupa plac de un lucru dritul cunoscut in jurisprudenta
”user et abuser”, jus utendi et abutendi. Nota: Sila — putere, forta. Dreptul de a folosi si a abuza (lat) – incheiat nota.

insa, in viata privata, sunt oare un fenomen tranzactiile pe
termene lungi, si cu conditii de plata din vreme in vreme? Nu
sunt zapise, prin care se dau bani in imprumut pe cinci, sase si zece
ani, platitoare de capitale si dobanzile lor din vadele in vadele?

Aceste zapise nu trec din mana in mana, si escontul lor nu se
suie si se coboara dupa nevoile partizilor? 8.000 galbeni in obligatiile
statului se vor vinde, ca si toate sineturile si vecselele ce se vand
in piata, cu osebire ca amaneturile si sigurantele private aduc prelungiri, procesuri; iar obligatiile statului se vor privi ca bani gata, cu
atata mai lesne, ca sunt mici si pot usor intra in toate tranzactiile. Nota: Sinet - chitanta, obligatie. Vecsel – polita – incheiat nota.

[CONTRA LATINIZANTILOR ARDELENI]

Steaua Dunarii, in nr. 33, anul trecut, a reprodus din Gazeta de
Transilvania apologia ardelenilor emeriti, ce lumineaza Principatele cu flacara limbii manualului de filozofie, de care Romania literara a vorbit in nr. 10, si citeaza totodata opiniunea corespondentului Gazetei din Zarnesti despre natiunile lumii alergand toate dupa uniune, iar numai natiunea romana, si ce parte din natiunea romana? un milionas de moldoveni, prin Romania literara, prin Steaua Dunarii si prin Zimbrul, se impotrivesc misiunii ce destinul a impartit romanilor.

Romania literara, pentru odihna pedantilor, a incetat, dar principurile literare si limbistice, dar colaboratorii ei tot traiesc, si astazi
ei revendica partea lor in hula Gazetei si se mandresc de truda ce
si-au dat in cercetarea titlurilor ardelenilor noi a regenta intelepciunea
noastra cu pensumuri latinesti.

Romania literara a zis: Petru Maior, Klein, Sincai, Maiorescu,
Costinestii, Ureche, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare sunt romani,
dl Uitirab a fost roman iar gramerianii de astazi sunt numai munteni, moldoveni, blajeni, brasoveni si ardeleni, da nu romani

Romania literara a zis: pasareasca a venit din Ardeal, si Ardealul s-a facut o carte latineasca moarta; Principatele sunt si au fost vietatea romana.

Romania literara a zis: Ardealul, pe langa o mare eruditie, nu
are nicicum filozofia lucrurilor lumii, nu are sau a prapadit constiinta
traditiei istorice, nu are, nici a avut ispita educatiei neamului; de
aceea eruditia Ardealului este seaca, stilul sau, o repetitie desflorita
de retorica stiuta, si innoita din respectabila, dar moarta vechime,
si rodul, o secatura pedanta, ce a nascut barbarismul latinesc al
scoalelor.

Romania literara a zis: Ardealul nu a inteles pe reformatorii
veacului trecut, si Petru Maior nu a visat comedia politico-limbistica de la 1848, mai in 15: — Domnul B. I. vorbea o limba, domnul
B. II vorbea alta limba, domnii B. III si IV etc., etc. vorbeau limba
manualului, domnul T., limba organului, domnii ceilalti vorbeau
limba „foaiei” pentru minte, anima etc.

Romania a zis: limba scrisa a inceput la romani cu reforma religioasa, si cand limba se gasea formata si infasurata cu limbile
megiesilor slavoni.

Romania, dupa Petru Maior, a zis: limba romana e de vita romana, iar nu latina, si este mai mult decat o greseala a predica latinirea: este un anahronism; prelungit anahronismul este un pedantism ridicol, si predicatorii anahronismului se cheama pedanti.

Romania a zis: de cand latinirea limbii, s-a latit si despartirea
religioasa a romanilor; si toate ideile mari ale romanilor au izvorat
din Principate precum de a adopta limba romana in trebile statului si ale bisericii, fara a stramuta legea Prin ea s-a mantuit nationalitatea: limba in biserica ne-a departat de slavonism, credinta neclintita ne-a despartit de puterile amenintatoare de atuncea.

Ce au a face cu chestiile aceste de capetenie micile umbre de
mici dascalasi? Ori din ce ungher al Romaniei ar veni un dascalas,
chemat ori nechemat, pretuim ostenelile si meritul, daca isi da
osteneala si are merit. Dar ceea ce nu se pretuieste, in Moldova mai
cu seama, sunt sistemele pedantice si eronate, anahronismele care
se impun in numele stiintei. Daca dascalasii predica pedanteria si
anahronismele, vina este oare a moldovenilor? Sau a scoalelor care
au insufletit pe dascalasi? Pentru mandria Ardealului, osandi-s-ar
milionasul de moldoveni a se hrani de latineasca de bucatarie, ce
ne trimite milionasul de ardeleni? Cand moldovenii se vor hotari
a vorbi latineste, vor alege alta latineasca decat aceea a Ardealului. S-ar osandi oare milionasul de moldoveni, care de optzeci de
ani traieste de ideile filozofice ale lumii civilizate, a se pune sub
jugul scolastic al coteriilor pedantice, ori sub ce nume roman se
infatiseaza?

Mandria ca a conlucrat vrodata Ardealul la educatia Principaturilor trebuie sa fie stearsa din inchipuirea romana; silintele sau
ostenelile unor feciori ai Ardealului, aruncate in ogoarele Principaturilor, nu sunt titluri la acea mandrie; fapta ar dovedi mai curand
ca acei oameni, neavand cum intrebuinta in Ardeal invatatura lor,
s-au indreptat in partile Romaniei, unde puteau fi auziti, intelesi si
intrebuintati.

Dezunirea nu au sapat-o jurnalistii si criticii moldoveni, au sapat-o
sistemele ardelenilor, aceste inchipuiri singuratice, care, in lipsa de
realitati, s-au aruncat in ideologii. Nota: Termenul „ideologii” este folosit aici cu sensul de idei fantastice, fara suport real – incheiat nota. Jurnalistii moldoveni au strigat: „Frate Ioane, vorbeste sa putem intelege si noi, poate ca vorbiti bine pe la d-voastra; scrie sa pricepem si noi bunatatile si frumusetile ce ganditi” Jurnalistii si criticii au zis: „Va rataciti, si rataciti inimile si mintile romanilor cu cimilituri fara noima; ne faceti din nou Trisotinii si Vadiusii veacului al XIX-lea”. Nota: Personaje ridicole, prin limbajul pedant si bizar pe care-l folosesc, din comedia lui
Molière Femeile savante – incheiat nota. Si d-voastra
raspundeti cu o chestie pacatoasa de persoane si de dascalasi, o
chestie de negot. D-voastra ati dat drumul pe calea pedantismului
cailor neinvatati, ce isi zic literatori, de calca fara frau peste toate
lexicoanele lumii si peste logica, pentru a imbogati sistemele d-voastra.
D-voastra ati introdus in Romania patosul declamatiilor reci, argumentatia pentru un pahar de apa, tomuri pentru descoperirea unei reguli de gramatica latina aplicata la gramatica romana; d-voastra nu mai dati voie sa zicem tata, ci pater, d-voastra ati da foc lumii intregi, pentru ca lumea nu pricepe frumusetea, practica si patriotismul sistemelor.

De a face din chestii ca a noastre chestii de persoane, de a face
din aceste persoane fenomene nationale, cand persoanele ne sunt
prietene sau sunt tot dintr-un sat cu noi, este o slabaciune cunoscuta a coteriilor politice, stiintifice si literare. Dar tocmai pentru ca toata Romania a inceput deodata a fi o coterie, pedantismul s-a incuibat intre noi, si ne-am proclamat toti scriitori mari, moralisti, oameni de stat si de capacitate. Moldova se dezlipeste de aceasta coterie si proclama doctrina: ca dascalasul functionar, platit sau
neplatit, are a da seama publicului de stiinta sa, de invatatura sa si
de duhul acestei invataturi. Pe parola satenilor sai nu-l putem primi de om mare. Pentru dascalasii si autorii care iscalesc, publica si
vand carti, dupa cenzura vine cenzura jurnalistilor si a criticilor.
Orice se publica, gramatica, istorie, manuale, poezie sau filozofie,
este proprietate nemarginita a criticii, ori de unde vin si fara osebire de laturile unde sunt nascuti; jurnalistii si criticii moldoveni nu
vor lipsi a intrebuinta dritul lor de proprietate asupra scrierilor in
toata intinderea dritului roman, care, latineste, ca sa ne inteleaga
Ardealul, se zice: jus utendi et abutendi.

Cu aceasta nu credem a fi romani rai, nici care cearca neunirea.
Nationalitatea si patriotismul nu stau in numele unora si al altora,
nu se slabesc cu critici literare si nu se intaresc cu feticismul persoanelor. Norocire ca in Moldova se gasesc critici, adica oameni
care se uita inapoi, sa vada ce au facut pedantii, si se uita inainte,
sa vada ce vor mai face pedantii si in care rapa de ridicol ne vor
arunca; fara dansii Romania ar fi o adunatura de pedanti de tot
soiul, ce s-ar socoti oameni mari, care s-ar sui in toate zilele la
Capitol sa se ureze unii pe altii ca au scapat Romania. Se aude
gagaitul gastelor… Dar Camilii nu se zaresc! Nota: Aluzie la generalul roman Camil, care, la 390 i.e.n., a salvat Roma de invazia
galilor – incheiat nota.

Corespondentul din Zarnesti se intreaba de ce moldovenii nu se
apuca de cei ce sed de una suta cincizeci ani in fruntea mesei, sau
de fiii lui Israil? si s-au apucat de dascalasii din Ardeal. Romanii
din Zarnesti nu stiu ce sunt institutiile tarilor, pana acum ei nu au
avut prilej a se ocupa de aceste chestii, si cred ca se sufla pe ele
cum nu s-ar sufla in bors… Nu stiu iubitii nostri frati ca fruntasia, sub o numire sau alta, e plecarea sufletului omenesc, si ca numai
nenorocirea pozitiei fratilor nostri i-a ferit pana astazi de fruntasie.
Moldovenii si muntenii nu sunt mandri de fruntasii lor, ca e un rod
al vietii politice si comerciale de cinci sute de ani: duhul fruntasiilor
se poate preface, dar fruntasia nu poate pieri decat cu societatea, si
de aceea am zis ca Ardealul e o inchipuire moarta, pentru ca a trait
afara de societate si s-a luat in dragoste cu sisteme afara de viata.
Dar oare zarnestenii nu cauta astazi cum ar ridica si ei o fruntasie
sa o opuie fruntasiei ungurilor si fruntasiilor altor neamuri; oare
ilustratiile literare de acolo nu fac o fruntasie ce va ridica fruntasia
sociala, oare zarnestenii nu sunt mandri intr-atata, ca cinstesc in
preotii lor desertaciunile lumesti, care nu le dorim in preotii nostri?
Pentru fiii lui Israil marturisim ca este o fapta inteleapta a nu se
apasa; suntem de aceia care chemam pentru dansii ingrijirea, dreptatea si dreptatile toate… ori sub ce chip si pretext se arata apasarea
in lume, tot strambatate se cheama; acei care ridica la sarcinile
tarii trebuie sa aiba locul lor la bunuri si la folosuri – precum romanii
se despart in romani ortodocsi si romani catolici, vor fi si romani
israeliti; si patria va castiga fii mai multi. Exclusia nu are simpatiile noastre, si am vazut, cu parere de rau, ca in organizarea unei
societati, pentru indemnarea si ajutorul invataturii tinerimii, societatea isi pastreaza banii si simpatiile numai pentru tinerii romani,
ce-si dovedesc bastina. Am fi dorit ca ajutorul sa se intinda la tot
pamanteanul, fara osebire de lege sau de vita. Educatia, ocrotirea
obsteasca, egalitatea morala si civila, impartasirea la toate sterg
bastina si dau locuitori buni si indatoriti. Principatele au a multumi
carmuirilor lor ca toleranta, jumatate inscrisa in coduri, a fost
intreaga in aplicatie; si ne miram ca ardelenii emancipati de-abia
sa nu cunoasca principiul evanghelic al tolerantei si sa strige
razboiul!

[DESPRE „STEAUA DUNARII”]

Ostenit de furtunoasele caslegi ale acestui an, Nota: Caslegi—interval intre posturi, cand se mananca de dulce si se organizeaza petreceri
(carnavalul de iarna) – incheiat nota. care nu seamana
a tine toate frumoasele fagaduinte ce bucurase inimile si nadejdile
romanilor la inceputul lui, m-am dus spre tara, pentru a rasufla si
pentru a zice ca cel cantec mai moldovenesc decat toate cantecele:

Vara, vara, muma noastra,
Ia bruma de pe fereastra
Si zapada de pe coasta,
Si o fa iar rotagoala,
Sa ma mai dau ici de vale,
Sa mai clantai din pistoale;
Sa mai vad soarele lucind,
Sa mai vad iarba dand,
Codrii inverzind;
S-aud copilasii chiuind,
Ciobanasii fluierand.

Din acest umor carnavalesc, primblat douazeci si patru ceasuri
intr-un targ de munte, unde odinioara, in cinstea patriei, am fost
locuitor, am facut mai multe descoperiri, ce simt nevoia de a ti le
impartasi.

I. Ca numarul abonatilor la Steaua Dunarii ar fi mare desi
mare daca! Pot oare spune acest daca? Nu te vei mania si
supara ca alti redactori care nu se multumesc a fi numai redactori, dar vor a fi scoala, sau cel putin un eho al scoalelor muncite
de Romania literara, moarta, precum stii, pe campul bataliei, si nu
fara cinste. Iubite redactore! „Ce a fi a fi”, — zice eroismul nepasator
roman. Asadar, acest daca este daca s-ar putea rosti mai moldoveneste
cele scrise, care pentru noi, poliglotii, sunt negresit foarte frumoase, dar pentru multi moldoveni de prin tara si de prin munti, unde
razbate Steaua, sunt moarte. Ada-ti aminte de Patria, ce nu o
intelegeam nici tu, nici eu, desi scrisa pe hartie frumoasa, cum nu
se fabricheaza la Piatra. Munceste-ti pana si pune o zabala
strainismului, in adevar, strainismul ne-a desteptat odata, dar incepe
de o vreme si sub toate chipurile a ne inadusi, intocmai ca acei
facatori de bine, care scot pe nas binele ce au avut noroc de a putea
face. Esti intelept, indatoreste pe corespondentii d-tale la intelepciune.

II.   Alta descoperire, ce nu este noua, este neregulata expeditie
a lasilor.

III.  Greutatea ce simte romanul de a plati, si placul lui de a
prelungi creditul sau, fie moral, fie personal, fie cu amanet, pana la
sfarsitul lumii, se poate, de nu ai fi judecator la Berlin, adica Vornicia de aprozi si Divan de intarituri. Cumpaneste si dezleaga cum se
poate uni asta greutate cu fala vestita, cu mana darnica si inima
cea deschisa a romanului

IV. Alta descoperire am facut, ca raul e lipicios ca ciuma si ca
rapana; sunt cativa ani, lasasem targul sub munti linistit, strain de
alte galcevi decat galcevi de cherestea si producte: strain de Bucuresti,
strain de Blaj si de Iasi. Astazi Oare cine a fost apostolul babiloniilor putregaioase? Copilandrii infasurati in ardelenismul, sarsailismul si alte isme ale Academiei? Profesorii scoalelor satesti, vreau
sa zic primare? Colonistii greci, turci, nemti, Iesi ce impoporeaza
acest targ? Zimbrul Steaua Romania literara sau cel namol
de rele talmaciri ce le vand Iasul si Bucurestii? Adevarul este ca
si aicea incep oamenii a nu se mai intelege, acum ca este nevoie de
intelegere; si, neuniti in vorba, sunt toti uniti a cere ca Steaua sa
scrie pentru obste, obstea cea nepoligloata, nelatina, nefrantusca, ca sa poata bietii oameni avea o legatura, un locusor pe pamantul
moldovenesc, unde sa se vorbeasca moldoveneste. Stiu ca, de ti-ar
cere o jertfa mare acest targ, sau alt targ, sau si tara intreaga, ai
face jertfa. Jertfeste dar pentru cititori o fila, o coloana sau un
capat de coloana, unde frumusetile stilului si ale cuvantologiei sa
lipseasca cat mai mult se poate. Da-ne idei multe si bune in limba
proasta, si cititorii te vor binecuvanta, si Steaua va creste, de s-a
face un soare. Hristos nu a spus oare ca vorbeste pentru prosti si
lipsiti, si oare slut vorbea Hristos? Desi vorbea nu in limba fariseilor
si a carturarilor, ci in limba lui Petru pescarul. Cu o a doua scrisoare ti-oi impartasi a cincea descoperire, daca acestea iti plac.
Descoperirea este o calatorie in Moldova la 1817 facuta de doi
ofiteri din gardia lui Napoleon, in urma desfiintarii armiei franceze,
zise L’armee de la Loire. Urmariti de patimile reactionare ale vremii,
haituiti de politia frantuzeasca in Francia, in Svitera, in Germania
toata, la Varsovia, in Cracovia, Moldova fu un liman pentru dansii;
impresiile lor tiparite la 1822 ne pot da o stiinta de mai multe
naravuri moldovenesti ale acelei vremi.

SCRIERI POSTUME

SOVEJA

Ziarul unui exilat politic la 1846

4 martie. lata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu
a pornit azi la Iasi Am ramas dar singur adica sechestrat intr-o
vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste
brazi starciti Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un
giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci
acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede
cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat
sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta Dar, ce sa zic!
Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina
cheltuiala preschimbat in jertfa politica suferind lipsuri, bantuit
de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un
om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea
alta decat a rade de aceste imprejurari si daca nu mi-ar lipsi
cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si
rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad
cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici
tot asa de bine, ca si in Iasi

Neavand ce sa fac, imi framant capul cu ganduri de tot felul;
printre toate aceste cugetari, rosii, verzi si impestritate, punctul
meu de plecare, calatoria si sosirea mea aici mi se ivesc ca niste
visuri; spre a le risipi si a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc,
ci ca patru caci, negresit, in starea mea de exilat, omul are drept
de a-si cheltui puterile in fumuri. Cand insa nici fumul, nici ciubucul
nu pot sa-mi mai aline uratul, atunci cat pe fereastra si ochii mei se
atintesc pe o bisericuta umilita, care de doua sute de ani, de cand
e inaltata, a vazut multe, si care si ieri si azi a stat la cate o
inmormantare ieri un unchias azi un copil!

Viata si batranetile nadejdea si dezgustul! unuia-i zambea
viitorul, cum zic poetii; celalt trecuse prin toate nevoile si ce
nevoi! ale saracului. Sarmani trufasi ce suntem! Noi credem ca
vom face zgomot pe lume si apoi o lopata de pamant acopera tot
ce am fost, si s-a mantuit! Niciodata n-am putut sa-mi deslusesc
lamurit aceste doua cuvinte: moarte si nimicire.

Poate ca vecinatatea acestei vechi bisericute si acele doua
inmormantari au raspandit o asa mare liniste in cugetarile mele
nici o mahnire, nici un racnet de manie, nici o tanguire n-au trecut
inca prin buzele mele.

Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mangaiere mare
pentru mine; imi povestea mereu la basme in felul Halimalei, si
fiecare din povestirile sale, adunate in multincercata sa viata, cuprindea axiome din morala orientalilor, in ziua dintai, cand ne-am
vazut, el, tragand din ciubuc, imi zise in chip de mangaiere: „Nu te
mahni; toate acestea vor trece. Supararea nu este de nici un folos
la astfel de imprejurari trebuie sa faci ce-i face, ca sa te uite lumea Cand cu Zavera, un turc, banuit cum ca avusese amestec cu
razvratitorii, fusese surghiunit pe tarmurii Asiei Mici. Trei ani se
petrecura, si bietul turc tot astepta sa-i vie stire ca s-a mazilit vizirul,
dusmanul lui, dar - cu totul impotriva obiceiului sultanilor - vizirul
sta pe loc in slujba lui, turcul se prapadea cu firea, in sfarsit, rudele
acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunsera pana la vizirul si-i dara o
jalba, rugandu-l sa ierte pe osanditul si sa-i dea drumul a se-napoia acasa. „Mohamet sa traiasca! — zise vizirul, — ce? n-a murit
cainele acela? indata sa mearga sa-i taie capul!” La turci, unde-i
vorba, acolo-i si fapta Peste trei zile insa, vizirul fu mazilit si altul
veni in locul sau. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine sa-si
caute omul singur mangaierea?”

N-am de fel ce face; sa ma primblu nu pot, caci prea e vremea
rea singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a manca mult
si mai cu seama de a dormi; dar vai! i se uraste omului si cu somnul. Ma bucur c-am putut fura un petic de hartie de la acest om de
treaba, care ma pazeste aici, si c-am gasit si o pana pe care imi lipseste insa un briceag spre a o mai subtia! Cu dansele-mi petrec
vremea, punand negru pe alb. Desi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune insa imprejurarea care m-a adus aci.

Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau oare
este aceasta spre a-si aduce siesi mangaieri? — Nu-mi vine a crede
Fi-va dar, spre a-si atrage luarea-aminte a celorlalti si a-si indemna
sa te bage in seama, sa-ti prinda mila sau sa te laude? Pare c-as
crede aceasta mai bine, mai ales cand ma gandesc la dramul de
zadarnicie si de trufie ce zace-n fundul inimii oricarui om si mai cu
seama a oamenilor care, spre rau sau bine, sunt cazuti la boala
condeiului De aceea nu pot crede ca cei de seama mea au scris
vreodata intamplarile lor fara de un interes cu totul personal. Nu
voi insa sa aduc pilde politice de vreme ce ar fi de ras a amesteca
politica intr-o treaba ca aceasta; apoi cine voieste insa sa cunoasca
pricinile, imprejurarile si urmarile unor asemenea (pilde) n-are decat
a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau si vor cunoaste dintr-acelea
toate parerile mele in asemenea materie. Nota: Om politic francez (1749-l791), cunoscut pentru participarea sa la revolutia burgheza, pe care insa a tradat-o – incheiat nota.

S-apuc dar lucrurile ce ma privesc pe mine de la capataiul lor.

La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru intaia oara Provincialul
la Teatrul National. Sala era plina aplaudari din toate partile,
numai autorul nu aplauda mai intai de modestie, apoi fiindca nu
era multumit nici de bucata, nici mai ales de actori, care, cei mai
multi, nu-si cunosteau rolurile, si in sfarsit, nici de cenzura, care
stersese aproape a treia parte din bucata.

Subiectul, daca voiti sa-l stiti, era numai o scena de haiduci
moldoveni, cu imbracamintea si graiul lor, cu cantece de ale lor,
care la sfarsit se ucideau toti; autorul voia sa faca o epigrama in
contra dramelor ce au coplesit scena, dar epigrama avea insasi sa
se schimbe in drama adevarata, precum veti vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi si autor. Aceasta va fi, cred, intaia oara cand
acei actori se vor fi identificat asa de bine cu eroii ce infatisau.

26 februarie. Primesc dimineata vizita directorului teatrului
Mai intai ma felicita asupra succeselor dobandite in seara ajunului ii raspund ca el nu pricepe nimica din ale teatrului si ca
viitoarea mea bucata nu va fi, desigur, jucata in pravalia lui de
pehlivani. Zicand acestea, imi dau pe gat cafeaua, iar dl. director,
cu porunca de la ministru catre dansul, ma roaga sa-l imprumut cu
bucata. Nu vad nici o greutate intr-aceasta; stiu ca bucata e cenzurata, stiu iarasi ca actorii au lasat pe dinafara jumatate din ceea ce
a ramas nesters de cenzura, stiu, in sfarsit, ca legea e dreapta si ca,
acolo unde se afla o cenzura, impusa sau primita, nu mai poate fi
raspundere pentru autor. Dau dar bucata si ies din casa, fara a mai
gandi la acestea.

La 11 ½ ceasuri ma intorc ca sa ma culc; aflu ca dl. aga m-ar fi
cautat si ca ma pofteste a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind
despre poezie si literatura, precum arareori se petrece in frumoasele
adunari ale frumoasei noastre capitale, si dau peste o invitatie de
la aga; contrastul era ciudat dar fie! Intru in trasura si ma duc
la domnul aga, desi nu stiam sa fi avut vreo daravera cu pristavii
agiei Nu-l gasesc insa acasa dar crezand ca poate sa fie ziua
dlui aga, las slujitorului un bilet de vizita, zicandu-mi ca poate sa
prinda bine, si ma intorc acasa Vreo cativa prieteni ma asteptau
cu o partida de sah. Abia incepusem partida, cand deodata intra
pe usa aga Slujbasilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri sluga aduce ciubuce, dulceti: eu jucam mereu inainte; nu
se-ntampla nici sah, nici mat; partida se sfarsi printr-un crai despuiat. Ne sculam, aga ma ia de mana si ma pofteste a merge cu dansul
pana la ministru, spre a da oarecare deslusiri. Eu nu cunosc pe
ministru; dar de vreme ce voieste a fi luminat, eu ii sunt la porunci;
de aceea indata imi iau palaria, manusile si biciusca. Toata adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugravita pe toate obrazele,
iar eu, plecand, poruncesc in gura mare sa puna masa pentru cina.
Eram vesel, ca o ciocarlie. „Russo, — imi zise un prieten, apucandu-
ma de manica hainei, — fii cuminte fara d-a te injosi; fii teapan si nu zvapaiat. Stii ca extremitatile se lovesc in cap; nu trebuie omul
sa fie nici infumurat, nici slugarnic”. — „Lasa-te pe mine, ii raspund;
stiu eu seama; daca va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din
aceasta dilema; ori este cenzura, ori nu este!” Ma sui cu aga in
trasura lui si ma pune la dreapta, dragutul! Nu-mi aduc aminte
vorbele fara sir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregatea si mai ales de locul, de unde aveam a
scrie acestea; nu stiu sa-l fi zarit vreodata pe vreo harta geografica.
Sosim la dl. ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-
d’armi (oameni ce sunt astfel numiti, fiindca niciodata n-au umblat serios cu vreo arma in mana), de comisari si alte felurite fractiuni
ale stapanirii, insarcinati cu pazirea oranduielii publice. Toate acestea nu ma desteptara de fel asupra enigmei mele Intru Sub
lumina indoioasa a unei lampi zaresc imprejurul unei mese doi
ministri si un director; mai multi slujbasi si directorul teatrului
stau in picioare, iar in mainile ministrului recunosc o brosura. Ma
inaintez salutand pana la masa, si urmatoarea intrevorbire se incepe
intre mine si ministru:

Domnule, domnia ta vrei sa razvratesti tara!

Eu, domnule ministru? Zau, nu va inteleg!

Domnia ta ai scris o bucata, care ataca oranduiala publica si intocmirea tarii. Vasazica, domnia voastra, domnilor, nu voiti sa va astamparati si sa traiti fara de a tulbura oranduiala!

Ma iarta, domnule ministru; noi toti dorim sa fie dreptate si buna oranduiala Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-ati chemat aici; oare este spre a da ceva lamuriri despre bucata mea, sau spre a ma-nvinovati?

Domnia ta esti parat de a fi poruncit, sub a domniei tale
raspundere, actorilor, ca sa rosteasca unele cuvinte sterse din bucata de catre cenzura.

Directorul teatrului:

— Vezi, domnule Russo, ce ne-ai facut?

Eu:

— Si cine ma paraste?

Ministrul:

Actorii.

Ia sa vedem.

Grefiere, citeste.

Aci un pacatos scoate un terfelog de hartie, care cuprindea
marturisirea actorilor; intr-insul sta scris ca eu, sub a mea raspundere,
i-as fi indemnat a rosti unele pasagii, dar ca ei, temandu-se de
urmari, le-ar fi tacut. (Ba bine ca nu! ei uitase jumatate bucata).
Eu raspund la acestea, ca acea hartie n-o pot lua in seama, fiindca,
mai intai, e stoarsa de la ei prin ingrozire, apoi fiindca cuprinsul ei
de sinesi se desfiinteaza si, in sfarsit, fiindca nimic dintr-insa nu
ma priveste pe mine.

- Daca dl. ministru pofteste, ii pot dovedi ca cenzura n-a stiut
ce face si ca toate cele sterse de dansa se aflu mai pe larg desfasurate in cursul bucatii. Si spre dovada intoarcem foile brosurii.

- Orisicum, domnia ta nu trebuia sa alegi asemenea subiect
el aduce tulburare, mai ales in astfel de vremi.

- Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii.
Daca ea nu este in stare a cunoaste ceea ce se iarta si ceea ce nu,
apoi sunt eu de vina?

- Maria sa e suparat.

- imi pare rau, dar nu e vina mea. Ori e cenzura, ori nu e. Daca
cenzorul e un neghiob, care nu-si stie meseria, spanzurati-l; ca sa
fie de pilda Eu socoteam, dle ministru, ca m-ati chemat aci spre a
sta si eu de fata cand veti sudui pe directia teatrului, care nu
raspunde la increderea publicului si pune in joc bucatile, fara ca
actorii sa le stie bine pe de rost si fara de a ingriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, caci nu
am nimica de spus asupra-i.

Ministrul, care era foarte aspru la inceputul intrevorbirii, se alinase mult in urma. Dupa acestea el indoi brosura, o puse in buzunar si iesi cu celalalt ministru, zicand:

- N-ar trebui domnia voastra, domnilor, sa va tineti de asemenea secaturi.

Ciuda insa ma nabusise si, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai detera si dulceti pe d-asupra. Ramanand singur cu aga, cu directorul ministerului si cu Leon adiotantul, acestia ma cam instiintara
despre ceea ce ma astepta. Nu mai tin minte glumele ce facuram
impreuna: eu radeam mai tare — si aveam si pentru ce -, iar ceilalti
din cand in cand stau de ma jeleau, imi mai ramanea o nadejde
Ministrii se dusese la voda, ca sa cerce a-nlatura pacostea de pe
capul meu. Pe la doua ceasuri ei se intoarsera plouati, parc-ar fi
cazut pacatul pe dansii Nu stiu daca aceasta venea din inima rea,
unde ma porneam sub o osanda politica sau din cainta pentru ca
savarseau o fapta nelegiuita (dar aceasta n-o prea cred) Voda
voia cu orice pret sa faca cu mine o pilda, chiar daca in urma s-ar
indura a ma recunoaste de nevinovat. Trebuia dar sa ma porneasca unde? zau, eu nici gandeam! Porunca pentru exilarea mea
era gata de dupa pranz Hartiile toate stau pregatite carutele
erau in curte, in minutul plecarii, oamenii stapanirii se gandira ca
as putea sa deger de frig pe drum si stapanirea voieste indreptarea, si nu pieirea vinovatului. Cerui sa ma intorc pentru cinci minute
acasa; dar nu-mi invoira; si domnia lor si eu eram in drepturile
noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza in scurt, aga imi
puse pe umeri blana sa; ministrul imi dete o caciula, galosi, un
ciubuc si tutun, si fiecare din cei de acolo imi detera ceva bani. Voi
inapoia banii la intoarcerea mea sau altcandva, iar darurile ministeriale le pastrez, caci un ministru nu da in toate zilele. Auzit-ati
pana acum un exilat sa plece la locul osandei sale cu o caciula
pusa in capu-i de mana de ministru! La urma, dupa ce se sfarsira
imbratisarile in dreapta si-n stanga, dupa ce se linistira incredintarile
de slujba, marturisirile de mahnire si mangaierile date si primite
impreuna cu strangeri de maini cu gramada, iesii din acea odaie,
in care cu doua ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca si slobod, iesii prizonier si prizonier de stat. Frumoasa prada, zau! si
eu m-as fali cu dansa. Dar cu acestea nu se mantuise napastele
mele. in tinda domnii actori, gata ca si mine a intreprinde un drum
de seara, ma salutara cu un concert de cobituri:

- Iata, domnule Russo, ce patim din pricina domniei tale.

in minutul acela afurisii cenzura si ma azvarlii in caruta; surugiul scoase un racnet salbatic, care in acea prilejire mi se paru o
cobe rea; caii se pornira cu iuteala, si abia deosebii un glas, ce-mi
striga: „Nu uita blana mea la Focsani!” Plecam in loc de exil!
Sa-mi fie calea usoara!

Aci se sfarsesc faptele si incep impresiile. Noi coboram paveul pe
trapsor; am cu mine un cazac, partas la caruta, si picioarele noastre
se cearta pe un manunchi de fan, ce ni s-a asternut spre a fi mai pe
moale, in urma noastra merge alta caruta, purtand inca o fractie a
puterii armate. Doi cazaci calari, sub comanda unui comisar de
cuartal, merg pe de laturi. Noaptea e intunecoasa; cade o bura de
ploaie, targul e linistit, felinarele lipsesc, caci eforia pusese temei
pe fagaduintele din calendar ale lunii; tropotul cailor si plesnetul
bicelor au un rasunet jalnic; e o noapte numai buna pentru fapte
rele, pentru comploturi de romant, pentru mari masuri de stat. Eu
insa salut cu duiosie in dreapta si-n stanga bietele case din ulita
mare, care dorm somnul dreptilor, fara de a sti ce se petrece pe
ulita. Sosesc la bariera; un om in camasa ridica iute cumpana;
surugiii injura, comisarul ne ureaza calatorie buna inca un pas
cumpana se lasa indaratul nostru comisarul da zor calului sau
ca s-ajunga mai curand la culcus. El era singurul fir care ma mai
lega de societate. D-acum nainte eu nu mai sunt un om ci un
lucru, care va trece din mana in mana, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la carmuitori

Aceste cugetari nu-mi venira pe data; nu ma puteam gandi la
nimic; atat numai imi aduc aminte ca simteam o mare bucurie d-a
ma duce din Iasi. Pe cat caii sporeau la drum, ideile imi venira cu
gramada, de toate felurile si de toate fetele. Trecand pe la Socola,
desi era intuneric, zarii palatul numit Petit Sejour si ma-nchinai cu
smerenie, punandu-mi nadejdea in dreptatea oamenilor, a legilor si
a autoritatilor. Mi-adusei aminte ca cu vreo cateva zile mai nainte
ma primblasem de vreo doua ori pe acolo si, fara de voie, imi facui cruce.

Cat tinu acea seara pana la intaia posta, numai o data
imi veni in gand o gluma; una e cam putin in imprejurari asa de
glumete. Era cam ruginita, in adevar, dar tot o va voi spune, cu
atat mai ales ca lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovada:
romanii si grecii, care sunt foarte vechi si ruginiti, exilau; modernii
exileaza si dansii! Asadar, imi dete si mie prin gand a glumi cu
nevinovatie asupra calatoriilor pe socoteala statului, si mai adaugii,
cu aceeasi nevinovatie, ca neaparat ministerul doreste sa afle parerea
mea asupra gradului de temperatura in noptile lui februarie prin
Moldova.

Sosind zdrobit si muiat la cea dintai posta, abia dobandii prin
rugaminte, prin amenintari, prin sprijinul cazacilor si mai vartos
prin ajutorul unei jumatati de galben, patru coti de panza de calti
cu un pumn de paie tocate intr-insii, purtand numele amagitor de
perna. Trasurile ce stapanirea da pentru slujba exilatilor ar cere
neaparat niste oase de fier; mesterii care le pregatesc cu atata
mestesug n-au prins inca de veste ca sunt pe lume arcuri si leagane.

D-aci pana la Vaslui nu mai stiu nimic; am cam dormit, daca se
poate numi somn acea necontenita zdruncinare, care te azvarle la
un stanjen de pe locul tau Cand scosei gluga din cap la Vaslui,
ziua era mare.

27 februarie. Pana sa puna caii, ma dau jos la posta, unde gasesc
un fel de capitanas de posta, cascand si frecandu-se la ochi. Voia
nemernicul sa capete stiri si, pretuindu-ma dupa cojocul de drum —
precum fac acesti oameni —, incepu a ma cerceta cu oarecare dispret. Eu ii raspund ca sunt surd; el da din cap si urmeaza a se
imbraca mormaind.

Trebuie sa stiti ca omul nu este in stare a merge cinci poste pe
nerasuflate, avand si-o osanda politica pe capu-i, fara de a simti
trebuinta d-a se drege la inima; de aceea ne si oprim intr-o ulicioara, la Hanul Bogdanesti, unde ni se dau cafele turcesti, foarte bune, dulceti si rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo gasii si doi
turci tragand din ciubuce cu o adanca seriozitate.

De mult era de cand doream sa incerc si eu caii de posta, despre
care atata s-a vorbit. Cu prilejul acesta ma incredintai ca caii sunt
buni si ca surugiii nu si-au furat buna lor reputatie. Totdeauna am
gandit si am spus ca surugiii nostri merita a avea o istorie a lor, si
eu trag nadejde ca va veni ziua cand se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare numar de chipuri mai putin
interesante si mult mai interesante. Mi-a dat in gand sa-i pun pe
scena Cate ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul! Nota: Olac - caruta de posta, diligenta – incheiat nota.

Dar lectia mi-a fost spre invatatura; de acum inainte urasc
teatrul; calea lui e plina de spini, si chiar de nu duce la glorie,
apoi, desigur, duce in exil!

Alergasem vreo sapte ceasuri in goana mare, cand, trecand pe
langa o trasura, cunoscui obrazul unui prieten; intr-o clipa ne
facuram semne si staturam. E de prisos a-i spune numele: e balai,
rau scris la stapanire si poarta adesea caciula turcaneasca.

Unde mergi? fu intrebarea sa.

in exil, fu raspunsul meu.

Ce spui?

Priveste la tovarasii de drum.

Unde?

Dincolo de Dunare.

Pentru ce?

Reactie a intamplarilor de la 25 ianuarie.

Bine, tu nu erai amestecat in ele.

Ce face aceasta? Va pedepseste pe voi in mine.

Altceva

Mai intai, aceasta ar fi de ajuns. Apoi, se fac arestatii in
toate partile si pe tot minutul. Asta-noapte toti caii de posta au fost pusi pe cercetari.

Mai sunt si alti exilati?

Doisprezece

Nu suguiesti?

As vrea sa pot. Calatorie buna! Dar stai! Tu unde mergi?

Ma duceam la Barlad; dar acum am schimbat parerea. Ma
intorc la Iasi.

Tin’te bine au sa te puna la gros.

Cale buna!

Asijdere!

Sa traiasca intamplarile de la 25 si reactia!

Formele s-au pazit? Judecata a fost lunga?

Cat sa ma urc in trasura Dar ce gandesti tu, iubitule

Ma pornii pe ras la exclamatia radicalului meu: mainile noastre
se miscau in aer ca niste telegrafe, pe cand surugiul cu un chiot ma
zbura in posta.

Privelistea locului ce strabatem e trista, stearpa si pustiita; sunt
tot campii intunecate de crivat si semanate pe ici pe colea cu delulete
si movile, care nu schimba intru nimic uniformitatea locului. D-a
lungul drumului nu e casa, nici sat; la dreapta si la stanga se
zaresc in departare cateva colibe, rusinoase — s-ar crede — d-a se
arata. Timpul e intunecat si, de frig, bag nasul in blana si strig
surugiilor a goni si mai tare

La Barlad intarziem un ceas; un sfert ca sa cumpar paine, sa-nghit
un paharus de rachiu, impreuna cu escorta mea, si trei sferturi, la
posta, spre a da capitanului vremea de a-si face tabietul dupa masa
si a-si trage ciubucul. Ce sa-i faci?! Omului ii place a trai bine!

Pana la Tecuci vremea se schimba, cand spre vant, cand spre
ploaie; pulberea si glodul se lupta pe rand asupra-mi. N-am nimica
de spus despre aceste doua targuri; mi se parura asa murdare, asa
despuiate, incat nu platesc nici vorba. Sa facem insa o deosebire: la
Tecuci se gasesc covrigi minunati.

D-aci pana la Focsani ploaia pica fara-ncetare; la cea din urma posta era noapte adanca; nu mai stiam unde ma aflu, nici ce fel de
tara strabatem. Cand ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin
putinta a ma cobori din trasura; glodul ce se stransese pe mine ma
oprea d-a ma misca; nu puteam sa inteleg ce este in caruta; a
trebuit sa aduca o lumanare, ca sa ma descurc, si opt brate, ca sa
ma deznamoleasca. Domnul ispravnic citeste poruncile; escorta mea
ma da pe mainile d-sale si primeste o adeverinta, ca si cand as fi
fost un colet de marfuri. Ma spal pe obraz de glod si de pulbere si,
fiind abia 8 ½ ceasuri, ma duc sa ma-nchin cu plecaciune la
domnul ispravnic si la toata sindrofia; erau vreo sase-sapte insi,
carora le platesc buna lor primire prin cateva stiri noua, care trec
din gura in gura, si apoi ma duc sa ma culc intr-un pat de minune,
in exil totul nu e de lepadat, si niciodata un pat bun si un pahar de
ceai n-au mai mult pret!

28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; usa se deschide si
vad intrand un cap de cazac; ma recunosc ca sunt al lui. Vazand
ca nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva sa fi
luat-o la fuga noaptea. Ma imbrac in graba si, iesind, intalnesc pe
contracciul postelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna
stare a otcupului sau; Nota: Contracciu — cel care ia in concesiune de la stat o lucrare publica. Otcup — bun sau venit al statului dat in arenda – incheiat nota.

in sfarsit, ma pregatesc a ma porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinta sunt albiturile; cumpar dar, groaznic de scump, opt camasi — pentru un exilat de ajuns — doua duzine de coltuni — e cam mult — si tutun — e de prisos! — si cat mai ramane din ziua aceea stau de ma odihnesc si dorm. Se aprind lumanarile; sindrofia se aduna; nu voi descrie acea sindrofie, caci e tot cea pe care o intalnim in toate targurile noastre de prin tinute, ba chiar si-n Iasi. P-aici se vorbeste mai mult pe munteneste.

Se deschide usa si intra un boier batran, care pare a fi un patriarh al locului e imbracat moldoveneste, si eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu stiu pentru ce, de cate ori
intalnesc cate unul din acei salbatici care au pastrat vechile straie,
mi se pare ca, in felul lor, ei judeca foarte sanatos si au in sinesi un
ce pitoresc; iar cand vorbesc, graiul lor, si de n-ar fi placut, e plin de
originalitate. Azi numai ei au ramas care sa vorbeasca pe moldovenie Vazand pe acesta, eu ma asteptam c-a sa inceapa a povesti, si
nu ma inselai.

in tot tinutul nu se vorbeste de alta decat de un intreit omor,
savarsit in imprejurari groaznice de catre sapte insi dintr-un sat,
prin care am sa trec maine. Acei oameni s-au prins, si dl. ispravnic
ne arata armele ce s-au gasit la dansii: un cutit tare taios, cu
ascutisul de doua palme lung, o pereche de pistoale rele si un frumos iatagan cu manunchiul de argint sapat, care negresit ca este
de furat. Crima sluji de tema, si fiecare insira numele talharilor pe
care i-a cunoscut: Voiai, Petreanu si altii reinviase, si mai mult de
cincizeci de ori auzii revenind in vorba numele Olteanului. Tara de
jos a Moldovei e intetita de talhari; sau ca locuitorii ei au pastrat
aceasta ca un ramas din vechea lor vitejie si din obiceele de jaf ale
razboaielor din trecut, sau ca le-a dat pronia o aplecare fireasca,
asa de nenorocita; dar sunt sate intregi, ba si ocoale, care se bucura de o reputatie foarte indoielnica, fara ca aceasta sa le fie spre ponos.

Veni si randul unchiasului d-a povesti; povestea lui e cam lunga,
dar am tinut-o minte, osebit numai de gesticulatia lui, de cateva
injuraturi si de acel pitoresc al limbii, caci era si glumet batranul.
Am uitat numele talharilor, numirea satelor si locurilor, dar prescriu aci istoria cu nadejde ca se vor gasi si acelea, daca nu voi putea insumi a le pune cu vremea la locul lor.

La 183 ceata aceea strabatea tinutul Putnei in toate partile.
Era vara si mare lipsa de papusoi in tara de jos; caile erau cutreierate de negutatori si de care, ce mergeau sa ia merinde in tara de
sus intr-o zi, ceata de care e vorba intalneste pe drum, pe langa
Adgiud, doi turci; ii calca, ii jefuieste intr-un minut si incaleca apoi, luand d-a lungul malurile Siretului in jos. Deasupra Marasestilor
intalneste vreo sasezeci de care moldovenesti si muntenesti, ce se
duceau sa cumpere papusoi; pe data ce talharii rostira un cuvant si
aratara pistoalele, toti carutasii o rupsera la fuga care-ncotro putu,
unii punandu-se cu burta la pamant, altii ascunzandu-se prin
maracini, altii alergand cat ii tinura picioarele; hotii trasera pistoalele mai mult in vant; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei
adunara vreo sapte mii de lei, care tot sunt cevasi pentru niste
talhari si care sunt foarte mult pentru niste tarani. Nemultumindu-se
insa pe atata, ei, tot in ziua aceea, carmesc inspre munti si apuca
drumul d-a dreptul prin campie aveau cai buni, hotii! Pe la
apusul soarelui, iata-i ca sosesc la un sat: pe campie nu dasera
peste altcineva decat peste un biet razes, ce-si treira graul. Hotul
mila n-are! Unul din ei lua binisul din spinarea romanului si-l
puse pe al lui; apoi intrara in sat. Nota: Binis — haina lunga si cu blana pe margini – incheiat nota.

Tocmai in ziua aceea, pentru pacatele mele, venisem si eu prin
tara, intr-o caruta cu un cal si trasesem la hanul din sat, ca sa
noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-si faceau conacul. Nota: Conac — popas – incheiat nota.

Stiam ca locurile acelea sunt cutreierate zi si noapte de hoti si ma feream de vreo pacoste Vremea era cam tulburata; tuna cam infundat si
incepuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinta sa ma
adapostesc in carciuma, de multi ce erau intr-insa Ma-nfasurai si
eu intr-o ipingea veche de aba, ma starcii in caruta si carciumarul
imi azvarli d-asupra o rogojina. Doar ca apucasem sa ma culc,
rasufland abia-abia, si simtii ca se ridica rogojina; o mana imi dete
ipingeaua in laturi si ma pomenii fata in fata cu capitanul cetei de
hoti Numai cat avusei vreme sa azvarl la dracul punga mea cu
vreo doua sute de usluci; indata ma si scol si intru in carciuma in
urma capitanului Era tare intuneric; hotul cheama pe carciumar
si-i porunceste s-aprinda lumanarea.

N-am lumanare, raspunde arendariul, dar de-i astepta putin,
m-oi duce sa iau de la vornic

Auzii rasunand o palma; unul din hoti scoase o legatura de
lumanari si, scaparand cu amnarul, aprinse doua. Una mi-o detera
mie in mana, poruncindu-mi sa o tin. Ma facusera sfesnic, talharii!
Drept sa spun ca ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar
oprii paraponul pe seama mea. Nota: Ighemonicon — demnitate, mandrie. Parapon — suparare, ciuda – incheiat nota. Pe cealalta lumanare o lipira de
soba Nu tin minte sa fi vazut vreodata in viata mea chipuri asa
mandre; ai fi jurat ca nu-s talhari. S-apoi ce arme, ce straie la
dansii! numai firuri si sapaturi de aur, imprumutate de pe la
calatori Eu, biet, stam in mijlocul casei numai cu camasa si anteriul pe mine, si cu cizmele in picioare; salul de la brau se desfasurase
in valvartejul de la-nceput Sase hoti iesira afara apoi indata
incepura a intra in odaie taranii, tovarasii mei de conac si de paguba,
cate unu-unu: toti sezura pe lavita de la perete, fara sa cracneasca;
dupa dansii venira si hotii, care incepura a cerceta pe fiecare si a
scormoni prin buzunare si prin chimire. Despre parte-mi, cu mare
foc si grija catam la toate cate se petreceau. Pe data ce vreunul era
jefuit gata, mi ti-l azvarleau pe un crivat mare ce era intre soba si
perete, de ajunsese acolo sa stea gramaditi ca niste saci de faina. Nota: Crivat — pat – incheiat nota. Cand mantuira aceasta pozna, doi dintre talhari luara pistoalele in mana si iesira afara de straja. Ceilalti sase chemara din nou pe carciumar si-i poruncira s-aduca din pivnita vin si o putinica de icre moi, care trebuia sa se afle acolo.

Diavolii cunosteau bine locurile, caci in adevar icrele erau aduse
pentru priveghetor. Carciumarul aduse o mescioara rotunda cu trei
picioare, vin, paine si icrele cerute. Capitanul se rezema de o
crapatura ce era in perete si slujea drept fereastra, si ceilalti sezura
imprejurul mesei; imi facura semn sa m-apropii ca sa le fac lumina, si se pusera pe o mancare teapana si foarte adesea stropita la masea
intelegeti domnia-voastra ca Dumnezeu n-a facut pe boieri ca sa
stea in picioare pe cand mananca mojicii; de aceea incepusem si eu
a ma cam stenahorisi, cand deodata s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Nota: A stenahorisi — a se nelinisti – incheiat nota. Prinsese de veste ca la carciuma au calcat hotii si veneau oamenii armati cu furci si cu bate, facand larma mare Talharii insa nu se clintira Zgomotul crestea mereu; dar doi insi, strigand mai tare, ziceau in gura mare: „Mai oamenilor, catati-va de treaba! Mergeti pe la casele voastre, care aveti neveste, cu muierile voastre; care n-aveti, cu ale celorlalti!” Apoi rasunara doua pistoale slobozite totodata in vant, si barbati, femei, copii, toti tacura Hotii
din odaie isi cautau de bere si de mancare; peste putin insa alte
strigate se auzira, impreuna cu impuscaturi. Fugarii luase intr-ajutor mai multa lume si veneau de aceasta data cu o larma groaznica.
Strajile strigara: „Iesiti”. La aceste cuvinte, capitanul sari peste masa
cu asa multa furie, incat ma tranti pe jos. Pana sa n-apuc a ma
aseza bine pe picioare, toti dase navala afara si stau pe prispa dinaintea usii. Huietul se facuse asa de mare, incat socotii ca toata
carciuma era cuprinsa de gloata; sasesprezece focuri rasunara de
rand si se facu iarasi tacere. De asta data talharii se-napoiara in
odaie, isi umplura armele si se pusera iara la masa

Ia spune, boierule, intrerupse aci unul din ascultatori, te aud povestind multe si marunte; dar despre buselile ce vei fi capatat si domnia-ta in valmasag nu pomenesti de fel

Sa ma ierti, domnia-ta; eu n-am capatat nimic. Drept va spun ca m-a prins si pe mine mirarea cand m-am vazut scapat teafar printre picaturi. Dar talharii erau veseli si foarte multumiti de prada zilei; nu le-a mai statut sa se lege de mine Dupa o jumatate de ceas, ei incalecara, ca sa iasa din sat; dar tocmai la capul satului
era o carciuma in bordei, ce o tinea un muscal, anume Ivan doi turci se odihneau acolo auzind impuscaturile, ei socotira paganii ca este vreo nunta in vecini, macar ca era in postul San-Petrului;
spusera lui Ivan sa mearga sa vada ce e p-afara si iar se culcara. La o fuga de cal de la sat, Ivan se-ntalni cu hotii.

Sa-ti fie noaptea buna, badita, zise unul lui Ivan, dar cine esti tu?

Ivan carciumarul ma duc in sat sa vad ce-i p-acolo

Dar la tine ce veste, bade Ivan?

Ce sa fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adapost.

Fa-te-ndarat acasa!

Talharii detera pinteni cailor, lasand pe Ivan sa-si urmeze calea
sau sa se intoarca, dupa plac. La carciuma pomenita, ei descalecara
si trasera cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decat bataia unei mori
ce era nu mai departe de o azvarlitura de pusca; la moara lucea o
zare de lumina; altmintrelea peste tot era tacere si o noapte mandra
din luna lui iunie. Hotii s-apropiara de bordei si, vazand usa deschisa, se indemnau unii pe altii sa intre mai intai, caci se temeau
de vreo cursa; dar Ion, cumnatul capitanului, cel cu binisul de
capatate, apuca inainte, si dupa el merg cu totii. Ardea inlauntru
un fel de candela, ce d-abia lumina; pe pat dormeau dusi amandoi
turcii, cu armele langa dansii; unul batran si celalalt tanar, ca de
vreo 19—20 anisori. Hotul cu binisul lua mai intai armele, apoi,
ridicand de urechi pe turcul cel tanar, il dete pe mana unui tovaras
de ai sai, care-l trecu altuia, si astfel bietul baiat, pana sa n-apuce
a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fara d-a zice nici kark!
Turcul cel batran, desi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot asa
de bine cu dansul; era mai teapan, mai voinic turcul, si siret; caci
simtind unde vor sa aduca treaba, el se lasa greu, de pica pe jos, si
amagi intr-astfel pe ucigasi. Nu stiu daca v-am spus ca, osebit de
pistoalele si de cutitele ce talharii purtau la brau, apoi mai aveau si
cate unele legate cu gaitan de fir si aninate de gat, ca sa le fie
pentru scaparea din urma Pe cand sta de se lupta Ion cu turcul,
acesta, rasturnat pe jos, dete cu mana peste pistolul hotului, care
se legana de gatul lui, si apucandu-l fara veste il slobozi in pantecele talharului Lovitura fu teapana, caci glontul, strabatand pe Ion,
se infipse intr-un tovaras d-ai lui. Ion sovai si cazu jos talharii se
patrunsese de groaza, si turcul se furisa si fugi afara Ion se vaieta
infasurat in binisul lui „Cumnate Ioane, ii striga capitanul,
stapaneste-ti firea las’ ca te-om razbuna!” Precum zise, asa si
facu; turcul speriat, nestiind incotro s-apuce, dase fuga spre locul
ce se vedea la moara; dar in raza luminii, hotii da cu pustile si cu
pistoalele intr-insul ca la semn.

Ametit de frica si catand tot la moara, turcul cazu in scocul
morii si roata il ridica zdrobit si sangerat. Acum cel putin se credea
el scapat; dar oamenii de la moara, desteptandu-se din somn de
atata huiet, ori ca au socotit ca-i vreo stafie, ori c-au crezut ca-i
vreun hot, se repezira cu ciomegele pe dansul si-l ucisera de tot
Peste un ceas muri si Ion Ceata isi urma drumul inainte; cand se
revarsa de ziua, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseala si de pierdere de sange celalalt hot, ce se ranise Capitanul si
tovarasii lui platira moartea acelor doi soti, ucigand un biet om
nevinovat, si se dusera in cale lunga pana dincolo de Craiova Nu
stiu ce se mai facu capitanul si ceata lui dar era voinic om
capitanul si inimos tare!

Istoria fusese cam lunga, mai ales ca si mie mi-au scapat din
minte multe din amanuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, si mai
toti ascultatorii se apropiase de usa, cu sapcile si cu caciulile in
maini (la Focsani palariile se obicinuiesc numai duminica si zilele
de sarbatoare). Povestitoul lua cu dansul sapca in mana, dar pe
pragul usii el sfarsi intr-astfel istoria:

Sa va mai spun insa ca eu, ramanand singur, — caci trebuie sa stiti ca toti taranii fugise unul dupa altul — ma pusei pe ganduri, aprinsei un foc mare-mare; intinsei un covor dinainte-i si ma lungii. Eram acuma singur stapan si chirias al casei, de vreme ce chiar si
carciumarul fugise. Ma uitam cum ardea focul si stam e ma gandeam: cam peste o jumatate de ceas, intra un biet pacatos de neamt si se apropie de foc; isi scoase caciula; ii multumii:

Ce veste, domnule neamtule?

Pana sa nu intru in sat m-am intalnit cu o ceata de oameni
calari, care mi-au cerut pipa.

Ei! s-ai dat-o?

Ba nu, n-am vrut si m-am pomenit cu doua garbace pe obraz

Multumeste lui Dumnezeu c-ai scapat cu atata. Aceia erau
hoti; acuma iesira d-aci din carciuma, unde au jefuit o sumedenie
de oameni.

Ah! mein Gott! Dumnezeule! striga neamtul si, fara s-asculte ce-i mai spuneam, si-a luat geanta si batul si s-a pornit neamtul ca o sageata.

Vorba de pomana la mosneagul acesta! imi zise ispravnicul, dupa ce iesi batranul boier. Asa are el obicei sa tot spuna la secaturi.

Nu eram cu totul de parerea domnului ispravnic dar starea
mea de osandit politic nu ma ierta sa am pareri deosebite. Dadui
dar din cap cu un zambet de invoire, si cu capul plin ca o banita de
aceste povestiri, ma dusei sa ma culc

Seara de azi si patul de ieri vor ramanea ca amintiri placute.

l martie. E ziua plecarii Dejunam in pripa. Ispravnicul mai da
ceva porunci, si ne pornim insotiti de patru cazaci in dreapta si-n
stanga norodul cu caciula in mana se-nchina la noi cand zic
noi, intelege pe ispravnicul si nici pe dansul, ci pe cazacii nostri,
sau mai bine tot zgomotul ce faceam. Din zi de dimineata vremea e
frumoasa, dar cam ger trage un vant rece, de usturaEu multumesc
in mine dlui Cataragiu pentru blana sa, si ispravnicul multumeste
ursului in care e-nvelit cu dansul, el cuprinde mai toata trasura
Eu ma starcesc intr-un coltisor, fara d-a carcni Crivatul sufla aspru din partea muntilor, ale caror culmi se vad albind de omat
Drumul ne duce prin niste campii ce par pustii, nici un copac, nici
o casa; ici si colea niste paraiase, ce le trecem fara pod, niste satute saracacioase; pretutindeni o priveliste de pustietate si un ce jalnic Poate ca starea mea imi arata toate intr-astfel. P-alocurea in campie, mai ales langa vaduri, se zaresc niste carciume ticaloase, de o infatisare indoielnica, din ale caror cerdace, in dalbele zile ale verii, ochesc talharii pe calator si rad, pititi la umbra, de oamenii
stapanirii caci aici e tara talharilor, serpuita de paraie, scaldata
de Putna si de Siret, asa de mult laudate in cantecele batranesti:
adapostita sub plaiurile cu potici ascunse si cu colnici nerazbatute;
in dreapta sunt poalele muntilor care-ncing tara Vrancei, acea vatra
de oameni indrazneti, cu obiceiuri patriarhale pastrate de la strabuni,
care de veacuri au pazit tara de unguri si neatarnarea lor de boierii
pamanteni Dincoace, pe coasta aceea, stearpa astazi-maine, la
vara, se vor inalta mii de vite, mandria tarii si-mbilsugarea locului,
caci aci se cheama ca sunt Odobestii. Vinul bun de la podgorie,
vecinatatea ambelor hotare, muntenesc si unguresc, blandetea si
starea umilita a taranului, avutiile pamantului, toate adunate la
un loc au facut ca campia Putnei sa fie cuibul vestit al hotilor. Toti
talharii cei mari s-au cutrierat pe aci aci au voinicit Voicu si
tovarasii lui de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat
prins dupa o zi de lupta crancena; alaturi cu mine sta chiar acela
care povatuia pe biruitorii lui. Pe data ce vezi malurile Seretului,
tarmurii Putnei, infatisarea campiei si a muntelui, te patrunzi lesne
despre miscarea ce ele dau acestor locuitori, in veci pribegi si risipiti
infatisarea carciumilor iti spune de sinesi tot ce s-a petrecut in ele
si ce are sa se mai petreaca; parca se si aud chiotele betiei,
injuraturile talharilor, rasul lor grosolan si vaietarile bietilor impilati
S-apoi, spre a desavarsi privelistea, in laturile drumului mare, pe
aproape de sate, se vede inaltandu-se din tarana fumul unor colibe, care si acelea sunt carciumi, de alta fire Printre locuitorii
locului s-au amestecat o multime de sarbi, de bulgari cu fete
mohorate, care nu se stie de unde vin si nu se stie cum ii cheama
lata-ma sosit, dupa ce am trecut Putna, la un sat slut si jigarit ce-i
zice Garlele si unde s-a petrecut mai deunazi un groaznic macel.

Pana se scarbeste a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa
patimasului e sparta si bortita un sarb cu nevasta, cu mosul si cu
un copil al sau au fost macelariti faptuitorii sunt la ispravnicie si
tagaduiesc Sa trecem inainte!

Vantul tot sufla tare; noi trecem Susita, un parau, a caruia obarsie
e departata cu un ceas de locul ce-mi este hotarat cat la el ca sa-i
prind cunostinta si, dupa apele-i repezi si tulburate, dupa prundisul
din matca lui, nu-mi lasa indoiala ca e fecior de munte Atat de
mult cat la dansul, incat nici bag in seama c-am parasit campia si
ca ne oprim la gura unei vai, prin care Susita iese in dreptul Panciului Apoi iar luam Susita in sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine
chiar patul paraului Alaturi unul cu altul vin satele Varnita si
Verzii sat razesesc p-aci-s locuitori multi Apa prin care umblam
sapa muntele dupa placu-i, razletindu-se si ingustandu-se, despicand
vai rasfatate si restrangandu-se deodata in maluri Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorati; viscolul ne vine de pe culmea
muntilor, si in dreptul Racoasei omatul pica cu fulgi indesati; noaptea se apropie; zapada intuneca cerul; trasura abia se misca; vantul
rastoarna pe surugii Copacii se acopera cu alb; Susita muge cu
jale Adevarata zi de exil! Ispravnicul injura, iar eu scot capul
din trasura afara si rad vazand cum pica omatul si cum se zugravesc
pe cer crestele muntilor; rasuflu aerul si ma grabesc a ma imprieteni cu locurile ce ma vor gazdui.

Era noapte adanca, cand ajunseram la Campii, unde se-ncep
adevaratii munti Vremea era tot rea ar fi fost cu primejdie a
inainta si moldovenasul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-si
primejdui pielea. Stam acolo de cinam si ispravnicul trimite de
stire egumenului manastirii, care e departata de un ceas; iar eu imi
incep exilul, dormind pe un pat fara perna, fara saltea, fara obiala Nota: Obiala (oghial) — plapuma – incheiat nota.

Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, si cu toate acestea am
dormit pana s-a facut a doua zi, ziua mare si luminoasa.

2 martie. Egumenul soseste calare Priveste-l la fata si-ntreaba-l de viata! el vine in odaie cu o pipa nemteasca in gura si ne da
ziua buna suguind La urma vin formalitatile: ispravnicul ma trada
lui, precum ma primise de la escorta mea din Iasi sub luare de
adeverinta. Acum nu ma mai poate pierde si, daca s-o intampla
una ca aceasta, are cu ce ma reclama. Se citeste ofisul domnesc
care zice: „sa se inchiza Alecu Russo, ca un razvratitor al oranduielii
publice din tara sa; sa se privegheze zi si noapte de catre doi gens-
d’armis destoinici si nemitarnici; ca sa tie la cea mai aspra opreala,
fara a i se da de scris sau a priimi el scrisori, si a se aseza pe hrana
de fasole si pe canon de rugaciuni, spre a-si veni la pocainta si la
ispasenia pacatelor”

Ma uit cu jind la dl. ispravnic, care se intoarce acasa la d-lui, si,
impreuna cu noul meu temnicer, apuc calea inchisorii. Si calea si
vremea merge tot stricandu-se din ce in ce mai mult suntem in
zilele Babelor, adica noua zile d-a randul are sa fie si frumos si
urat, are sa ploua, sa ninga si sa bata vantul, si din cand in cand
soarele se va arata ranjind cu razele sale Sosim pe omat in
preajma-mi vad numai brazi si stanci locul imi pare intristator
indata dar ma si duc de ma culc seara la cina ma trezesc dar
numaidecat adorm din nou, fara de a cata imprejur.

3 martie. Vremea e pe schimbare. Desi e vant si omat, ma strecor p-afara privelistea nu e veselitoare; satul sta in fundul unei
vai scobite de apa Susita casele nu se vad, dar fumul din ogeacuri
sta chezas pentru ele schitul, desi mai inaltat decat satul, sta
rezemat de niste munti, care cu paduri, care despuiati unii pare
ca sunt bolnavi N-am nici o carte si mi-i tare urat! Temnicerul
meu se porneste maine Cat pe fereastra odaii mele si vad chiliile manastirii si biserica se face o ingropaciune Totul aci e trist.

Nu stiu de ce sunt tot posomorat, in zadar imi tot povesteste
parintele la istorii; mi-e urat! Au venit ceva vizite; mi-e urat si de
dansele. Mi-e urat chiar de a scrie Alta data va voi povesti istoriile parintelui si obrazele vizitatorilor mei.

5  martie. Ma aflu cu totul singur De urat spun sa-mi aduca
din biserica o carte, pe care in zadar o rasfoiesc, fara de a putea citi
un cuvant pe dansa Trag tutun si mananc de patru ori pe zi imi
spun ca sunt doua ceasuri turcesti, si eu am si mancat de seara
Ma culc dar de dormit nu-i nadejde; in zadar cat de un ceas a
imblanzi pe Morfeu Aud zgomot ma scol; un trimis de la Focsani
imi aduce rufe si straie Ma pun iarasi in pat, ca sa citesc

6 martie. Si sa nu cred in semne! Aseara, pana sa nu vie trimisul de la Focsani, festila lumanarii de seu trosnea si eu ziceam in
mine: „A sa vie cineva; de n-ar fi hotii, stiu c-ar pati-o, sarmanii; un
biet exilat! ce mai pomana!” Dar n-am vreme sa scriu citesc,
caci mi-au venit sase brosuri si un Theophile Gautier sunt bogat! Nota: Scriitor si poet francez din scoala romantica, de care s-a despartit insa prin trecerea la un estetism categoric. Sustinator al artei pentru arta (1811—1872) – incheiat nota.

7  martie. Timpul e intunecat, dar gata de schimbare Ies in
pridvor aerul e primavaratic, si se aude cantand in padure Cat
la muntii ai caror brazi i-am si numarat, si visez a campie Ma-ntorc
in odaie si ma pun la fereastra Iata biserica; schitul si biserica
sunt zidite de Matei-voda Basarab au spoit acum din nou vechea
biserica e simpla, de un stil ce nu-i poti zice nici intr-un fel Este
si o pisanie veche de cand cu cladirea dar e slavoneasca Din
slavoneste, stiu numai doua vorbe rusesti si alte doua lesesti, si
acelea sunt pentru trebuintele mele particulare; de aceea nu ma
pot indeletnici cu citirea pisaniei

Un slujitor al schitului sosi acum de la Casin, patru ceasuri
de-aci zice ca sunt acolo trei boieri pusi sub paza satului; douazeci
de sateni ii pazesc pe rand, strajuind cate doi, zi si noapte, la usa
lor. Pricepui indata cine are sa fie. Aceasta dovedeste ca ispravnicul
de Bacau, pe care-l cunoastem toti, a luat lucrurile serios si ca a
dat acelor boieri o insemnatate pe care ei, sarmanii, desigur, n-o
merita.

Aceasta poveste mi-a adus aminte pozna din saptamana trecuta, pe care o si uitasem, si acum stau de ma gandesc la doua lucruri
mai intai la cursa intinsa de dnii ministri, in care dl. aga m-a tras
cu asa multa dibacie a fost o adevarata comedie de perete Pacat
insa ca se cam da de gol marafetul comediantilor Se zice ca oamenii rai sunt banuitori apoi zau, nu-s om rau, caci n-am banuit
nimic Apoi iar ma gandesc la purtarea domnilor actori sau artisti,
si nu ma pot dumeri cum niste oameni, care de atatea ori au rostit
atatea frumose maxime si invataturi presarate prin drame, comedii, tragedii si vodeviluri, n-au mai multa inima si n-au inteles ca li
se cuvenea a fi ceva mai mandri, caci orisicum tot li s-ar fi intamplat
ceea ce au patit, si ca, cu sau fara hartia ce au iscalit asa de
marsaveste, ei tot erau sa fie exilati. Sarmani nepriceputi, care n-au
inteles ca in toata aceasta istorie, numai eu eram pe dasupra, ca
fuiorul popii, si ca n-am fost, biet! decat prilejul spre a li se rasplati
pentru trebile de mai nainte; in sfarsit ca, daca n-as fi iesit eu la
maidan, s-ar fi gasit vreun alt cuvant oarecare. Stapanirea voia cu
tot dinadinsul a se juca cu dansii d-a ascunsele. (Pricepeti cuvantul
cum va va taia capull!) intelepciunea turceasca, dupa cum imi
spunea mai deunazi temnicerul meu, zice asa: „Stapanirea goneste
iepurele cu carul cu boi si-l prinde” Parabola orientala de insemnat!

Paznicul meu cel mare, adica ispravnicul din Focsani, nu ma
uita chiar acum imi trimise tutun si cateva randuri prea dragastoase.

8 martie. Vremea e minunata. Baba a-ntinerit ea ne zambeste;
dar tot i se cam vede stirbenia Adineaori statui fata la pranzul
slujitorilor manastirii si al lucratorilor, afara la aer Am mantuit
cartile ce mi-au venit de la Iasi; era un volum in sase brosuri al
Magazinului istoric pentru Dacia, tiparit in tara munteneasca N-am
ce spune despre publicatiile si despre scopul ei e frumos, e mare,
e folositor. E multa simplitate in cronica lui Constantin Capitanul,
multe miscari impotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorba si tare
ostenitor; nu plateste cat Miron si altii. Am citit foarte mult osebitele bucati datorite redactorilor si m-am unit cu parerile lor, cu privirile lor istorice; dar aceasta citire a lasat in mine o-ntiparire
rea iat-o: peste zece ani n-are sa mai fie limba romaneasca; vom
avea romaneasca italienizata, frantuzita si nimic mai mult. De mult
ce voiesc a curati limba, a o imbogati si a o apropia de izvorul ei, s-a
format o alta limba, pe care tara n-o intelege si nu o va-ntelege in
veci Pricep ca francezii sa-si fi alcatuit o limba din latineasca
stricata si din idiomele galice, germanice, celtice si altele; dar n-as
pricepe ca cineva sa se apuce a strica acum limba franceza. De e
vorba sa primim ziceri si termeni care sa inlocuiasca pe cele ce ne
lipsesc sau care sunt de bastina slavona, atunci luati cel putin
radacinile latine si dati-le o infatisare romaneasca

Rasfoind pe Theophile Gautier, am dat peste fata 75, editia din
Bruxelles, unde zice: „un couvent est un monde” etc. Nota: O manastire e o lume (fr) – incheiat nota. Dau iertaciune
lui Gautier, caci nu cunoaste Soveja si mai ales fiindca nu stie ce
va sa zica a fi la Soveja fara voia-ti in Franta se exileaza numai
dinastiile si ministrii Cand esti exilat, chiar raiul ti-ar parea iad
n-as sedea intr-insul sub zavor, nici trei zile Tocmai despre aceasta, parintele Acati imi povesti, pana sa nu plece, urmatoarea istorie:

„in oarecare tara, a carei nume istoria nu-l spune, traia un om
bogat, care, ca toti bogatii, murea de urat. intr-o zi, satul de huiet,
de politica, de clevetiri, de petreceri si de adunari, el hotari sa-si
schimbe traiul, si-ndata se si inchise in casa, fara sa mai puna
piciorul afara, fara ca sa pofteasca pe nimeni la masa la dansul,
fara ca sa mai vada vreun om pe lume. Schimbarea paru tuturor
ciudata; toti in toate partile nu vorbeau decat de aceasta, si orasul
fiind mic si lumea dintr-insul mult vorbitoare, stirea ajunse pana la
urechile domnului, craiului, imparatului, sultanului, sau cum ii va
fi zicand fericitului muritor care mustruluia acea frumoasa tara.
Istoria ii paru si lui ciudata si, spre a se-ncredinta insusi mai bine, el trimise catre ipochimenul nostru un adiotant al sau, poftindu-l
ca sa vie sa pranzeasca cu inaltimea-sa. Nota: Ipochimen — individ, ins, persoana – incheiat nota.

El insa raspunse ca roaga pe maria-sa sa-l ierte, fiindca nu-i sta prin putinta a iesi din casa afara. A doua poftire, a treia poftire, si acelasi raspuns invederat se simtea ca staruinta lui era indaratnica, mai ales ca se tinea acum de trei saptamani. E insa cunoscut ca, daca supusii au uneori staruinta, apoi si domnitorii au vointa, si — ce e mai mult — au
putinta de a-si indeplini vointele. Asa si printul despre care vorbim,
suparat peste masura de asa nesupunere, isi asternu intr-o zi vointa
intr-un luminat ofis, prin care poruncea sa se puna la popreala
omul care nu primise cinstea de a ospata cu maria-sa si sa-l tina
inchis in casa, neiertandu-i catusi de putin a iesi afara. Un ministru, un aga sau un adiotant — nu se spune lamurit care din toti —
fu insarcinat sa-i faca cunoscut luminata porunca si sa-l tina sub
paza. Dar indata ce citi ofisul, boierul nostru isi tranti caciula in
cap si cu mainile in solduri, incepu sa strige: „Ce va sa zica! Ba!
ia, acum am sa ies nu voi sa stau acasa cu d-a sila ce am stricat
eu, rogu-te? Iaca! voi sa ma primblu in ciuda tuturor maria-sa
imparatul n-are drept sa osandeasca asa de la sinesi, fara judecata Ce! adica legi noi nu mai avem in tara?” Si iesi sa se plimbe.”

Las la chibzuirea fiecaruia morala ce izvoraste dintr-aceasta.

9 martie. Sunt bolnav. Catre seara primesc o multime de vizite,
adica pe untrofiter, pe un vames ciung si trei cocoane; una e o
matusa groasa, ce se crede inca tanara si face nazuri; are in crestet
un pieptene, desi e cu parul zburlit; poarta rochie neagra, care a
fost de matase, si un sal, iar negru. Cealalta e munteanca; nu-i
sluta, dar e sulimenita si inzorzonata si taraste dupa sine o mante-
luta ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, imbracata cu straie
jumatate vechi si jumatate noua, infatiseaza curat chipul acelei
frumoase si puternice denumiri romanesti ce aseamana pe femeia
sluta cu ciuma Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci se plang ca nu pot gasi slugi. Se vede ca oamenii locului nu vor sa
slujeasca pe ciocoi; iata cuvantul pentru care acestia ii numesc
prosti; eu, dimpotriva, ii cred, pentru aceea, oameni zdraveni.
D-aci in sus se-ncepe a se gasi samanta de adevarati oameni, pe cat
a mai ramas in poporul moldovenesc.

10 martie. Azi am facut chef si veselie! Asa si se cuvenea, azi e
duminica; in ziua Domnului toata fiinta cata sa se veseleasca
chiar si exilatii.

Dimineata am iesit in cerdac, ca s-arunc o privire timpul era
frumos si ascultam cu placere cantecul cocosului, colo in sat. Deodata, aproape de mine, aud plansete si vaieturi, si zaresc la picioarele mele, intr-o mare ograda care este totodata loc de pasune al
cailor, livede de pruni si cimitir, vreo douasprezece muieri stand in
picioare pe niste morminte si bocindu-se cu foc. Asa e obiceiul la
tara; vreo doua saptamani dupa moartea barbatului, copilului sau
vreunei rude, muierile vin pe toata ziua si la orice vreme sa planga
pe mormant Am intrat in odaie ca sa nu mai aud vaieturi, si mi-am
adus aminte de o descriere, cam in felul acesta, in Cel din urma
mohican de Cooper.

Am petrecut dimineata ascultand cantecele oltenesti ale lautarilor
din sat i-am incercat pe toti cu luare-aminte. Maine au sa vie sa-mi
povesteasca toate mai cu amanuntul.

Iata programa concertului: Variatii pe fluier, improvizate de un
concertant al locului E un mandru voinic din acel soi de oameni
ce se numesc mocani, adica oameni de la munte si care par a face
oarecare deosebire intre neamul lor si al oamenilor de la camp.
Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apasat si
se aduce ca al ardelenilor. El canta tot felul de cantece, si moldovenesti
si mocanesti si ardelenesti si in sfarsit stie a o intoarce si pe struna
acelei poeme asa de simpla si nevinovata, asa de dulce si plina de
dor si duiosie, ce se cheama doina! Iata si povestea ei pe scurt:

„Era odata un cioban, care albise pastorind oile la munte si, cu
mult chin si nevoie, isi agonisise vreo douazeci de oite si tot pe atatea capre, pe care le pastea zi si noapte, pazindu-le cu acea
ingrijire ce poarta, biet, crestinul, bunului capatat cu sudoarea
fruntii sale. El le mana in livezile cele mai manoase, le adapa la
izvoarele cele mai limpezi, si pe cand turma pastea si se adapa, el
canta cu fluierul. (Aci mocanul se opreste din povestire si canta
din fluier un cantec cu viers alene si prelungit; apoi iar incepe.)
intr-o zi, mare, obosit de umblet si de nevoi, ciobanul mi se culca
sub un copac si adoarme de somn adanc si doarme dus, incat nici
ca baga-n seama cand turma lui, pascand iarba pe ici si colea, se
pribegeste in rape departate. Trece pe acole un crestin si, vazand pe
cioban ca doarme singur si sforaie la soare, il trezeste din somn
Mai intai el cata sa-si vada turma; apoi pune mana pe fluier si, plin
de jale, canta un cantec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul canta
iarasi.) Dupa aceea se scoala ciobanul si, privind in toate partile,
ca sa-si zareasca oitele, el zice asa in sinesi: „Bun e Dumnezeu!
El mi le-a daruit el o sa mi le-napoiasca, ori o sa-mi dea altele la
loc!” S-apoi iar s-apuca de cantat, umbland cam obidit pe carari
pustii. (Mocanul canta iarasi, si radea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodata i se pare ca-si zareste pe un munte oile si caprele si
da zor sa le ajunga cantand din fluier un cantec de dant: iac-asa!
(Aci canta vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! caci era numai o
naluca; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stancile de piatra
care albeau si roseau la soare Acum iar se tanguieste si iar canta
cu dor (asa face si mocanul), pana cand soseste pe muchia unui
munte si de acolo, intr-o rapa departata, zareste oile pascand. Atunci
ciobanul canta vesel din fluier si se pune pe dant.”

Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, caci degetele-i se-ncordau
pe fluier cu iuteala si umerii si coatele lui se saltau dupa miscarea
rapida si sarita a cantecului.

Finalul programei: Vataful parintelui Acati intra in odaie, tinand
in mana o piatra ce se cunoaste a fi marmura neagra; pare a fi
franta dintr-o lespede, il intreb daca mi-a adus-o ca s-o mananc de
pranz, iar el imi raspunde razand: „Ba nu! dar aceasta piatra are si ea o istorie a ei!” „Ce spui, frate? zic eu; daca e asa, aprinde-mi un
ciubuc, si pana atunci eu o sa ma asez pe sofa, ca sa-ti ascult
istoria.” lat-o si pe aceasta:

„Era odata, nu tin minte cand, un om de-i zicea Bucur (vezi
intaia brosura a Magazinului istoric pentru Dacia, fata 32), si el era
crai peste plai si peste campie; el isi alese adapost pe muntele de
cole, care pe atunci era acoperit cu paduri si despre care v-am spus
mai deunazi ca pare a fi bolnav Acest munte e astazi hotarul
intre Soveja si o alta manastire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multa
inlesnire, el isi facuse umbrar din doi copaci apropiati, care ieseau
din aceeasi tulpina — cum zice romanul — ca doi frati dintr-o
mama; — d-acolo el pandea ziua pe calatori si noaptea acolo se
odihnea Peste o suta de ani dupa aceea, cand copacii ajunsera
de se putrezira si cazura, niste ciobani gasira intr-o zi, la radacina
lui, un iatagan minunat, dar cam stirbit pe alocurea. Iataganul se
facu nevazut dar de atunci oamenii tot detera banuiala de vreo
comoara Sunt acum doisprezece ani, stapanirea, afland despre
vorba ce mergea in partea locului, scula toate satele megiese si,
dupa spusa vorbei vechi, incepura a cerceta fara nici un spor. Ba
inca au si mutat matca unui parau, zicand ca este o poarta ascunsa sub apa, si altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a randul
au muncit oamenii p-aci degeaba si abia atunci se lasara

Dar lacomia de comori e mare Acum un an niste locuitori d-aci
incepura iarasi a sapa intr-alta parte si detera peste o lespede mare
de piatra; ei infipsera, intre piatra si pamantul de desubt, niste
taraci si vrura s-o ridice; dar, din nenorocire, pamantul se cufunda; Nota: Tarac— stalp de sustinere – incheiat nota. o bucatica din piatra se rupse si lespedea cazu iar la loc Calugarii de la Vizantea, afland de iscodirile ce se faceau pe pamantul lor, se-mpotrivira si acum stau toti la indoiala daca aceasta bucata de piatra, ce s-a adus de-acolo, e franta dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stanca fara nici un pret?”

11 martie. Toata noaptea a batut un vant groaznic: drept
mangaiere imi spun ca nu e nimic pe langa valvartejul ce se
obisnuieste pe aci. Nu ma trezisem bine, cand un alt lautar veni sa
ma cinsteasca in pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plateste
cu un zwantig.

Ziua se petrece tare incet; dar pana-n sfarsit se petrece.

22 martie. E foarte dimineata: am fost in biserica sa ascult slujba. Biserica e mica, goala si prefacuta mai cu totul din nou din
vechea cladire au jamas numai lespezile de pe jos si pisania de care
am mai vorbit inlauntru am gasit numai pe slujitorii bisericii si
pe o baba.

Am luat din biserica doua volume; le-am rasfoit, fara de a le
citi; iata ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument
de arta si de naivitate; ai zice ca e scrisa si tiparita prin veacul de
mijloc, pe cand se jucau pe scena tainele sau misteruri:

Oglinda omului dinlauntru, intru care fistecarele pre sine se vede, cunoaste starea sufletului sau si dupa aceea poate iconomisi indreptarea sa, pusa inainte in 10 figuri cu aratarea lor

Talmacita din cea ruseasca in sfanta Manastire Neamtul si tiparita cu blagoslovenia preasfintitului mitropolit al Sucevei si al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osardia preacuviosului arhimandrit si staret al sfintelor manastiri Neamtului si Secului, chir Dometian. in sfanta Manastire Neamtul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.

Nu mi-e cu putinta a trage aci cate ceva din acea carte si mai
ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie sa le vada omul.
Pe scoarta dinlauntru se afla numele stapanului cartii, si la sfarsit
sta urmatoarea insemnare: Sa fie stiut ca la 1840, ghenar 25, a fulgerat si tunat.

Primii scrisori de la Iasi. Stiri rele Dupa-amiaza m-am asezat
in cerdac, ca sa-mi sorb cafeaua era vreme frumoasa in curte,
un stol de porumbite, albe ca zapada, se giugiuleau si se jucau;
gainile zgariau pamantul; cocosii se bateau; lucratorii lucrau cu
staruinta. La doi pasi, in biserica e slujba; vreo cateva fete din sat
intra in biserica, si eu ascult cantarea bisericeasca ce se canta acolo de sunt acum doua sute de ani Auziti, eu, conspiratorul, cu ce
ma indeletnicesc! Cand Basarab aseza cea dintai piatra la cladirea
sa, oare banuia el ca-ntr-o zi unul din stranepotii sai va exila aci pe
unul din stranepotii supusilor sai? E ceva jalnic din monotonia
cantarii bisericesti; ai zice o vecinica plangere, o durere adanca ce
nu mai are putere de a scoate un strigat tare.

1  aprilie. Vremea e rece; s-ar crede ca vine iarna inapoi. Catre
seara vin doi oameni de la Casin cu vestea ca inchisii de acolo au
fost sloboziti; indata au si zburat. Trebuie sa ma astept si eu la ceva
asemeni, dupa cele cuprinse in cea din urma scrisoare a ispravnicului din Focsani, care mi-a dat de stire ca va veni in curand sa ma
vada.

2 aprilie. Pana la una ca aceasta, adica pana sa-mi vie voia de a
fugi de aici, eu rasfoiesc viata sfintilor; iata titlul cartii: Chiriadromion sau invatatoare care are intru ie Cazanie la toate duminicile preste
an, si la praznice domnesti si la sfintii cei numiti acum, intru acesta chip tiparit si diortisit in limba romaneasca, intru intaiul an al cei de Dumnezeu inaltati domnii prealuminatului si inaltatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.

Apoi vine binecuvantarea mitropolitului si leatul de la 1732, la Bucuresti. in capul precuvantarii se afla versuri in lauda Domnului:
Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slavitului si blagocestivului domn, Io Constantin-voievod:

Strasnic si infricosat semn ce s-au aratat,
Marelui Constantin crestinului imparat,
O cruce de stele pe cer inchipuita
Asupra vrajmasilor arme nebiruite,
Cu slove prejur scrisa in limba ramleneasca,
Pe toti protivnicii sai ca sa-i biruiasca;
Acuma si corbul in pecete e aratat
Domnului Constantin inca-ntr-aceasta data.
Dandu-i lui si putere cu nadejde plina,
Tara sa stapaneasca ca-i de vita buna.

Armele Tarii Romanesti sunt cuprinse intre versuri si titlul
inchinarii. Precuvantarea, care incepe iarasi cu titluri si laude in cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneste de Seneca si de alti filozofi. Pe scoarta se citeste urmatoarea naivitate: Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja si cine se va ispiti sa o fure sa fie blestemat si afurisit de toti sfintii, 1840, mart, in 15.

3 aprilie. Nimic Nu mi-e bine.

4 aprilie. Ma trezeste un trimis cu stiri. Liberarea imi vine calare
in persoana priveghetorului si a doi cazaci. Am lasat plecarea pe
maine.

Am facut vizita-mi din urma la biserica; e plina de lume, caci
suntem in saptamana mare; biserica e saraca, despuiata; cateva
lumanarele abia o lumineaza; dar cei ce sunt intr-insa sunt cu credinta adevarata.

Asadar, pe maine! Tot nu mi-a fost asa tare urat!

STANCA CORBULUI

(Legenda culeasa de la Bicaz)

Vizitand valea Bicazului, care da in valea Bistritei, caii nostri se
insirau pe carari inguste si pietroase, condusi fiind de un calauz
muntean. Acesta era tipul romanului din Carpati, tanar, vesel, sprinten, dibaci, lipsit de invatatura, insa inzestrat cu bunul simt al
stramosilor nostri. El isi purta calul in joc si ne povestea in graiul
sau poetic viata lui de copil al muntilor, vanatorile sale la ursi si
chiar indragirile inimii lui, spunandu-ne totodata numele piscurilor
si admirand ca noi maretele asezaturi stancoase, care ne inconjurau ca un amfiteatru urias.

Stramtoarea in care curge paraul Bicazului este una din cele
mai frumoase din Carpati; natura pare ca a voit a aduna la un loc
tot ce a putut crea mai gratios, mai pitoresc si mai grozav.

Tablou magic si demn de penelul lui Salvator Rosa. Nota: Pictor italian (1615—1673), exceland mai ales in zugravirea peisajelor salbatice si dure – incheiat nota.

Soarele asfintind intr-un ocean de lumina infocata; cativa plaiesi trecand printre copaci; cativa vulturi, zburand roata imprejurul varfului
Ceahlaului, si jos, langa o nalta stanca, caii nostri adapandu-se in
apa limpede a Bicazului!

Priviti — ne zice calauzul nostru — acea padure neagra ce se intinde in dreapta si in stanga, colo in zare, spre Ceahlau Ea estelinia hotarului Moldovei si in ea facem adese vanat la caprioare, la ursi ba chiar si la unguri cateodata.

La unguri?

Da. Plaiesii nostri din timpurile vechi si pana in timpurile de azi au preschimbat glonturi cu catanele nemtesti Hei! multi brazi ascund la radacina lor trupuri omenesti si printre rasunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie sa fie si glasurile celor
ucisi.

Bine, dar pentru ce acele ucideri?

Pentru ce? Pentru un cuvant, pentru o caprioara care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne prada pamantul pe nesimtite.

Aceasta expresie energica a pradarii pamantului ne facu sa
gandim cu mahnire la nepasarea guvernului care permite vecinilor
de a stramuta necontenit linia de fruntarie a tarii in paguba noastra.

Unul din noi insa, mai mult admirator de podoabele naturii
decat de faptele oamenilor, intreba pre calauzul nostru cum se numea stanca dreapta, ca un zid, langa care ne aflam.

Piatra Corbului, raspunse el.

Are vreo legenda?

Ce sa aiba, domnule?

Are vreo istorie, vreo basna, vreo

A! inteleg; are, ca toate stancile cate le vedeti.

O stii?

Cum nu? Ce nu stiu eu?

Spune-o spune-o ziseram cu totii, apropiind caii nostri de ai lui.

Romanul isi clatina pletele, tinti ochii sai vulturesti pe varful
stancii si povesti:

Stanca asta incununata cu plopi si mesteacani, precum o
vedeti, a fost martor unei intamplari foarte jalnice, de care se pomeneste la noi din neam in neam.

Cica pe timpul stramosilor, un strain, pribegind de la dealul
Corbului dinspre Borsec, a venit sa se aseze la Bicaz. El isi dura o
casuta mai deoparte, pentru ca pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e
locuit de un singur neam, si strainii nu sunt primiti in sanul lui.

Pribeagul avea o fata, careia bistritenii ii dasera numele de
Corbita, intru aducerea-aminte a dealului unde ea se nascuse. Ce fata! ce bujor de copila! Cica era sprintena ca o caprioara! cica
gurita ei era un fagur de miere; cica ochii ei straluceau ca focurile,
ce le aprind ciobanii noaptea in intunericul codrilor.

Multi flacai umblau sa-i vaneze dragostea; multi cantau doine
in childa ei, dar din toti numai unul, un plaies cu pletele lungi si
cu chipul de fat-frumos, avu norocul sa cada drag Corbitei. Parintii
lor se primira a se incuscri si ii logodira dupa obicei.

Pe atuncea, spun batranii ca se faceau adese navaliri de tatari
in tara si ca in urma lor ramanea numai cenusa si sange. Paganii
dracului! cica mancau carne de cal si beau lapte de iapa.

intr-o zi, o ceata de tatari, patrunzand in munti, ajunsera pana
in valea Bicazului, pradand, arzand, ucigand tot ce era in calea lor.
Tatal Corbitei si logodnicul ei cazura morti langa copila pe care ei
voiau sa o apere, caci tatarii auzisera de frumusetea ei si aveau de
gand sa o duca poclon hanului de la Bugeac.

Corbita insa scapa ca apa printre degetele lor si o apuca la fuga
spre munte, urmarita de tatari, ca o ciuta haituita de lupi. Biata
fata alerga pe dupa copaci, pe dupa stanci si din cand in cand se
oprea putin, ca sa se mai rasufle, dar n-avea vreme sa inghita macar
o dusca de aer, caci tatarii ii calcau pe urme.

Corbita, inspaimantata, nebuna de groaza si de durere, se
indrepta spre stanca asta si ajunse curand pe marginea ei. Aicea ea
se opri o clipa si cata in urma. Tatarii se apropiau cu fuga.

Atunci ea cazu in genunchi si se ruga lui Dumnezeu sa-i vie-n
ajutor Zadarnica rugaminte! Mana unui tatar se intinse sa o
apuce, insa ea, ridicandu-se drept in picioare, cu parul despletit de
vant, cu ochii aprinsi, cu fata alba, ca un crin, zise: „Atunci s-ajungeti voi, cand iti pune mana pe Corbita!” — si deodata ea se arunca
in prapastie. Trupul ei se cufunda in apa Bicazului, zdrobindu-se
de bolovani, iar tatarii ramasera incremeniti si fura ucisi chiar pe
muchea stancii de o ceata de plaiesi, care alergasera in ajutorul
Corbitei.

De atuncea locul acesta se numeste: Stanca Corbului!

in zilele de sarbatori, pe cand fragii sunt copti, fetele de prin
cotunele invecinate se aduna pe piscul stancii si canta doina
Corbitei; iar in noptile luminoase ale primaverii pastorii zaresc adese
o umbra alba clatinandu-se pe varful stancii si apoi lunecand de-a
lungul ei pana-n apa Bicazului.

Calauzul tacu, lasandu-ne sub o impresie adanca; si nu stiu
cum se intampla, caci in noaptea aceea somnul nostru, leganat de
vuietul valurilor Bistritei, fu totodata si framantat de visuri
neplacute. Pare ca o stanca mare ne apasa pieptul, in vreme ce o
ceata de tatari ne ameninta scrasnind din dinti, si o copila gingasa
intindea mainile spre noi.

*

DECEBAL SI STEFAN CEL MARE

(Studiu istoric)

Stralucite si mult marete figuri sunt ale acestor doi eroi in cadrul
istoric al Daciei vechi si al noii Dacii! inchipuirea se pierde in zbor,
cand cearca a se urca pana la inaltimea lor, si insa numele unuia
dintre acesti barbati legendari este in toate gurile, pe cand celalalt
este acoperit cu valul uitarii.

Fanatismul patriotic si ignoranta atribuie lui Stefan tot ce i se
pare minunat, tot ce-i este necunoscut; orice zidire veche, un pod
de piatra daramat, o movila de pamant ridicata in mijlocul unui
ses intins, o ruina de cetate, biserici etc tot, zice romanul, este
facut de Stefan voda.

Dar istoria este mai nepartinitoare; ea ne arata imaginea
maiestoasa a lui Decebal, strangand cu o mana rana deschisa in pieptul sau si cu cealalta chemand popoarele in contra poporului-rege.

Stefan e un luceafar luminos; Decebal este un soare intunecat;
insa umbra lui Decebal se intinde mai departe decat lumina lui
Stefan.

Stefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se inalta in
zarea trecutului ca o zeitate nevazuta si neinteleasa.

Si unul si altul au avut acelasi tel, aceeasi idee sublima:
neatarnarea patriei lor! Amandoi sunt eroi, insa Stefan un erou
mai local, un erou moldovan, cand Decebal este eroul lumii!

in valmasagul secolelor trecute nu e rar de a vedea unele staturi
mici, sustinandu-se si marindu-se din toate partile de hoardele
salbatice ale tatarilor si de nenumaratele fiare asiatice ce navalisera
in Europa la glasul lui Mahomed II si al lui Baiazid, poreclit Fulger;
atacat fara ragaz de Iesi si de unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Stefan, zic, se opune dusmanilor cand cu puterea, cand cu dibacia unei ingenioase diplomatii. El se uni cu lesii, ca sa bata
pe unguri, cu ungurii, ca sa alunge pe Iesi, si cu amandoua aceste
neamuri, ca sa reziste turcilor.

intelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr-o tara de pastori
o tara de razboinici spaimantatori si, cu singurele lui mijloace, el
fulgera pe Baiazid Fulgerul, combatu cu succes pre Matias Corvinul,
smulgandu-i o parte din Ardeal, matura lesii de pe pamantul
romanesc, luand Podolia si Pocutia, si puse stapanire pe sesurile
goale ale Bugeacului si chiar pe o parte din campiile Valahiei (Tarii
Romanesti).

in mijlocul tacerii de moarte, in care lumea era cufundata pe
timpul lui August, se vede ridicandu-se deodata in fata imperiului
roman un om nou si un popor nou, pe care vechii cetateni ai Romei
ii numeau barbari.

insa seful barbar se numeste Decebal; el are o inima ce ar putea
cuprinde lumea intreaga, el se sprijineste cu mandrie pe arcul
libertatii. Popoarele stau in mirare cu ochii tintiti asupra acestui
barbar, care se masura cu imparatul, gasindu-se deopotriva cu
dansul, si care umileste Roma, silind-o sa-i plateasca tribut. Domitian
Dacicul, Particul etc. seaca comorile sale, ca sa cumpere pacea de
la Decebal, insa Decebal zgaltaie puternic colosul roman, fara a-l
putea rasturna; el combate cu neincetare influenta romana, marirea
romana, si in fine cade glorios sub bratul divului Traian. Nota: Div — maret – incheiat nota.

Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului sau; el se
ucide pe ruinele patriei sale!

Decebal e ca stelele acelea calatoare ce se zaresc pe cer, fara a se
sti de unde vin si unde se duc. Necunoscuti pe lume, el si poporul
sau, pana-n momentul cand incep lupta cu Roma, ei dispar in
curand, si de-abia numele lor ramane inscris in unele pagini de-ale
lui Tacit.

Stefan si Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici
stramosi, nici mosteni.

Decebal mort, Dacia cade, fecioara inca, in trista conditie de
provincie departata. Stefan coborat in mormant, Moldova, pe care
el o ridicase la culme, se intuneca incet-incet, pierde rangul sau,
drepturile sale, hotarele sale cele vechi si nu mai conserva decat
numele si suvenirele domnului Stefan.

Remarcabila asemanare de destinuri ale tarii la doua epoci atat
de departate, dupa moartea acestor doi oameni!

Stefan si Decebal au lasat testamenturi patriotice. Testamentul
lui Decebal a fost moartea lui! Stefan, prevazand soarta ce ameninta patria sa, a dictat cu limba de moarte povatuiri izvorate din
durerea inimii si din luciditatea cugetarii celei mai inalte.

Dupa unsprezece secole, Stefan a ridicat spada sangeroasa care
cazuse din mana lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada
purtata cu atata glorie de Stefan cel Mare?

Si cand?

*

STUDII NATIONALE

(1840)

Toate natiile in decadere sau in stare inca neculta au avut si au
hoti, pe care poetii si romancierii ii idealizeaza. Spania, Sicilia,
Italia, Calabria sunt chiar astazi cutreierate de bande inarmate, ce
se tin la drumuri, vietuiesc in codri si sunt groaza calatorilor. Grecia a avut cleftii sai, care sub pretext de a se razbuna asupra turcilor, traiau mai mult din jacurile facute asupra crestinilor, si insa numele de cleft este sinonim cu numele de brav!

De unde vine aceasta influenta magnetica, pe care o simtim cand
se pomeneste de acei oameni iesiti din calea drepata? Pentru ce
suntem dispusi a da simpatiile noastre acelor prigoniti de asprimea
legilor? Ne place oare traiul lor zvanturat? Am vrea, ca dansii, sa
dormim prin paduri cu capul rezemat de radacina unui stejar, cu
mana pe otelele pistoalelor? Am vrea sa stam de panda pe varful
unei stanci, sa ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole,
la lupte? Ne incanta ideea unui om ce are curajul de a se revolta in
contra societatii intregi si a combate cu singurele lui mijloace, sau,
in sfarsit, exista in sufletul nostru un glas tainic, care indeamna a
lua partea celui slab in contra celui mai tare?

Oricum sa fie, popoarele au o admirare plina de dragoste pentru
unii hoti si chiar un cult pentru vitejiile lor, caci tot curajul natiilor
cazute se concentreaza in acei oameni energici.

Unii din acestia au fost impinsi in calea hotiei prin vreo nedreptate, de care ei au voit sa-si razbune; altii au fost condusi de spiritul lor neastamparat, de natura lor activa, altii de farmecul codrului, care il atrage pe roman cu o putere neinvinsa. Cine stie daca,
nascandu-se in alte timpuri, in alte locuri si in alte conditii, ei nu
ar fi ajuns insemnati prin fapte marete!

Moldova are si ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; si ea
are eroii sai de drumul mare, ale carora balade sunt cu drag cantate
de popor, caci poporul vede in ei pe niste aparatori meniti a restabili cumpana dreptatii.

Tara Munteneasca (numita astfel in gluma, caci cea mai mare
parte din ea nu este decat un ses) a avut asemenea hoti infratiti cu
poporul. La anul 1830 a fost prins si executat in Bucuresti unul din
ei. Lume multa asista la acel crunt spectacol, iar cand drama fu
savarsita pentru satisfacerea societatii, un taran se puse in genunchi
langa trupul mortului si incepu a plange amar.

Ce ai? il intrebara cei care-l inconjurara.

Ce sa am? Ma doare sufletul, caci acesta mi-a fost binefacatorul meu.

Cum?

Acum e o luna, imi aram ogorul: unul din boi cazu mort de osteneala si de caldura! incepui a-mi smulge parul de deznadajduire, cand omul asta, Dumnezeu sa-i ierte pacatele, imi zise: „Tine, sarmane, si nu te mai caina; cumpara-ti alt bou” si imi dete 12 galbeni, fara a astepta macar sa-i multumesc.

Or fi vreo patruzeci de ani, de cand o banda de trei hoti vestiti
domina Moldova; pe atunci nu exista politie, si comunicatiile intre
tinuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prada tara in
ziua mare fara grija de poteri. El era compus de Bujor si de doi
boieri din cele mai intai familii!

Prinsi, in sfarsit, de arnautii hatmaniei, Bujor, mojicul, fu
spanzurat, iar nobilii, privilegiati pana-n momentul mortii, fura
descapatanati in campul Copoului. Cu toate acestea cronica pretinde
ca doctorul Gali ar fi cumparat scump capul lui Bujor, pentru ca sa-l
studieze, si ca nu a dat nici o letcaie pe tidvele boieresti.

Acest Bujor si-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina si
prin Basarabia, fara frica de catane sau de cazaci, iar cand se arata
in Moldova, poporul zicea:

S-a ivit Bujor in tara

Pe ciocoi mi-i baga-n fiara etc.

Si atunci boierii mergeau la drum cu cate doi-trei arnauti plini
de arme din cap pana-n picioare.

Cuconul A., ducandu-se la Bacau cu nevasta d-sale, care dormea in trasura, se vazu deodata oprit in mijlocul drumului. Bujor
cu sase tovarasi ii atinea calea.

Arnautul de pe capra vru sa se posomorasca, insa nu-i dete vreme
unul din hoti, caci il smuci de sus si-l culca in tarana sub genunchiul sau.

Ce vreti? intreba boierul.

Ca sa stii ce vrem, cucoane, afla ca eu sunt Bujor.

Bujor?

Bujor!

Am inteles, adaugi boierul. Iata punga, insa te rog sa nu-mi treziti nevasta.

N-ai grija, noi nu speriem femeile Cati galbeni ai cu d-ta?

150.

Numai?

Numai!

Cu zimti?

imparatesti.

Prea bine Multumesc Unde mergi?

La Bacau.

Sa spui ispravnicului inchinaciuni din partea mea Hai, incaleca, flacau, si calatorie buna!

Surugiul, de cuvant, se azvarli pe cal; arnautul se acata pe capra
cu sprancenele posomorate si boierul rasufla mai usor.

Stati, racni Bujor.

Ce mai este? intreba boierul ingrijit.

M-am razgandit, ca poate sa ai nevoie de parale la drum; iata zece galbeni de la mine.

Zicand acestea, Bujor arunca galbenii in trasura; caii plecara cu
fuga, iar cucoana, trezindu-se si vazand monedele de aur imprastiate
pe perne, incepu a rade intreband daca a cazut vreo ploaie cu bani,
in vreme cat dormise.

Dar! raspunse barbatul ei; mi-au cazut din senin niste Bujori de galbenasi.

Lautarii tigani, ca vechii rapsozi, canta poporului baladele sale
stramosesti pe un ritm monoton si melancolic. Poporul le asculta
din copilarie pana la adanci batranete, fara a se satura de ele,
precum nu se satura de apa limpede a izvoarelor, caci poezia e pentru dansul o apa racoritoare, care ii indulceste inima.

Care sunt insa autorii acelor balade? Poporul insusi, poporul
intreg! De aceea poezia lui cuprinde atata frumusete, care incanta
si minuneaza auzul. Un singur om nu ar avea o comoara asa de
bogata in imagini poetice, in idei marete, in simtiri duioase.

Cateodata se intampla ca hotii sa fie si poeti; ei atunci isi fac
cantecul dupa plac si il raspandesc in tara prin gurile lautarilor.
Ion Petrariul din tinutul Neamtului a compus insusi balada lui cu
catva timp inainte de a muri:

Cine trece lunca mare?

Ion Petrariul calare,

Cu celmaua despre soare

Cu trei randuri de pistoale etc.

La anul 1834, o brisca inhamata cu trei cai venea dinspre Siret
catre padurea Strungii, in brisca se vedea un om carunt, dezbracat
de surtuc si, cu toate acestea, aburit de caldura atmosferei; el era
maiorul Bacinschi.

Maiorul Bacinschi a fost un tip in societatea noastra, insa un
tip original si placut. Polon de nastere, el fusese de tanar inrolat in
oastea ruseasca, facuse campaniile Frantei si ale Italiei sub comanda lui Suvorov, si la 1834, dupa incheierea pacii intre Turcia si
Rusia, el se aseza la Moldova in calitate de staroste rus.

Cativa ani mai in urma maiorul fu numit seful corpului pompierilor, pe care el il organiza prea bine. Cine nu-si aduce aminte de
maiorul Bacinschi alergand la foc, cand calare pe calul sau roib,
cand calare pe o saca, cand in uniforma, cand in halat, dupa cum
il apuca vremea. Adevarul este ca pompierii nostri faceau minuni
sub directia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant si avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea intr-o limba moldo-
ruso-leseasca de multa originalitate. Nota: bon vivant -  Om de viata (fr) – incheiat nota. Toti il iubeau in societatea lasilor si toti voiau sa-l aiba la petrecerile lor, caci el aducea pretutindene acea veselie placuta, ce izvoraste dintr-o inima buna.

Ajungand in deal la Strunga, maiorul se opri putin, ca sa se
rasufle caii, si privi cu multumire intinsa panorama ce se desfasura
sub ochii lui! Precrasnai! Nota: Minunat, splendid! (rus.) – incheiat nota. zise el dupa obiceiul sau si, lasand brisca pe deal, incepu a cobori singur in vale cu pusca in mana. Pasarile ciripeau in umbra copacilor; cimbrii raspandeau in aer un miros placut, insa soarele era nesuferit; maiorul se puse jos sub un tufar de macies, asteptand ca sa vie trasura. Deodata tufarul se deschise si dete drumul la vreo 12 indivizi, care inconjurara pe vechiul militar. Domnule! ii zise unul din ei, nu cumva se intampla sa ai vreo
punga de prisos?

Sto? intreba maiorul.

A! esti rus? No davai rubla, capitane!

Maiorul intelese si scoase din buzunar vro cativa sorcoveti.

Parca ai si un ceasornic? observa hotul adu-l incoace Nu-i vrun lucru o ceapa al meu e mai boieresc. Hotul scoase din san un breguet de aur

Vrei sa schimbi cu mine? intreba maiorul.

Hotii incepura a rade, iar capitanul lor zise:

Esti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iasi ai scapat de foc casa unui neam al meu din Pacurari. Na-ti o carboava de drum.

Dar cine esti d-ta?

Eu sunt Ion Petrariul!

A precrasnail D-ta hot, dar om cinstit.

Banda aceasta de hoti fu prinsa peste cateva luni. Unul din ei
primi sa devie calau pentru ca sa scape de moarte, insa el era tigan!

Romanul se face hot, se face ispravnic, se face judecator, dar
calau niciodata.

*

POEZIA POPORALA

I.

Datinile, povestile, muzica si poezia sunt arhivele popoarelor.
Cu ele se poate oricand reconstitui trecutul intunecat.

Din studiul lor ne vom lamuri despre originea limbii noastre, de
nasterea nationalitatii romane, de plecarile naturii cu care este
inzestrat poporul, si de luptele ce le-au sustinut coloniile romane
pan’ a nu se preface in locuitorii de astazi ai vechii Dacii.

intre diferitele neamuri raspandite pe malurile Dunarii, nici unul
nu are, ca neamul romanesc, o poezie poporala atat de originala,
atat de variata, atat de frumoasa si atat de strans unita cu suvenirele antichitatii.

Nascut din sange meridional, stramutat de sub un soare fierbinte
intr-o tara noua, neamul roman a pastrat o inchipuire fecunda, vie,
gratioasa, o agerime de spirit, care se traduce in mii de cugetari
fine si intelepte, o simtire adanca de dragoste pentru natura si o
limba armonioasa, care exprima cu gingasie si totodata cu energie
toate aspirarile sufletului, toate iscodirile mintii.

Sa luam de exemplu aceste versuri dintr-o balada:

Viata omului
Floarea campului!
Cate flori p-acest pamant
Toate se duc la mormant;

insa floarea lacului
Sta la usa raiului
De judeca florile
Ce.-au facut miroasele!

Mult am cerceta in literaturile cele mai inaintate si in operele
poetilor celor mai eminenti, fara a gasi o idee atat de minunata si
asa de frumos zisa. O asemenea idee este rezumatul cumintiei
omenesti, relevarea simtului de nemurire, exprimat prin glasul
poporului. Vox populi, vox dei! Nota: Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu (lat.) – incheiat nota.

II.

Poezia poporala este intaia faza a civilizatiei unui neam ce se
trezeste la lumina vietii, iar cand acest neam cade din vechea sa
civilizatie, poezia poporala devine paladium al limbii si al obiceiurilor stramosesti. Pentru noi ea este si o faza si un paladium. Nota: Paladiu — ocrotire, chezasie – incheiat nota.

De vom deschide pe Virgil si pe Ovid, ne vom gasi, pot zice,
acasa la noi. Virgil, istoricul didactic si poetic al vietii agricole,
autorul Georgicelor, descrie insasi viata campeneasca a romanilor
de astazi. Ovid este izvorul credintelor mitologice ce sunt raspandite
intre noi prin povesti si traditii, in ele gasim, ca si in gura poporului nostru, fete si flacai schimbati in brazi, in pauni, in dafini,
dobitoace care graiesc, pasari maiestre etc., etc.

Pe langa acesti doi creatori de poezie antica s-a adaugit un al
treilea poet, pastorul campiilor si al muntilor nostri, care a produs
cea mai frumoasa epopee pastoreasca din lume: Miorita, insusi Virgil si Ovid s-ar fi mandrit, cu drept cuvant, daca ar fi compus aceasta
minune poetica.

III.

Poporul e un mare neolog, cand ii face trebuinta; el rastoarna
sistemele invatatilor, cand ele nu sunt intemeiate pe logica, si isi
formeaza o limba curata, expresiva, armonioasa, caci ii place armonia. El cata a cuprinde in putine cuvinte o lume de idei, fiind vorba
lunga saracia omului, adica saracia gandului; prin urmare, tocmai
in forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba
latina.

Poporul imparte poeziile sale in cantece batranesti, in cantece de
frunza, in doine si hore.

Cele mai multe balade ce le avem dateaza de la secolii XVI, XVII
si XVIII, precum: Toma Alimos, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc.

Societatea de pe atuncea era razboinica: toti oamenii erau
inarmati si in picioare, toate ideile pornite spre lupta cu dusmanii
tarii. Principatele noastre de-abia stiau ca au tractate cu tarile vecine: lovirile erau zilnice cand cu lesii, cand cu ungurii, cand cu
tatarii, cand cu turcii si, ce e mai trist, cand chiar cu romanii!

Araturile se faceau cu o mana pe coarnele plugului si cu una pe
pala, caci tatarul sta la panda in marginea tarii. Cand tatarul prada
in tara, romanul gasea cu drept sa-si intoarca paguba cu dobanda;
asa el era mai mult prin Bugeac decat pe-acasa.

Cantecele batranesti adeveresc cronicile, insa cantecele au un
ce care te misca pana-n suflet; nu poti sta in neuimire, cand auzi
pre Gruia Grozovan zicand:

Alei! tu, Ghirai batran,
Lasa cel hamger la san
Ca eu sunt pui de roman
Si nu-mi pasa de pagan!

Nu poti sa nu admiri calul lui Codrean, care cand fugea: vaile se
limpezea!

Nu poti sa stai nesimtitor in auzul armoniei limbii poporului,
cand Toma Alimos zice murgului sau:

Asterne-te drumului
Ca si iarba campului
La suflarea vantului!

Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde romanul intra
in doi ca in doisprezece si unde hanul tatarilor trimitea jaloba
catre domnii Moldovei, cu rugamintea ca sa porunceasca Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, cand se intorceau cu
prada din Tara Leseasca]

insa roata norocului se intoarce! Starea Principatelor se schimba;
neatarnarea lor piere; poporul sufera, vitejia lui amorteste si trece
de la gloate la cete, de la cete la indivizi, si prin urmare baladele
stramosesti sunt inlocuite prin cantece de frunza, cantece hotesti.

IV.

Poezia poporala este nu numai expresia cea mai vie a caracterului national, dar ea arunca si o lumina asupra comertului din timpurile trecute:

Maiculita tot ma-ntreaba,
Care munca mi-i mai draga?
Un cal bun de calarie
Si arme de Venetie.

Nici Miron, nici Neculce, nici Ureche in cronicile lor nu pomenesc de comertul venetianilor si al genovezilor cu tarile noastre;
insa cantecul poporal indeplineste acea lacuna cu doua cuvinte.

El asemenea arata dragostea nemarginita a romanului pentru
frumusetile naturii, ca o mostenire virgiliana:

Primavara, muma noastra,
Ia zapada de pe coasta,

Iarba verde sa mai creasca,
Sufletu-mi sa-mi racoreasca;
Sa-mi aud cerul tunand,
Sa mai vad turme pascand! etc.

Este dar de nevoie a mai analiza simtirea exprimata in aceste
randuri si poetica lor frumusete?

Este oare vreo introducere mai minunata in literatura moderna,
un tablou mai homeric decat aceasta strofa care incepe un vechi
cantec haiducesc?

Sub poale de codru verde
O zare de foc se vede,
Si-mprejurul focului
Stau haiducii codrului! etc.

Este mai simpla, mai colorata, mai frumoasa descriere decat
aceasta din Balada Badiului?

Pe luciul Dunarii,
La scursurile Garlei,
La cotitura marii
Ion, mari, ca mi-si venea
Un caic lung, sinuit,
Pe dinauntru poleit,
Cu postav verde-nvelit,
Si-n caic sedea lungit
Taietorul francilor,
Macelarul turcilor! etc.

Poezia poporala se mai deosebeste si prin o cunostinta psihologica, care denota spiritul observator al poporului.

De voieste sa arate cochetaria femeiasca, cantecul zice:

Puica trece si zambeste

Si-a ma zari nu voieste etc.

in balada Paunasul codrului, femeia privind lupta pe moarte a
doi voinici, care o iubesc, zice cu mandrie:

Din doi care-a birui
Eu cu dansul m-oi iubi,
Barbatel voios mi-a fi etc.

La notitele pretioase despre relatiile (referintele) noastre politice
si comerciale, poezia poporala mai adauga o larga prescriere de
starea morala, de obiceiurile vietii intime si de organizarea sociala
a Principatelor: prin urmare, poezia poporala trebuie sa fie obiectul
studiilor noastre serioase, daca vrem sa aflam cine am fost si cine
suntem.

Albia literaturii noastre e atat de ingusta, ca, de as zice ca mai
nici o scriere noua nu poseda conditiile unei scrieri nemuritoare, as
zice un adevar suparator pentru tagma literatilor, si adevarul, de
cand lumea, umbla cu capul spart, insa marturisesc ca, privind
babilonia limbistica din zilele noastre, ma ingrijesc pentru viitorul
nostru literar si ma mangai numai cu credinta ca acest viitor isi va
gasi loc de scapare in poezia poporala!

imi inchipuiesc ca sunt un strain sosit in Moldova sau in Valahia, cu dorinta de a studia istoria, datinile, natura si geniul neamului romanesc. Cumpar o biblioteca intreaga de carti scrise in felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistica etc.

Deschid o carte istorica, si vad in ea nume, date, pomeniri de
razboaie, insa nici o idee de miscarea sociala, de instituturi, de
gradul civilizatiei diferitelor epoci. Nemultumit, ma duc sa vizitez monumentele, doar voi descoperi un vestigiu din lumea trecuta;
monumentele lipsesc! Ma intorc deci la limba si la literatura de
astazi! Aicea ma cuprind fiori de gheata!

Gramaticile imi par niste seci disertatiuni de limbistica latina,
franceza, italiana insa nu adevarate gramatici romanesti.

Cercetez literatura si dau de o amestecatura indigesta de limbile neolatine, de o suma de idei luate fara nici un sistem de la
straini, si prin urmare nu-i gasesc nici un caracter original.

Unde este dar romanismul? Unde sa-l caut, pentru ca sa-mi fac
o idee exacta de geniul roman?

Din intamplare ma primblu intr-o zi intr-un iarmaroc si deodata
ma cred in alta lume. Vad oameni si haine ce nu vazusem in orase;
aud o limba armonioasa, pitoreasca si cu totul straina de jargonul
cartilor. De unde eram la indoiala daca romanii sunt o natie sau o
colonie cosmopolita moderna, un soi de Algerie franco-italiano-
greceasca, incep a intrevedea adevarul.

Iata un om cu fizionomia vesela. El intra intr-o coliba de frunze,
scoate de sub suman un instrument ce-i zice lauta, si se pune a
canta. Multime de oameni se indeasa imprejurul lui si il asculta cu
dragoste, caci el zice balade stramosesti!

Ochii-mi se deschid; o nationalitate intreaga se dezvaluie in
graiul, in hainele, in tipul antic, in cantecele acelor oameni.

Lautarul canta:

Pe campul Tinechiei,
Pe zorele campiei,
Rasarit-au florile
Odata cu zorile?
N-au rasarit florile,
Si-a scos badea oile
De-au umplut vaile etc.

si dinaintea mea se desfasoara un tablou care ma incanta; mai pe
urma lautarul, vrand sa ma aduca in extaz, incepe balada Mioritei:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gura de rai
Iata vin in cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobanei etc.

Si cand el sfarseste, toata nedumerirea s-a sters din minte-mi;
raman convins de nationalitatea romana, de geniul roman, de
adevarata literatura romana.

inteleg dragostea romanului pentru tara lui; il inteleg de ce zice el:

in neagra strainatate
Dorul m-apuca de spate.

inteleg puterea legaturilor de familie, cand el suspina in modul
cel mai poetic:

Bate vantul printre brazi
Si-mi aduce dor de frati;
Bate vantul printre flori,
imi da dor de la surori;
Bate vantul printre munti,
imi da dor de la parinti etc.

Iata poezie! iata adevarata literatura, de care se pot mandri
romanii!

Fie forma versurilor uneori defectuoasa, ele imi par mie poleite
cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasa, dar cantecul ei
este din rai!

*

PALATUL LUI DUCA-VODA

mai 1842

Amice, iti scriu dintr-o ruina care odinioara a fost palat domnesc: de pe o inaltime unde odinioara vegheau cete de ostasi viteji,
tinand ochii in calea tatarilor, si unde astazi se ingrasa dormind
cativa calugari in compania buhnelor. Am venit sa vizitez palatul
lui Duca-voda in Cetatuie, si iata ce-am gasit:

Acest fost palat, ridicat spre partea zidului din fata cu Iasii, este
intreg de piatra, cu bolti de caramida. El nu intruneste proportiile
arhitecturale care dau unei cladiri aspectul de monument, dar
poseda un ce misterios, care spune multe imaginatiei. Ferestrele,
prea mici, sunt imprastiate fara nici o simetrie pe fatada lui, insa
pe timpul luptelor, atunci cand romanul era totdeauna cu zilele in
mana, locuintele aveau nevoie mai mult de metereze decat de ferestre jargi.

inaltimea lui e ca de doua randuri, dar numai unul, adica cel
de sus, apare ochilor, caci partea mijlocie cuprinde tainite intunecoase, iar sub acestea vin beciuri sapate in pamant. O scara de vreo
12 lespezi, stramta si lipita de peretele dinafara al palatului, duce
pe un balcon mic, sub care se deschide usa beciurilor.

Pe acest balcon de piatra o alta usa, rotunda, ingusta si scurta,
da pas in o tinda boltita, pardosita cu caramizi exagonale si luminata prin o fereastra din fund. in dreapta si in stanga tindei, doua
usi dau intrare in doua mici apartamenturi; cel din stanga cuprinde o sala destul de mare cu trei ferestre spre ograda, boltita si
pardosita cu caramizi, in unghiul de-a stanga, cum intri, se vede
locul unei sobe ce s-a darmat. Acea sala servea pentru primiri si
sfaturi; ea comunica cu o camera luminata prin doua ferestre, tot
dinspre ograda, asemenea boltita si pardosita cu lespezi de caramida.

in unghiul din fund, in dreapta, se vede o usa mica ce se crede ca
ar fi comunicat prin o scaricica sapata in zid cu tainitele de dedesubt.

Celalalt apartament, din dreapta tindei, se compune iarasi din
doua camere, insa mai mici. Cea dintai are doua ferestre spre ograda,
bolta si pardoseala de caramizi, in unghiul de-a dreapta usii se
gaseste inca o soba, ce seamana cu vetrele taranesti, desi mai bine
lucrata, mai eleganta si mai ridicata. A doua camera, numita odaia
lui voda, primeste lumina din partea orasului Iasii. Pe pereti apar
niste flori rosii zugravite cu putina arta; insa aceste vestigiuri arata
ca apartamentele au fost acoperite cu frescuri, peste care s-a latit
mai in urma varul vandalismului calugaresc.

in unghiul din fund, in dreapta camerei din fund, este o usa
foarte ingusta si scurta care se deschide in zidul dinspre ograda. O
scaricica sapata in acel zid, si luminata numai prin o ferestruica
rotunda, duce in o camera numita iatacul doamnei, si care se gaseste
sub odaia lui voda. Acea camera misterioasa, boltita cu piatra, putin
ridicata si luminata prin doua metereze, are in fund un soi de
scobire in zid, ce servea de vatra. Ferestrele ei privesc in partea
Prutului.

Asadar, randul de sus al palatului se compune din cinci camere,
dintre care una tainica si subasezata.

Intrarea in beciuri este pe din fata, adica din partea ograzii. Ele
sunt sapate in pamant, boltite si zidite de-a curmezisul palatului,
in numar de cinci sau sase, dar nu au nimic remarcabil.

Iar intrarea in tainite se gaseste in peretele palatului care priveste
spre oras. O usa mica, rotunda si ridicata de la pamant ca de vreo
doi coti, duce intr-un fel de tinda ingusta, in al carei fund se deschide o vizunie ce are multa asemanare cu un cuptor de pitarie;
nivelul ei e mai ridicat decat acel al tindei, in stanga se vede o
camera boltita, tupilata, intunecoasa, in al carei colt, de-a stanga,
se arata o gaura prin care de-abia incape omul, pentru ca sa intre
in o alta camera, asemenea intocmai ca cea dintai. Amandoua
sunt zidite pe aceeasi linie cu iatacul doamnei.

Care a fost menirea acestor tainite? Las aceasta intrebare pe
seama arheologilor; eu constat numai ca boltile sunt lucrate cu
multa maiestrie, ca forma ferestrelor este rotunda si ca arhitectura
palatului, desi straina regulilor arhitecturale, are un sigil de originalitate si poate sa ne faca a intrevedea in trecut soiul locuintelor
adoptate de stramosi pe timpul periculos in care traiau.

in pervazurile usii balconului se cunosc inca bortile scobite in
zid pentru capetele drugului ce servea a intari usa pe dinauntru,
cand era inchisa noaptea; obicei care s-a pastrat pana astazi in
casele taranesti.

in odaia lui voda, la ambele colturi, in partea ferestrei, sunt doi
stalpisori de piatra, putin ridicati, care tineau loc de picioare pentru un pat. Asemene se obisnuieste si la tarani, cu deosebire numai
ca stalpii sunt de lemn.

Din dosul palatului se gaseste o cismea seaca, facuta in zidul ce
inconjoara Cetatuia.

Poarta Cetatuiei se deschide in partea zidului ce cata spre dealul
Pietrariei. O clopotnita se inalta pe dansa, insa nu are nimic mai
insemnat decat toate celelalte clopotnite de pe la manastiri, in
fruntea portii, pe dinafara, este sapata in piatra stema tarii: cap de
zimbru, purtand o coroana pe coarne, si intre coarne o stea; in
dreapta un soare, in stanga o luna, dedesubt o cruce si primprejur
o inscriptie inca bine pastrata. Grabeasca-se arheologii sa o copieze, caci timpul macina.

in stanga portii se insira niste case mari cu doua randuri, ce par
a fi mai moderne; iar de acestea se tin un rand de case vechi, care
au o sala lungareata de o frumoasa arhitectura. Proportiile sunt
bine chibzuite, iar mai cu seama boltile, de stil gotic, sunt demne
de admirat. Sub ea, se afla pivnite lungi, largi si trainice.

in dreapta portii, langa zidul Cetatuiei, dinspre Prut, este o zidire de forma rotunda, a carei bolta este o adevarata minune de
eleganta si de maiestrie. Lumina o primeste pe deasupra ca domnul Panteonului. Ce pacat ca acel mic cap-d’opera de arhitectura servea,
precum se spune, de bucatarie!

Biserica se ridica mai in mijlocul ograzii. Ea seamana cu Biserica Goliei din Iasi. Pe zidul dinlauntru, deasupra usii, sunt zugravite
portreturile lui Duca-voda si al familiei sale. Domnul tine in mana
dreapta planul bisericii.

N.B. — Se zice ca o parte din dealul Cetatuiei s-ar fi darmat —
nu stiu cand si ca in acea darmare ar fi disparut si un palat cu
doua randuri (?)

Pe zidul Cetatuiei este un foisor luminat cu trei ferestre mari,
din care turistul se bucura de o minunata panorama. Langa acel
foisor se deschide in zid o portita ce da drumul afara din Cetatuie
Cate scene romantice s-ar putea cladi pe acel foisor si acea portita
misterioasa!

*

PIATRA TEIULUI

(Legenda)

Fragment dintr-o calatorie in Muntii Moldovei

Multi dintre compatriotii nostri s-au dus, se duc si se vor mai
duce poate in strainatate. Calatoria e un lucru frumos si bun, care
ne dezvaluie, cu mult mai bine decat cartile, viata intima a
civilizatiilor. Putini sunt care sa nu fi masurat geometriceste lungimea Praterului, de la cea din urma casa de pe Jägerzeile pana la
rotonda; Nota: Prater - Bulevard principal in Viena – incheiat nota. care, oricat de incapatanat le-ar fi fost tactul lor muzical,
sa nu fi simtit fara voie piciorul lor drept batand masura, pe cand
ascultau pe Wasser-glaus, pe o frumoasa luna plina, unul din acele
dulci valsuri ale lui Lanner ori Strauss, care leagana intr-o usoara
somnie batrana si molatica Viena.

Foarte multi dintre tinerii nostri, intorsi la caminul parintesc,
vorbesc despre intamplarile pe care Italia le-a semanat in calea lor,
si amintirile acestea sunt ca o palida rasfrangere a parfumului frumosului ei soare. Care dintre noi n-are la indemana o anecdota
auzita la Paris, o aventura la Viena, o lovitura de stilet la Venetia,
un ceas de dragoste la Florenta si o plimbare in golful Neapolului,
in voia unei vele latine, care se leagana capricios la lumina miilor
de facle ale voluptoasei cetati scanteind ca stelele atarnate de bolta cereasca, electrizat de o mandra napolitana cu iubirea arzatoare
ca un siroco din tara ei, cu ochii aruncand flacari, adese tot asa de
grozave ca ale Vezuviului. Apoi un drum printre sfaramaturile si
bucatile imprastiate ale columnelor de marmura, ale fantanilor secate
si ale arcurilor de triumf din intristata Roma! Cine nu si-a muiat
mana, plecat pe marginea luntrei, in limpedea unda a frumosului
Leman, cel cu contururi gingase ca gatul unei lebede, cu vile racoroase si vesele pe tarmurile-i fericite, al acelui frumos Leman
care slujeste de oglinda Muntelui Alb, ca unei batrane cochete,
mare si poetic prin el insusi, si mai mare de cand, in entuziasmu-i
de poet, Voltaire zicea: „Lacul meu e intaiul!” Cine n-a trecut printre insemnarile-i de calatorie efectul soarelui in cascada de la
Giessbach, cine n-a admirat si n-a descris un asfintit de soare pe
Rhighi, cine n-a simtit nimicnicia omului in fata uriasilor Alpi cu
piscuri de nea, cu braul de verdeata intunecoasa, ca un simbol de
nelamurit? Nota: Leman - Lac in Elvetia, pe malul caruia se afla orasul Geneva – incheiat nota.

Mai mult, noi, oameni fericiti, abia rasariti la fata pamantului,
ne-am dus sa ne plimbam trandavia ori nefericirile pana si prin
padurile feciorelnice ale Lumii Noua; si dupa ce am strabatut o
parte a lumii, dupa se am gramadit atatea nume de orase si atatea
pozitii geografice, numai tara noastra nu ne-o cunoastem, tara
noastra, care, dupa gazeta zilei, ar fi masurand 500 de mile patrate.
De ce oare? Ca moldovan ce ma aflu si pentru amorul meu propriu,
n-as vrea sa fiu si eu cuprins in dezlegarea problemei puse

S-ar putea oare sa fie cineva asa de nedrept si sa spuie ori sa
creada ca Moldova ar fi un tinut de stepa, in care soarele se trudeste
in zari fara sfarsit, in care verdeata slaba si palita te intristeaza?
Nu, Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, intunecoase,
campenesti, imbogatite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelamurit de suava melancolie, ca parfumul unei flori delicate.
Are un nu stiu ce primitiv in pretentia colinelor ei, care te fac sa-ti
uiti viata cu necazurile-i de fiecare clipa si te adorm intr-o blanda
si muta admirare .Visare a sufletului, care-ti adoarme durerea sub
un val de uitare, gasesti pe costisele-i singuratice, in fanaturile-i
deserte, in padurile acelea care nu canta decat pentru ele; din toate
izvoraste parca o cantare sublima de pareri de rau si de resemnare,
de amara mila, apoi de zambet si mai amar inca! in tacerea campiilor
ei simtesti poezia unui bocet, apoi lacrimile intristate si necontenite ale aceluia care singur se plange de sine; parca vezi pe un om
care moare si-si intoarce ochii topiti catre soarele vesel pentru altii, dar palid si fara raze pentru dansul. Parca vezi in icoanele ce te
inconjoara stingerea tineretii, melancolia unei luciri slabe pe un
lac linistit. Staruieste in natura aceasta singuratica o simtire adanca
de descurajare, o vesnica vorbire cu sine insasi a unei pareri de rau,
a unei dureri, apoi o privire sfioasa, in ceata zarii, catre viitor!
Simtesti parca in bocetul inabusit si fara contenire zvacniri de
nadejde, prapastii de indoiala, melodioase canturi de slava, o poezie fara nume, care te patrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care
n-ar putea fi talmacita in nici o limba oemeneasca — ceea ce marele
poet a numit ‚Voci interioare”, sfatuind intre ele, vorbindu-si o limba
necunoscuta, fata de care limba noastra omeneasca nu-i decat o
palida copie.

Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt farmecul
calatoriilor in Elvetia, de pilda, unde sunt? Nu lipsesc nici acestea:
sapa urmele raspandite ici-colo si o sa ai a scutura pulberea de pe
vreo cetate romana; o sa gasesti sageata unui arc dacic, ori franturile
unei sabii a lui Traian, un turn, un pod, cateva lespezi cu vechile
lor inscriptii latine, singurele anale pe care ni le-au lasat vremurile
de odinioara; amintiri mari si simple, ca si natura care le-nconjoara, tacute, cu gandirea grava, singuratice si imprastiate in furtuna tulburarilor care au framantat biata noastra patrie. Vei gasi locuri sfintite de oasele strabunilor ori de vitejiile lor. Fa-ti un drum din gandurile tale, ori arunca in trecere o privire de admiratie inlacrimata spre Neamt, lasa alta lacrima in locul acela cu nume poetic care se cheama Valea Alba, pe unde ratacesc umbrele
razboinicilor lui Stefan!

Ce-mi pasa mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia,
de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din strainatate, de
fantomele voastre nemtesti, de comediile voastre imitate si de povestirile voastre traduse si adaptatei Zugraviti-mi, mai curand, o
icoana din tara, povestiti-mi o scena de la noi, piparata ori plina de
poezie, o mica scena improvizata, caci bunul si raul, simplul si
emfaticul, adevarul si ridicolul se intalnesc la fiecare pas. O sa gasiti in nevinovatele credinte populare oricata fantezie voiti, iar in
naravurile amestecate ale claselor de sus, stofa destula. Si in loc
sa-mi plimbati prin Iasi un personaj de-al lui Balzac, care s-ar ineca
in glodul de la noi, dati mai bine eroului vostru o giubea larga, un
anteriu din vremurile cele vechi si bune, in vorbire o laudarosie
naiva, in felul de a se purta o asprime fireasca, si puneti in juru-i
viata orientala alcatuita din despotism casnic si din trai patriarhal.
Apoi pe un divan, ori in caruta de posta, ori in radvan, daca-i da
mana, faceti-l pe acest moldovan sa lucreze, faceti-l sa se miste
prin tara lui. Imitatia necugetata ne strica mintea si inima, si incet-
incet va ruina si patriotismul - daca este patriotism! Imitatia, care
ne face sa dispretuim ce e national si pamantul nostru, ne incarca
creierul de idei cu neputinta de pus in legatura cu lucrurile vietii
zilnice.

Daca din intamplare ar cadea la Iasi o brosura tiparita la Paris,
ori chiar la Cernauti, intitulata: Un drum prin Moldova, Calatorie in
Moldova, Schita ori altceva, in care autorul ar spune cam acestea
intr-o fraza lunga si sforaitoare: „intr-un tinut nestiut al Europei,
ori necunoscut bine, am gasit un popor bun si naiv inca, poetic in
traditiile lui de obarsie, poetic chiar in salbatica nestiinta, un popor
cu bun-simt, din care ai putea sa faci tot ce vrei, impresionabil,
locuind o tara pe care destinul a infrumusetat-o si a imbogatit-o; e o
comoara mareata de tablouri noua acest popor, aceasta tara in care
oamenii sunt azi ca si-n ziua in care natura a sfarmat tiparul in
care i-a creat, aceasta tara cu impestritarea raselor ei deosebite, cu
dialectele ei, cu imbracamintea si obiceiurile ei” - atunci, ca
desteptati dintr-un vis, am gasi si tara noastra vrednica de ceva!

Eu, cel care vorbesc acum si critic, si eu multa vreme am petrecut,
nu criticand aceasta biata tara, dar necunoscand-o. Cateodata cugetam privind cu ocheanul in zari de pe dealul Copoului: „As vrea sa
fiu langa stanca aceea uriasa, inrosita de cele din urma luciri ale
soarelui, pe care o vad in departari atarnand parca din cer”, dar n-aveam decat o dorinta nedeslusita, asa cum iti vine cateodata in
mijlocul leneviei care tese viata noastra ieseana, si care-i face
farmecul.

II.

Si iata ca intr-o zi las din nevoie zgomotele nedeslusite ale
orasului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfasurandu-si
stralucirea, glodul, gunoaiele si luxul, jidovii murdari si pretentiile
ridicole si, parasind rohatca si indreptand din surghiunul meu un
ramas bun acestui targ, pe care-l iubesc si-l urasc, vazand cum se
sterge in zare cea din urma clopotnita, incercam o simtire ciudata,
nu de parere de rau, nu de placere, dar si de una si de alta, amestecate cu curiozitatea si cu ravna fantastica de a merge inainte si in
acelasi timp dorind sa stiu si ce fac prietenii mei cei buni; Nota: Rohatca — bariera la marginea unui oras – incheiat nota. adica
mai curand dorind sa fiu de fata nevazut la viata aceea de linistita
tulburare, sa bag de seama la toate miscarile acelei vieti de mici
nimicuri, de prefacatorii marunte, de mici cancanuri si vorbe rele,
de taine marunte, care se soptesc la ureche si pe care targul intreg
le stie, de toate lucrurile mici care alcatuiesc temeiurile indeletnicirilor si placerilor capitalei noastre.

Si-ntr-adevar ca nimic din toate acestea nu gaseam in dacul
spatos care sta calare ca o stana pe calul lui; numai bratele i le
vedeam miscandu-se, iar tipatu-i salbatic nu semana deloc cu glasurile elegantilor nostri.

Va rog sa ma iertati deocamdata de toate cugetarile, observatiile
si tablourile, caci si-asa mi-i destul de greu sa-mi pastrez cumpana
in gingasa caruta in care ma aflu. La fiecare hop stau gata sa
calatoresc in aer; e foarte placut. Pana la Piatra surugiul m-a
rasturnat numai de doua ori. Am facut adanci studii mineralogice
si nemarginit progres in psihologia oamenilor.

4 septembrie. Am venit foarte repede, si-i de mirare cand te gandesti la caii care fac slujba. lata-ma la Piatra, ori mai curand
deasupra Pietrei. Iata cele dintai casute care stau atarnate pitoresc
pe coastele Chetricicai, ca niste capre. Opreste, dacule, nu stii tu
ca adierea aceasta de viata care sufla de la munte a uscat lacrimile
copilariei mele, a dezmierdat visurile mele de tanar si ma gaseste
iar, dupa lunga despartire, tanar imbatranit, cu fruntea brazdata,
cu inima sfaramata, dezamagit! Cat de repede trec zilele iluziilor!
Cat de frumoase erau visurile mele si gingase, ca si tresaririle acelea usoare pe care le starnea piatra mea pe undele Ronului! Lasa-
ma sa rasuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cat de bine imi umpli
pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Sufla, haide, joaca-
te in parul meu, racoreste-mi fruntea infierbantata. Te salut ca pe
un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a
zilelor frumoase, care a venit sa-mi zambeasca! E multa, multa
vreme de cand nu ne-am vazut!

7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistrita. Am fugit din
groapa aceasta rau mirositoare care se cheama Piatra. Sa rasuflam
aici. Da, Bistrita limpede si mareata vine si-si sfarma valurile de
stalpii podului, aducand cu ea aerul racoros al muntilor. Soarele in
asfintit se joaca cu undele. Iata-l cum le suceste ca pe niste solzi,
iata-l intr-un snop de raze lasandu-se la vale, si de cate ori valul
bate tarmul, parca ramane o raza la mal. intre muntii care o strang,
apa luneca sub o pluta usoara, pe care o carmuieste un copil,
repetandu-si refrenul, modulat, ca si plangerea pitulicii, enigma
dureroasa de indoiala si de nadejde, de prelunga tristete, bland,
taraganat, pe care munteanul il suiera de cand incepe sa rosteasca
cuvantul de mama! intunecata si imbracata cu brazi batrani, cu
coastele brazdate de rapi, care se prefac la topirea zapezilor in
suvoaie manioase, rostogolindu-se cu tunete, si trezind in fuga lor
nebuna ecourile, se prelungeste la stanga lantul Cernegurei, numita asa fel in limba figurata a tarii pentru ca culmea ei cea mai
inalta sta aproape totdeauna invaluita de aburi; din dreapta, intre
Cozla si Chetricica, care par doua straji puse de paza orasului inca din copilaria lumii, se desfasoara Piatra, incet-incet zgomotele tac;
numai clopotele undelor, pe care vantul intarit le bate de tarm, se
mai aud si vuietele necunoscute ce strabat noaptea si infioara pe
ciobanii care se cheama si-si raspund de pe munti.

Itinerar. Piatra, care a rapit Neamtului prerogativa de a fi capitala, desi, prin vechimea lui, acest targ ar avea dreptul intaietatii,
are insemnatate prin comertul ei mai ales. E schela lemnelor de
constructie, care coboara din Carpati pe Bistrita; altfel e urat targ,
neprietenos, murdar, rau cladit si plin de ovrei. Pentru un om obisnuit
cu capitala, care n-ar avea ce face in Iasi, o sedere de doua-trei zile
aici nu-i displacuta. Strainii cu vaza sunt foarte bine primiti,
sarbatoriti si, ciudat lucru, cinstiti. Femeilor din Piatra le-a mers
vestea pentru frumusetea lor. Se pare ca clima e prielnica dezvaluirii
ei. Altfel, cu adevarat petreci numai in casa domnului prefect si a
presedintelui tribunalului judiciar. Aici te gasesti ca intre cunoscuti
si asta-ti face placere, caci la urma urmei te plictisesti sa tot razi de
ridicolele femeilor, de imbracamintea lor de bal mascat, de pornirea lor in a maimutari modele si traiul in mare si de obiceiul ce-l au
de a rade de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie,
prea placute de descris. - in Piatra grozav tin oamenii la eticheta. -
Curiozitati: Podul de pe Bistrita, proprietatea domnului general
Lascescu. - Plimbare mareata. - Clopotnita si biserica sfantului Ion,
zidite de Stefan, proteul popular al gloriei nationale. - Partide de
placere la manastirea Bistrita, unde se vede mormantul ctitorului
ei Alexandru cel Bun. Cand ma aflam in Piatra, nu se vorbea inca
de planul de a intemeia o fabrica de hartie. Dorim domnului Asachi,
pe care n-am cinstea sa-l cunosc, izbanda pentru aceasta patriotica
opera.

Poezie. Desi pana azi Piatra nu s-a prea deosebit in frumoasele
arte, o zicatoare veche a tinutului place strainilor:

Bistrita, apa dulce,
Care bea nu se mai duce.

Avem de-a face cu poezie primitiva, in care nu ma pricep. Si intr-
adevar, nu stiu daca inraurirea apei ori primirea ce ti se face te
leaga de Piatra. Piatra trebuie sa ramaie in amintirile mele, caci
aici am vazut din nou, am atins si am simtit muntii.

11 septembrie. Aici intram in inima muntelui. La stanga nu se
vad decat coastele acoperite de brazi, si piscuri ascutite, cele de
mai multe ori ascunse in nouri. La dreapta, pe tarm, unde e asternut
drumul, muntele se abate catre miazazi si lasa sloboda cate-o bucata
de pamant zbarcit, unde plugarul isi samana papusoiul, inul si
canepa, singura bogatie a acestor tinuturi. La jumatate de leghe de
Piatra, muntii se largesc deodata si alcatuiesc o trecatoare pitoreasca,
unde se vede faimoasa manastire Bistrita, care slujeste de hagialac
si de petrecere pasnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de manastire,
cele doua lanturi de munti se apropie incet-incet si nu lasa langa
locul numit Viisoara decat o trecatoare stramta, plina de stanci
uriase, prin care Bistrita isi face loc vuind inabusit. Aici avem de
ales doua drumuri: unul, trecand Bistrita. La stanga sta un monument vesnic al calatoriei pe care maria-sa domnitorul a facut-o in
munti. Cu aceasta imprejurare, din toate satele pe care le uda Bistrita
au fost scosi oamenii la beilic. Nota: Beilic - munca fara plata, prestata in folosul boierului sau al stapanirii – incheiat nota.

Fara indoiala ca au indurat multe necazuri oamenii, ca fiecare bataie de cazma a fost intovarasita de multe sudalmi, pe care moldovenii le au la indemana cu prisosinta; dar azi, cand necazurile au incetat, cand (ceea ce de cand lumea nu s-a vazut in aceste tinuturi) trasurile si carutele, de bine de rau, pot umbla pe aici, sudalmile au facut loc binecuvantarilor si, mai ales, unui tract spornic. Viisoara e o crasma urata, asezata pe un
damb oblu, la poalele caruia bat valuri fara hodina. ii zic asa,
pentru ca odata un calugar batran de la manastirea Bistritei a sadit
aici un carlig de vita, care a prins radacini si a rodit struguri - lucru
nevazut la Piatra si in munti. Din pricina vremii ori din lipsa de
ingrijire, via s-a uscat, a pierit, insa locului aceluia i-a ramas numele si are sa-i ramaie poate totdeauna.

Cararea de coasta e larga tocmai cat poate pasi calul, incercam
un fel de placere netarmurita, vazandu-ma astfel deasupra prapastiei,
in fundul careia se zbate Bistrita verzie, acoperita de spuma. Ca o
ultima infrumusetare a icoanei, natura, cu puternicu-i brat, a semanat
la fata apei stanci, care, ca Scylla si Carybda celor vechi, par ca-si
asteapta prada. Nota: Stanci in trecatoarea Mesina (intre Sicilia si Italia) care puneau la grea incercare pe navigatorii din antichitate. Scapati de una dintre stanci, erau in primejdie sa se ciocneasca de cealalta – incheiat nota.

La fiece opintire a calului imi ziceam: un pas gresit
acuma, si ramas bun lumii! ramas bun placerilor, si prietenilor si
petrecerilor, si balurilor iernii, care mi-s asa de dragi, cand muzica
te ameteste, cand te inabusi in saloane, pe cand afara ninge in
fulgi mari si vantul biciuieste geamurile inghetate, cand, ca intr-o
sera, parfumurile ti se urca la cap; ramas bun, in sfarsit, acelor
zambete femeiesti poate indreptate altora, dar n-are a face - ramas
bun observatiilor mele tacute, care, urmand jocul infatisarii celor
mai de seama actori, vin sa-si ia loc langa atatea altele, in portofoliul meu Toate acestea ma vor despagubi poate de truda calatoriei
mele.

Fericire, bucurie, placere nu exista decat prin contrast! Ce pret
as pune oare pe vana fericire pe care pana azi n-o cunosc decat din
nume, daca intr-adevar m-as folosi de ea? Numai durerea cunoaste
bucuria; si cred ca trebuie sa fie tare nesarata o viata de placeri
necontenit innoite. Astfel, dupa tulburarea fara voie care ma cuprinsese trecand pe poteca Viisoarei, rasplata a fost in adevar
mareata. La dreapta, muntii se departeaza din nou si fac loc unui
tapsan udat de cateva suvite de apa si inchis de padure amestecata. La stanga un lant de munti nalt si lung, de pe culmile caruia
se zvarl suvoaie bolovanoase; sub noi, Bistrita mugind intruna
rostogoleste valuri spumoase pe sub podul umblator, leganandu-l;
apoi, zguduita deodata, apare in cotitura unei stanci o pluta, pe
care sta un baietanas cu mana pe carma, in urma caravana care se insira spre poteca, cu calatorii cei mai lenesi ori cei mai fricosi
calari, cu altii tragandu-si calul de capastru si altii, in sfarsit, mai
cu cap, cu cozile cailor in mana, lasandu-se tarati, spre a fi scutiti
de truda urcusului. Ar fi de facut o descriptie intreaga.

Cand am trecut intaia oara prin aceste locuri, era o vreme
cumplita; ai fi zis ca-i haosul; o ploaie cu galeata, glod, ceata de
nu se vedea om pe om; toata natura, azi asa de verde si frumoasa,
nu era atunci decat o panza nelamurita. Se auzeau zgomotand
fioros valurile tulburate ale Bistritei. Vantul suiera prin codri si,
din vreme in vreme, racnetul unui plutas tragand la mal se ridica
deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire salbatica. Ceea ce se
povesteste despre Bistrita in ceasurile-i rele te cutremura: poduri,
case, mori, vite, copaci stravechi, totul rupe si duce; si cand vin
zilele de liniste, tarmurile sunt acoperite de sfaramaturi, de plute,
de stanci uriase, de trupuri zdrobite de plutasi!

Poteca Viisoarei da pe-un plai sterp, presarat cu cativa rari mesteceni si cateva colibe; drumul dosit de o ridicatura da deodata la un
izvor, adapostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane
a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decat ca
sunt poezie de ocazie: intemeietorul, un calugar, pofteste pe drumeti
sa-si potoleasca setea si sa se roage pentru sufletul lui.

De aici drumul urcat la o mare inaltime deasupra Bistritei se
strecoara prin paduri de frasini, care ascund vederea, pana ce deodata se lumineaza la coborasul repede care se cheama Scaricica.

Aici vederea e fara pereche. Poteca e stransa la dreapta de o
coasta repede incununata de un manunchi de copaci, la stanga de
o prapastie oabla, in fundul careia mugesc undele albastrii ale raului,
in fata, muntii, aburind parca, inalta vazduhul si soarele, care razbate
prin bradeturile culmilor, arginteaza spuma valurilor. O poezie nespusa stapaneste privelistea aceasta. Albastrul intunecat al muntilor,
suvoaiele, care salta in arcuri din coastele lor, se desfac cu putere
deasupra unui ses larg si inverzit, linistit si zambitor, cu nenumarate
ogoare de papusoi, care-si leagana spicele in voia vantului usor. O pluta singuratica trece repede; o intovaraseste ecoul care raspunde
cantecului plutasului, in fundul zarii, departe, sprijinita parca pe
varful Chetricicai, scanteiaza pentru cea din urma oara crucea argintata a clopotnitei sfantului Ion, si dincolo, in fata, targul oprit
intai de un piept, desfacut dintr-un brau lung de munti, care se
abat in partea dimpotriva, se intinde pe sesul larg, in fundul caruia
se zaresc cele dintai case ale Pangaratilor, iar mai aproape, dincoace de Bistrita, se vede satul Vaduri. Poteca stramta a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, si numai de putina vreme s-a hotarat stapanirea sa aseze un parmaclac in lungul prapastiei.

inselat de intuneric, un negustor tanar, care se ducea in munti,
plecand tarziu din Piatra, cazu in groapa adanca ce se vede la
marginea drumului si care mananca din zi in zi din poteca; steaua
lui cea buna l-a aparat: a cazut pe moale de sus, de la o inaltime de
zece metri, pe o surpatura proaspata de nisipis.

Faimoase sunt locurile acestea si prin talharii, si-ntr-adevar ca
ar fi greu sa se gaseasca un loc mai potrivit pentru asemenea meserie.

Scaricica isi merita numele pentru iuteala povarnisului, pentru
ingustimea ei si pentru prapastiile care o inconjoara. De putina
vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decat cu
cararea de la Filia care coboara de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparatia asta nu poate da ideea; oricat de repede ar fi Filia, ea totusi ocoleste coastele muntelui, pe cand aici
cararea da de-a dreptul pe un repezis de prund si nisip, care-ti fug
de sub picioare.

Asa incat daca am stiut in adevar ce-i ameteala apoi am
stiut atunci cand suiam Scaricica. De la poalele Scaricicai, udate
de un parau limpede si rece ca gheata, care lasa intre pietre un mal
negru, in care scanteiaza firisoare de argint, incepi a merge fara
nici o truda urmand un drum impotriva cursului Bistritei. Aici iti
iai ramas bun pe o bucata de vreme de la Arva moldoveneasca, care
vine din dreapta, dintr-o stramtoare, ii intorci spatele si intri in
Pangarati, asezat intr-o vale, pe unde curge zgomotand usor paraul
repede care da numele satului.

Pangaratii nu-ti infatiseaza nimic deosebit, afara de manastirea
pitoreasca, asezata pe coasta unui povarnis repede, inconjurata de
frasini batrani, manastirea avea infatisarea unei cetati. Pangaratii
e si intaiul popas, de aici pana la Piatra sunt doua ceasuri bune de
drum.

Aici incepi a te simti cu adevarat in munti. Poteca pitoreasca
incepe sa fie tot mai grea. Muntii se apropie, brazii isi scutura
mireasma rasinoasa, vulturi bat stancile cu aripile lor, si caravana
inainteaza tacuta. Totul se scimba — oamenii, vorba, portul si obiceiurile.

La jumatate de ceas, dupa ce treci de sat, ajungi in fata
Grohotisului, pisc prapastios pe care trebuie sa-l treci, indata ne
coboram de pe cai si incepem un urcus anevoios pe un pamant
fugar, in care picioarele se incurca in glod si pietre. Mai adauga
infatisarea intunecoasa a imprejurimilor, urme de surpari, adancituri
aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui,
dar trebuiesc sase ceasuri incheiate ca sa se poata sui pana in varf
un car cu sase boi, asa incat cei calari se folosesc mai bucuros de
poteca.

III.

Am auzit deseori oameni comparand Carpatii nostri cu muntii
Sviterei, desi cei care spuneau asta n-au vazut niciodata, nici macar
in vis, frumoasa Elvetie. Eu ce sa spun? intr-adevar muntii nostri
sunt frumosi, mareti, aratand mii de vederi pitoresti, dar singuratice, care-ti plac numai daca esti intr-adevar indragostit de asa ceva,
si acoperite de valul acela nebulos de melancolie, care alcatuieste
deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte,
cand stranse si incadrate parca anume, cand desfasurandu-se in
departare cu pasunile lor grase, asa cum natura le-a semanat in
Elvetia. Este si maretie si sublim in culmile care se inalta incununate de brazi intunecosi cu coastele mancate de suvoaie, care acopera vaile de stanci si ruine, dar nu-i maretia Alpilor. in fata acestora ochiul ramane uimit, judecata neputincioasa, in fata muntilor
nostri sufletul se lasa dus de visare: ca-ntr-o elegie fara sfarsit.
Parc-ai vedea mariri cazute, ori suflete ranite de atingerea lumii,
care au incercat dezamagirile vietii.

Am crezut multa vreme ca multi oameni ca drumurile, calatoriile
inveselesc. Astazi cred dimpotriva, ca intiparesc in sufletul nostru
un fel de simtire de nedeslusita si atragatoare tristete, in trasura,
plecat putin pe-un cot, imi place sa-mi atintesc ochii in zari. in
miscarea regulata, toate amintirile imi vin una cate una. Ma cufund
in trecut si visez la zilele duse. Toate micile intamplari care alcatuiesc
viata unui om se desfasoara domol. E un farmec viata aceasta de
oboseli si de lene, de miscare si de somn, care invedereaza sistemul
lui Xavier de Maistre, in care trupul nu-l simtesti decat dupa cateva
zguduituri mai tari ale carutei, in care omul bland leganat inghite
aerul cu placere si-si deschide sufletul impresiilor pe care i le starnesc
icoanele ce se perinda; Nota: Xavier de Maistre scriitor francez (1763-l852), autor al cartii Calatorie in jurul camerei mele – incheiat nota. o vedere vesela il face sa rada; o stanca cumpanita deasupra unei prapastii, un brad stravechi pe care bratul vijeliei l-a dezradacinat si care isi intinde ramurile pe pamant ca un atlet invins il umplu de melancolie.

Calatoriile in Moldova, la munte mai ales (caci la ses civilizatia
s-a amestecat in toate) seamana cu hagialacurile la Meca, ori cu
acelea pe care odinioara crestinii cuviosi le faceau la locurile sfinte.
Se fac totdeauna in caravana mare, cu caii incarcati de merinde,
cu oamenii inarmati cu pusti si cu pistoale, cu sabii si iatagane.
Din vreme in vreme vezi pe cate un calator intarziat ocolind coasta
unui munte, catarandu-se pe piscul unei culmi, ori tragandu-si calul
de capastru la un coboras. Apoi toti drumetii din convoi veseli,
vorbind, razand, fumand, isi trec de-a calare din mana in mana o
plosca cu bautura aceea asa de invioratoare, care se cheama rachiu
si care e asa de trebuitoare si asa de obisnuita in munti. O observatie prea adevarata si al carei temei dovedeste o patriarhala mostenire
din vremurile cele vechi si bune, care pare nascuta firii moldoveanului, este aproape egalitatea care domneste pe drum intre stapani si
oamenii lor. in calatorie la noi, ca si robii celor vechi in vremea
Saturnalelor, cei mici au dreptul sa inceapa vorba, sa faca
observatii, sa rada, sa-si amestece glumele si sudalmile cu cele ale
stapanilor, cu o incredere de copii rasfatati, intorsi acasa, toate
intra in obisnuita randuiala fara ca aceasta binevoitoare slobozenie
sa fi adus atingere respectului si supunerii. Nota: Saturnale - sarbatoare la romani cu caracter agricol, in timpul careia erau suspendate diferentele
sociale, si sclavii erau serviti la masa de stapani – incheiat nota. Lamuriti dumneavoastra cum va place de unde vine asta.

Cand caravana ajunge la un izvor, toti calatorii descaleca si de
data aceasta cu ierarhica randuiala — dobitoacele mai intai, apoi
stapanii, dupa aceea ceilalti oameni isi potolesc setea. Iar cand
intalnesc o munteanca rotunjoara, rumena ca o rasura, incalecata
barbateste pe calutul ei, toti cu veselie ii raspund la prieteneasca
salutare, adaugand si-o gluma in doi peri.

in tinuturile acestea primitive si salbatice si omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros si spinarea adusa a plugarului, nici
incetineala adormita a taranului campiei. Munteanul e sprinten,
potrivit in legaturile lui, mai mult muschi decat carne, vesel din
fire, glumet si plin de patrundere. Obiceiurile salbatice se potrivesc
cu imbracamintea lui. E violent, zgomotos, incapatanat pana la
rascoala si iubitor mare de rachiu, pentru care isi da jidovului toata
munca si mai mult chiar decat poate munci. De-o energie grozava,
totusi usor il inmladiezi cand stii sa-l iai cum trebuie. Muntenii
totdeauna au avut in Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, cand
stapanirea i-a strans mai de aproape, si tot sunt inca departe de
linistea locuitorilor de la ses. Vecinatatea granitei le-a usurat totdeauna indrazneala. Daca un proprietar vrea sa pedepseasca pe
cineva, omul, in timpul noptii, manandu-si de dinapoi vitele, trece dincolo! Asa incat ei se poarta ca de la egal la egal cu subprefectorasii
de plasa. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a caror sabie si galoane
rosii le au in mai mare cinste. Afara de proprietari, tuturor celorlalti
oameni care ar veni intre ei, fara deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei imbracati cu vechile straie moldovenesti care
au multa trecere nu numai pe langa munteni, dar si pe langa ceilalti
locuitori ai tarii. Hainele acestea le privesc altfel, le respecteaza:
amintirea lor e inca vie, si afara de asta au si-o prejudecata care
leasa hainele acestea de adevarata boierie.

indeobste munteanul e frumos, cu privirea indrazneata. La
dansul nu intampini supunerea dobitoceasca a plugarilor. Pe langa
aceasta e si mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni in Moldova,
fiecare sat isi are carmuirea lui. Cu toate ca sunt destul de filozofi
in ceea ce priveste preotii, totusi acestia au cea mai mare inraurire
in afacerile satelor. Salbatici, ca si bastinasii Americii, multimea
muntenilor acestora niciodata n-au pierdut din vedere codrii lor si
piscurile nouroase, si in limba lor simpla zic capitalei noastre Satul
lui voda. Spunea un batran cu barba lunga unui targovet cu pantaloni si redingota: „Voi, ciocoii, veniti in muntii nostri sa ne inselati
si sa ne furati, dupa aceea va duceti in Satul lui Voda si va faceti
case asa de mari, incat de pe ele poti ajunge cu mana la cer”.

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii si nunti. La
un asemenea prilej, ulcioarele de vin si masurile de rachiu, rachiu
stricat, doua parti tutun si una piper, trei zile umbla din mana in
mana intr-o gramadire deasa de barbati, femei si copii, in voia
buna a chefurilor acestora sa cercetezi firea munteanului. Dupa ce
tinerii s-au saturat de jucat mandrele danturi nationale, impresura
cu totii pe cimpoias ori pe bardul muntean cu scripca stirba si cu
arcusul de el alcatuit - lautarul care, ca si trubadurii de odinioara,
umbla din sat in sat, din crasma in crasma, din petrecere in
petrecere, si pentru un adapost, un pahar de rachiu si putintica
plata, zice cantecele batranesti ale haiducilor de demult. E ca o
legatura de dragoste intre cantecele de vitejie si multimea care asculta cu luare-aminte. Adesea, in clipe de inaltare, sunete
dumnezeiesti prin maretia si melancolia lor se prelungesc pe strunele
vechi, ca ecouri in vai, si o lacrima se prelinge din ochii vicleni ai
lautarului. Poezia aceasta feciorelnica a baladelor noastre populare
e in adevar sublima. Din cantecele acestea, din povestile acestea in
stihuri, izvoraste ca o mireasma a tarii, o mireasma veche raspandita
pe intregul pamant moldovenesc; in ele gasesti obiceiurile batranesti
si simtesti farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cantecul cel mai cu
nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea asa de mare si de naiva,
unde un drumet intreaba:

Cine trece-n lunca mare
Cu trei randuri de pistoale
Care stralucesc la soare?
Ion Chetraru calare,
Din tinutul Neamtului s.a.

ascultatorii, intre care s-ar gasi la nevoie o suta ca Chetraru,
intovarasesc cantecul lautarului cu glasuri murmurate. Iar alauta
suna mai duios, cantaretul lasa sa-i cada pe ochi pletele lungi si
intovaraseste in tact, ca intr-un suspin dureros, cantarea monotona.

Printre toti taranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogatia, cinstea si linistea lor. Satele cele multe asezate
pe amandoua malurile Bistritei, intinderea, numarul oamenilor au
facut nume mare acestui tinut si numele de hangan e un nume
obstesc pe care-l poarta toti muntenii si chiar mocanii din Ardeal,
care vin sa ierneze cu turmele la sesuri.

Hanganul, cu deosebire de ceilalti frati ai lui, e linistit, cumpanit,
domol la vorba si cu temei in ce spune. Aceasta se datoreste
obladuirii cuminti a printului Cantacuzino. Afara de 4 ½ ori 5 lei
de cap, dupa cat stiu, pe care vornicia satului ii oranduieste dupa
starea fiecaruia, si afara de cateva claci fara insemnatate, taranul e
slobod sa faca ce-i place, numai vechilul printului sa aiba la cunostinta toate invoielile, ca omul sa nu se incurce niciodata.
Astfel printul e in acelasi timp si obladuitorul si priveghetorul
supisilor lui. Ispravnicul nu se amesteca.

Vechilul oranduieste totul.

Cand intrebi pe un taran:

Al cui esti dumneata?

El iti raspunde cu oarecare fudulie:

A cneazului.

Si de unde esti, voinicule?

„De la Hangu”, iti raspunde mandru.

Printul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlaului.
Cuvantul cneaz e rostit ca ceva sfant dintr-un capat la celalalt al
muntelui. E patriarhul Ceahlaului.

in munteni vezi pe bastinasii dintru inceput al tarii; au in vinele
lor sange scitic. Trupul, trasaturile vioaie ale fetei, fruntea mica,
asprimea vorbirii si o multime de cuvinte care n-au curs decat printre dansii si a caror obarsie e pierduta — apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o gramada de eresuri
si de povesti pe care din stravechi le pastreaza si pe care le amesteca cu randuielile si ideile crestinesti, — dovedesc aceasta.

IV.

O frumoasa si salbatica infatisare are sesul lung care porneste
de la Buhalnita si se pierde dincolo de satul Hangu, marginit de
doi munti intre care curge Bistrita. Mai larga ori mai ingusta pe
masura ce muntii se departeaza ori se apropie, Bistrita, urmandu-si
pornirea capriciilor ei, cand izbindu-se de o stanca, zvarle in snopi
argintii valurile-i spumate, cand urmand un povarnis mai domol,
isi rostogoleste in solzi panza scanteietoare; apoi, mareata batand
molcom cu undele ei tarmurile inflorite, fuge la vale scaldand cotiturile coastei printre ogoare, fanaturi ori poieni, ducandu-se sa
destepte aiurea alte ecouri. De pe o piatra ratacita in mijlocul apei, ori de pe tarmul pe care-l scalda ea, mii de pasari marunte cu
penele negre lucind si cu gusa alba, carora oamenii de prin partea
locului le zic pescari, se cufunda necontenit si ies pe luciu batand
din aripi. Domn intre toate magurile care alcatuiesc parca in juru-i
o straja de onoare, Ceahlaul maret care si-a pastrat de la daci numele de botez, cunoscut abia in cateva colturi intunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, isi inalta capul
plesuv catre soare si raspandeste apoi in juru-i cu dragoste bogatiile
batranelor lui coaste inverzite, pana la campia pe care intre toate
parca o iubeste — ca pe o fiica mai mare a lui.

Stranie ursita a lucrurilor: ca si oamenii, lucrurile neinsufletite
au aceeasi soarta. Din pricina ca vederile acestea n-au avut pictor,
nici poet, pentru ca itinerarii mincinoase n-au aratat artistilor amatori carari necunoscute spre locuri feciorelnice si salbatice, atinse
numai de pasii sfioaselor caprioare, ai speriosilor cerbi si ai pletosilor
ciobani, din aceasta pricina nici poeti, nici pictori, nici calatori n-au
venit sa le salute.

Frumos in fragezimea si tineretea lui, desfacandu-se pe nesimtite
de la poalele Ceahlaului, sesul larg al Hangului se desfasoara cu
ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitoresti, taiat ici-colo de ate
subtiri de apa cu dulce murmur, care merg sa sporeasca limpezile
unde ale Arvei moldovenesti. La stanga se inalta, cu gingasie taiat,
un runc verde, intaia treapta a Ceahlaului, ascunzand vailor capu-i
pletos, care, vazut de la departare de 80 de leghe, seamana cu
zidurile fabulosului turn al lui Babei! La dreapta Bistritei, culmi
acoperite cu pasuni, pe care pasc sute de turme, se ridica treptetrepte facand loc la rapi adanci, albiile obisnuite ale suvoaielor
manioase, care lasa de obicei pe urmele lor sfaramaturile smulse
muntilor si padurilor, si se impreuneaza deasupra Hangului la
trecatoarea Dealul-Doamnei, zisa asa pentru acelasi lucru pentru
care singurului drum de trasuri care trece prin aceste tinuturi i se
zice Drumul Domnitorului, in amintirea calatoriei pe care mariile lor au facut-o pe aici. Molatic si parfumat, ca o grecoaica, leganat
parca de suvoaiele lui, tarmurele stang al Bistritei imbratiseaza cu
dragoste largile poale ale Ceahlaului si aduna parca capricios, la o
cotitura departata, satul Rapciuni, unde cateva casute albe se
adapostesc la umbra brazilor care le-au vazut inaltandu-se. Raul,
oglindind piscurile care-l inconjoara, ca un brau inflorit si larg ii
incinge mijlocul. Usoara ca o sageata, o pluta — schelet intocmit
din coastele batrane ale muntilor — se repede in salturi pe povarnisul
apei, si ecoul valurilor si ecoul glasului aspru al carmaciului, care
duce pluta, se pierd in departari.

Apoi cand soarele isi gramadeste focurile in vai, cand ogoarele
si fanaturile, cetinile coastelor impadurite si crucea de alama a
unei umile chinovii scanteiaza, si cand zarea se tulbura si imprastie
pe munti valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al inchipuirii, in
care, dormitand usor, sufletul singur parca se bucura si se lasa dus
ca de o lenesa voluptate.

Daca nu vrei sa urmezi drumul mare, ci treci podul indraznet
aruncat peste Bistrita aproape in fata curtii boieresti, dai prin frumosul sat Rapciuni, zambind in verdeata; si dupa ce ai lasat in
stanga intr-o intunecata adancatura sahastria de la Hangu, care in
veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetata decat din nelegiuita curiozitate, apuci pe malul Bistritei si mergi in drept cu drumul cel mare care urca si coboara, se pierde si se arata iar, urmand
framantarile muntilor sterpi in care e sapat. Privelistea se schimba
si dupa ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasa si iute, care-si
cara prin tara ungureasca undele, dupa ce ai lasat indarat satisorul
Calugareni, poteca nu mai infatiseaza de o parte decat o rapa
adanca, care se prelungeste pana la apa tacuta si rece, larga si
verzuie aici, si de cealalta parte un clin repede. Si-aici, printr-un
capriciu, muntele impadurit din stanga se trage domol indarat,
alcatuind un arc regulat, si Bistrita aruncandu-se deodata de partea
ceastalalta, cu un vuiet adanc, incheie cercul cu zidurile inalte ale
rapii ei drepte.

Cam la trei batai de pusca, in fata unei adancituri, unde din
nou cele doua rauri vrajmase se apropie, se zareste stand drept,
carunta ca un turn singuratic, o stanca uriasa, care pare ca rasare
din ses si se zvarle indrazneata spre ceruri. O ramura saraca de tei,
pe care o clatina vantul, se catara pe creasta ei. inalta de patruzeci
de picioare, asezata pe o temelie rotunda, potrivit taiata, multi
calatori, ca si mine, la intaia ocolire, o vor lua de departe drept o
cladire indrazneata, ramasa din stravechi vremuri; dar cand te uiti
la asezarea ei in ses, departe de mai mult de 500 de pasi de orice
inaltime, cand i-ai pipait cu mana cremenea dintr-o bucata, in
crapaturile careia vremea a aruncat un fel de muschi galbui, ramai
tacut si mic in fata maretului urias; ai de-a face parca cu una din
stancile scapate din mainile titanilor trasniti, ori chiar cu un titan
amenintand iarasi Olimpul, sub o noua forma. La treizeci de picioare de la pamant, o muchie mai iesita a stancii alcatuieste ca un fel
de cerdac, deasupra caruia se inalta creasta, putintel incovoiata si
incununata de o mlada plecata de tei, care a si dat pietrei numele
lui, mai mult spre a face sa se uite alt nume grozav, pe care ciobanii
nu-l rostesc decat in soapta si facandu-si cruce ca buni crestini.

Ca un adevarat turist care a cercetat Svitera, tara turnurilor, si
ca un om care stie pe de rost pe Dumas, descalecai repede de pe cal
si, scotand din buzunar cutitul, spre marea uimire a insotitorilor
mei si a unui satean care se alaturase de noi, zgariai pe zidul curat
un nume necunoscut.

Boierule, striga taranul zvarlindu-si in sus caciula de oaie, nu vezi colo langa radacina teiului ceva care seamana cu un baltag?

Unde, voinice? Colo, sus? Nu vad nimica.

Nu se poate, boierule; este.

Ei, si ce lucru grozav e coada aceea de baltag?

Sateanul ma privi c-un fel de batjocura, pe care o ghiceam sub
respectul pe care taranii il arata de obicei boierimii — si batjocura
se vadi mai ales in titlul pe care mi-l dadu el dupa aceea:

Domnule, urma el, pot sa-ti spun in doua vorbe istoria
manunchiului aceluia pe care eu si toti muntenii il vedem.

A fost odata in muntii nostri un voinic intre voinici, groaza
granitelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor si toti ciocoii ii ziceau
hot, iar ciobanii ii ziceau „Vasile cel mare”. Dupa ce Vasile cel mare
(pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba cateva focuri de
pusca cu ispravnicii, dupa ce prada vreun calugar bogat si pustia
cateva sate unguresti la granita, dupa ce spargea o manastire si
dobora cu baltagul lui ascutit pe vreun cazac incapatanat, venea
cu tovarasii lui aici, langa piatra asta, si se luau la intrecere, sa
vada cine-a zvarli mai sus baltagul, intr-o zi, bardita s-a infipt in
capul uriasului s-a ramas in ramurile teiului; si acolo-i si astazi!

Ma prefacui c-o vad, dar ciceronele meu vedeam eu ca nu ma
iertase.

Ia asculta, voinice, incepui eu iar dupa o tacere lunga si tot privind stanca, dupa ce toate celelalte forme fusesera implinite, poti sa-mi spui de unde a venit piatra asta pe pamantul Hangului, caci, dupa cat mi-i socotinta, nu-i fi adus-o dumneata?

Fereasca Dumnezeu! striga omul cu nevinovatie, facandu-si cruce.

Atunci de unde-i?

Apoi cand te-i sui pe Ceahlau, ai sa vezi dumneata singur de unde a fost smulsa de o alta mana, nu de-a mea.

Si altceva nu mai stii despre dansa?

Ba da, domnule, cum nu? dar
Si munteanul se scarpina dupa ureche.

Ei, spune

Apoi asta-i istorie necurata, si popa nu ne lasa s-o spunem

Ia asculta, prietene, tare as vrea sa aflu ce nu te lasa popa sa spui; uite banul ista, sa-l dai popii sa-ti citeasca o molifta, si istalalt, ca sa ma pomenesti cand ii cinsti un pahar de rachiu

Atuncea ingaduie sa-mi fac intai cruce, caci, vedeti dumneavoastra, istoria asta i-o istorie grozava pentru un crestin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hraneste Bistrita

Bine, fa-ti cruce, dar grabeste-te

M-am lungit in iarba, cu capul rezemat de stanca, cu luleaua in
mana si cu ochii indreptati spre crasma pitoreasca din Gura Largului, suvoi lat si manios la vremea dezgheturilor, care se lasa in vale
dintr-un gatlej intunecos, bantuit noaptea — zic muntenii — de
duhuri necurate, care se arata drumetilor intarziati.

Daco-romanul — caci acuma-i hotarat ca noi suntem un amestec de urmasi ai romanilor cu coboratorii lui Decebal — isi duse
mana la cusma usor plesnita intr-o parte la varf, asa cum se vede
intr-un tablou al domnului Asachi, primi banii, ii puse cu grija —
dupa ce-i privi si pe fata si pe dos — in chimiru-i larg, si se pregati
in picioare sa-mi spuie povestea.

Era un flacau frumos munteanul, subtire-n mijloc, cu pieptul
paros descoperit; ochii ii scanteiau de viata si cutezare; de pe capu-i
ras de trei degete deasupra fruntii mici si usor incruntate, scapatau
plete lungi castanii, care cadeau pe umerii lui largi. Fata-i salbatica
era deschisa ca la toti oamenii de la munte, cu un zambet amar
totusi, care nu se vede numai la munteni, ci la toti taranii Moldovei.
O pornire fireasca, ori o amintire le pune aceasta pecete. Un chimir
lat de piele de caprioara, cuprinzand tot ce este trebuincios munteanului: un cutit frumos, o lulea, o punga si un amnar lung legat de
cingatoare c-o curelusa ori un lantujel de fier — strange in jurul
coapselor o camasa lunga, cu maneci largi, cusuta la gat cu arnici
felurit colorat si cazand peste itari grosi. O traista cu merinde i-atarna
de gat, opinci, un baltag si un suman scurt, aruncat in voie pe
umar, ii intregeau imbracamintea. Nu-i asta oare o imbracaminte
primitiva, pitoreasca si indemanoasa, obiect de mirare pentru rarii
calatori care ne cerceteaza? Caci totul e nevinovat, simplu si frumos in poporul acesta incult; el insusi si obiceiurile-i de om primitor si cu inima deschisa, credintele-i si eresurile-i din vremi pagane amestecate cu tainele crestinismului; viata-i aspra si zbuciumata; bunul lui simt, cu invataminte cuminti pe care, desi lipsit de invatatura, i-l dau obiceiurile patriarhale; traditiile din vremuri mai bune si deprinderile-i libere. Nu-i oare rusine ca niste straini sa-si fi aruncat mai intai ochii asupra poporului nostru, pe cand ai nostri petrec copiind pe straini si calca in picioare si nu baga in seama o comoara asa de bogata?

E cu neputinta sa dau simplicitatea energica a vorbirii daco-
romanului, ale carui plete aruncate pe spate falfaiau in voia unui
vant usor, venind dinspre Bistrita. Vorbirea moldovanului e scurta,
ca si a latinului, vioaie si inflorita, cu amestecu-i de idiome scitice.
A incerca sa traduci dintr-o limba inseamna sa abati un parau din
albia-i de muschi: in canalul curat sapat, apa nu mai are murmurul
de altadata, nici adierile-i singuratice.

Cand soarele rumeneste piatra aceasta intunecata, ori o pasarica
fara grija canta pe o ramura subtire a teiului desteptarea zorilor,
noi trecem pe aici fara grija, suierand. Dar cand umbra umple incet-
incet vaile, si muntele in limba lui spune povesti tainice brazilor
batrani, iar Bistrita, inainte de a adormi, isi suspina rugaciunea de
seara, atuncea din coastele uriasului scapata vuiete adanci, glasuri
nelamurite, blesteme grozave, ca la o betie mare, si crasniri de
dinti, care inspaimanta imprejurimile. Chiar Ceahlaul raspunde
inabusit; rasete de spaima, ca cele ale pedepsitilor din iad, desteapta
in cutremur toata suflarea si la lucirile focurilor, ciobanii vad
tremurand cum se inalta o stafie uriasa. Apele Bistritei fierb si bat
infiorate tarmurile cu spuma sangerata, mugesc vanturile, brazii isi
incovoaie crestele mandre, fiarele urla-n codri, si luna palita se
ascunde dincolo de zari

Pentru ca, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!

Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?

De ce? Odata, un cioban vrednic, cum se gasesc multi prin partile noastre, si-a pus in gand sa scape stanca din ghearele necuratului, intr-o buna zi, si-a luat baltagul pe umar, si-a pus in gluga merinde pe o saptamana — si a coborat, s-a dus in padurile de la sesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin muntii nostri nu se
afla. Si dupa ce a dat la pamant brazii cei vechi, care impresurau pe atuncea stanca blestemata, s-a aburcat voiniceste pana deasupra. Catarandu-se pe crengi, intepenindu-se cu mainile si cu picioarele, a rasadit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborat Mlada a
prins radacina, dar de atatea veacuri, iaca asa cum o vezi, tot inchircita a ramas.

Ei, si ce s-a intamplat cu ciobanul?

Nu se stie, domnule.

in vremea de demult, oamenii uitasera inteleapta viata a
parintilor, paraseau slujba Domnului si traiau in ticalosie si nelegiuire, uitand pana si de pedeapsa dintru inceput data de Dumnezeu, in vremea aceea, Diavolul s-a dus intr-o zi la Dumnezeu.
Domnul l-a primit cu toata cinstea, asa cum se cuvine sa se poarte
intre ei cei mari. Caci adevarat e ca Dumnezeu e stapanul cerului si
al pamantului, dar Diavolul se lupta si el pentru stapanirea
pamantului cu vrednicie si chiar si domneste el in lume s-o poarta
cum ii place, iar Dumnezeu e stapan numai cu numele, si are dreptul sa oranduiasca mersul vremii, primavara, vara si celelalte, in
care, dealtfel, si Diavolul isi vara coada destul de des. Amandoua
maririle purtau pe fata pecetea grijilor si indeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul intunecat din pricina nelegiuirilor din zi in zi
mai mari ale oamenilor, ochii insa erau plini de bunatate si era
gata sa ierte. Iar Diavolul sta darz si intepat, zambind cu rautate,
caci trebile lui megeau mai bine decat oricand si in imparatia lui
furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii si alti oameni de toata mana.
S-au pus la masa, si dupa ce-au baut acolo cateva paliciuri de vin de Cotnari si de Odobesti, li s-au mai descretit fruntile, si au prins
a vorbi de una, de alta. Nota: Palici — paharel mic; capacitatea: 50 gr – incheiat nota.

Doamne, zice Diavolul, umplandu-si a patra oara paharul. Ferice trebuie sa fie tara unde se face vinul ista de Cotnari.

Nu prea, raspunse Domnul, abia acum incepe sa se dezmorteasca, dar i-a merge mai bine dupa cat nadajduiesc.

Hei, si istlalt vin de Odobesti nu-i rau, are dulce miroazna.
Au mai cinstit ei asa cateva butelci, dupa aceea au prins sa vorbeasca politicale — asa precum se obisnuieste la mese boieresti.
Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricaciunea tuturor
de sus pana jos, de minciuna, de lene, de fatarnicie — careia boierii ii zic „politete” —, de nerusinarea femeilor, de zgarcenie si
destrabalare, de indrumarea care se reazema nu pe destoinicie, ci
pe parale. Iar Diavolul dimpotriva arata — si stia el de ce — ca
toate merg struna si ca tocmai omenirea e cel mai de capetenie
lucru pe care l-a facut Dumnezeu pe lume. Dupa cum se stie, smerenia nu prea-i partea Diavolului.

Cam ametit de bautura, a inceput sa strige:

Stii ce, Doamne? Maria-ta esti prea bun, de te mai necajesti
cu asemenea ticalosi

Da, mestere Satana, ticalosi cat vrei, dar sunt copiii mei.

Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degraba-s ai mei, caci,
desi le-ai trimis potop, razboaie si arhangheli, ei mai degraba urmeaza sfaturile mele.

Dumnezeu a tresarit, apoi a spus cu liniste:

Tocmai asta ma mahneste mai mult.

Diavolul deocamdata n-a raspuns nimic, ochii lui insa scanteiara
naprasnic. Cu glas tremurator si prefacut vorbi:

La urma urmei, stapane, toti oamenii acestia sunt niste
nemultumitori si niste rai. Ia uita-te cum merge lumea, bisericile
cad in risipa, calugarasii se duc si popii nu mai cred; duminica nu
se mai inalta tamaie la cer. Sa fiu in locu-ti, stapane, le-as arata eu
— le-as trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsa, sa le vie mintea la loc. Stii, Doamne, ca mie imi place sa te slujesc. Daca binevoiesti,
pot sa ma insarcinez cu pedepsirea oamenilor.

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tacuta mahnire a lui Dumnezeu, voia sa-si potoleasca ura
aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare pret.

Ei, stapane, zice iar, vazand ca Domnul tace, ce zici? Primesti?

Primesc, raspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeala.

Bine, sa vedem.

Daca nu-i izbandi, sa nu ceri ajutor de la mine.
Diavolul zambi cu dispret.

Asta — jur

Pe ce, jupane Diavole?

Chiar pe mine, stapane.

Diavolul se socotea maret in clipa aceasta, si obraznicia lui spori.

Mai mult chiar, adause el, eu ti-oi pedepsi pe ticalosii acestia
chiar fara sa ma slujesc de toate puterile mele. Si graind, apasa
asupra vorbelor acestora.

Da’ stii tu, jupane Satana, ca esti cam laudaros pe ziua de azi?

Se poate, dar asa e cum spun eu.

Nu cred.

Cum?

De ce mijloace vrei sa te slujesti?

De unul singur, de potop.

Ia lasa, draga, oamenii nu se mai tem de apa, de cand au
iscodit vapoarele Potopu-i lucru vechi

Tare bine, il intineresc eu.

Ia asculta, iti mai spun inca o data ca n-ai sa faci nimic.

Ba ma pun ramasag ca fac.

Pun si eu prinsoare ca nu faci

Bine, dar pe ce ne prindem?

Asculta, zice Dumnezeu, ma stii darnic si blajin. Toti au
slabiciuni, si slabiciunile tale sunt obraznicia si o fudulie fara
pereche. Daca pierzi ramasagul, ai sa ramai ca si pana acuma; daca castigi, uit tot ce s-a petrecut intre noi si te fac iar mai mare
peste ingeri.

Atunci, cu nerusinare, Satana a slobozit un ras prelungit; si
oamenii de pe pamant socotira ca a tunat in ceruri.

Ia asculta, jupane Satana, stii ca esti obraznic?

Ma rog de iertare, stapane, dar la noi in iad uiti cum sa te
porti cu lumea.

Atuncea ada-ti aminte de-acu inainte.

iarta-ma iar, stapane, dar pe cand hotaram ziua?

De azi in trei zile.

Tare bine; am doua zile si douazeci si patru de ceasuri fara
cateva clipe — mai mult decat imi trebuie.

Dupa vorbele acestea, intovarasite de un zambet dracesc, Satana si-a luat ramas bun de la Dumnezeu si, desfasurandu-si aripile
uriase, isi dadu drumul in vazduh si se duse sa steie de vorba cu
niste filozofi fara nici o para in punga, care cu orice pret voiau sa
aduca pe pamant bunatatea din vremurile vechi, si mai ales ravneau
impartirea bunurilor.

Si-a treia zi, noaptea, era vreme de furtuna si muntii pareau ca
se clatina din temelii. Vuietele vailor se amestecau cu mugetele
tunetului; prin panza luminoasa si repede a fulgerelor, cadea ploaia
cu galeata. Suvoaiele crescute deodata se rostogoleau din maruntaiele
muntilor, manioase; in drumul lor nebun si ratacit duceau bucati
de stanca si brazi intregi dezradacinati de vijelie. Zgomotand cu
grozave rasunete, brazii paraiau in codri, daramati ca sub lovituri
de secure, si vantul pravalit in hau mugea cu indracita manie.

Dar incet-incet furtuna se domoleste, ploaia conteneste. Luna,
ganditoare si mahnita, ca o mireasa parasita, isi misca incet fata
argintata deasupra Ceahlaului si se ascundea in dosul vreunui nour,
ramasita a furtunii, pe care un vant usor il mana catre miazanoapte.
Florile scuturau ca boabe de margaritare picaturile ploii, raspandind
mireasma dulce si subtire, ca dupa vijelie. Ramurile se ridicau incet
si glasul departat al suvoaielor tacea din vreme in vreme. Umbra uriasa a Ceahlaului batran se lungea pe vale, insa ca o infiorare
peste fire Ici-colo raze palite de luna strabateau printre nouri,
albeau undele fugare si intrau iar in ascunzisul lor din vazduh,
intreaga fire, asa de frumoasa de obicei, asa de gingasa, cu miresmele ei, cu zambetele ori cu plangerile ei, care picurau dupa furtuna de pe orice frunza, parea in noaptea aceea in stapanirea unei
uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepasator pe langa o femeie
frumoasa.

in vremea asta pe malul drept al Bistritei, deasupra Buhalnitei,
pe piscul Grohotisului, un cioban desteptat de furtuna isi atata iar
focul, ca sa-si usuce opincile. Un caine de la stana, manios, porni o
plangere grozava de urlete, cuprins ca de cumplita spaima, in tarc,
oile, berbecii si caprele se zbateau. Ciobanul slobozi chiote lungi si
cumplite — Hu-hu! — care alunga fiarele. Rasunetul tremurator se
destepta in munti; din rapa in rapa, vuietul se prelungi; dar in loc
sa se zvarla spre padure, cainele, cu coama zbarlita si cu spume la
gura, se ghemuia in cioban. Caprele si oile nu mai aveau astampar.
Ciobanul isi facu cruce de trei ori, socotind in gandul lui ca nu-i
lucru curat. Se uita in juru-i, si deodata, pe nesimtite, isi atinti
privirile, ca fermecat, asupra Ceahlaului. Luna cobora incet-incet
dupa o stanca, valea era cufundata in intuneric, numai fruntea
plesuva a Ceahlaului, luminata, se desfacea alba din umbra noptii,
care stapanea poalele muntelui, ii cuprinsese si coastele si se urca
incet-incet spre varfuri, inspre partea vaii, pe marginea stancii care
incununeaza Ceahlaul, era asezat cineva negru, mare. Alene, plecat intr-o rana, cu mana dreapta se sprijinea de un bolovan, adus
in sus, anume pus parca acolo spre a sluji de parmaclac asezaturii.
Ochii ii scanteiau ca focuri ratacite pe munti si catau spre vale
plini de rautate. Umbra lui se zugravea pe stancile mai inalte care
impresura muchea spre Tara Ungureasca, crestea si scadea pe masura
ce trupul se misca. Sopotul izvorului limpede si rece care tasnea
dintr-o stanca parea ca-l leagana mangaietor in gandurile lui. Noaptea era tarzie; se zarea geana de ziua.

Un zgomot grozav se auzi, si cu mana tot rezemata de stanca,
umbra zvacni in picioare. „Hai! zise, a venit ceasul, am castigat
ramasagul; a mea e lumea.” Aici iar rataci un zambet dracesc pe
buzele ei. „Si poate — urma — poate n-are sa ma mai puie in capul
cetelor ingeresti”

La vorbele acestea, Diavolul (caci el era) isi desfacu aripile.
Ridicand dintr-o clatinatura stanca, pluti o clipa pe deasupra
Ceahlaului. Se indrepta spre gura Bistritei, cand o chemare ascutita
suna in vai. Era cantecul de veghe al cocosului. Si stii dumneata,
domnule, ca noaptea e a Diavolului, de cu seara pana la cantatori.
Iaca asa. Diavolul se cutremura, isi desclesta ghearele, si stanca pe
care o vezi a cazut greu.

Trei zile si trei nopti a plouat cu manie. Suvoaiele duceau departe pe Bistrita revarsata bucati de case, brazi faramati, stejari
uriasi si trupuri zdrobite. Numai piatra a ramas pe loc si se
impotriveste si fulgerului, cand trasneste pe varful ei. Diavolul isi
facuse planul sa opreasca Bistrita din cale, si apele, crescand intruna din clipa in clipa, sa reverse si sa inece lumea.

Cateodata, in noptile urate, se aseaza iar pe stanca de sus
Atunci, ca la o vraja, toate tac, si toate focurile se sting

Daco-romanul isi ispravise povestea. Eu mai statui inca cateva
clipe in fata uriasului, in admirare, tragand din ciubucu-mi drag si
suflandu-i in nas linistite si marete invaluiri de fum. Apoi dupa ce
mai trecui o data cu cutitul peste numele pe care-l scrijelasem, de
teama sa nu se stearga prea curand, ma zvarlii pe cal, lasandu-l in
seama diavolului.

Pe cand treceam in vad Bistrita, ca sa mergem sa facem cunostinta
cu rachiul printului Cantacuzino de la crasma din Gura Largului,
taranul meu imi zise:

Ciudat lucru ai mai facut si dumneata, domnule

Ce lucru, mai voinice?

Apoi ce faceai cu cutitul dumitale? frumos cutit, n-am ce zice

imi insemnam numele.

Si pentru ce?

Pentru ca alti calatori, care-or veni dupa mine, sa-l vada.

Munca prapadita, domnule, ori vrei sa saguiesti De douazeci
si cinci de ani, de cand cunosc Piatra Teiului, desi trec pe aci o
multime de boieri si de ciocoi, n-am vazut pe unul macar oprindu-se,
dar inca sa-si scrie numele!

Cititorule si respectabil public, pentru ca soarta, care oranduieste
asa de ciudate lucruri cand isi da osteneala, a vrut ca amintirile
unui calator, ingropate in portofoliul lui, si care nu-s cu adevarat
frumoase decat in amintire, sa ajunga obiect de publicare, declar,
parasind orice amor propriu, ca eu ma dau frumusel deoparte si las
pe Diavol sa se descurce cu dumneavoastra cum o putea. Treaba lui
s-a dumneavoastra. — Am zis.

*

IASII SI LOCUITORII LUI IN 1840

Iasii a inceput de catava vreme sa atate curiozitatea publicului
european, nu in chip excentric, prin el insusi, ci ca scaun al principatului nostru si deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului.

Pana in 1830, orasul acesta — asa de interesant prin moravurile
tuturor popoarelor care au calcat pamantul celor doua principate,
de la dacul ratacitor si salbatic, de la romanul de pe Tibru, de la
toate hoardele nomade care-si croisera prin vechea Dacie pierduta
o cale sangerata spre a se napusti in inima imperiului pana la musulman, leah si ungur, pana la grec si, in sfarsit, pana la rusul de
azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute, obiceiuri barbare altoite pe
obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit in servitutea feudala, misterele crestinismului incrustate pe miturile pagane,
superstitiile poetice ale evului mediu incrustate in secatuitoarea
necredinta a veacului, tot ce-i vechi si ce-i nou, Occidentul si Orientul, topite intr-un tot nedespartit, cimentate de vremi si imprejurari
asa fel incat cladirea s-ar darama daca ai scoate o singura piatra, —
Iasii, inca o data, pana in 1830 nu era cunoscut lumii decat din
buletinele armatelor imperiale rusesti si, in cercurile literare, din
cateva relatii scurte si nu tocmai exacte ale catorva calatori, baronul Trott si altii. Nota: Corect: de Tott (vezi, ca si pentru ceilalti calatori pomeniti aici de Russo, lucrarea lui N. lorga Istoria romanilor prin calatorii) – incheiat nota.

Un italian, de numele caruia nu-mi aduc aminte,
care petrecuse in Moldova cu nadejdea vana de a strange repede
avere, in povestirile lui amesteca amaraciunea dezamagirilor lui
personale; consulul Wilkinson, afara de cateva generalitati, e inexact; unul singur, un neamt cu numele Wolf, in lucrarea lui a
rezumat cu discernamant si cu gust moravuri, istorie, caracter, guvern; dar cartea aceasta acuma e veche, si, afara de oarecare lustru
local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea in care
scria; astazi insa, cand se judeca si se privesc lucrurile dintr-un alt
punct de vedere, ar duce in ratacire, far voie, pe cititorul care n-ar
putea sa-l puie fata in fata cu propria-i experienta.

Totusi, de la tratatul de Bucuresti, din 1812, de la lupta libertatii
si emanciparii elenice, a carei prima scanteie pornita de pe malurile
Prutului a facut sa izbucneasca imensul vulcan al Eteriei, in sfarsit
de la cel din urma razboi impotriva turcilor, orasul nostru iesi putin
din adancul intuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui
Potiomkin.

Traditiile populare, fragmentele informe si risipite ale catorva
cronici vechi se contrazic fara incetare, si se contrazic mai ales cu
un rest de inscriptie gasita, nu de mult, pe o marmura ciuntita, in
sapaturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galati. Traditiile
duc intemeierea lui la niste vremuri foarte departate: Cantemir,
care e autoritate in ceea ce priveste Moldova, pune obarsia lui in
seama lui Stefan al V-lea cel Mare, si vorbeste astfel in capitolul IV
al Descrierii Moldovei:

„Acesta este scaunul tarii, pe care l-a mutat Stefan-voda acolo
din Suceava, ca sa poata apara tara mai bine din mijlocul ei, de
catra navalirile turcilor si ale tatarilor, pentru ca el prea bine vedea
ca nu putea sa se apere asa lesne din Suceava, deoarece este
departata de hotarul turcesc. Mai inainte de aceasta era targul
numai ca un sat prost, intru care abia se asezase trei ori patru
gospodari, si avea si o moara in care era un morar batran, caruia-i
zicea Ion (sau, dupa cum se zice in limba proasta, Ias). Numele
acestui om, domnul l-a dat orasului pe care l-a facut, intru care a
zidit intai si o biserica intru cinstea sfantului Nicolai, care este
acum biserica cea mare, si dupa aceea si alte palaturi pentru dansul
si pentru boierii lui a cladit. Iar Radu-voievod l-a imprejmuit cu zid”

Astazi nu se mai zareste nici urma de ziduri si alte infrumusetari
de care vorbeste Cantemir, afara de ruinele impunatoare ale palatului domnilor nostri, care insa nu e vechi si a ars in 1827, in focul ce
a distrus aproape in intregime targul. Dintre biserici, vrednica de
luare-aminte e Trei Ierarhi, prin indrazneata-i structura gotica, si
prin sculpturile bizare care-i impodobesc zidurile dinafara — cu
atat mai mult, cu cat asemenea monumente sunt rare la noi. Cu
privire la biserica aceasta, se povesteste de un fapt destul de curios:
Evlavia domnilor si boierilor impodobise Trei Ierarhii mai cu
osebire intre toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlauntru erau
bogat zugravite si aurite. Pe vremea Eteriei grecesti, turcii, patrunzand
cu puterea inlauntru, ii dadura foc, socotind in nestiutoarea lor
lacomie ca zidurile erau de aur masiv; dar vazand ca aurul nu
curge, stinsera ei singuri focul.

Iata acum pe ce se intemeiaza cea din urma parere, care pune in
seama romanilor zidirea orasului nostru si care ar parea probata
prin restul acela faimos de inscriptie gasit in ruinele cetatii Caput
Bovis:

…..HOC GRAT…..

……NUNTIA…..

…..(LEG: ESSENS) …..

……QVARES HAN…..

…..C. ROG……

Un patriot luminat, dl. Saulescu, profesor la Academia din Iasi,
a demonstrat ca, legiunea Iassii tabarand in acest loc, s-a alcatuit
aici un targ, care incet-incet ca si alte orase dace, a dobandit de la
Roma privilegiul de a fi recunoscut oras municipal sub numele de
Municipium lassiorum.

Simtamantul domnului Saulescu si acel al lui Cantemir, oricat
de departate ar parea unul de altul, se pot totusi impaca destul de
bine. E fapt cunoscut ca dupa navalirea popoarelor legiunile dace
si dunarene au fost retrase si tara ramasese fara aparare. Iasii, ca si atatea alte targuri, se supune soartei, si asezat fiind la marginile
imparatiei si a Daciei, in drumul hunilor, slavilor si tatarilor, se
stinse cu desavarsire. Asa fel Stefan cel Mare a putut sa fie intemeietorul lui. Data fiind lipsa de istorici, dat fiind intunericul nestiintei
si al barbariei, nu-i de mirare sa fi ramas ca o traditie nedeslusita
numele las, atribuit unui morar — nume pe care Stefan l-a dat
targului sau, fara sa stie ca asa ii zicea de veacuri. Cand eroul
lesilor, Sobieski, a pustiit Iasii in retragerea lui din 1687, se mai
puteau vedea inca urme de ziduri.

Dar lasand feluritele pareri asupra intemeierii si obarsiei Iasilor
si incercarilor veacurilor, carora sunt supuse toate lucrurile omenesti,
dupa eterna lege, sa aruncam o privire asupra asezarii, asupra moravurilor si locuitorilor lui, asupra amestecului de inovatii altoite pe
vechile datini, care alcatuiesc un fel de mijlocie pitoreasca intre
moravurile asiatice si moravurile Occidentului. Iasii e ca masinile
acelea complicate, carora trebuie sa le cunosti amanuntele si resorturile ascunse, fara sa-i pricepi ansamblul.

Regulamentele noua care stapaneau Moldova, atingerea cu armatele rusesti, care au brazdat Principatele, vizitele catorva calatori,
roiul acela de tineri care au petrecut in orasele europene in mijlocul unei vieti si al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor si
vietii linistite si asezate din patria lor au schimbat fata Iasilor,
introducand alte vederi, alte idei si un alt fel de a privi lucrurile.
Ca in orice tara pe cale de regenerare, sunt la noi doua principii
care stau in lupta, o lupta inabusita, insa uriasa si necontenita,
intre batran si tanar, intre obiceiul cazut si vested si inovatia
cutezatoare, plina de putere si de viata; o lupta de moarte intre
vechi si nou, in care biruinta greu castigata va fi a celui din urma.
Dupa parerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru
observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care nu se sprijina
decat pe amintirea trecutului, si de alta geniul unui secol al vremii
noua, puternic si nervos — desi e infasurat inca in scutecele
copilariei si ale imitatiei necugetate, in punctul acesta am ajuns noi astazi. Las pe altul mai dibaci decat mine sa aleaga nuantele si
sa deduca urmarile necesare si firesti. Tocmai in clipa regenerarii
noastre politice si intelectuale a aparut printre noi dl. Girardin. Nota: Saint-Marc Girardin (1801—1873), literat si om politic francez. A manifestat interes pentru propasirea Tarilor Romanesti, ajutand pe unii dintre tinerii luptatori pentru aceasta cauza in strainatate – incheiat nota.

Scrisorile lui au dat Europei notiuni precise, elocvente, insa nu in
destul de intinse. dl. Girardin a dat proba de un mare tact, de
observatie fina, limpede, repede ca gandul si adevarata, dar domnia-sa a petrecut prea putin printre noi, ca sa poata vedea contrastul orasului nostru bizar. Moravurile, obiceiurile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l dau imprejurarile ar fi un material nou, original; si cu toate ca pana acum n-a aparut nimic in aceasta privinta, trebuie sa nadajduim ca va veni intr-o zi un roman care va umbla prin tara, cercetand toate pietrele, toate manastirile, intreband amintirile inmormantate, intorcand poalele redingotei si anteriului, benisul si jiletca, calpacul umflat si pantalonul modern, spre a le intreba de taina amestecului lor si de soarta care le asteapta.

E suparator pentru noi ca dupa dl. Girardin am primit vizita
domnului La Battu. Putinele lucruri care privesc Moldova — cu
parere de rau o marturisim — sunt neexacte. S-ar parea ca cei opt
cai care purtau repede pe dl. La Battu prin principate, l-au impiedicat sa vada ceva, si frica de friguri, alungandu-l din Iasi dupa
putine zile, l-a facut sa nu-si mai poata revedea notele. Dealtfel,
asa fac multi calatori; cateodata proverbele au mult bun-simt.

Iasii se intinde domol pe spinarea usor inclinata a unei coline
lungi, isi cufunda braul in rausorul Bahluiului, malos in cursul lui
ca si la izvor, si se intinde pana in mahalaua zisa a Tatarasilor,
unde orasul se opreste deodata, langa o rapa adanca, strabatuta
de o ata de apa galbie si murdara, deseori secata. Nimic mai pitoresc primavara decat privelistea pe care o infatiseaza de departe
acest Tataras, faimos intre toate mahalalele orasului, din pricini pe
care nu-i nevoie sa le mai insiram aici.

Gramezi de casute albe si cochete stau imprastiate ici si colo,
inconjurate de pajisti verzi, de gradini, de arbori; cateva biserici
contrastand cu micimea casutelor inalta cruci argintii; si deasupra
crestei dimpotriva un tufis de copaci pe verdele campului stapaneste
totul. Daca ar fi o punte de sarma peste rapa, ar fi Friburgul din
partea de miazanoapte, fara salbatica si limpedea Sarina. Nota: Friburg - oras in Elvetia, pe raul Sarina – incheiat nota.

Orice iluzie insa inceteaza pe data ce incerci a intra in dedalul acelor asa-zise strazi

Iasii insusi este un monstruos amestec de cladiri masive ori elegante, de palate si de magherniti imprejmuite de ograzi nemasurate;
pe ulitele lui furnica lucruri de la tara, lux imbelsugat, echipaje
repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrente franco-moldave,
fizionomii vesele, aspre, originale, felurit imbracate, ca pentru un
bal mascat. Populatia lui de 60.000 de suflete e tot asa de felurita
ca si costumele, si un observator de moravuri, stand la fereastra o
jumatate de ceas, ar avea de observat destul ca sa poata face
cunostinta cu zece popoare si sa calatoreasca totodata in Franta,
in Germania si in Orient.

Ici deosebesti pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofa, caruia
poporul ii zice pielea dracului, lipit de trup, cu cusma blanita de
osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborand in lungul
tamplelor si incurcandu-se de obicei intr-o barba pe care niciodata
n-o rade. Pantaloni de nanchin cu niste susaniti care atarna; coltuni
si papuci, care au fost odata albi, completeaza pe ovrei, afara de
sarlataniile, siretlicurile si inselaciunile lui, care par a-i alcatui caracterul national. Totusi ovreiul, aceasta fiinta degradata si ratacitoare,
alungata de pretutindeni, varandu-se si plictisind, fiinta aceasta
pe care societatea a pus-o la index si totusi nu se poate lipsi de ea
(la noi, se-ntelege), — iti insufla mila; ovreiul e batut si batjocorit
de multime, josnicia lui taratoare sta in fata netolerantei si a
prejudecatilor salbatice ale norodului, el n-are demnitatea amara a raselor decazute; frica lui a ajuns proverbiala. Ovreicele sunt cunoscute in toata crestinatatea pentru frumusetea lor, — numai trebuie
sa ai grija sa le speli, sa le fereduiesti si sa le parfumezi, altfel e
zadarnica orice iluzie.

Colo sta armeanul, adevarat copil al lenesului Orient, grav si
tacut ca un turc, cu picioarele incrucisate pe taraba; in imbracamintea
lui mai pastreaza nepretuitii salvari, in care la nevoie s-ar putea
ascunde zece parizieni de-ai nostri, giubeaua larga si anteriul elegant si usor. Daca nivelarea innoirilor a patruns in magazia lui, sta
lungit pe divan, cu un aer stangaci, fumand si vanzand pasnic
tutun turcesc, care aici se fumeaza in cantitati uriase.

Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiti din Rusia. O ramura a
lor numeroasa, fugita sub numele de rusnaci, a populat Galitia.
Sunt oameni nalti, salbatici la infatisare, si-au pastrat imbracamintea,
adica o bluza in cadriluri coborand peste niste pantaloni largi, zisi
”pantaloni cazacesti”, si poarta barba „mujicilor”, sunt birjari,
gradinari, zidari si beau foarte mult precum arata si o zicatoare
moldoveneasca.

Uite dincolo neamtul, linistit si mester, lucrand constiincios, la
perechea de ghete si care, neavand bere de Ratisbona, ii place totusi
sa traga planuri de razboi pe masa umeda si judeca campaniile lui
Napoleon, desertandu-si paharul de vin moldovenesc. Pentru dansul
toti musteriii sunt maria-ta, inaltimea-voastra ori domnul conte si
domnul baron; are mare dragoste pentru conti si baroni, macar ca
la noi nu se afla asa ceva.

Pe ici, pe colo sunt semanati mii de indivizi, greci, sarbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt bacani, pitari, hangii ori mai curand
crasmari-bucatari, mijlocitori, in lupta de moarte cu ovreii care se
amesteca in orice mestesug, in haine bizare, imprumutand de la un
popor comanacul, de la altul surtucul, de ici anteriul pe pantaloni
cu chingi. Nota: Comanac — caciulita de postav, cilindrica si joasa, de obicei purtata de calugari – incheiat nota.

in sfarsit, vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic frantujii, gitanos, zingari in spanioleste, tigani pe
moldoveneste, care au dat gata pe un tinerel fruntas al literaturii
nationale; Nota: Aluzie la Kogalniceanu, care, in tinerete, scrisese un entuziast studiu pe aceasta tema: Schita asupra istoriei, obiceiurilor si limbii tiganilor, cunoscuti in Franta sub numele de bohemieni (in limba franceza), 1837 – incheiat nota.

amestecati cu sangele indigen ori cu alte rase curate,
cu fetele arse si intunecate, vorbind pe nas, cu pieptul descoperit,
nepurtand alt vesmant decat ceea ce trebuie pentru a nu calca cele
dintai principii ale bunei-cuviinte, cu femeile lor nerusinate si
inspaimantator de murdare, popor ciudat cu care vietuim de veacuri fara sa-l cunoastem inca, nenorocit si gol, traind totusi vesel si
fara grija sub cortul nomad, furand, cantand din scripca prin crasme,
necunoscand alta religie si alta patrie decat satra si cerul. Desi
redusi la o robie adesea mai mult inchipuita decat reala, tiganii
ratacitori, adevarati beduini ai deserturilor, sunt mai putin dispretuiti
decat ovreii, pe care-i dispretuiesc. Porecla umilitoare de tigani,
care avea in ea tot ceea ce inchipuirea castelor mandre voia sa
arate mai josnic, nu mai este in zilele noastre asa de temuta. Tiganii se apropie pe nesimtite de localnici; cea mai mare parte dintre
cei care locuiesc in oras sunt potcovari, bucatari, slugi in casele
stapanilor si lautari minunati; daca ar fi sa credem ceea ce spune
dl G., apoi sunt mai buni muzicanti decat Couna, Schultzer, Verner
si altii, care desfateaza Iasii. Tiganii acestia asezati si-au uitat limba lor.

Cu caciula pe-o ureche, nalt si voinic, cu vorba deschisa,
pitoreasca si energica, vine daco-romanul, care a pastrat de la
parintii lui daci imbracamintea si de la romani graiul.

Odihna orasului, belsugul pravaliei, el le dispretuieste; lui ii
trebuie aer; copil al lui Cincinatus, lui ii trebuie stuhul satului, ii
trebuiesc boi, vaci, oi, turme mugitoare si plugul hranitor. Nota: Lucius Quintus Cincinatus (640 i.e.n.), consul si dictator roman, vestit pentru simplitatea vietii lui si lipsa de ambitie politica – incheiat nota.

O padure de par lung, castaniu, ras ori scurt, taiat deasupra unei frunti de marime mijlocie, umbreste un cap expresiv pe un gat mic, insa cu
muschi puternici, implantat si el pe un bust potrivit in miscari e
domol; e linistit, insa fara mila, brutal si salbatic, ca un puhoi
revarsat cand se rascoala pentru dreptul lui; ca un miel, cand stii
cum sa-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lant lung
de imprejurari, pastrand totusi in ignoranta lui un bun-simt pretios
si o judecata dreapta; adesea filozof cu atat mai surprinzator, cu
cat mai putin te astepti la asa ceva; ascunzand sub invelisul acesta, care pare gros la prima vedere, simtamantul soartei lui nedrepte;
dealtfel slobod in critica lui, isi striga cu glas tare tanguirile. Sa
dam carmuirii de azi dreptul ei: pe cunostinta caracterului si
simtamintelor poporului moldovenesc a asezat oranduielile dintre
proprietari si vecini, cum si la noi taranul nu e proprietate si poate
sa se mute unde-i place, proprietarul care-si intelege interesele are
totdeauna grija sa se poarte bine cu muncitorul de pamant,
imbracamintea daco-romanului e simpla, ca si moravurile-i pastorale; o camasa lunga cu maneci slobode i se coboara pana deasupra genunchiului, acoperind vara izmene largi si iarna itari stramti
incretiti pe picior, si peste acestea un chimir lat de piele de caprioara,
impodobit cu felurite alamuri, dupa gusturi; un cutit lung face
parte numaidecat din imbracamintea lui; mai adauga la asta o
lulea scurta si o punga cu baieri; si cele dintai incaltari pe care le-au
nascocit ciubotarii pamantesti, opincile stravechi ii apara picioarele. Pe ploaie si vreme rea, el arunca in voie pe umeri un suman
scurt, stramt, dintr-o stofa de lana impermeabila, pe care o fabrica
ei singuri; iarna, ca si taranii rusi, poarta cojocul, care e o blana de
oaie, cusuta si inflorita cu ros si galben.