A 4-a tinta - roman - De Emil Simionescu

A 4-a tinta

- roman -

De Emil Simionescu

PROLOG

(Bucuresti, aprilie 2008, undeva in Ferentari)

Lovitura de pumn il lua pe nepregatite. Izbita in plin, barbia ii zvacni spre spate antrenand dupa sine intregul corp matahalos. Avu inspiratia sa se rostogoleasca intr-o parte, aproape imediat ce atinse, in cadere, dalele de piatra ale pavajului. Varful pantofului, proiectat inainte cu forta de catre atacator, ii suiera pe la ureche. Se redresa rapid si incerca sa contraatace, cu muchia barbiei sprijinita in cosul pieptului. Un nou pumn ii exploda in falca. Facu din nou cunostinta cu pamantul, nu inainte de a vedea, ca prin ceata, trasaturile crispate ale celui pe care-l ura de moarte.

Ramase nemiscat, cu obrazul pe jumatate strivit de pietrele pavajului. Inchise pleoapele atat cat sa-i lase impresia oponentului sau ca ultima din sirul de lovituri l-a determinat sa renunte la lupta. Printre genele mijite, continua sa ii scruteze, insa, fiecare miscare in parte. Un pas, doi, trei si pielea intinsa a pantofului care-si ratase mai devreme lovitura ii aparu clar dinaintea ochilor. Probabil ca nu-l desparteau mai mult de 30 de centimetri de talpa maronie de crep.

Gemu usor, mai mult pentru a masca miscarea pe care se pregatea sa o execute si care avea sa-l puna in avantaj. Cazuse cu piciorul drept sub el. Celalalt ramasese oarecum suspendat, singurul punct de sprijin cu solul fiind cativa centimetri de talpa. Pentru a se putea ridica rapid ca sa-si atace fulgerator adversarul nu-i mai ramanea decat sa flexeze usor stangul, de asa natura incat sa-si propteasca zdravan talpa in pamant. Restul era joaca de copil pentru un tip ca el, care-si petrecuse vreme indelungata in scoala de Tang Su Do a maestrului Chang.

Isi rasfira incet, in forma de evantai, degetele mainii de sub el si sprijini cu putere podul palmei de pavaj. Cu aratatorul si inelarul stangii, indoite spre interiorul mainii, pipai usor, aproape sfielnic, butonul cat un nasture prins de captuseala manecii. O simpla apasare si varful ascutit al seringii avea sa tasneasca, gata sa se implante in carnea celui care se facea vinovat de exodul unei decandente de care se simtea, de ani buni, infierat.

Un declic metalic ii atrase atentia. Realiza aproape imediat, chiar inainte de a vedea teava armei indreptata spre sine, ca degetele insului se flexasera pe patul unui revolver. Fir-ar a dracului de mizerie! Chestia asta cu pistolul ii strica toate planurile. Fu pe punctul sa tasneasca si sa si repeada mana inarmata spre pieptul barbatului in momentul in care ii auzi vocea ragusita pleznindu-i timpanele.

- Sa nu indraznesti nici macar sa respiri, nemernicule! Al naibii sa fiu daca nu iti zbor creierii pe loc

Tacu brusc, iar el ii citi limpede in luciul de otel al privirii ca avea sa se tina de cuvant. Ca degetele acelea neverosimil de subtiri nu vor ezita nici o secunda sa apese pe tragaci

Odata cu ultimul cuvant care puse capat schimbului brutal de replici, trupul barbatului tasni ca impins de un resort nevazut. Bratul nu apuca sa descrie decat un sfert din arcul de cerc care sfasie aerul, in cautarea tintei. O detunatura puternica, urmata de plescaitul sec al corpului pravalit la pamant, se facu auzita in linistea de pana atunci.

Ultimul lucru pe care-l mai auzi, infundat, fu ecoul propriului sau tipat, prevestitor de moarte.

O moarte pe care nu era inca pregatit sa o intampine Cu atat mai putin sa o accepte.

CAPITOLUL 1

(Bucuresti, 7 Noiembrie 2007, undeva in Pipera)

Fascicolul de lumina ii exploda in crestet. O durere surda isi facu loc brutal in creier, smulgandu-i un nou geamat din multe altele care-i faceau existenta de acum un calvar.

Trezite la viata din subconstient, sute de imagini stocate in memoria ultimelor luni incep sa se deruleze cu viteza fulgerului pe dinaintea ochilor semi-deschisi. Mai intai imaginea, oarecum duioasa, a unui Mircea june, ziarist sarac implicat pana peste cap in jocul cabotin al unei iubiri imposibile. Mai apoi, imaginea Laurei! A Piciului, cum obisnuia pe vremuri sa o alinte pe femeia a carei dragoste acceptase sa o joace la ruleta hazardului! Urma la rand imaginea, dureros de vie inca, a bratului inarmat, ridicat in dreptul fruntii, de camatarul Capone; omul caruia ii datora mii de dolari; omul cu banii caruia crezuse ca poate cumpara dragostea Piciului; in sfarsit, omul care golise cu ani in urma in trupul lui, nu inainte de a-l soma sa-i returneze datoria, intreaga incarcatura a unui revolver. Nu in cele din urma, omul din cauza caruia se afla acum imobilizat, pentru tot restul vietii, intr-un pat mizerabil de paralitic.

Sarabanda nebuna a flashurilor de amintire continua, iar el vede clar inaintea ochilor fiecare secunda, fiecare minut, fiecare ora si zi din cele care se consumasera dupa ce pieptul si chipul ii fusesera ciuruite de gloantele lui Capone. Vedea limpede propriul lui trup. Mai intai pe un pat de spital, cu zeci de medici roind in jur in incercarea de a-l readuce la viata. Mai apoi, relaxat, cu dreptul pe care ti-l da o mostenire, de la defunctul tata, de miliarde de euro, pe un alt pat. Cel al chirurgului Willhem Bruckner, in asteptarea operatiei estetice care avea sa-i dea un chip si o identitate noi-noute. Mai vedea, cu aceeasi dureroasa precizie a detaliului, mutatia nu doar fizica, ci si faptica, pe care o primise viata lui de dupa despartirea de Laura, in chiar dimineata in care fusese tinta asasinatului comandat de Capone! Vedea, cat se poate de clar, noua haina a cantaretului de geniu, supranumit Trubadurul, pe care o imbracase, in locul vesmantului de jurnalist, cu scopul marturisit de a o regasi si a o recastiga pe Pici! Turneele, de ordinul sutelor, pe care le sustinuse in fata miilor de fani din aproape toate orasele tarii. Turnee care nu se incheiau niciodata altfel decat in acordurile plangacioase ale unei chitari si ale unei voci uluitoare care cantau, impletit, melodia compusa, pe vremea cand erau impreuna, special pentru Laura!

Si mai vedea ceva! Cel mai bine si mai clar dintre toate amintirile care-i sfartecau acum sufletul, ca senilele unui tanc colbul drumului. O vedea pe Laura! Aproape! Foarte aproape! Desi ii desparteau mai bine de zece metri. Atat cat se cascau intre el, suspendat in chingi undeva deasupra scenei pe care isi sustinea ultimul concert, si ea, spectator nesperat si nevazut. Pana atunci! Pana cand se aruncase in gol Pana cand incercase sa se sinucida

Un oftat adanc scapa de pe buzele bolnavului, semn ca exodul in lumea umbrelor, a amintirilor, luase sfarsit.

Isi ridica bratul in dreptul fruntii, incercand sa-si protejeze ochii, inca buimaci de somn, de lumina puternica. Si de suvoiul amintirilor. Parca era mai bine acum. Nu-l mai intepau globii oculari si nici zecile de ace nu-i mai sfredeleau tamplele. Pret de cateva secunde clipi des, incercand sa se acomodeze cu mediul.

Cand totul se limpezi, in juru-i putu sa distinga, de data asta clar, silueta batranului desirandu-se masiva si al naibii de agasanta, in dreptul ferestrei.

- Cat e ceasul, mos Lainici?, il intreba cu voce dogita.

- E destul de tarziu, domnule, ii raspunse cel interpelat, in timp ce, cu un gest scurt, indeparta ultima perdea de plus.

- Tarziu pentru ce? bombani Mircea, simtind cum tamplele incep sa-i zvacneasca sub presiunea unui foarte apropiat acces de furie. Pentru trei imbucaturi nenorocite? Pentru interminabilele discutii stupide care ma asteapta, cu un preparator care tine mortis sa ma faca sa cred in bancul cu Hopa Mitica cade-n cur si se ridica? Sau poate pentru o plimbarica in scaunul ala cu rotile blestemat? Ah?

Tacerea prelungita a valetului, care-si facea impasibil de lucru cu tacamurile si vesela aurite, il scoase pe de-a-ntregul din pepeni.

- Raspunde in pizda ma-tii la ce te-am intrebat, bosorog tampit! Pentru ce e tarziu? si pentru cine? si de ceee?, tipa ca iesit din minti.

Un val de furie ii intuneca pret de cateva clipe privirea. Insfaca scrumiera masiva de cristal si, cu o zvacnire scurta a mainii, o proiecta cu forta in directia batranului. Un bubuit infernal se facu imediat auzit in incapere. Zeci de cioburi il improscara din directia a ceea ce fusese pana nu demult o superba oglinda venetiana. De parca atat ii trebuia bestiei din el pentru a se dezlantui, incepu sa urle si sa se zvarcoleasca, izbind cu monturile pumnilor tot ce intalnea in cale. Cand se linisti, intr-un tarziu, totul in jur arata ca dupa un veritabil bombardament. La cativa pasi de el, o pereche de ochi umeziti il fixa condescendent.

Un sentiment acut de vinovatie ii invada sufletul. Rezista totusi impulsului de a-si cere iertare pentru iesirea necontrolata de adineauri.

Nici macar imboldului de a mangaia pletele de un alb stralucitor care-i fluturau pe dinainte, de a saruta mainile alb-rozalii si moi in care odihnea tava cu micul lui dejun, nu-i dadu frau liber. Tacu doar, privind cu mahnire dezastrul pe care-l provocase.

- Dupa ce terminati de mancat, chemati-ma, domnule! rupse tacerea, in cele din urma, batranul. Se apleca usor in fata intr-un soi de reverenta si se indrepta cu pasi firavi spre usa. Cu mana pe clanta, se intoarse spre el.

- Va iert, domnule! Pentru ca, probabil, sunt singurul care nu asteapta altceva de la dumneavoastra decat sa va ridicati pentru totdeauna din caruciorul ala blestemat, cum ii spuneti

Mult timp dupa ce usa grea din lemn de stejar se inchise in urma valetului cu un mic pocnet, buzele invalidului prinsera a se misca aproape imperceptibil.

- Nu trebuie sa ierti, mos Lainici! Nu trebuie!

Tipesa care leviteaza pe o pereche de craci pana-n gat dindaratul biroului, pentru a-i strange subsemnatului, in semn de buna vedere, una bucata laboanta, are toate sansele sa o bata la fundulet, in privinta popularitatii, pana si pe raposata Afrodita. Va spun cu mana pe inima ca asa stau lucrurile si ca, pe langa sus-amintitii craci, gagica mai dispune si de o pereche de sani care ar face-o, fara-ndoiala, pe Nicoleta Luciu sa crape de ciuda la gandul ca mama natura i-a dat teapa, inzestrand si alta urmasa a Evei cu un bust generos!

Nici la capitolul moaca nu sta rau cuconita de care va vorbesc. Bucle de un balai aprins, zburatacind rebele de-a stanga si de-a dreapta unui oval fara cusur. Un nas carn, tronand obraznic deasupra unor buzisoare sulemenite intr-o zambet de-a dreptul cuceritor! Eh, ce spuneti? Nu-i asa ca-i misto? Unde mai pui ca respectiva puicuta mai are in dotare si un glascior de primadona de mana intai. Imi dau seama de asta imediat ce deschide vorbitoarea, gratulandu-ma totodata cu o mandrete de suras care i-ar provoca o erectie pana si aluia care a intrat cu o socoteala in cabinetul doctorului Ciomu si a iesit, mai apoi, fara.

- Domnul Dan Petrarca?, imi testeaza gagica vastele cunostinte despre propriul meu arbore genealogic.

Bolborosesc un „da” sec, asemenea unei baterii de Feteasca Regala in care doar un smintit profan in ale vinului ar arunca o picatura de apa. Brusc, doi ochi de un albastru nedefinit se infig ca nebunii in tartacuta celui care va vorbeste, chestie care il face pe posesorul sublimei dible cu pricina sa se simta, dintr-o data, de parca tocmai ar fi navalit intr-un anumit birou oval cu intentia de a tine o prelegere despre dezavantajele play-back-ului.

Nu am timp sa ma dumiresc daca mi s-a ars cumva vreo lampa sau, mai rau, am dat in mintea purtatorilor de tuleie adolescentine si m-am indragostit la prima vedere. Si asta pentru ca vocea serafica a gagicii ma invita, intempestiv, sa ocup un loc in spatiu. Nu se oboseste sa-mi comunice si de ce ar trebui sa stau jos! Da’ ceva imi spune ca treaba cu „faceti-va comod, domnule!”, scapata printre buzele apetisante, nu are nici o legatura cu niscaiva confidente pe care se pregateste sa mi le faca si care ar fi atat de neasteptate incat m-ar pune, fara doar si poate, in cur. Renunt sa o mai fac pe detectivul si sa mai cotrobai prin materia cenusie in cautarea unei solutii de criza, de natura sa-mi readuca neuronii pe calea cea buna, si ma conformez.

Tipa imi arunca o scurta privire, aprobatoare, si ma premiaza cu un nou zambet. Ca sa nu raman dator, imi arat si eu fasolea, moment in care sunt intrebat, ceremonios, daca nu cumva imi surade ideea unei cafele. Normal ca da, ii raspund, iar blonda se evapora mintenas indaratul unui paravan, unde, din cate imi dau seama, exista o mica bucatarie improvizata.

Profit de ocazia ca am ramas singur cuc si incep sa studiez, vadit interesat, mai intai tavanul, apoi fiecare perete in parte. Cand ajung la ultimul, apare si secretara cu tava pe care troneaza o ceasca aburinda. O asaza pe masuta dintre cele doua fotolii, prilej nesperat pentru mine de a scapa, intre doua guri de cafea, un ochi in decolteul provocator.

- Vreti mai dulce?, ma intreaba candid, iar eu ii servesc, promt, replica inecata in vise de burlac.

- O, nuuu! Sunt exact cum trebuie

Ochii migdalati ai tipesei cresc in dimensiuni, amenintand sa iasa din orbite, semn ca am cam prins-o in offsaid.

- Sunt?

Intrebarea are efectul unui dus rece. Imi desprind cu parere de rau privirile din „v”-ul decolteului si ingaim stins corectia cuvenita.

- Este! Sigur, aveti dreptate! A asta am si vrut sa spun Adicaaa, ea, cafeaua, este.

- Mda!, pune punct conversatiei creatura cu zulufi blonzi. Ati face bine sa fiti mai atent, pe viitor, cu acordul intre subiect si predicat, domnule Petrarca, tine sa ma puna la punct, nu inainte de a-mi intoarce, din nou, fara pic de mila, posteriorul. 

Rosu la fata ca un ou de Paste, imi fac de lucru, inciudat, cu poalele sacoului pe care incep sa le mototolesc pe toate partile. „Fir-ar a dracului de mizerie!, imi spun, fara sa observ dezastrul pe care miscarile febrile ale mainilor il fac in tesatura hainei. Gasesc, in sfarsit, o tipa dupa care simt ca ar putea, la o adica, sa-mi sfariie calcaiele, si eu ce fac?! O dau de gard, ca ciumpalacu’. Asta fac! „Rusine, stimabile! imi iau la unspe metri ego-ul, pe care l-am lasat sa atipeasca in culori pestrite de desuuri virtuale. Rusine! Ce-o fi crezand, parexampla, duduita despre gradul de civilizatie pe care ti l-a insuflat doamna ma-ta? Despre nobletea si spiritul de cavaler? Despre”

Nu am timp sa duc la bun sfarsit lista calitatilor pe care fara indoiala ca le detin de vreme ce, nu-i asa?, sunt personaj pozitiv in romanul asta, ca de undeva din spatele usii pe care si eu si madama o asteptam sa se deschida la un moment dat larg, se aude o bufnitura surda.

Arunc o privire rapida mai intai spre mutrita dulce a singurei interlocutoare de care am avut parte, pana acum, in this morning, mai apoi spre dreptunghiul lacuit care separa secretariatul de biroul eminentului chirurg caruia urmeaza sa-i iau interviu. Cum nici unul dintre muschi nu se clinteste pe moaca tipei, nu prea imi ramane alta varianta decat cea a vitelului protapit in fata unei proverbiale porti. Una, in cazul meu cu aspect de usa, indaratul careia, nu stiu de ce, dar am impresia ca se petrece ceva necurat.

Intorc din nou capul spre silueta gagicii si sunt gata sa o intreb daca n-a auzit nimic suspect. Un declic metalic, de data asta cat se poate de clar, imi zgarie din nou timpanul. Sar ca ars din fotoliu, fac cativa pasi si intind laboanta spre clanta, chitit sa intru. Nu apuc, pentru ca vocea secretarei imi cere, de data asta pe un ton imperios, cantat cu cateva octave mai sus, sa stau piano ca nu-i gigea sa dau buzna peste nea directorul.

- Am am auzit ceva si d-aiaaa, stiti? , bolborosesc dintr-o data spasit si, dupa ce execut un stanga-mprejur impecabil, ma prabusesc in cele din urma in fotoliul care-mi este sortit.

Tipa se uita la mine ca tata Floarea la vibratorul cu bile, scapat, neintentionat, de fii-sa din geanta de orasanca. Probabil isi imagineaza ca am mancat ciuperci zapacite si nu am toate tiglele pe casa. O las sa creada ce vrea. Nu-i spun ca, de fapt, maison-ul meu are acoperisul din tabla si ca ciupercile zapacite constituie felul preferat de mancare al soacra-mii. E drept ca eu i l-am recomandat, da’ asta nu se pune la socoteala!

Sa tot fie vreo jumatate de ora de cand stam. Ea la birou, eu ingropat pe de-a-ntregul aproape in fotoliul capitonat de piele. De dincolo de usa incaperii in care isi face veacul Willhem Bruckner, chirurgul a carui poveste de viata, uluitoare, am venit sa o aflu, pentru a o ingloba, mai apoi, in textul unui reportaj de senzatie despre cel mai mare plastician al vremii, nu se simte nici o miscare.

Ma uit pe furis la ceasul de mana, prilej cu care constat ca nu ma pricep de nici o culoare la aproximari. Ei bine, fratilor, acele sus-pomenitului ceas indica nici mai mult, nici mai putin decat ora 11.45. Ceea ce, in traducere libera, inseamna ca am petrecut in compania blondinei mai bine de o ora si 10 minute. Macar daca m-as fi ales cu vreo intalnire din toata tarasenia asta, dar asa

- Va grabiti? imi intrerupe gagica mica sarada cu proprii neuronii. Alocutiunea nu poate decat sa ma bucure. E clar ca tipa e si ea adepta ocheadelor aruncate pe furis, de vreme ce nu i-a scapat gestul de nerabdare al subsemnatului. Ori chestia asta inseamna, pur si simplu, ca nu ii sunt nici pe departe indiferent si ca, in alte circumstante, nu ar spune nu unui schimb sofisticat de hormoni. Imi dreg glasul, asa cum faceam pe vremuri cand ma scotea profu’ de mate’ la tabla sa rezolv o ecuatie de 3 complicata, si sunt cat pe ce sa-i raspund, suav, ca „nu, nu ma grabesc deloc. Ba, din contra, ma simt ca un brontozaur care-si consuma pasiunea pentru Playboy pe un colac de WC”, cand, brusc, prin puzderia de ganduri care bantuie ca bezmeticele prin neuron, isi face loc cu coatele chipul de mops, deranjat la stomac, al redactorului sef de la Timpul. Nu imi e greu sa-mi imaginez cam ce ar fi la gura lui daca m-as intoarce fara marfa in pravalie, asa ca schimb macazul si o informez, lapidar, pe purtatoarea de moate blonde, ca „ar cam fi timpul sa fiu primit de Bruckner, daca nu care cumva vrea sa aiba pe constiinta cariera ratata a unui reporter special”.

Stramba din nasuc, dar catadicseste totusi sa intinda, ca un etern semn al mirarii, un degetel spre interfon. Apasa un buton si, imediat, un parait surd se face auzit in incapere. De la celalalalt capat al firului, nimeni nu pare, insa, dispus, sa ridice receptorul. Sprancenele gagicii se ridica mirate, la unison cu ale subsemnatului. Pret de cateva minute, ne holbam unul la altul, asteptand ca tonul de apel sa se intrerupa si sa lase loc vocii de bariton a chirurgului. Nu se intampla nimic nici la a doua, nici la a treia incercare a secretarei de a lua legatura cu seful ei. Nu stiu de ce, dar un clopotel de alarma incepe sa-mi faca din nou „dinga, dinga!” prin capatana. Ii spun, de data asta, pe un ton cat se poate de serios, si don’soarei cu craci si sani de Afrodita, iar ea se hotaraste, in sfarsit, sa ma ia in serios. Se ridica de pe scaun cu un usor gest de ezitare si se indreapta cu pasi mici spre biroul chirurgului. O imit, incercand totodata sa-mi stapanesc bataile inimii. Chiar daca nu am avut niciodata ocazia pana acum sa-l cunosc pe reputatul chirug Bruckner, numele lui nu imi este nici pe departe strain. Si asta nu neaparat pentru ca sunt ziarist cu state vechi, obligat, prin natura meseriei, sa stiu pana si ce intensitate au parturile lui X sau Y dintre cei care populeaza spatiul destinat VIP-urilor de la noi! Nu! Cu totul altul este motivul pentru care Bruckner asta imi este, fara a-l cunoaste personal, foarte apropiat sufletului. Un motiv, totusi, pe care, intr-un mod care poate parea ciudat, refuz cu obstinatie sa-l las sa iasa la iveala de acolo de unde l-am sughiunit cu ceva timp in urma, intr-un cotlon, prafuit, de memorie.  

Derapajul pe panta amintirii ma face sa pierd, pret de cateva clipe, contactul cu realitatea. Suficient cat sa-i permita secretarei sa apese prima pe clanta usii, dincolo de care incepe fieful lui Bruckner. 

- Ce naiba, o aud impacientandu-se, dupa ce cateva incercari de a patrunde in birou se dovedesc a fi desarte. E blocata pe dinauntru, mi se adreseaza pe un ton in care intrezaresc o umbra de teama. Niciodata nu se inchide inauntru, mai spune, in timp ce trasaturile incep sa i se descompuna, vizibil, intr-o masca de autentica frica.

Nu astept invitatie speciala sa testez la randu-mi rezistenta incuietorii. Ma las pagubas de abia in momentul in care broboane de sudoare isi fac aparitia, fara doar si poate de la efort, in dreptul tamplelor.  

- Da-te la o parte, imi tutuiesc dintr-o data partenera de aventura. Se executa, speriata, iar eu profit de spatiul lasat liber pentru a-mi lua un avant de cativa metri.

Un pas, doi, trei, un umar zdravan proptit ca la carte in usa, si iata-ma printre zeci de aschii, smulse cu geamate surde de dezaprobare din intregul tabliei de lemn, de cealalta parte a pragului. Nu-mi trebuie cine stie ce spirit detectivist ca sa realizez ca Bruckner face cam de multicel nani pe lumea cealalta. O gaura imensa, cu margini tivite intr-un maroniu inchis, troneaza, sfidatoare, in mijlocul fruntii celui care pana nu demult a respirat aerul ventilat al biroului sau de pe Calea Victoriei. O gaura pe care nimic altceva decat un glonte, plecat dintr-o arma de foc, o putea provoca.

Intrarea in cladirea impozanta, un amalgam de otel si geamuri de un negru posomorat, de pe Calea Victoriei, colcaie de politisti, mascati si jurnalisti, ultimii amatori de senzatii tari. Vestea asasinatului caruia i-a cazut victima, cu cateva ore in urma, unul dintre cei mai cunoscuti si influenti chirurgi esteticieni din Romania ultimelor decenii s-a raspindit ca un fulger in metropola. Primii care au facut act de prezenta la locul crimei au fost oamenii legii, incartiruiti in sediul Politiei Capitalei, la cateva sute de metri distanta.

Printre purtatorii de chipiuri bleumarin se distinge clar, chiar de la distanta la care ma aflu, chelia stralucitoare a unei matahale cu urechi clapauge. Desi treaba e cotoioasa rau, nu ma pot abtine sa nu chicotesc in momentul in care il recunosc pe mai vechiul meu camarad de raiduri nocturne prin hartoapele Ferentariului de altadata.

Radar! Nimeni altul decat el e cel care-si plimba cu dezinvoltura fizicul dintr-o parte in alta a trotuarului, intesat pana la refuz cu moace care mai de care mai bosumflata si mai serioasa. Ma dezlipesc de zidul scaldat in lumina puternica a amiezii de septembrie, langa care am poposit putin mai devreme pentru a incerca sa pun stavila in tavalugul dement al gandurilor, si pornesc, poticnit, spre politai.

Driblez printre siluete, animate de vria celor consumate nu cu mult timp in urma, si campez elegant la doi pasi de nasul de copoi al Urecheatului. Nu-l las sa se dumireasca prea bine cine atenteaza la spatiul intim de gabor ca ii si var legitimatia de serviciu sub olfactiv.  

- AsHaliSalam Da Nam, da la Asociatia Limbricilor Castrati!, ii tip in ascultatoare, incercand, in pofida hohotului de ras pe care simt ca nu mi-l mai pot mult timp stavili, sa adopt cel mai grav timbru cu putinta. 

Luat ca din oala, Radar al meu ramane ca la dentist cu fasolea la vedere. Nu se oboseste sa inchida prea curand gura, oferindu-mi nesperatul prilej de a savura din plin mirosul intepator al portiei de carnati cu usturoi, pe care, din cate banuiesc, a halit-o nu cu prea mult timp in urma. Cand isi revine din uluiala, fata politaiului e toata numai un zambet. Labartata intr-un spagat de zile mari, de la un lob de ureche elefanteasca la altul, gura gaborului ameninta sa ma inghita cu totul. Nu scap nici de ventuza lipicioasa pe care se grabeste, intre doua imbratisari de Martin preistoric, sa mi-o aplice, parinteste, exact in mijlocul fruntii.  

- Sa mor ranit in putina cu varza daca asta nu-i noroc da noroc!, imi mai sufla o data in nas, de data asta condimentat si cu ceva stropi de saliva, izul rudei mai sfrijite a prazului, ratacit prin papornite ramase de pomina inca de pe vremea raposatului Nea Marin. Cum nici nu-mi trece prin minte sa aflu cam ce combinatie ar putea iesi din usturoiul pe care l-a incurgitat deja si varza de care vorbeste, ma proptesc zdravan pe picioare si imi mut fizicul cativa centimetri mai incolo. Trag, mai intai, o gura zdravana de aer si, pus oarecum la adapost de miresme care-ar putea, usor, muta din loc un olfactiv chiar mai putin sensibil decat al subsemnatului, prind a cugeta cu voce tare.

- Sa inteleg ca inimioara ta de copoi se prapadea de dorul lu’ moa? Sau ca, mai degraba, te-ai procopsit cu un caz nasparliu si nu prea stii pe unde sa scoti camasa?, il tachinez, stiind prea bine ca proaspatul scaun, pe care si l-a indesat sub fund mai acu’ doua luni, de adjunct al sefului Serviviului Omoruri din Politia Capitalei il obliga sa faca repejor lumina in cazul de asasinat de pe Calea Victoriei.

Ma iscodeste un timp cu ochisorii lui de viezure, apoi, dupa ce isi alinta chelia cu cateva scarpinaturi de complezenta, se pune pe parlit.

- Cam asa ceva Adica, putin din amandoua!, miorlaie, aruncandu-mi pe sub sprancene o privire care ar trebui sa insemne „hai, nu fii bulangiu, si da si tu o mana de ajutor!”

Renunt sa o mai dau cotita si sa o mai fac pe niznaiul si ii servesc un „zi, flacau!” lapidar, strecurat printre incisivi numai buni de etalati intrt-o reclama gen „alungati monotonia/si zambiti in Romania”.

Radar, care n-a lipsit, pesemne, in ultima vreme, de la nici un curs despre transparenta melitiei in relatiile cu mass-media, lasa si el garda jos si se asterne pe ciripit.

- Uite care-i smenu’, fratioare! Umbla vorba prin targ cum ca ai fost pa felie cand jupan chirurgu’ a dat in primireIo zic ca ar trebui sa dai pa goarna cam ce stii despre tarasenia cu Bruchar asta ca, vorb-aia, suntem de-ai nostri, nu? La urma urmei ai mancat si tu cacat cu polonicu ani de-a randul siiii In fine, cred ca o sa ne ajuti si tu acu

Lasa restul frazei in suspans, convins ca nu voi tolera mult timp mingea in terenul meu si ca i-o voi expedia intr-un fel sau altul inapoi. Se insala amarnic!

Imi sta pe limba sa-i spun ca mi se falfaie de predictia lui si ca mai degraba m-as incumeta sa invat un hipopotam sa danseze la bara decat sa ii spun ce se ascunde in tartacuta pe care o port pe umeri.

- Negativ, Radare, ii raspund totusi in cel mai autentic stil politienesc cu putinta. Daca imi va trece cumva prin cerebel sa-ti marturisesc cate ceva din ceea ce stiu, ei bine, chestia asta nu se va intampla in nici un caz pentru ca trebuie! Cu atat mai putin pentru ca am impartit candva o anumita cantitate de treaba mare din polonicul de care vorbesti

- Hai, frate, schimba el partitura, zau asa! Chiar am nevoie de tine. Pe bune! Mai ales ca la dracu!, nu prea pare deloc genul de crima pe care sa o rezolvi intre doua halbe de bere! Hai, te roaga mandea frumos, da si tu din gura ca nu-i capat de lume daca imi zici una, alta

Se opreste din nou din tirada, continuand sa ma fixeze cu priviri in care citesc, fara prea mare efort, un soi de disperare muta. Nu ma insel! Fara a se lasa mult timp asteptat, argumentul forte al politistului ma edifica pe deplin.

- Haide, ba, nenica odata. Ce pastele ma-sii astepti? Sa-mi puna astia pielea pa bat si sa-mi dea un spit in cur afara din politie?

Cobor capul in pamant fara a scoate o vorba. E exact asa cum ma asteptam. Radar al meu ar putea sa o imbulineze la modul cat se poate de serios daca nu aprinde repejor becul in porcaria asta de crima.

- Ok, ok! il linistesc, hotarat sa nu-l mai tin aiurea-n tramvai. Nu mai e nevoie sa ma rogi, prietene. De fapt, nici nu era nevoie sa o faci, pentru ca oricum ti-as fi impartasit tot ceea ce stiu!, mai adaug privindu-l tinta in ochi.

Tenul, pana atunci palid, al gaborului isi recapata aproape instantaneu tonusul, iar eu nu pot decat sa ma bucur sa-l stiu din nou pe felie. Urmeaza un schimb rapid de de replici, la capatul caruia cadem de acord ca ar fi cel mai bine sa ne tiram spre cea mai apropiata terasa, unde, in compania unor blonde ingulerate, sa punem putintel tara la cale. Si, cum de la vorba la fapta, in cazul unor oameni seriosi ca noi, nu-i cale lunga, iata-ne, un sfert de ora mai tarziu, tolaniti in scaune de plastic in jurul unei mese asijderea.

- Buuun! da politaiul tonul discutiei. Care va sa zica, erai in anti-camera cu gagica aia misto, careia, din cate inteleg, nu prea ai avut timp sa i-o tragi

- Ihi, dau eu din cap, chestie deloc pe placul blondei inspumate din halba, care se prelinge pe barbie in jos si se scurge pe superbul meu tricou alb. Cam asa ceva, imi recapat suflul, imediat ce emit ragaitul de rigoare de dupa primul gat zdravan de bere.

- Zici ca ai auzit ceva, la un moment dat, continua Radar sa ma traga de limba, iar eu de frica sa nu ma lase fara pretiosul organ ii servesc imediat replica.

- Exact! Un sunet infundat. Ceva de genul asta Nu-mi dau seama exact de ce natura era, da’ stiu ca prima impresie a fost aceea ca un obiect greu a cazut pe podea Sau poate un corp

- Mai degraba! tine sa puncteze gaborul, tinandu-mi isonul si slobozind in eter un ragait de zile mari. Corpul lu’ nea Caisa, chirurgul, care

- Las-o mai moale cu nea Caisa, Radare!, i-o retez, imbufnat. Poate e cazul sa afli ca raposatul Bruckner e un amic comun, caruia ai fi avut toate motivele din lume, daca nu se grabea sa plece pe lumea cealalta, sa-i strangi mana

Ramane, pentru a doua in rastimp de jumatate de ora, cu gura cascata. Ridic din umeri, dintr-o data fara chef. Prefer sa n-o mai lungesc si sa i-o spun franc.

- Bruckner e cel care l-a operat cu mult timp in urma pe pe Mircea.

Odata cu ultima silaba a numelui pe care reusesc totusi sa-l rostesc in pofida amaraciunii, al carui gust il simt dintr-o data napadindu-mi simturile, amutesc brusc. Cobor capul in pamant, de acolo de unde, dintr-un punct fix, pe care nu-l pot sub nici o forma localiza, un chip descompus intr-o grimasa de suprema uluire ma priveste in albul ochilor. Aproape, din ce in ce mai aproape de pamantul spre care s-a catapultat de la mai bine de zece metri inaltime 

Cand incep sa vorbesc din nou, vocea mea are inflexiuni ciudate, precum cele ale unui ecou, spart in mii de bucati de stancile abisului de sub el.

- Datorita lui Bruckner si a a maiestriei cu care a dus la bun sfarsit operatia estetica, cel care v-a stat alaturi ani de-a randul in teren, omul pe care l-ati iubit si care v-a iubit, a avut parte de o fata nou-nouta Si de

Tac! Pentru ca nu mai e nimic de spus. Sau pentru ca, poate, a venit vremea sa las durerea sa muste, sa zgarie, sa sfartece Vremea aceea a coltilor hulpavi de amintire care se implanta adanc in constiinta. Mai adanc si mai dureros decat as fi banuit-o vreodata

Ma abandonez cu totul sentimentului. Lasat de capul lui, gandul incepe sa hoinareasca bezmetic pe culoarele unei vile posomorate din Pipera. Cotrobaie prin cotloane in cautarea unei usi; a unei incaperi; a unui trup, in cele din urma. Unul atat de drag mie! Si atat de fragil acum, cand este, pentru totdeauna, condamnat sa-si duca existenta mizera intr-un scaun de paralitic

Trupul unui Trubadur care poposise in cea de-a patra, si ultima, halta inainte de moarte. 

CAPITOLUL 2

(Bucuresti, 7 Noiembrie 2007, Piata Romana )

Un ranjet de satisfactie schimonosi pret de o clipa trasaturile asasinului. Ochii de un cenusiu apatic lucira, salbatic, la vederea trupului contorsionat, prabusit la picioarele sale.

Ramase un timp stana de piatra, continuand sa studieze, cu un soi de curiozitate aproape morbida, mai intai buzele livide, inghetate intr-un ultim rictus al mortii, mai apoi liniile usor arcuite ale sprancenelor stufoase, care adapostesc, o pereche de irisi sticlosi. In cele din urma, fruntea boltita, in mijlocul careia o gaura de glonte isi iteste, trufasa, marginile de un rosu intunecat. Lucrase perfect! Fara nici un risc si fara urma de complicatie. Fara doar si poate ca bubuitul impuscaturii, inabusit de amortizor, nu trecuse dincolo de peretii incaperii. Nici macar zgomotul produs de caderea trupului matahalos al chirurgului nu atrasese atentia secretarei, despre care stia ca se afla de cealalta parte a usii. Baga mana in foc pentru asta! Altfel, nu ar mai putea savura acum, la mai bine de 5 minute dupa ce Bruckner daduse coltul, momentul trimfului. Primul dintr-o serie care nu avea sa se termine prea curand. Cel putin, nu inainte de clipa in care ii va putea inmana ziaristului nota de plata. Pentru asta, mai avea, insa, nevoie de timp. Nu mult! Doar atat cat ii era necesar pentru a-l scoate din barlog si a-l aduce, intreg si nevatamat, in bataia armei.  

Isi ridica incet capul si, in momentul in care da cu ochii de propriul sau chip transfigurat, reflectat in geamul fumuriu al vitrinei, isi dezveli din nou intr-un ranjet, de data asta emisar al urii, sirul de dinti de un alb sclipitor. Da! Il va face pe nemernic sa plateasca! Pentru tot! Pentru o viata luata fara nici un drept. Si pentru o alta furata. Pentru vina de a fi sfidat destinul si de a continua sa traiasca, dand de fiecare data cu tifla mortii. Pentru

O voce, izbucnita mocnit, dar suficient de puternic pentru a se face auzita, razbatu de dincolo de usa indaratul careia se afla secretara. O voce de barbat! Ceea ce insemna ca asistenta chirurgului nu mai era singura si ca, in orice moment, se putea trezi cu un vizitator nepoftit pe cap.

Cu miscari febrile, scotoci un timp in vitrina. Lua obiectul dupa care venise si-l indesa in buzunarul interior al gecii de fas negru. Cateva minute mai tarziu, parasea incaperea cu acelasi ranjet grotesc intiparit pe chip.

In biroul comisarului Neagoe spiritele ameninta, de la clipa la clipa, sa se incinga serios. Ca materia cenusie a celor patru gabori, antrenati in discutie, e cat pe ce sa faca buba de la atata solicitare e la fel de evident ca un paduche care pune pe bigudiuri parul din nas al unui elefant african. Singurul care nu da semne ca e dispus sa-si prajeasca bunatate de creieri cu rezolvarea ecuatiei pentru care seful Serviciului Omoruri din Politia Capitalei si-a scos subalternii la tabla e pirpiriul de Gargamel.

Sta intr-o rana pe scaunul din dotarea institutiei de pe Eforiei si se scobeste constiincios in nas. Din cand in cand, arunca o privire furisa, spre fereastra, singura care-l desparte de saorma uriasa cu usturoi, care-l asteapta de vreo doua ore. Mai exact, din momentul in care el, Alifie, clapaugul de Radar si mascota de Soarece au fost bagati in sedinta de comisar.

- Ba, puta verde! il scoate pe nepusa masa din reverie vocea de bariton a comisarului. Ce dreacu’ stai ca talambu si visezi la cai verzi pa pereti? Tu n-auzi ce te tot intreb aicea? Aloooo, alocatia! 

- Da, safu’, ingaima stins Gargamel, uitand sa o mai faca pe ofensatul din motive de apelativ verde. Uita si de nas, si de ceea ce cauta cu atata inversunare in respectivul organ si incepu sa faca, nauc, risipa de ocheade in stanga si-n dreapta.

- „Da” ce? continua sa-l bombardeze glasul de mamut castrat al mai marelui peste criminalistii din Capitala. „Da”, adica ai fost sau „da”, adica tocmai te-ai teleportat inapoi in lumea reala?

Prins cu gasca-n traista, micutul tace malc. Doar irisii de taciune, care continua sa-i derapeze pe albul retinei, gata, gata sa dea pe-afara, ii tradeaza starea de spirit de veritabil Bula, prins in offside in propria-i poarta. Cand, in cele din urma, se lasa convins de faptul ca micul lui intermezzo cu piticii de pe creier a devenit obiect de studiu universal, se scarpina contemplativ in ceafa si o ia, cu simt de raspundere, pe aratura.

- Deci, safu, io eram asaa prins, daca ma-ntelegeti. Stiti, cuuu astaaa cu problema Adica, ma gandeam laaa Siiii, gafaie impiedicandu-se in cuvinte care se rostogolesc bolovanos pe beregata, amenintand sa-l lase forever fara coarda vocala.

- Mda, face Neagoe, cercetandu-l, ironic, pe deasupra bicicletei sale preistorice, cocotata pe varf de olfactiv. Mi-am imaginat eu ca te gandeai! Dupa moaca! Aveai alura unuia care sta pa tron si se gandeste daca sa traga partul acu’ sau mai tarziu

Tace un timp, studiindu-si distrat varfurile degetelor. Cand reia firul dizertatiei, un ton cat se poate de serios ia locul nuantei flegmatice de mai devreme.

- Daca nu ai fost inca la morga sa afli ce are de spus nea Caisa ala de Costache, te sfatuiesc sa o faci imediat. In caz contrar, te asigur ca, dupa suturile in cur pe care le vei primi, nu vei mai sta cateva luni bune pe scaun!

Nu apuca bine sa termine ceea ce are de spus ca jumatatea de politist e deja langa usa. Cu laboanta stanga infipta in clanta, sloboade avangardist un „deci” marca inregistrata si isi asigura comisarul de bunele sale intentii:

- S-a marcat, safu! N-apuci matale bine sa le freci astora ridichea ca si primesti vesti dan hogeacu lu’ jupan Costache, mai ciripeste, apoi se lasa inghitit cu totul de usa inainte ca Neagoe sa apuce sa-i frece si lui leguma cu pricina.   

Plecarea intempestiva a micutului starneste adevarate cascade de ras. Singurul care nu catadicseste sa faca „ha, ha”, „hi, hi” e comisarul. Nu-si cearta, totusi, subalternii pentru iesirea necontrolata. Se multumeste, doar, sa zambeasca in barba, inainte sa continue sa-i descoasa cu privire la crima cu a carui rezolvare departamentul lui a fost insarcinat.

- Asaaa, ia sa vedem noi acu’, copii, cu ce se mananca moartea chirurgului. Radar, lumineaza-ne putintel cu ce ai aflat pana acu’ 

Cel interpelat nu asteapta invitatie speciala. Isi drege vocea, foindu-se important pe scaun si purcede, cu poticneli de nou-nascut, la atac.

- Pai, safu’, prea multe n-ar fi da spus. A fost impuscat da la o distanta foarte mica. Cel mult juma’ da metru. Ne dam seama da asta dupa urma da glonte, care

- Lasa-ne, ba, Urecheatule cu texte d-astea ca stim si noi placa Da-o-n ma-sa, doar suntem toti criminalisti si stim sa citim o urma de glonte, il ia in tarbaca Alifie, scremandu-se sa scoata la iveala cu varful limbii, dintre dintii ingalbeniti, ultimul rest de verdeata, ramas suvenir de pe vremea micului dejun. Mai bine zi-ne cum mortii ma-sii a putut ala cu puscociu sa traga din pozitia aia. Ca nici daca era Michael Jackson inainte sa dea coltu’ si nu incapea in spatiu ala ingust dintre Bruckner si biblioteca

- Ba, da’ tu nu esti prost degeaba, ba Alifie! sare si Soarecele cu gura, dezvelind asistentei o mandrete de strungareata, prin care s-ar putea strecura, cu putin efort, pana si coada unei maturi intrata in plin proces de naparlire. Isi roteste ochii de gremlins, in directia lui Radar pe care-l executa din sase metri.

- Eh, Radar, tata, ia z’dem ce-ti fata acu’ mintea, ca la belit belengheru’ esti tare-n clanta, ii mai arunca nemernic printre dintii talambi din fata. ah, ce zici?

- Zic ca te-a facut ma-ta cu plapumaru’, ba, boase baltate, maraie gaborul clapaug, aruncandu-i o privire de suprem sictir. 

- Zi zau cu limba scoasa, nu se lasa mai prejos fiul presupus al ma-sii si al plapumarului. Nu are timp sa-si imbogateasca repertoriul cu un nou apelativ ca vocea, neasteptat de blanda, a criminalistului sef ii reteaza elanul:

- Soarece, tata, ai facut, ba, sirena aia de pe Logan? Aia, mah, pe care ai „reparat-o” tu mai acu o saptamana desi ea, saraca, nu avea nimic, doar ca uitasesi tu sa-i alimentezi firu’ la baterie?, mai adauga, surprinzandu-i privirea tampa, de ins care si-a descoperit vocatia de surfer taman in momentul in care apa pe care avea de gand sa experimenteze noua pasiune era inghetata bocna.

- Pai daca n-ai facut-o inca, nu-i problema, ba, soarece!, continua imperturbabil comisarul. Iti dau io un spit in cur de o sa incepi sa te invarti si sa zbieri mai ceva ca o sirena de politie. Gura, baaaah!, tipa dintr-o data, din toti bojocii, tintuindu-si fartatii de breasla cu o privire care vorbeste de la sine despre furia de care este cuprins. Va fut muma-n cur de nesimtiti daca va mai porciti mult intre voi Clar?

Cateva rafale de bombaneli si mormaieli nedefinite explodeaza, la unison, din piepturile flacailor. Vreme de cateva secunde, in biroul colonelului se aude doar bazaitul agasant al unei muste, care, fara sa aiba o cat de vaga idee despre ce o asteapta, isi permite sa nesocoteasca amenintarea lui Neagoe. Palma de neam prost a comisarului, cazuta din fundul gradinii, pune capat zumzaitului rebel, iar musca, condamnata tacit la moarte de catre intreaga asistenta, isi da obstescul sfarsit chiar sub nasul colonelului. Dupa un scurt moment de reculegere, tinut cu piosenie in memoria zburatoarei plecata sa-l sorcoveasca pe Scaraotchi necuvantatoarelor, boss-ul de la Criminalistica isi reia, cu voce domoala, discursul.

- Asa! Ramasesem la chestia cu distanta Isi inclina de cateva ori capul in semn de aprobare in directia lui Alifie. Are perfecta dreptate! Ceva nu se leaga in tot ce s-a intamplat. Una dintre dileme e modul in care a fost impuscat Bruckner. E clar pentru toata lumea ca, unu la mana, s-a tras de foarte aproape si, doi la mana, cel care a apasat pe tragaci s-a aflat exact in fata chirurgului. Anatomia ranii indica, fara dubiu, o impuscatura frontala! Pana aici e clar, nu? Tace, scrutand cu un soi de inversunare trasaturile celor din jur. Cand capetele politistilor se apleaca in semn de incuviintare, isi continua dizertatia.

- Distanta dintre locul in care a fost gasit, cazut la pamant, trupul lui Bruckner si vitrina cu bauturi, nu e mai mare de 25-30 de centimetri. Se uita intrebator spre Radar. Ma insel? 

Cel chestionat scutura cu putere din cap.

- Absolut deloc! Ba, as spune chiar ca parca ati fi ruda cu alaa cu Iosefini de ati nimerit-o atat de bine, isi recapata aplombul, pierdut ceva mai devreme in urma puseului marca Neagoe.

- Lasa gargara si zi mai departe, ii taie macaroana comisarul pe un ton in care se citeste limpede lipsa oricarei urme de concesie aduse rabdarii.   

Radar inghite in sec ca pestele pe uscat apoi isi ia, in sfarsit, inima in dinti:

- Pai, de fapt Stiti, ioooo. Ah, adica as avea asaaa o idee cum sa spun? Aaah despre cum s-a intamplat, da’

- Da’? il imita, maimutarindu-se, purtatorul treselor de comisar.

- Pai, mustaceste de la inaltimea celor aproape doi metri ai sai sinonimul lu’ Antena, ziceam saa

- Sa ce? nu-l slabeste Neagoe.

- Saa sa nu radeti de mine po’rma, murmura feciorelnic adjunctul Departamentului Criminalistica.

In timp ce sprancenele-i stufoase se arcuiesc, usor, intr-un „V” neregulat, semn al unei mirari parguite, buzele colonelului se zbat neputincioase, fara a reusi sa scoata vreun sunet.

- Uimeste-ma, Clapaugule!, reuseste in cele din urma sa articuleze, iar Radar nu asteapta sa fie invitat a doua oara:

- Deci, ii fura gaborul urecheat, fara pic de remuscare, confratelui mai pirpiriu din breasla vorba de duh, io cred caaa ca n-a apasat nimeni pe tragaci! Adica, vreau sa spun, continua repede, observand privirile siderate ale celor din jur, ca nu a fost vorba despre o actiune umana, ci mai degraba de una mecanica, isi duce la bun sfarsit peroratia, nefiind foarte sigur ca a reprodus intocmai cuvintele, rostite intre doua inghitituri de bere si tot atatea ragaituri, de nebunul de ziarist de la „Timpul”.

- Asta a facut buba la cerebel, safu’! izbucneste Alifie, dupa ce da, inutil, in prealabil, o scurta raita prin propria materie cenusie.

- Stai asa, Alifie! ridica laboanta Neagoe, stavila in calea jumatatii de protest. Stai asa, ca Radar al nostru tocmai a scos un porumbel pa gura. Isi lasa privirile sa se plimbe in voie pe chipul celui al carui nume il rostise ceva mai devreme.

- Continua, copile! deschide in cele din urma gura cu un aer de multumire intiparit pe chip. Ceea ce fusese mai greu trecuse. Firul, firav ce-i drept, dar fir la urma urmei!, care-i putea ajuta sa razbeasca printre itele asasinatului de pe Calea Victoriei isi afla deja capatul in mainile lor. In acele maini pe care nu aveau, sub nici o forma, dreptul sa le tina altfel decat in pozitie de garda.

Trecusera mai bine de 48 de ore de la intalnirea cu Radar si inca nu eram pe deplin dumerit daca am facut sau nu bine ca i-am impartasit ceea ce credeam in legatura cu modul bizar in care se petrecuse crima. Ceea ce intuiam sau, si mai apropiat de adevar, ceea ce logica imi dicta sa cred dupa ce pusesem cap la cap cateva dintre fragmentele de puzzle pe care avusesem norocul sa le descopar chiar in biroul chirurgului, la putin timp dupa comiterea asasinatului.

La o prima vedere, nu era mare lucru ceea ce gasisem; cateva ramasite banale din ceea ce fusese o sticla pantecoasa de whiskey, scapata pesemne din mana de chirurg exact in momentul in care ii fusese descarcata arma in fata; o portiune din lemnul lacuit al vitrinei, de cel mult cinci, sase centimetri patrati, neverosimil de curata comparativ cu restul prafuit al tabliei dindaratul geamurilor de cristal. Lucruri banale, pe care criminalistul de meserie este obisnuit sa le gaseasca, in situatii precum cea cu care aveam de-a face, la locul faptei. Si totusi, era ceva anapoda in toata povestea asta. Ceva ce nu se lega sub nici o forma. Intre trupul bine cladit al lui Bruckner, prabusit pe podea, si buza vitrinei nu exista un spatiu mai mare de un sfert de metru. Labele picioarelor, raschirate nefiresc intr-un ultim spasm al mortii, erau chiar ceva mai apropiate de tablia de mahon care strajuia in lungul vitrinei, chiar sub muchea imbracata in lemn a geamului. Forta glontelui de calibru 8 mm nu era prea grozava, ceea ce insemna ca impactul incarcaturii mortale nu-l proiectase pe chirurg spre inapoi, departe de zona in care se aflase arma. Cel mai probabil cazuse cu picioarele inainte. Ori asta putea stabili cu oarecare precizie locul exact in care se aflase Bruckner in clipa in care glontele ii izbise craniul. Spuneam asadar ca spatiul dintre cadavru si vitrina din care, asa cum se putea usor banui, chirurgul apucase sa scoata o sticla de whiskey, era de cativa zeci de centimetri. Ei bine, chestia asta, raportata la modul in care fusese comisa crima, nu putea avea decat una din maximum doua explicatii posibile. Fie asasinul se aflase in interiorul vitrinei, ceea ce era categoric exclus, fie, varianta mult mai usor de digerat chiar si pentru un afon in ale criminalisticii, pur si simplu, nu existase, fizic, nici un criminal. Doar o arma orientata precis spre o prezumtiva tinta. O arma al carei resort fusese declansat intr-un fel al dracului de ingenios, de undeva de la distanta. Poate nici macar din aceeasi incapere. Ca presupunerile mele erau cat se poate de adevarate si ca in Danemarca ceva putea ca o hazna infundata, aveam sa o constat imediat ce, slabit din ochi de secretara, prea ocupata mai intai sa boceasca, iar mai apoi sa formeze numarul de urgenta 112, mi-am aruncat privirea pe cioburile de sticla, raspandite peste tot pe covor.

Ce am vazut mi-a accelerat la propriu pulsul, pana atunci de om cu mansarda intreaga. De jur imprejurul gatului stramt al sticlei, o dara, extrem de subtire, aproape insesizabila ca un inel desenat in joaca, dar cu o uluitoare precizie, de o mana iscusita ii facea in sac, post mortem, chirugului. „Bingo!”, am exclamat in secunda doi, pentru ca, in cea de-a treia, sa-i ard deja neuronului ala istet, care aprinsese lumina in tartacuta subsemnatului, una bucata ventuza direct pe fruntea lui creata de celula nervoasa. N-am terminat bine de rostit cuvantul care-i dadea pe timpuri frisoane si mancarici de palma stanga jucatorului de „Zi-le, domnu’ Geo!” ca si eram bagat cu tot cu nas si urechi in vitrina raposatului Bruckner. Nu stiam foarte bine ce caut, dar daca presupunerile mele erau adevarate, acolo, in tablia de mahon lacuita din spatele geamurilor, ar fi trebuit sa existe o cat de mica urma. Una de natura sa ma faca sa cred ca asasinul lipsise de la propria lui crima.

Din cate intuiam, ucigasul procedase in cel mai simplu mod cu putinta. Fixase undeva in interiorul vitrinei, de peretele acesteia, o arma. Printr-un mecanism care-mi era deocamdata strain, legase de cocosul pocnitoarei cu pricina o sarmulita, a carei a doua extremitate o impleticise, mai apoi, in jurul gatului de Petre Roman al sticloantei de whiskey. O mana de chirurg insetat inclestata betivaneste pe pantecul sticlei, o scurta zvacnire de brat si „bum!”, nenea Bruckner pleca direct spre Rai cu tablele la subsuoara sa-l faca un mart si-o linie pe Doamne-Doamne!  

Cautarile mele nu au durat mai mult decat ii trebuie unui miriapod sa se lege la sireturile de la bocanci. O mica portiune, de cativa centimetri patrati, din lemnul interior al vitrinei se diferentia prin curatenie si luciu de intregul inecat intr-o pojghita maricica de praf. Era, fara doar si poate, locul in care fusese fixata pleznitoarea care-l trimisese sa faca nani pe chirurg. Un centimetru mai jos, doua gauri minuscule isi iteau ochii lor negri din acelasi perete. O urma de cui dublu, tip urechelnita, din cate imi dadeam seama. Prin el fusese trecuta, mai intai, sarmulita inainte de a fi fixata de gatul bardacei pantecoase de whiskey.

Inainte de a-mi lua valea, ceva mai tarziu, din biroul lui Bruckner mai descalcisem un fir; unul care avea legatura cu modul al dracu’ de misterios in care asasinul lui Willhem reusise sa se strecoare in apartamentul acestuia: pe usa, oameni buni! Nicicum altfel decat pe usa!

Din dreptunghiul fotografiei de ziar, o pereche de ochi sticlosi il fixa de sub marginile tivite in negru ale unei urme de glonte. Imaginea, de-a dreptul groteasca, aproape ca ii starnea accese fizice de voma. Si nu pentru ca avea dinaintea irisilor un chip cu trasaturi mutilate de un ultim si trivial suras al mortii. Nu, in nici un caz pentru asta. In ultimii ani, vazuse de atat de multe ori chipul had al femeii cu coasa, ii simtise duhoarea de nesuportat, incat ajunsese sa nu se mai teama de ea; sa nu mai simta, in prezenta ei, gheara de otel a fricii strangandu-l de gat sau infigandu-i-se nemiloasa in inima!

Nu! Altul era motivul pentru care simtea acum fiori reci, de groaza amestecata cu un soi de furie, strabatandu-i sira spinarii. Chipul din fotografie era al lui Bruckner! Omul caruia ii datora atat de multe! In primul rand faptul ca indepartase cu bisturiul lui magic orice urma a gloantelor plecate din ochiul negru al armei lui Capone. Gloante care ii sfartecasera obrazul. Care-l transformasera intr-un monstru cu un chip pe care nici macar el nu il mai putea privi in oglinda fara a simti repulsia invadandu-i simturile.

Inchise ochii! Ca o zabrea peste timp! Si peste amintiri! Si peste durere! Si peste furie! Mai ales peste furie! Cristoase Dumnezeule! Ce naiba facuse omul asta de meritase sa primeasca un glonte in frunte? Il stia inca de pe vremea cand era de-o schioapa si era gata sa bage mana in foc pana la umar ca niciodata nu facuse vreun rau cuiva. Daca exista un superlativ pentru „painea lui Dumnezeu”, atunci fara doar si poate ca Bruckner era ala!

Isi cobori capul in piept, mijindu-si ochii ca si cum ar fi vrut sa farame intre pleoape bobul de lacrima pe care-l simtea dand tarcoale.

Ramase un timp asa, mestecandu-si mohnit neputinta. Da! Era bine spus neputinta! Blestematul asta de scaun cu rotile il impiedica sa actioneze asa cum isi dorea. Sa rastoarne totul cu susul in jos, sa rascoleasca prin fiecare cotlon, prin fiecare colt de oras. Sa amusine ca pe vremuri, asemenea unui veritabil copoi, urma nenorocitului al carui deget se arcuise pe tragaciul armei. Sa-l prinda intr-un final si sa-l dea mai apoi pe mana justitiei. Sa-l faca sa plateasca pentru fapta lui. Sa simta asprimea si forta pumnului legii trosnindu-l in moalele capului!

Nu putea sa faca asta! Era doar un amarat de paralitic!

Odata cu ultima zvacnire de gand rebel, spectrul amintirii isi depusese deja samanta puhava in creier. Era timpul pentru un nou dialog, din multele, agasante, de care avea parte in ultima vreme, cu propria-i constiinta. Era timpul pentru un remeber. Acelasi care-l bantuia, cabotin, noapte de noapte

Tunetul de aplauze, izbucnit la zece metri sub el, ii acoperise hohotul de plans. Desi trecusera luni bune, isi amintea cu precizia unui ceasornic elvetian, fiecare detaliu in parte din ceea ce considerase pe atunci ultimul act al rafuielii lui cu destinul. Isi amintea cum privise cu ochi impaienjeniti multimea extaziata de la picioarele sale. Cum, odata incheiata panoramarea intregii sali undeva mult in dreapta sa, isi ridicase brusc capul si, cu gesturi repezite, isi smulsese chingile care-i petreceau pieptul de-a curmezisul.

In sfarsit, isi amintea cu o dureroasa acuitate a simturilor ca ultimul lucru pe care mai apucase sa-l vada, inainte de a se prabusi in gol, ii schimonosise trasaturile intr-un rictus de suprema surprindere. Undeva, aproape de buza scenei, mainile lui Dan Petrarca se agitau inspre el. La cativa pasi distanta, o alta pereche de maini fine, de femeie, ii facea si ea semne. Perechea de maini a unui Pici iertator si, din nou, indragostit!

Buzele invalidului scoasera, sub presiunea puhoiului de amintiri, un soi de muget sinistru. Capul ii zvacni, spasmodic, spre stanga. Pleoapele incepura sa bata repede peste irisii de carbune. Un nou sunet ca un scancet de animal ranit razbatu poticnit printre buze uscate. Era prins fara scapare in valmasagul flash-urilor amnezice care-l sagetau, intr-un carusel nebun de nuante pestrite, din toate directiile. Care-l orbeau cu profunzimea viziunilor pe care le provocau. Care-l ardeau epuizant si mitocan.

Incerca sa se lupte cu demonii trecutului, cu chipurile acelea, asa cum i se aratasera atunci in sfarsitul acela de august. Nu izbuti decat sa nuanteze pana la cel mai mic detaliu groaza pe care-o citise, si inca o mai citea la mai bine de trei luni distanta, al naibii de limpede in ochii atat de dragi lui Ochii femeii pe care-o cautase necontenit ani la randul pentru a reinnoda firul intrerupt, din doar vina lui, al povestii lor de dragoste. Pe care o regasise intr-un tarziu, exact in clipa in care hotarase ca Trubadurul trebuie sa incheie conturile cu viata

Renunta sa se mai zbata si se lasa patruns intru totul de morbul aducerii aminte. Ca si atunci, nu exista scapare!

Plangea! Pentru prima oara de cand incercase sa-si puna capat zilelor la sfarsitul concertului din august. Plangea ca un copilandru, lasand amintiri de om mare sa-i biciuiasca pana la sange constiinta. Sa-i spele pacatele! De care nu fusese inca izbavit, desi incercase ultimul si supremul gest! Suicidul!

- Mircea!

Numele se rostogoli ciudat prin aerul incaperii. Se izbi de pereti, ricosand stupid asemenea unui mingii sparte de ping-pong.

Il intercepta anevoie, prin valul dens al amintirilor, odata cu primul licar de constiinta.

- Dan!, rosti la randu-i, greoi, imediat ce, cu mintea pe deplin limpezita, curatata de sechelele unui trecut pe care tocmai il retraise, recunoscu trasaturile fostului sau prieten. Ai Ai venit sa-mi spui de el Nu-i asa?, il intreba la capatul catorva minute prelungi de tacere.

Petrarca ignora, cu buna stiinta, lacrimile mari si grele care continuau sa siroiasca in nestire pe obrazul fostului realizator TV si urmari cu privirea directia indicata de gestul scurt din cap. Pe masuta din mahon negru care zacea in dreptul paraliticului, pagina de investigatii din „Timpul” isi itea conturul de tus. Pagina lui! In care descrisese cu lux de amanunte intreaga scena a crimei de pe Calea Victoriei. Se multumi sa clatine din cap.

- Am considerat ca ca e nevoie de mine! Mai mult ca oricand! Aici! Si acum. Mai ales acum, Mircea! prinse curaj, fixandu-l dintr-o data in albul ochilor.

Tacu. Nu se putu opri sa nu se gandeasca daca, nu cumva, de data aceasta, in cel de-al doisprezecelea ceas, cel care purta inca supranumele de Trubadur, desi nimeni nu mai indraznea sa spere intr-o revenire a sa vreodata pe scena, va renunta la incapatanare si va accepta sa vorbeasca despre ce s-a intamplat.

O tresarire scurta a muschilor faciali, cambrati poate prea evident, ii confirma aproape imediat banuiala. „Va vorbi”, isi spuse, continuand sa-l tintuiasca cu privirea, din inaltul celor 180 de centimetri ai sai. „In sfarsit, va vorbi! Va pune capat unei suferinte comune; a lui, a mea, a ei!”.

- Am fost acolo cand s-a intamplat!, plusa, aratand cu degetul spre exemplarul din „Timpul”. Vreau sa spun, chiar in momentul crimei. Venisem sa-i iau un interviu lui Bruckner si La dracu, Mircea! Nu eu sunt vinovat pentru ceea ce ti s-a intamplat acum 3 luni!, izbucni dintr-o data simtind cum intreaga frustrarea, intregul sentiment de culpabilitate din care se infruptase, saptamani la rand, constiinta lui prea incarcata pentru a refuza stampila pacatului, i se urca in obraji. Nu eu!, continua ceva mai linistit, constient ca puseul sau de personalitate de acum cateva secunde ar fi putut insemna exact mana de paie de care focul mocnit din sufletul lui Mircea nu avea in nici un caz nevoie. si nici Piciu, prietene! Nici macar tu nu porti vreo parte din vina pentru ce s-a intamplat in august. A a fost pur si simplu karma! Nimic altceva decat blestemata de karma!

Vru sa mai adauge ceva dar mana, ridicata ca o bariera in calea echivocului, il opri. Isi cobori, mahnit, capul in pamant, convins ca ratase poate cea din urma sansa sa-si recastige prietenul pierdut la loteria unui destin idiot si atat de lipsit de vreo noima.

- Stiu!, auzi intr-un tarziu glasul stins al invalidului.

Ridica brusc ochii si citi limpede in negrul de catran al irisilor ca timpul urii, al maniei exacerbate si al auto-compatimirii trecuse. Ca un nou Trubadur se nascuse din cenusa unui paralitic. Unul care se hotarase, acum si aici, sa nu mai poarte crucea damnarii.

Cei doi barbati se privira un timp in tacere. Singurul care vorbea despre ce se petrecea intre ei si despre ce avea sa se petreaca era surasul. Ca o pecete intiparita si pe un chip si pe celalalt.

Mircea dadu obosit din cap. Nu avea nici un chef de confidente, dar, pe de alta parte, era perfect de acord ca lucrurile nu mai puteau continua asa si ca era timpul sa stranga din nou mana pe care de atat de multe ori, in trecut, o stiuse ca pe un al treilea al sau brat.

- Planificasem totul inca din momentul in care anuntasem public intoarcerea mea pe scena. Daca aveam sa o regasesc pe Laura, atunci bineinteles ca nu mai exista nici un motiv sa

Ezita o vreme, bajbaind prin memorie in cautarea unui alt cuvant care sa defineasca actul suicidal. Nu-i placea cuvantul „suicid”. Nici „sinucidere”. Si unul si altul sunau prea prea dur. Mult prea dur pentru un tip care chiar facuse acel lucru infiorator. Care chiar il luase de guler pe Dumnezeu!

Inainte de a relua firul dizertatiei, isi drese usor glasul pe care-l simtea inecacios si ciudat de strain. Se simtea de parca o parte din el era spectator la demonstratia de oratorie pe care o sustinea cealalta parte.

- Atunci nu mai exista nici un motiv sa duci la bun sfarsit ceea ce-ti pusesesi in gand, ii ridica Dan mingea la fileu.

- Cam asa ceva, admise pe un ton molatic Mircea. Ofta ca un batran din anii ‘90 la vederea sumei minuscule inscrisa pe primul lui tichet de pensie.

- Acolo sus, in timp ce rascoleam cu privirea fiecare coltisor din multime, ma rugam la toti Dumezeii din lumea asta sa sa o gasesc! Sa o vad cum tresare la auzul melodiei pe care i-o cantasem de sute, poate mii de ori numai si numai ei! Sa ii vad trasaturile nobile! Chipul acela drag mie! Sa-l ating! Sa depun pe buzele umede si pline sarutul de impacare dupa care tanjeam de atat de mult timp. In sfarsit, sa cad in genunchi si sa cersesc clementa! Acea clementa la care indrazneam sa cred ca am dreptul! Ca pot fi lasat sa am dreptul de vreme ce eram altul; cu un chip, o identitate si un caracter nou-noute!

Tacu din nou! Nici el nu mai stia pentru a cata oara in rastimpul cat durase discutia de pana acum. De un lucru era insa sigur. Nu-i pasa catusi de putin in ce chip era interpretata tacerea lui. I se rupea, pe romaneste spus, in pais’pe daca explozia lui de sinceritate fusese sau nu pe deplin inteleasa ca atare sau confundata cu o criza de empatie.

- A fost ultimul flash de constienta. Ultimul lucru de care imi amintesc cu suficient de multa acuratete pentru a nu-l uita niciodata. Apoi a venit impactul! Si odata cu el intunerciul orb! Si frigul! Frigul acela care imi intra in oase! Care ma facea sa dardai din toate incheieturile Nu stiu cat timp am zacut asa Poate cateva secunde, poate minute Habar n-am! Oricum, mi s-au parut ani lumina!

Ridica din umeri intr-un gest reflex.

- Apoi, m-am trezit cu timpanele pulsand dureros. Un vuiet nedefinit imi zbarnaia in creieri. Venea de nicaieri si din toate partile! In mod ciudat, nu simteam nici un fel de durere. Decat ura! Al dracului de multa ura! Si groaza Mai ales groaza

Un acces brusc de tuse il impiedica sa-si continue discursul. Isi propti podul palmei in barba, acoperindu-si gura si narile. Se zvarcoli o vreme sub tremurul spasmodic al espectoratiei. Cand ridica din nou privirea era congestionat la fata.

- Apoi, ati aparut voi. Tu si ea! Am am crezut ca inebunesc de furie. Traiam sentimentul tampit ca ati conspirat impotriva mea. Ca ati pus la cale o farsa idioata

Isi apleca fruntea spre piept si ramase asa un timp, incapabil sa mai rosteasca vreo vorba. Glasul celui care rupse in cele din urma tacerea purta amprenta fatisa a compasiunii.

- O farsa pe care ai refuzat cu obstinatie sa o judeci, Mircea! Pe care nu ai vrut cu nici un chip sa o inlaturi ca pe o cortina pentru a putea vedea mai apoi in spatele ei adevarul Acel adevar care te-ar fi scutit, in tot acest rastimp de trei luni cate au trecut de atunci, de supliciul auto-izolarii. In sfarsit, o farsa in care nici eu, nici Laura nu jucasem nici macar vreun rol, cat de mic. Pentru ca nu noi o pusesem la cale, asa cum zici, ci nenorocitul ala de destin care-ti mai jucase si in trecut feste cretine

Isi ridica bratul si isi petrecu degetele rasfirate in evantai prin parul cu reflexe de abanos. Un oftat prelung razbatu printre buzele-i sumese intr-un soi de grimasa a neputintei in fata a ceea ce insemna forta uluitoare, de nestavilit, a karmei careia fiecare dintre ei era silit sa i se supuna. Mai devreme sau mai tarziu!

- Iarta-ma, prietene! Daca ti-as fi marturisit inaintea spectacolului, acolo, in linistea biroului tau, ca cea pe care o cauti e la o azvarlitura de bat distanta de tine, nimic din ce mi-ai povestit acum nu s-ar fi intamplat. Absolut nimic!

- Iar eu mi-as fi recastigat iubitul pierdut, dragul meu!

Cuvintele, rostite cu o sfasietoare durere, izbira violent timpanul invalidului, ale carui trasaturi se crispara intr-un gest de suprema uluiala. Irisii de un negru aprins ramasera mult timp contractati, conservand in albul lichefiat al retinei chipul celei care vorbise. 

CAPITOLUL 3

(Bucuresti, 16  Noiembrie 2007, Piata Romana)

Nu-i fusese nici pe departe greu sa aleaga cea de-a doua tinta. Erau patru in total. Patru mari si late! Una zacea deja la pamant, rapusa de un singur, dar extrem de precis, glont. Urmatoarea pe lista i se fataia, chiar in acel moment, pe sub nas. Habar n-avea ce-o asteapta. Da! Putea sa faca pariu pe orice ca nici prin cap nu-i trecea micutului, care-si infuleca linistit uriasa saorma cu usturoi, ca urmatorul individ caruia ii va strange mana va fi emisarul mortii. Un emisar care nu se inseala niciodata in privinta inexorabilitatii vestii pe care o aduce.

Tocmai infuleca ultimii centimetri de saorma, cand huiduma pe patru roti, inscriptionata cu sigla RATB-ului, aparu de dupa colt, trancanind din toate incheieturile. Ii ura pe nenororcitii de la RATB. Habar n-avea de ce. Poate pentru ca nu veneau niciodata la timp sau pentru ca iti inchideau usa in nas, taman in momentul in care erai cu un picior in aer, pregatit sa urci in autobuzul dupa care alergasesi ca smintitul trei sute de metri. Oricum, nu avea nici o importanta daca era vorba de un motiv sau altul. Dupa cum, iarasi, nu conta daca exista barem vreun motiv anume sau pur si simplu ii ura instinctual.

Inca se mai gandea la asta in momentul in care realiza ca era ceva in neregula. Fara sa stea catusi de putin pe ganduri, micutul tasni in fata masinii si ridica bratul autoritar.

In scrasnet infernal de roti, autobuzul opri cateva secunde mai tarziu la cateva palme de nasul copoiului.

- Ai innebunit, omule?, se stropsi la Gargamel namila burduhanoasa de pe scaunul soferului. Ti s-a urat cu viata sau ce?

Gargamel termina de mestecat, mutandu-si demonstrativ dintr-un colt de obraz in altul, ultimul dumicat cu iz de usturoi. Isi potrivi imperturbabil nodul cravetei si, dupa ce lansa in eter un ragait de zile mari, isi fixa interlocutorul cu o privire de plod care tocmai a descoperit utilitatea suzetei.

- Iertati-ma, domnule sofer, dar n-am auzit ce ati spus. Eram, asaa, stiti?, cum sa va spun io, Ganditor

Luat ca din oala, flacaul cu colac in mana ramase ca la dentist cu incisivii la vedere.

- Da, susura aproape feciorelnic micutul gabor de Ferentari. Eram, cum va spuneam, absorbit de un gand mistuitor. Ma intrebam, adica, ce s-ar putea intampla daca, sa spunem, ati vrea de pilda sa virati la stanga si, exact in momentul in care ati face acest lucru, un nebun da sofer care intra in intersectie nu-si da seama de manevra dumneavostra si zbang! va trage un pupat vartos in cur In curul masinii dumneavostra, vreau sa spun, continua repede observand cum gura RATB-istului se deschide a uimire din ce in ce mai mult amenintand sa lase fara oxigen intregul mapamond.

- Ce ce dracu, tot spu spuneti acolo?, trece de la stilul smuls la cel imbratisat stapanul volanului de autobuz.

- Spun, schimba brusc tonul si Gargamel, ca, mai devreme, cand ai luat curba, ai uitat sa semnalizezi, aah, omule! stii, sa impingi de chestia aia micuta da plastic da langa volan Aia, ba, ca o maneta asa, care face sa se aprinda beculetu galben da la masina, da sub far, si care face bing, bing, cand dai tu da volan in stanga Intelegi acu’?

Falcile celui interpelat se inchid si se deschid de cateva ori apatic. Intre doua guri de aer, nici un cuvant nu reuseste, insa, sa se strecoare printre buzele groase. In cele din urma, manevra de resuscitare a glasului ii reuseste, iar uriasul scoate in sfarsit cateva sunete inteligibile.

- Bine, nene, si pentru atata lucru opresti o masina cu calatori? Am zeci de pasagageri in spate si tie iti arde de de semnalizare? Ce dracu, dom’ne?, izbucneste dintr-o data enervat. De 10 ani de cand sunt pe autobuz n-am auzit de asa ceva, Doamne Maica Domnului! mai adauga, facandu-si cu un gest larg semnul crucii.

Gargamel nu se lasa nicidecum induiosat de apelul la credinta al soferului si continua, de data asta, pe un ton taios sa-l execute din un’spe metri.

- Eh, uite ca auzi acu’! Ia fa bine si da-mi actele masinii. Hai, permisul si talonul! Mai repede, ba, n-auzi? Ca nu vreau sa m-apuce sfarsitu’ lumii acilea cu tine! Ce mama dreacului! isi incheie apoteotic tirada.

Atrase de zarva starnita pe nepusa masa de purtatorul de uniforma bleumarin, cateva capete se itesc curioase dindaratul geamurilor autobuzului. Mai multi calatori se prind ca ceva e cu dosul in sus si incep sa vocifereze, luaindu-i apararea soferului. Se fac auzite chiar remarci rautaciose, ba si vreo doua, trei injuraturi neaose la adresa unui „Garcea cacacios” si „incompetent”.

Lui Gargamel nu-i trebuie mai mult ca sa-i sara mustarul. Cu bratele proptite zdravan in solduri isi revarsa mania pe primul ins care-i apare dinaintea ochilor.

- Baa, urangutan belit! Tu ce te bagi, ba? Ia sa-ti vad, ba, buletinu’ si, tu, carnat expirat! Tu, ala uratu’ de colo Hai, scoate si tu actu’ sa-l vada si moa

„Urangutanul” nu se lasa cu una cu doua.

- Ba, politaiule, ia vezi, ba, cum vorbesti ca..

- Ca ce, ba?, i-o reteaza Gargamel. Te pomenesti c-oi fi ruda cu Arcul da Triumf si io nu stiu, il ia in tarbaca, strabatand agale cei cativa pasi care-l despart de usa glisanta a autobuzului. Se catara incet pe scara de parca ar calca pe oua si isi vara capul in interiorul masinii.

- Asaa, isi freca mainile multumit micutul in uniforma. Ia sa vedem noi acu’ cine, care, cum, ce fel de mai adauga, pornind agale spre spatele masinii.  

Zvonul despre sirul pestrit de indivizi, labartat pana aproape de buza strazii, ii dadea frisoane pe sira spinarii comisarului sef Neagoe. Pur si simplu nu-i venea sa creada ca se putuse intampla asa ceva tocmai pe tarlaua lui. Si totusi, chiar asa stateau lucrurile: mai bine de 30 de oameni fusesera pur si simplu coborati dintr-un autobuz al RATB-ului si adusi, cate sase-sapte o data, cu transporterul politiei la sectie. Totul pentru ca, fie nu aveau actele in regula, fie, asa cum statea scris in fisa redactata de Gargamel insusi, „au adus injurii unui organ in exercitiul functiunii”.

Initial izbucnise in ras imediat ce adjunctul lui, Radar, se pusese pe istorisit despre ultima dintre boroboatele micutului cu chipiu de copoi post-decembrist.

- Inchipuie-ti, sefule, ca nebunu’ nu s-a multumit doar sa opreasca din drum autobuzu’, dar i-a si carat pa astia la sectie. In frunte, bineinteles, cu soferu’ in persoana. Pa asta din urma l-a luat primu’ in suturi. „Stai acilea jos, ba patrunjel, pana iti face mandea procesu’ verbal da contraventie!” Asa i-a spus chiar sub ochii mei, iar ala saracu’ tacea malc si aproape ca nu mai respira. Se uita doar ca talambu’ la Gargamel si dadea din cap ca da, indiferent ce-l intreba nebunu’ Cred ca tremurau si izmenele pa el, sefule, asa da speriat era, isi incheiase tirada, gafaind ca dupa cateva ture zdravene de stadion, Urecheatul.  

Acum, dupa ce ultima repriza de ras se incheiase, comisarul sef incepuse sa se intrebe la modul cat se poate de serios ce anume avea sa se petreaca in momentul in care noua isprava marca Gargamel avea sa ajunga la urechile mai marilor peste gaborimea Capitalei. Ceva ii spunea ca, de data asta, micutul nu va mai fi doar mutat disciplinar, asa cum se intamplase cu mai putin de o saptamana in urma cand calcase pe bec. Ca acelasi lucru il credea si Radar si ca micutului i se pregatea o papara pe cinste, politistul cu urechi clapauge i-o confirma aproape imediat.

- Da data asta, a facut-o lata, boss

- Pe dracu lata, bolborosi inciudat comisarul. Vrei sa spui ca tarasenia asta cu autobuzul e mai oabla decat faza cu gagica care facea „aah, aah! Mai vreau, mai vreau!” pe volanul masinii lui Gargamel?

Barbatii izbucnira la unison in hohote de ras. Crampeie din ce se intamplase cu doar cateva zile in urma - chestie care-l obligase pe „jumatate de politist”, cum mai era alintat micutul Gargamel, sa paraseasca disciplinar echipa de criminalisti din Politia Capitalei si sa se mute, pentru moment, inapoi in teren, printre agentii sectiei 24 - dadura buzna in mintile celor doi

Acele ceasornicului imens fixat pe peretele biroului din Politia Capitalei indicau ora 2 si 14 minute dimineata cand statia portabila incepu sa caraie. Trezit din somn, Radar insfaca obiectul greu de metal si se pregati sa intercepteze mesajul transmis dracu stie din ce capat al orasului de vreun confrate aflat, fara doar si poate, intr-o misiune importanta. Sunetele neinteligibile care razbateau din receptorul statiei il pusera la inceput pe ganduri. Fu cat pe ce sa apese butonul de emisie din lateral si sa-i ceara interlocutorului nevazut sa repete ceea ce parea a fi un crampei dintr-o comunicare bruiata de cine stie ce interferente, in momentul in care realiza ca sursa acelor sunete era de o cu totul si cu totul alta natura. Una care il facu sa scape aproape, de uluiala, statia din mana.

- Da, micutul meu tauras Asa! Asaaa! aaah! aaah! Trage-mi-o! Hai, trage-mi-o odata

Glasciorul cristalin, fara indoiala al unei gagici aflata in plic proces de procreare, era pe alocuri intrerupt de mormaielile nedefinite ale unui barbat, din cate se putea banui, al dracu de hotarat sa penetreze problema.

Trezit de-a binelea, Radar isi puse mainile in cap. Cum degetele uneia dintre inaintase continuau sa fie zdravan inclestate pe statie, nu-i de mirare ca dovleacul gaborului se alese, in doi timpi si trei miscari, cu o mandrete de cucui cat toate zilele. Nici urletul scapat, aproape concomitent, din gatlejul politaiului cu urechi clapauge nu avea de ce sa surprinda pe oarescine, aflat bunaoara prin preajma.   

- Pastele si dumnezeii, isi incepu, cu civic simt de raspundere, Radar repertoriul de sudalmi. Nu apuca sa termine, insa, bine ca ciripitul vesel al gagicii se facu din nou auzit. De data asta, printre gemete si oftaturi unul mai explicit decat altul, fu pronuntat si un nume. Unul in legatura cu care nu exista nici urma de dubiu ca apartinea tragatorului. si de data asta, ca impinse de un resort, bratele celui de-al doilea om in Departamentul Omoruri din Politia Capitalei se ridicara spre cer pentru a i se pravali mai apoi, intr-un gest graitor de suprema deznadejde, peste teasta. Un nou urlet il seconda pe primul, semn ca statia dintre falange mai punctase o data.

Cu doua cucuie si un inceput de criza de apoplexie la activ, Urecheatul incepu febril sa se scotoceasca prin buzunare. Gasi repede ce cauta si, dupa ce apasa febril cateva taste, duse telefonul mobil la ureche. Il tinu o vreme lipit de lobul ascultatoarei, apoi vari din nou ecranul aparatului sub ochi. Apasa tasta verde si iar asculta, bolborosind in nestire o ruga catre al de Sus:

- Da, Doamne, sa raspunda! Da, Doamne, sa raspunda!Da’, raspunde odata, fir-ai al dracu da nebun!, isi pierdu in cele din urma rabdarea, slobozind in eter un urlet care ar fi trezit-o pana si pe soacra-sa din mortii. Chestie care ar fi deteriorat, fara indoiala, din nou relatia buna pe care o avea cu sfintii de cand daduse raposata mai sus amintita coltul. Gargameleeeee! Baa, nenorocitule, ba! Te fac astia, ba, de comandaa

Mai bine de zece minute se incapatana Radar sa-si sune confratele de breasla, pe care-l intuia ciupit de fund de varful sagetii lui Cupidon.

Cand insistenta lui dadu in sfarsit roade iar gaborul cu nume de personaj de benzi desenate catadicsi sa-si infiga degetul in tasta inscriptionata cu „yes” si sa raspunda apelului, vocea gafaita a pritenului sau ii invada timpanul.

- Ce dracu’, ba Urecheatule, a dat strechea in tine de tot suni ca apucatu’? Aveam si io o treaba ca omu’ si eram coborat din masina siii

- Aveai pa dracu’ sa te ia da smintit! Asta aveai! Te-a auzit toata capitala, ba boule cand ti-o trageai, fi-ti-ar capatana a dracului de izmenar tampit Vezi, ba, handicapatule, mai adauga ceva mai impaciuitor, ca ai statia deschisa, bou’ baltii ce esti!

Urma o tacere deplina, semn ca micutul ii verificase deja spusele, iar acum incerca sa gaseasca o cat de mica sansa de a drege busuiocul.

- Rahat!, se auzi in cele din urma, rostit cu naduf, in receptor.

- Aici ai nimerit-o, tinu sa-l asigure, da data asta pe un ton parintesc, Radar. Aah, uite care-i treaba fraiere!, mai adauga, scarpinandu-se contemplativ in ceafa. Scapa dracu’ de boarfa si ia-ti valea repejor incoa’ inainte sa inceapa balu’, ca nici Sulea Spataru’ nu te mai scapa daca

Nu apuca bine sa termine de rostit intreaga fraza ca telefonul fix de pe birou incepu sa zbarnaie coleric. Urecheatul il privi cu coada ochiului. Era gata sa parieze ca nu va mai apuca sa afle sfarsitul visului cu gagica misto din care il trezise, ceva mai devreme, caraitoarea de statie a lui Gargamel.

Inainte de a intinde a lehamite mana spre receptorul telefonului de serviciu, ii mai arunca morocanos, printre dinti, interlocutorului sau de pana atunci:

Stii ceva, gagiule? Io cred ca mai bine te duci si te culci. Da! Asa sa faci! Si incearca sa visezi ca nimic din ceea ce tocmai se intampla nu e pe bune

Inchise clapeta mobilului cu o miscare scurta a incheieturii, ofta din toti rarunchi si ridica, in cele din urma, receptorul din furca

Neagoe isi sterse cu dosul palmei lacrimile care-i siroiau in nestire pe obraz. Nu mai rasese de mult in halul asta. Se uita, cu ochii mijiti, la Radar si, desi cunostea de-a fir a par toata povestea, il incuraja sa continue.

- Asa, si? Zi mai departe

- Pai, cam asta a fost tot! A trebuit sa inghit toata mustruluiala, care nu se mai termina, a lui Stroila! Tuna si fulgera! Ca sa i-l aduc pe nebun plocon, la prima ora a diminetii! Ca daca nu va avea un ochi vanat si puta legata cu sarma ghimpata cand o sa-i apara inaintea ochilor, ma face pe mine jumari si ma trimite sa tai bilete in parcare la Intercontinental Ma rog, tot tacamul. Doar il stii pe Barosan cum face cand il apuca istericalele

Neagoe dadu din cap in semn de aprobare si ii flutura mainile, intr-un gest care se vroia de nerabdare, pe sub nas.

Si Gargamel? Si-a pus paie in cap?

Clapaugul ridica razand din umeri.

- As! Da’ de unde! A venit cu noaptea in cap, ferchezuit ca o fata mare si cu o moaca de ingeras la purtator, a batut la usa chestorului si i-a povestit, cu lux de amanunte, de mai avea ala putin si dadea in primire de atata ras, cum a luat-o el pe curva da pa strada, cum a urcat-o mai apoi in Loganul Politiei si a „parcat-o” cu cracii desfacuti pe volan. „Acu’ zi si mata’, safu, il intreba din cand in cand, pa Stroila, uitandu-i-se nevinovat in ochi. Ce vina am eu ca proasta satului in loc sa fie atenta sa nu piarda tempou’, dadea ca o curca beata din cur si din laboantele inferioare aferente si urla ca Maria Tereza spre o suta si ceva da centimetri? Ca d-aia s-a si intamplat, safu’, pocinogu’ cu statia, sa mor io! Ca d-atata hata, hata i s-a dus dracu mai acana picioru si a nimerit taman in statia mea Care statie, ingrata naibii, in loc sa fie cuminte si sa taca malc, s-a pus pe guitat de l-a sculat pa asta din somn”, i-a turuit ca o morisca Garga, aratandu-ma pe mine cu degetu’

}araitul strident al unei sonerii de mobil ii intrerupse tirada. Isi duse mana la sold spre teaca de piele in care tinea telefonul si, dupa ce-l scoase, si-l vari sub nas. Studie cateva fractiuni de secunda ecranul si il fixa, in cele din urma, zambind pe Neagoe.

- Vorbesti de lup si

Si Gargamel la telefon! il completeaza, la fel de amuzat, comisarul sef. Isi duse, dintr-o data serios, degetul aratator la buze, incruntand totodata din sprancene. Nu vreau sa aud un sunet, Radare! ‘Nteles? Gata! Fara chicoteli sau maimutareli ca te inchid o saptamana in camera cu sconcsu’ da Soarece Hai, da telefonu’ incoace sa-i arat io lu’ Gargamel ce inseamna sa te joci cu focu’!, intinse autoritar bratul spre mana gaborului inclestata pe negrul mat al mobilului.

Radar se stramba la auzul pedepsei care-l pandea si, gandindu-se inca la sosetele scortoase, cu care facuse candva cunostinta, ale colegului sau din departament, ii preda cu o mutra acra aparatul.

Odata cu primele cuvinte rostite plesnit in receptor de Neagoe, Radar nu-si putu totusi reprima o jumatate de zambet. Gargamel avea sa o incaseze zdravan, ce-i drept, dar, era sigur de asta, va mai continua inca, ani buni, sa faca umbra in biroul comisarului sef al Serviciului Criminalistica din Politia Capitalei! Stia si de ce si cum! Pentru ca era un nebun incorigibil de simpatic si pentru ca nu putea primi o alta sanctiune decat mutarea disciplinara inapoi, la Omoruri.

Ancheta oficiala in cazul asasinatului care pusese capat vietii lui Bruckner batea pasul pe loc de aproape doua saptamani. Nu se stia mai nimic despre contextul de imprejurari in care fusese produsa crima. Exceptand, evident, putinul cat putuse fi intuit din speculatiile, cu privire la modul de operare al asasinului, lansate de catre Radar. De fapt, de catre mine! Pentru ca eu ii deschisesem ochii Urecheatului, oferindu-i pe tapet varianta credibila a modului in care fusese executat chirurgul. Nici propriile investigatii, pe care le demarasem inca de a doua zi dupa ce trupul neinsufletit al esteticianului poposise pe masa de la morga a lui mos Costache, nu ajungeau prea departe. E drept ca, spre deosebire de gabori, eu cel putin aveam un fir. Mai mult chiar, o tinta! Ma rog, nu chiar tinta, de vreme ce nimic pana acum nu ma putea asigura ca blonda cu craci pana in gat si tate de iepuras dintr-o revista pentru masculi, avea un motiv, cat de mic, pentru a-l trimite pe lumea cealalta pe Bruckner. Si totusi - eram gata sa bag mana in foc pentru asta - criminalul intrase in biroul chirugului nicicum altfel decat pe usa

Studiasem cu foarte multa atentie fiecare detaliu, hai sa-i spun, „anatomic” al incaperii in care fusese gasit, prabusit langa buza vitrinei, corpul chirurgului. Nu exista nici o alta iesire. I-ar fi fost imposibil pana si unei muste sa se strecoare acolo neobservata. Ei bine, toata tarasenia asta impingea lucrurile spre o deductie oarecum logica: asasinul intrase pe usa. Am spus intrase! Atat! Nu si iesise! Pentru ca, daca ar fi facut acest lucru, ar fi dat nas in nas cu subsemnatul.

Ok! Cel putin pana in acest punct puteam fi de acord cu ideea ca neuronii mei sunt absolut in regula si ca perspectiva unei camasi de forta si a unui pat de Spitalul 9 era, in ceea ce ma privea, inca mult prea indepartata

Stabilisem, asadar, in ce fel intrase in biroul lui Bruckner ucigasul. Dadusem in mod evident, raspuns si la intrebarea cand: fara doar si poate, inainte ca eu sa bat la usa cabinetului si sa raman cu felinarele blocate pe modulul „cascat” in decolteul asistentei. Buun! Pana aici totul era tata de mata. Adica, vreau sa spun, se pupau misto de tot cam toate! De aici incolo, insa, treaba se facea cam nasparlie. De ce? Simplu! In primul rand pentru ca arma care se descarcase exact in fruntea esteticianului disparuse fara urma. Chiar sub nasul meu! Si al posesoarei de picioroange irezistibile. Cum, din cunostintele mele, nu mai existase atunci nici un alt olfactiv prin preajma, logica elementara dicta urmatorul fapt: ori eu ciordisem puscociul aducator de moarte, ori duduia cu suvite blonde. Pana aici ati inteles, nu? Pai bine, ba, baieti, daca tot ati inteles, atunci ar trebui sa va fie cat se poate de limpede ca nu eu fusesem autorul furtului de care va vorbesc. Cine mai ramanea, asadar? Bingoo! Gagicaaa! Bravo, stati jos! Ati trecut clasa! Oki doki, cum spun colegii mei de la „Timpul”, aceeasi care, atunci cand ii intreb care-i spilu’ si cu ce se mananca oki doki-ul asta, ridica din umeri si imi marturisesc, oarecum candid, ca habar n-au, dar ca-i funny si ca, oricum, suna bine! Doki, ne-doki, ideea e ca daca manutele lu’ mandea statusera cumintele in poala si nu se indeletnicisera cu o asemenea marsavie, atunci e cat se poate de clar ca nu acelasi lucru se putea spune despre superioarele blondinei.

Eh, si acum vine marea provocare. Daca tipesa, asa cum rezulta din tot terciul meu cu iz de demonstratie de pana acum, era cea care montase arma in lemnul interior al vitrinei, atunci cum mama dracului reusise sa o scoata de acolo inainte ca eu sa apuc sa intru si sa-l vad pe Bruckner cu scafarlia facuta ciur? Eh, acu’ sa v-aud!

Mda, imi inchipuiam eu ca habar n-aveti si ca ma veti lasa tot pe mine sa descalcesc firele. Ma rog! Nici eu nu sunt mai breaz, dar macar fac ceva in sensul asta. Adica, asa cum fac de mai bine de zece zile, ma multumesc sa o urmaresc pas cu pas pe fosta asistenta a lui Bruckner. O asistenta a carei silueta, asa cum mi se arata chiar in momentul acesta cand mi se fataie pe sub nas, trebuie sa recunosc, facand ceva risipa de sinceritate, ca ar provoca o erectie de neam prost pana si unui fir de patrunjel pripasit intr-o oala cu ciorba

Tipesa tocmai iese din magazinul de haine de fite intre peretii caruia s-a incrancenat sa petreaca mai bine de o ora. In mana stanga tine o sacosa dolofana, prada consistenta de razboi. }up, tup! }op, top! O ia la vale pe Magheru cu subsemnatul, evident, pe urmele ei.  

Nu-mi trebuie cine stie ce spirit detectivist sa-mi dau seama ca se indreapta spre maison-ul ei modest din Romana in care, dupa cum banuiesc, ar incapea cu usurinta intreaga flota disparuta a lui Base. Oftez usurat la gandul ca, astazi cel putin, am scapat si ca nu mai are de gand sa ma care si prin alte pravalii, invoc la repezeala cativa sfinti pe care-i rog sa o tina toata noaptea in casa - nu de alta, dar mi-e un somn de mor si de abia astept sa ma bag la naftalina si continui sa fac slalom printre stalpii de telegraf in incercarea de a ma face invizibil pentru ochii de scorpie ai gagicii.  

Ajunge, la capatul a zece minute de bocanit pe tocuri intr-un asemenea hal de zici ca o intreaga fanfara militara s-a pus pe cantat sub talpile ei, in dreptul unui gard cochet si inalt de mai bine de doi metri. Ridica una dintre aripioare - cea libera si, dupa ce se scotoceste prin geanta, din cate constat ceva mai tarziu in cautarea legaturii de chei, descuie poarta si spune „pa!” asistentei indaratul sirului uniform de caramizi.

Sunt gata sa fac stanga imprejur si sa ma carabanesc, la randul meu, at home cand ma simt dintr-o data trosnit in moalele capului. Ma frec la ochi, ca unu’ care tocmai a vazut o balena facandu-i declaratii fierbinti de dragoste unui hipopotam convertit la catolicism si, dupa ce ma zgaiesc inca o data la vedenia blonda de pe celalalt trotuar, imi spun ca a venit timpul sa consult un oftalmolog.

A doua zi dimineata m-am intalnit la un pahar de vorba si o bardaca pantecoasa, plina ochi cu cafea, cu nimeni altul decat Radar. Daca in ceea ce ma privea exista un motiv intemeiat pentru ca aceasta intalnire sa aiba loc - urma sa-i povestesc de-a fir a par ceea ce se intamplase cu o zi in urma si sa-i cer ajutorul - Urecheatul era nerabdator zor nevoie mare sa-mi povesteasca ultima isprava, marca Gargamel. As minti daca as spune ca nu l-am ascultat cu deosebita placere. Avea, oameni buni, flacaul asta un stil de a povesti de-a dreptul captivant, care iti descretea fruntea indiferent cat de catranit sau de patruns de probleme existentiale erai. Intr-un fel, verva gaborului cu urechi clapauge imi amintea de stilul inconfundabil de a fi al Motanului. De pitorescul limbajului pe care-l folosea de fiecare data cand se punea pe istorisit. Intr-un fel doar, pentru ca raposatul politai cu nume de pisica nu putea fi sub nici o forma egalat sau imitat macar de catre cineva.

L-am ascultat, asadar, pe Radar ciripind vesel despre finalul cu iz de „cascadorii rasului” al taraseniei cu un autobuz, plin de pasageri, tras pe dreapta dintr-un hatar pisicher de copoi pus pe sotii. Cand ultimele amanunte picante ale intamplarii care in mai putin de 24 de ore facuse deja inconjurul Capitalei s-au epuizat, a venit randul meu sa-i spun ce aveam pe sufletel si ce anume asteptam de la el. M-a ascultat la randu-i cu atentie, intrerupandu-ma de cateva ori, pentru a se asigura ca a inteles exact cum stau lucrurile. In special la faza cu blonda care aparuse din senin, mai ceva ca in experimentul Philadelphia, la o suta de metri de locul in care disparuse de doar cateva secunde, Radar ciuli urechile. Imi arunca o privire nauca, convins pesemne ca imi lipsesc tigle de pe casa

- Stai asa ca m-ai pierdut pe drum Cum adicaa aaah, ai vazut-o peste strada cand ea tocmai intrase in curte?, tine sa-mi demonstreze ca a urmat candva cursuri de logica elementara. Tace un timp, studiindu-ma pe sub sprancene. Cand deschide, in sfarsit, pliscul, in glas i se citeste intregul sarcasm de care e in stare. 

Si zici ca n-ai dat nimic pe gat, ah? Ia fa-te-ncoa si sufla, ca mie parca-mi miroase a trascau prin zona

Nu-l las sa termine. Il expediez, fara menajamente, intre mergatorii lu’ ma-sa si ma ridic de la masa, ofticat ca ma ia la misto. Sunt chitit sa spal putina. Ma prinde de brat si ma interpeleaza cu o voce cat se poate de serioasa

- Stai, frate, ce sari asa de cur in sus? Ho, ca n-am dat cu paru’. Am zis si io asa Da’, la urma urmei, mai adauga cu jumatate de gura, recunoaste si tu ca suna al dracu’ de ciudat ceea ce-mi spui Nu, fara misto! Cum adica? Aia intra p-aci si peste o secunda apare dincolo, la taspe metri distanta? Da-o-n masa ca prea suna a Star Treck   

- Iti dau cuvantul meu de onoare ca asa s-au petrecut lucrurile, ma imbunez eu, asezandu-ma inapoi la masa. Ce dracu, doar nu m-am tacanit? Am vazut-o cu ochii mei, Radare! Pa bune!

Continua sa ma priveasca fix un timp. In cele din urma ridica din umeri, taind de cateva ori aerul cu degetele raschirate intr-un gest care ar trebui sa-i exprime intreaga nedumerire.

- Poate ca doar semana cu gagica! Ce, n-ai mai vazut cazuri in care x sa seamane cu y? Sunt cu caruta flacai si fatuce care au sosii mai mult sau mai putin reusite, ce naiba? Si, pe urma

Il intrerup din nou, atentionandu-l ca „prea o da de gard”.

- Tu n-auzi, ba, militian prost, ca era imbracata la fel? Aceeasi nadragi mulati, aceeasi bluza alba Pana si tocurile de la pantofi semanau, ce dracu?

Renunta la gesturile pretentioase de boier care-i explica taranului talamb ca extragerea, manuala sau mecanica, a produsului rezultat in urma procesului de lactatie suferit de catre o bovina se numeste muls si incepe sa se scarpine in ceafa

- Mda, asta-i cam cam ciudat, ce-i drept! marturiseste instensificand brusc frecventa scarpinaturilor indaratul chipiului, pe care-l impinge usurel pe frunte ca sa faca loc mai bine celor cinci falange ghebosate. Mda, repeta ceva mai tarziu molatec, aici ai dreptate. E e.

Nu gaseste cuvantul si, dupa cateva poticneli printre consoane bolborosite in barba, ridica neajutorat privirea. E randul meu sa o fac pe desteptul si sa dau din cap cu un aer superior. Nu prea am timp sa ma bucur de momentul meu de marire ca fata clapaugului se lumineaza dintr-o data de parca tocmai ar fi alunecat, in locul lui Arhimede, pe sapun si ar fi avut revelatia aia cu apa si corpul scufundat.

- Gata, ba, am gasit! Sa mor io daca n-am gasit, ma asigura, fluturandu-mi degetele pe sub nas. E sor’sa, ba! Geamana! Intelegi?

Casc gura ca la dentist si ochii ca la melc. Sunt cat pe ce sa-mi inghit limba de la atata uluiala. Pfuui! Cum dracu de nu mi-a trecut pana acum prin capatana? Sigur ca da! O sora! Identica si la fel, vorba de duh a Motanului. Una geamana, fratilor! O tanti care a vazut lumina zilei din vina aceluiasi spermatozoid bagacios si, de buna seama, istet de vreme ce a gasit de unul singur drumul spre tinta! Continui sa ma uit cu ochii bulbucati de uimire la Radar si imi spun ca neam de neamul lui de la maimuta incoace nu va apuca o asemenea clipa de maretie. I-o marturisesc deschis, iar el isi umfla pieptul ca un cocos care a dat iama printre pastilele de Viagra ale stapanului babalac de nouaj’da ani. 

Tacem! De minute bune! Acum, dupa ce explozia de euforie de dupa mega-descoperirea facuta s-a potolit, e timpul sa ne punem putina ordine in ganduri si sa gasim coada de care sa apucam pisica. Care va sa zica, avem o arma prinsa zdravan cu doua cuie de tip urechelnita in tablia interioara a unei vitrine. Mai avem un chirurg insetat care, pentru ca i s-a pus pata sa bea un paharel de whisky, da iama in rezerva personala de pileala din vitrina cu pricina. Adaugam la cele de mai sus un „pleosc!” sec al puscociului care se descarca imediat ce mana esteticianului trage spre el sticloanta, un ziarist care, aflat intamplator prin preajma, isi baga mai apoi nasul in ciorba politailor si, gratie desteptaciunii Urecheatului, mai avem, in sfarsit, in loc de unul, doi presupusi asasini; una bucata gagica blonda si copia ei trasa la indigo de catre mama natura in persoana. Buuun! Tot ce ne mai ramane de facut pentru a ne auto-proclama ai mai inteligenti si mai dati in ma-sa de perspicace sticleti ai planetei e sa aflam cum mama lu’ proces verbal au procedat tipesele.

La capatul unei ore de zgandarit materia cenusie in cautarea unui raspuns viabil - rastimp in care ne punem de acord in legatura cu cateva problemute de natura sa faca oares’ce lumina in cazul pe care ne spetim sa-l rezolvam - convenim asupra unui lucru. Incepand cu prima ora a diminetii, Radar avea sa ia la puricat intreaga baza de date a Politiei Romane pentru a afla tot ce se putea afla despre duduita pe care o cunoscusem in biroul lui Bruckner putin inainte ca acestuia sa-i creasca aripioare de ingeras si sa si ia zborul spre Rai.

Primul cantat al cocosului il gasi pe Gargamel indaratul biroului pe care, multumita sforilor trase de catre Neagoe, il capatase inapoi in cadrul Departamentului Omoruri din Politia Capitalei. Singura diferenta intre Gargamel de acum doua saptamani - cand nu apucase inca sa calce flagrant pe bec si sa starneasca pentru prima oara mania chestorului Stroila si cel de acum erau vreo doua trese lipsa pe umar si, chestie care-l enerva cel mai tare pentru ca era tot ce ura mai mult in meseria asta, maldarul, deloc de neglijat, de hartoage din coltul mesei. Un maldar prin care, asa cum sunau noile sale atributii de arhivar, trebuia sa si bage nasul.

Ofta, vizibil obosit, de sfarsitul primei sale zile in postura de „carturar” cum il poreclisera colegii, imediat ce zvonul despre noua pedeapsa cu care se procopsise le gadilase urechile. Se uita posomorat spre teancul de dosare si isi consulta ceasul de mana. Isi arcui sprancele intr-un inceput de incruntatura si cuantifica existenta primului sfant care-i veni, la nimereala, in minte. Era 4.45 dimineata si el nu apucase sa termine decat unul dintre zecile de dosare groase, care-l priveau tacute cu ochii lor hepatici, de hartie.

Se ridica anevoie de pe scaun, insfaca haina de pe spatar si se indrepta cu pasi sovaielnici spre usa. Era vremea sa se tireze acasa, unde-l asteptau resturile reci din frigider ale pestelui prajit in urma cu 4 zile, dusul cu urme de rugina si portia de somn zdrahonic de pana in preajma pranzului.

Inainte de a se prabusi, chiar in pragul usii, pe podea si de a-si pierde pentru totdeauna cunostinta, mai apuca sa simta o data in nari mirosul ciudat de parfum de dama, care-i izbise cu aroma lui puternica narile cu ore bune in urma. Atunci cand desigilase dosarul adus in jurul pranzului, printr-un curier trimis personal de catre Neagoe.

Un dosar pe care primise sarcina sa-l citeasca din scoarta in scoarta pana la cantatul cocosilor.

Si pe care-l terminase nu cu multa vreme in urma

CAPITOLUL 4

(Bucuresti, 20  Noiembrie 2007, Piata Romana

Moartea lui Gargamel starnise o adevarata isterie in randul politistilor de pe intreg cuprinsul Capitalei. Aproape ca nu exista sticlete - indiferent ca lucra in strada, printre borfasii de rand, pe care avea misiunea sa-i mai traga din cand in cand de urechi, sau ca tipa ordine din spatele unui birou - care sa nu deplanga disparitia dintre cei vii a jumatatii de gabor. Cel mai afectat dintre toti parea, de departe, huiduma de Radar; omul care facuse, de altfel, macabra descoperire.

Desi trecusera mai bine de 72 de ore de cand isi gasise prietenul, prabusit chiar in pragul usii pe care statea scris cu litere de o schioapa „Arhiva”, gaborului cu urechi clapauge ii vine inca, asa cum tocmai imi marturiseste, destul de greu sa accepte ca niciodata nu se va mai putea bucura sa auda, pe culoarele cladirii, glasul pitigaiat al lui Gargamel.

- A crapat de la suparare, frate, asculta ce-ti spune jupanu’ ca nu degeaba am facut par in nas de la cate parturi am mirosit prin melitia romana De la suparare, m-auzi? Ca l-au pus astia la naftalina si l-au trimis sa numere plosnitele din dosare Pentru un prapadit de futai, rahatii naibii!, isi varsa amarul printre icnete repezite intre doua miscari de ridicat nadragii cu vipusca si cateva flegme de rigoare expediate, demonstrativ, spre usa dincolo de care incepe biroul chestorului Stroila

Tac! Nu pentru ca nu as fi de acord cu ceea ce spune - la urma urmei are dreptate, chiar daca doar pe un picior de vreme ce, dupa ultima traznaie pe care-si pusese semnatura, michiduta politist nu avea cum sa scape basma curata, decizia de retrogradare fiind o reactie fireasca fata de un act de indisciplina - ci pentru ca, spre deosebire de Radar detineam, eram sigur de asta!, o informatie de ultima ora. Una marturisita, intre doua sughituri de veteran al spritului, de mos Costache, de la morga

Il invitasem inca de ieri la una mica, invocand pretextul tampit al insului care a cazut, evident, din prea multa vina a unei fapturi angelice, in butoiul cu melancolie si nu reuseste neam sa numere cate doage are. Butoiul, nu faptura!

Sensibilizat vizibil pana in fundul izmenelor lui de criminalist de suferinta exprimata fatis de catre un semen cu calcaie aprinse dupa o fustita cat viziunea guvernantilor asupra unei solutii de iesire din criza, purtatorul de moate argintii (am uitat sa va spun ca mosu’ il copiaza pe Einstein in ceea ce priveste forma podoabei capilare) si-a suflat mai intai nasul, a luat o moaca de parasutist pus fata in fata cu problema incalzirii globale, si a catadicsit intr-un final sa dea curs invitatiei.

- Bine, ba, mucea! Hai ca merg!, mi-a aruncat cu juma’ de gura, in timp ce ochii, brusc insufletiti de perspectiva butelcii pantecoase de vin care-l astepta indaratul tejghelei jegoase de carciuma, au prins a se misca in toate directiile gata, gata sa-i iasa din scafarlie.

Mi-am stapanit cu greu ranjetul de satisfactie - putini se puteau lauda cu perfomanta de a-l scoate pe mos Costache la o cinzeaca si asta pentru ca tipul era al dracu’ de taciturn si de secretos - si, inainte ca responsabilul cu ciopartirea mortilor sa apuce sa o dea cotita, l-am si insfacat de brat impingandu-l usurel spre iesire. Odata ajuns la crasma, nu avea sa-mi fie deloc greu sa-l bag sub masa si sa-l trag de limba. Nu neaparat in ordinea asta!  

Acu’, hai sa va spun o cioaca, gagiilor, ca sa intelegeti de unde si pana unde povestea cu trasul de limba! De cand si-a dat jos bracinarii Adam, iar Eva a luat pe proprie raspundere problema in mana, a existat o lupta accerba intre jurnalistii diverselor publicatii pentru informatie! Incepeti sa va prindeti oleaca, nu-i asa? In-for-ma-ti-e! Stiti voi, chestia aia care vinde o fituica la colt de strada ca salamul cu soia pe vremea lui nea Nicu!

Ei bine, fratiorii mei, chestiunea cu pricina poate fi procurata in taspe mii de feluri, cel mai uzual fiind statul in cur pe scaun si bagatul nasului in domnu’ net, responsabil cu pierderea noptilor in fata calculatorului de catre augustii dumneavoastra plozi! La polul opus, cea mai desteapta mutare pe care o poate face un ziarist de investigatii pentru a face rost de niscaiva informatie fierbinte e sa se bage pe sub pielea celui care o detine. Evident ca, pentru asta, tre’ sa ai si ceva nas sa mirosi cam prin ce colt de bibilica isi face veacul Doamna stire. Ori mos Costache, autopsierul, era fara doar si poate unul dintre detinatorii informatiei brute. Daca nu cumva primul. Mainile lui erau intaiele care disecau cadavrul, care cotrobaiau prin ceea ce fusese candva un organism viu. Erau intaiele care pipaiau. Dupa cum ochii lui aveau privilegiul de a fi cei dintai care observau cel mai mic inconvenient in ceea ce insemna, in cazul mortului, candva relationarea functiilor vitale.

In fine, faptul ca painica si cutitul, din punctul asta de vedere, se aflau la Costache ma determinase sa-l abordez. Asta pe de o parte. Pe de cealalta, imi doream sa fiu primul ziarist care aduce ceva nou in povestea politaiului care daduse ortul popii. Acu’ n-o sa intind pelteaua prea mult! Va mai spun doar ca, desi Gargamel imi fusese un foarte apropiat prieten, fapt care ma obliga intr-un fel sa vreau sa-i stiu tarana usoara, habar n-am de ce dar imi doream al dracu’ de mult ca moartea lui sa nu fi fost una accidentala

Ei bine, oameni buni, chiar nu fusese! Cu alte cuvinte, michiduta cu chipiu de gabor de Ferentari, indesat pe capatana, nu spusese „pa!” lumii reale pentru ca asa voise miocardu’ lui! Nt! Nici pe departe, gagiilor! Plecase pe lumea ailalta pentru ca unu’ cu pitici pe creier hotarase, deocamdata doar fiul lui ma-sa si tartorul dracilor stiau de ce, ca Gargamel trebuia sa dea in primire! Nu oricum, ce-i drept, ci intr-un mod cat se poate de ingenios! Otravit, adica! Acu’, ai mai carcotasi dintre voi vor spune, evident doar din spirit de contrazicere, ca nu-ti trebuie mai multa minte decat are varul primar dinspre soacra al curcii vecinului pentru a otravi pe cineva! Ma rog, in alte circumstante, aveti dreptate, nu zic nu, dar nu si in cazul de fata, in care asasinul procedase de-a dreptul genial.

Nu va obositi neuronu’ degeaba incercand sa aflati cum! N-o sa ghiciti! Nici subsemnatul n-a reusit s-o faca pana nu l-a dumirit „macelarul” cu zulufi albi de la morga Politiei Capitalei.

- A ma ma mazaait ca caeva fie dint-un doaar cu p p paf de antas, mu mutea!, a aprins, impleticindu-se in cuvinte, mosul lumina in tartacuta subsemnatului, dupa cateva inghitituri zdravene de posirca, care ar fi facut-o sa roseasca de invidie pana si pe o camila, membra onorifica a Fundatiei „Alungati monotonia/Si-aruncati pe gat taria!”.

Am decriptat mesajul, nu fara a-mi pune serios bibilica la contributie si a-i multumi Celui de Sus ca mosul nu atinsese inca apogeul betiei, situatie in care mi-ar fi fost imposibil sa mai inteleg ceva din ceea ce se chinuia sa rosteasca. Care va sa zica, ucigasul presarase otrava - praf de antrax, din spusele lui Costache - pe filele unuia dintre dosarele aflate in lucru pe masa lui Gargamel. Pana aici era limpede! Mai putin clar era cum ajunsese otrava in organismul gaborului, ca, desi faceam serioase eforturi de imaginatie, nu mi-l puteam neam imagina infulecand, tacticos, doar pentru a nu-si dezamagi asasinul, pagina dupa pagina. Tot ce imi ramanea, asadar, de facut pentru a nu muri prost si a-mi satisface totusi curiozitatea, era sa ascult in continuare ce mai avea de parlit veteranul de la morga Si mai avea, Slava domnului!

- C c cand ti titeste, Ga Gagam m mel pu pune des’tu p pa ‘imba, ma ma-nseegi? si-a continuat mosneagul speach-ul inecat in alcool, fixandu-ma cu ochi din ce in ce mai sticlosi, semn ca nu peste mult timp avea sa piarda batalia cu bardaca de vin.

Intelegeam. Si tocmai pentru ca ma prinsesem care-i spilu, simteam cum un scutur de groaza mi se strecoara cabotin si mizer in intregul corp. Aveam de-a face cu un criminal al dracului de inteligent! Unul care nu se va lasa prea usor, sau poate deloc, prins in plasa de politisti. Care avea un mod de operare cu totul si cu totul iesit din comun. Diabolic, chiar! Asa cum tot diabolic fusese si planul celui care isi pusese semnatura pe asasinatul din Calea Victoriei, de acum doua saptamani

Odata cu ultimul flash de gand nerostit, am avut brusc revelatia. Una de natura sa-mi arate drumul cel bun. Drumul la capatul caruia, incepeam sa simt asta, ma astepta satisfactia de a sta fata in fata cu autorul celor doua crime.

Pentru ca, daca sunt cu adevarat sigur de ceva in momentul asta, atunci acel ceva are legatura cu faptul ca mana care a montat arma in lemnul vitrinei lui Bruckner este una si aceeasi cu cea care a impregnat cu otrava dosarul citit de Gargamel, cu putin timp inainte sa moara

Cred ca au trecut minute bune de cand gura cascata a lui Radar ameninta sa inghita intregul univers. Face eforturi vizibile sa scoata un cat de mic sunet, dar corzile vocale refuza sa-i faca safteaua. Se multumeste sa ma priveasca uluit de la inaltimea, peste medie, a centimetrilor sai.

- De unde ma-sa-n cur le scoti nu stiu!, reuseste in cele din urma sa articuleze. Isi recapata repede aplombul si suteaza sec din sase metri.

- E e doar o supozitie. N-ai nici cea mai mica dovada ca asa stau lucrurile. Doar ce iti bese tie mintea. Oricum, mai puncteaza o data, convins ca cel putin una dintre bujii nu imi mai functioneaza la parametrii normali, ai ceva imaginatie, nu gluma

- Nu te pripi, militianule! Nu zic, ai dreptate cand zici ca e doar o simpla ipoteza Dar daca e adevarat ce zic eu, ah? Ia gandeste-te oleaca! Am impusca doi iepuri dintr-un foc! Si eu zic ca nu-i putin lucru In plus, nu pierdem nimic daca luam in calcul si varianta asta! La urma urmei, e o pista in plus. Apropo, ai aflat ceva de gagica? Ultima oara stabilisem ca tu sa fii ala care incerca sa afle ce hram poarta Eu n-am acces la fisierele politiei, ridic din umeri, abatandu-i atentia de la ideea pe care tocmai i-o impartasisem si in legatura cu care incepeam si eu sa cred ca e nitelus cam fantezista

Se scarpina in ceafa, dus pe ganduri. Cu juma’ de gura, ma pune in tema cu ce reusise sa afle dupa cateva ore de scormonit prin arhiva politiei.

- Nu-i mare lucru ce-am aflat! O cheama Rebeca Madgearu, are 38 de ani si e de profesie medic. A facut facultatea aici, in Bucuresti. Habar n-am de ce nu mai profeseaza, dar stiu ca sta cu chirie in zona Alba Iulia. Pe Decebal la numarul 6, mai exact, intr-un apartament cu trei camere. Din cate am auzit plateste o gramada de marafeti pa luna ca-i zona de bastani, se insufleteste brusc, privindu-ma in ochi cu aerul ca tocmai a descoperit cati elefanti incap pe un balansoar. Cum nu ii dau satisfactia de a cadea pe spate de la cat de perspicace e fiul lui ma-sa, continua bosumflat.

- Ma-sa traieste, de ani buni, prin Spania! Cat despre tac-su, cred ca doar Sfantu Petru si cu Doamne-Doamne stiu cine e, ca din ce-am vazut io pe fisa ei, gagica e din flori Cat despre sora geamana, nici vorba. E singurica cuc la parinti. Ma rog, la parinte de vreme ce n-avem decat unu’ pa statul da plata

Clatin la randul meu din cap, nemultumit. Chiar ca are dreptate! N-avem nimic! Nici macar un flintic de fir, cum au eroii de prin filme, cat de subtire de care sa ne agatam ca sa sarim parleazul simplelor supozitii si sa ne parasutam pe tarlaua concretului. Nici macar identitatea flacaului care a sutat la poarta lu’ madam Madgearu nu mai pare a starni interesul de vreme ce din uns’pele metri, sau ce dracu o fi executat el in asternutul gagicii, n-a iesit decat un singur plod!

Trantesc inciudat o injuratura si le ordon falangelor sa caute, prin profunzimile vestonului, pachetul de tigari. Il gasesc nu fara oaresce efort, il blestem sa-i moara pisica neimpartasita p-ala care a conceput o haina cu atat de multe buzunare si, dupa ce pescuiesc „cuiul” de hartie si tutun din pachet, imi aprind cu gesturi repezite papiroasa datatoare de idei.

Trag cu sete cateva fumuri, bruftuluind cum imi vine la gura fiecare neuron din cei care au nesabuinta sa-mi iasa in cale. Radar ma imita, semn ca si mansarda lui are nevoie de un petec de mahoarca

Fumam un timp in tacere. El cu o moaca posaca, eu cu una de idiot. De om cu idei, adica. Uite, chiar acum imi da ghes una prin scafarlie, da’, nu stiu zau daca sa v-o mai impartasesc sau nu. Cum de ce? Pai la cata eficacitate au avut ideile mele marete de pana acum nu-i de mirare daca-mi veti spune la un moment dat sa cant la alta masa. In fine, merg pe ideea ca o parte dintre voi mai sunteti inca, macar de amorul artei, dispusi sa acceptati inca un lup mancat de-o oaie, asa ca ia indreptati ascultatoarele incoace! Va amintiti ca, mai acu ceva timp, subsemnatul a facut-o nitelus pe Agentul 007 si a filat-o pe gagica cateva zile la rand? Ei bine, din ce au vazut ochii lu’ moa de fiecare data cand a urmarit-o pe duduie, posesoarea de moate blonde si de craci clasa intai sta pe Magheru, chiar in blocul la parterul caruia se insiruie privirii impunatoarele coloane de la Romana. Cel putin, in blocul de care va vorbesc a intrat de fiecare data Si cum nu a iesit prea mai devreme de acolo, e clar ca a soilit intr-una dintre garsonierele cat Casa Poporului din cele aliniate pe fiecare palier in parte. Or, din ce parleste musiu Radar, tipesa locuieste cu chirie in Alba Iulia, pe Decebal. Ah, ce spuneti? E ca, de data asta, am nimerit-o? Pai cum, ba nene, sa ai hogeac in Romana si sa stai cu chirie in Alba Iulia? Nt! Nu se pupa! Acu’, din doua una; fie tipa si-a tras titular si sta in home-ul lui - situatie in care Clapaugul nu se inseala iar Rebeca Madgearu chiar e chiriasa, fie insul care va vorbeste nu a vazut nicidecum dublu si exista, in loc de una, doua urmase ale Evei. Care urmase seamana izbitor una cu cealalta Si care stau una in Romana, iar cealalta in Piata Alba Iulia!

Arunc o ochire furisa spre gaborul cu urechi mari si decid ca, cel putin pentru moment, sa nu-i dezvalui nimic din ceea ce imi trece prin tartacuta. Imi spun totodata ca e cazul sa verific fuguta daca exista si cata - vreo farama de adevar in supozitia scoasa din put de gandire. 

Cateva ore mai tarziu, la capatul pandei in micul intrand in care ma ascunsesem, la doi pasi de usa unei garsoniere de pe Magheru, am vazut pentru prima oara adevaratul chip al fricii. Unul care mi-a ridicat la propriu parul in cap! Care m-a facut sa simt, in cel mai real mod cu putinta, fiori de gheata strabatandu-mi sira spinarii.

Un chip care semana ca doua picaturi de apa cu un altul, atat de cunoscut mie! Si atat de urat de catre toti cei care, pe vremuri, intre peretii unui restaurant din Romana, tremurasera serios pentru viata Trubadurului.

Un chip pe care-l stiam putrezit de mult intre patru scanduri, la cativa metri sub pamant. Acolo unde fusese expediat de suflul unei explozii devastatoare. Si de unde nu ar fi trebuit sa se intoarca niciodata

Chipul lui Capone!

Cei trei barbati se privesc in tacere, lasand intrebarea sa pluteasca, grea, in aerul incarcat de un fum gros de tigara. Pe fata fiecaruia dintre ei se poate citi limpede spectrul groazei. Una pe care nici unul nu se oboseste sa o ascunda. Pe care o percep, in mod ciudat, ca pe o eliberare de fantasma unui timp de a carui coplesitoare prezenta nu reusisera niciodata sa se lepede cu adevarat. Desi incercasera! Poate prea mult si tendentios pentru ca jocul lor de-a negarea sa aiba sanse de reusita

- Nu, Mircea!, rupse in cele din urma tacerea ziaristul de la „Timpul”. Nu m-am inselat catusi de putin. Sunt gata sa jur pe toti sfintii din lumea asta ca nemernicul care mi-a aparut in fata ochilor, din pragul garsonierei, era nimeni altul decat Capone. In carne si oase! Si pregatit sa se razbune Sa ridice din nou bratul si sa ucida! Asa cum a facut-o deja, sunt al dracu de sigur de asta, in cazul lui Bruckner si al lui Gargamel. Daca ma-nsel si nu el se afla in spatele celor doua crime, Ei bine!, se cheama ca sunt cel mai mare dobitoc al planetei 

Strivi, cu un gest repezit, mucul inca aprins al tigarii de muchia aurita a scrumierei. Cand vorbi din nou, glasul cavernos si usor tremurat ii trada intreaga tulburare de care se simtea cuprins.  

- Am avut pur si simplu bulan cand am hotarat sa o urmaresc pe Rebeca. Nici prin cap nu mi-a trecut ca o sa am parte de cea mai tampita surpriza din viata mea.

Tacu un timp, scotocindu-se prin buzunare in cautarea unei alte tigari. Si-o aprinse cu aceleasi gesturi repezite. Expira fumul cu putere pe nas, apoi continua

- Voiam doar sa verific daca teoria gemenelor era sau nu adevarata. Radar stia, din informatii oficiale, ca tipa locuieste cu chirie in Alba Iulia. Pe de alta parte, eu o vazusem, in cele trei zile cat o urmarisem, intrand de fiecare data, pe seara, in blocul de pe Magheru. Logica elementara ma obliga sa cred ca acolo locuieste. Sau, ma rog, ca are un iubit pe care-l viziteaza. Apoi a intervenit povestea cu dublura. Indiferent ce spune Radar, sunt absolut sigur ca imaginatia nu mi-a jucat nici un fel de festa si ca am vazut limpede o alta Rebeca peste drum de blocul in care cea pe care o urmaream tocmai intrase.

Ridica din umeri, privindu-i contrariat pe cei din jur.

- Ce puteam face altceva decat sa intru la banuieli? Nu ti se-ntampla in fiecare zi, nu, sa dai nas in nas cu doua gagici care seamana izbitor de mult una cu alta si care, din ceea ce vazusem, pareau a nu se cunoaste? Mai mult, nu stiu de ce dar am avut senzatia ca tipa din strada, copia Rebecai, nu se afla intamplator acolo si ca, de fapt, o urmarea

Capul lui Mircea, pana atunci cazut in piept intr-un soi de letargie, se ridica brusc, semn ca Trubadurul nu pierduse nici macar un cuvant din cele rostite pana atunci de catre prietenul sau.

- Ce vrei sa spui? Cum adica o urmarea? Pentru asta ar fi trebuit sa aiba un motiv anume, nu crezi? Nu urmaresti pe cineva doar ca sa te afli in treaba

- M-am gandit si eu la asta dar, oricat mi-am stors creierii, nu am gasit inca un raspuns, ii replica Dan, privindu-l tinta in ochi. Oricum, cred ca acum nu mai are nici o importanta daca a avut sau nu un motiv. Si nici pe noi n-ar trebui sa ne mai intereseze. Din momentul in care a intrat in scena Capone si am aflat de relatia lui cu blonda, cred ca primordial e sa ne concentram toata atentia spre el. De fapt, avem un singur lucru de facut! Sa alertam autoritatile si sa-i lasam pe oamenii legii sa si faca treaba. Au toate argumentele din lume sa-l umfle si sa-l arunce imediat in spatele gratiilor.

Se opri brusc observand luciul de otel al irisilor negri atintiti asupra lui.

- Nu! Nu poti face asta, Mircea! Nu poti repeta gafa impardonabila de acum trei luni! Nu ai voie sa faci asta! Heei! Uita-te in ochii mei si spune-mi ca, da data asta, nu ne mai jucam de-a soarecele si pisica cu nenorocitul asta Cu

Glasul martial al Trubadurului ii intrerupse, fara drept de apel, tirada.

- Ba chiar asta voi face! Si nu vreau sa aud nici un sunet din gura vreunuia dintre voi! E dreptul meu sa vreau sa-l pedepsesc pe nemernic! Al meu, m-auziti? Al meeeu!

Ultimele cuvinte biciuiesc aerul ca varful punitiv al unei cravase care impune respect si supunere armasarului naravas. Trasaturile Trubadurului se descompun, instantaneu, sub semnul furiei oarbe. Monturile pumnilor se strang, spasmodic, in timp ce vene proeminente se itesc trufase, pulsand in colturi de frunte. Buzele incremenesc intr-un rictus oribil.

Odata cu racnetul de fiara dezlantuita, slobozit din gatlejul bolnavului, un tremur nefiresc ii pune stapanire pe trup.

Un trup ridicat, pret de cateva secunde, pe de-a-ntregul in capul oaselor. Prabusit, mai apoi, cu aceeasi cadenta uluitoare a miscarilor febrile, la marginea scaunului cu rotile.

Primul lucru pe care-l auzi cand isi reveni in simtiri a fost glasul Laurei. Vorbea cu cineva din incapere. Cineva pe care nu-l putea inca identifica.

Isi umezi cu limba buzele pe care le simtea uscate si imobile. Ochii, inca impaienjeniti, prinsera a o cauta pe cea care articula cuvintele. O gasira, foarte aproape, asezata pe marginea patului. Capul ii era indreptat undeva spre stanga, acolo unde, fara-ndoiala, se afla interlocutorul, deocamdata nevazut. Una din maini, cea dreapta, odihnea pe bratul lui. La inceput nu pricepu. Apoi, odata cu constientizarea faptului ca atingerea fina a degetelor de femeie, nu era perceputa de catre simturi, gandul incepu incet, chinuitor de incet, sa si faca loc in minte. Isi roti ochii de jur imprejur, caznindu-se sa puna vreunul dintre membre in miscare. Nu reusi! Ca la comanda, lacrimi mari, fierbinti, de intelegere prinsera a se rostogoli in nestire pe obraji. Maladia pe care sperase sa o poata invinge castigase, in cele din urma, razboiul cu un trup ca al lui, mult prea firav si slabit pentru a face fata asediului paraliziei totale. Citi acest lucru limpede in verdele plans al irisilor care-l invaluira dintr-o data cu privirea lor blanda Si sfasietor de graitoare.

CAPITOLUL 5

(Bucuresti, 28  Noiembrie 2007, Pipera, Redactia ziarului „Timpul”)

- Domnul Petrarca?

Glasul e usor tremurat. Nesigur, mai bine zis. De parca posesoarea corzilor vocale - e, fara doar si poate, o gagica la celalalt capat al firului - se teme de ceva. N-as baga mana in foc, dar asta e impresia pe care mi-o lasa! Ca n-ar prea fi deloc incantata sa constate ca mana care a ridicat receptorul, imediat ce caraitoarea de pe biroul reporterului special botezat cu numele fiului mamei mele a inceput sa tipe ca apucata, sa nu fie a celui pe care-l cauta. Imi plac la nebunie chestiile misterioase, asa ca fac tot ce-mi sta in putinta sa nu o dau de gard si sa pocesc in vreun fel superbul timbru vocal cu care m-a inzestrat Doamna Mama Natura. Vorbeam de aia pe bune, nu despre una bucata tatoasa blonda pe care o vedeti in toata splendoarea bidoanelor dezgolite prezentand vremea din dreptunghiul unei pagini de tabloid.

- Yep, ii raspund, cu promtitudinea care ma caracterizeaza de fiecare data cand trebuie sa ma spal pe dinti si trebuie sa fiu atent sa nu incurc pasta de dinti cu crema de ras. Cu cine am onoarea?

Glasciorul se poticneste din nou in cateva gafaituri, apoi se pune pe parlit cu viteza cu care se scarpina in cur un elefant african.

- Trebuie sa va vorbesc intre patru ochi. E urgent. Foarte urgent, domnule Petrarca!, accentueaza ultimele silabe.  

Sunt gata sa-i raspund, inteligent, ca mi se pare normal sa si doreasca sa poarte o conversatie „urgenta” cu moa de vreme ce traim in secolul vitezei, in momentul in care o aud rostindu-si numele. Singurul, oameni buni, la care nu ma asteptam sub nici o forma. Cel al asistentei lui Bruckner.

Imi stapanesc cu greu bataile inimii, care o ia dintr-o data razna, si ii dau apa la moara

- Sunt al dumneavoastra, doamna! Numai sa-mi spuneti cand si unde ca imi si chem imediat calul, mai adaug, convins ca mica mea glumita o va face sa se prapadeasca de ras.

Nu are simtul umorului. Sau nu-l tine la purtator pentru ca in locul unui hi, hi! cristalin imi serveste, glacial un „N-am chef de glume, domnule! E ceva serios!”.

Schimb vitezele, cu parerea de rau ca am ratat prima sansa de a-i demonstra cat de dat in ma-sa de spiritual sunt, si ii arunc, pe un ton neutru.

- Nteles! Oricum era in revizie ca are ceva defectiuni la o aripa. Calul, tin sa-mi completez alocutiunea de frica sa nu isi inchipuie ca as avea altceva in revizie.

- Peste o ora la pub-ul din colt, de langa intrarea in ASE! Va convine?, o mai aud ciripind cu aerul ca anunta intrarea in gara a rapidului de patru s-un sfert.

- E mai mult ca perfectul, doamna! ii raspund, ofticat ca, taman astazi, mi-am uitat replicile de gigolo, acasa, pe frigider.

Facem schimb de telefoane trantite in nas, ea gandindu-se daca sa incalte pantofii roz-bombon care se asorteaza cu cercelul din buric, eu incercand sa gasesc raspunsul la intrebarea „cam ce vrea madama de la mine?”.

Cand l-am descoperit, in sfarsit, la capatul unei conversatii care a durat ceva mai bine de jumatate de ora, aratam ca unu’ care a facut echilibristica pe sina de tren si l-a prins liftu’ din urma. Cu creierii varza, adica! Pentru ca, daca pana acum mai pricepusem de bine de rau cate ceva din ceea ce se intamplase in cazul celor doua asasinate, de data asta eram bucatica rupta Dorel din reclama cu santieristii. Un Dorel care nu mai credea nici sa-l bati in varianta ucigasului cu chip de Capone.

A terminat de rostit ultimul cuvant, iar acum isi infige varful albastru al sagetilor plecate din perechea de irisi in ochii subsemnatului. Nu gasesc altceva mai bun de facut decat sa insfac paharul cu suta de whiskey si sa azvarl licoarea pe gat, cu speranta ca voi avea parte de oares’ce idee.

Nu am nici sa ma bati! E o incalceala, gagiilor, la mansarda, de nu se mai intelege sinapsa cu sinapsa. Pai, ia fiti atenti olecuta acilea! Tipa care sta langa mine la masa cu cracii unul peste altul si ma fixeaza insistent cu ochisori de culoarea cernelii diluate tocmai mi-a marturisit ca cineva se tine de cioace si ca ii imita portul si cautatura. Si, ca sa fie daraua taman cat ocaua, imi mai tranteste una in moalele capului si-mi cere nici mai mult, nici mai putin decat sa o fac pe detectivul si sa aflu cine e aia care se joaca de-a v-ati ascunselea cu nervii ei. Ca, cica, ii e frica sa nu fie amestecata in vreun complot. Care complot - bineinteles ca nu se putea altfel - are legatura cu nimic altceva decat asasinarea lui Bruckner! Un Bruckner care a fost trimis sa soileasca prin ograda Sfantului Petru de altcineva! Adica, nu de catre ea, asa cum vrea asasinul sa se creada si ca

Frana, fratilor! Gata, stati oleaca jos, trageti aer in piept si expirati cu putere. Numarati, totodata, in gand pana la zece. Pana una alta, eu o sa iau pauza de o tigara si o sa deschid geamurile la mansarda sa se aeriseasca putin. Asaa! Bun! Acu, sa o luam frumusel de la capat, dar incet sa nu va scrantiti vreun cromozom.

Care va sa zica, avem, una la mana, un cadavru in persoana, teapan de rece ca sa ma exprim asa, a chirurgului Bruckner. Doi la mana, avem un criminal care arunca pisica moarta in curtea don’soarei Rebeca Madgearu al carei chip il imprumuta nitelus pentru a se strecura, fara a starni suspiciuni, in biroul manuitorului de bisturiu si a amplasa, in interiorul vitrinei, arma crimei. Trei la mana, asasinul face, la un moment dat, un pas gresit si se deconspira in fata Rebecai cu care da nas in nas, prin Romana, in timp ce o fileaza, probabil pentru a-i studia cat mai in detaliu cu putinta obiceiurile si apucaturile, identificandu-se in felul acesta aproape de perfectiune cu personajul pe care-l interpreteaza. Patru la mana si cea mai cea dintre toate: cu opt zile in urma a primit, acasa la ea in Romana, vizita unui barbat care a sustinut ca ii este tata natural. Acel tata pe care nu l-a cunoscut niciodata si care a refuzat, pe vremea cand Rebeca mergea de-a busilea, sa si recunosca odrasla, preferand sa isi ia talpasita cu jucaria producatoare de plozi cu tot.   

Cu toate cele patru la mana, enumerate mai sus, avariindu-mi occipitalul, purced, cu poticneli de nou nascut, la a cauta filamentul de natura sa aprinda lumina in tartacuta serios zdruncinata la aflarea atator amanunte noi noute.

Primul lucru pe care-l fac e sa o intreb pe gagica daca nu cumva face misto de mine si ma crede castigat la belciuge. Al doilea e sa ii cer un ragaz pana maine sa fac ordine la mansarda. Nu de alta, dar mai am putin si incep sa cred ca nu mai am nici o tigla pe casa. In sfarsit, ultimul lucru pe care-l duc la bun sfarsit, odata cu primii pasi pe care-i fac, dupa ce ma despart de blondina in fata blocului, e sa-mi propun ca, incepand chiar de a doua zi, sa aflu cine e proprietarul apartamentului din Decebal, acolo unde, asa cum mi-a confirmat-o ceva mai devreme, duduia cu moate blonde de ex-secretara a la fel de ex-ului Bruckner, a stat intr-adevar pana mai acum trei luni cand s-a mutat in Romana. Un nene proprietar pe care il voi trage cu delicatete de limba pentru a afla cat mai multe amanunte despre dons’oara Rebeca Madgearu. Asta asa, mai mult de sanchi, sa stiu cu cine ma inham la caruta

Acele Rolex-ului daruit de Mircea indica putin peste ora opt dimineata. Iutesc pasul si mai inalt cateva rugi spre Doamne-Doamne sa nu-mi traga clapa si sa faca din ingerasul blond cu craci de play-boy-reasa un criminal cu sange rece pus pe prostit reporteri speciali de la „Timpul”. Nu stiu de ce, dar prefer sa o stiu departe de evenimentele care au dus mai intai la moartea chirurgului, iar mai apoi la cea a lui Gargamel. Da, fratilor! Recunosc! Si in fata Marii Adunari Nationale daca-i nevoie.

Recunosc, va spuneam, ca olecuta m-am indragostit de gagica. Olecuta doar! Asa cam cat ai pune apa intr-o bardaca de vin! Mi-ar placea la nebunie sa nu fie amestecata in tarasenia cu crimele. M-as si repezi pana in colt la Pandele, tamplarul, sa-i cer cateva carute de lemne ca sa am din ce sa-i fac duduitei curte.

Ma rog, pana atunci mai e! Deocamdata trebuie sa descurc itele, destul de incalcite, tesute in jurul celor doua asasinate. Pasul numarul unu tocmai sunt pe cale sa-l fac in urmatoarele 10 minute cand voi ajunge in fata unei anumite usi din blocul impozant de pe Decebal. Daca proprietarul apartamentului va confirma spusele Rebecai - faptul ca a parasit locuinta la inceputul lui august - atunci nu mai incape nici un dubiu ca tipesa e de buna credinta si nu-mi vinde gogosi. In plus, sper sa aflu niscaiva informatii despre trecutul ei. Doar gandul ca ar putea fi odrasla lui Capone imi e indeajuns pentru a ma face sa ma simt ca dupa ingurgitarea unei cantitati apreciabile de matraguna. Brrr! Cum dracu ar putea iesi o asa mandrete de fatuca din spermatozoidul unui nenorocit de interlop, in permanenta certat cu legea?  

Ridic din umeri, convins ca exista vreun sfant responsabil cu informarea subsemnatului vizavi de aspectul de mai sus si, dupa ce reusesc performanta de a escalada gardutul de fier de la limita carosabilului fara a-mi rupe nadragii, iata-ma protapit in fata intrarii in bloc. Cateva minute mai tarziu, atatea cate mi-au trebuit pentru a urca in goana treptele pana la etajul intai, bat la usa apartamentului.

Nu trece nici macar un minut pana cand, de dincolo de tablia metalica a usii, se aude un tarsait de picioare. Odata cu glasul puternic de suporter preocupat sa numere sfintii din calendarul unui cioban, se deschide si usa.

- Da, face namila itita in prag, in timp ce ma studiaza cu ochi de viezure. Ce doriti?

Imi dreg vocea inainte de a incepe sa desert sacul cu basme de adormit plozi de brotozaur.

Aah, paaai, eu, aah O caut pe Rebeca! Sunt aaah un coleg de facultate. Vreau sa-i cer niste cursuri ca stiti,  aah, io am lipsit o saptamana sii

Imi taie vorba asa cum taie maica-mea maioneza dupa ce i-a imprumutat mai intai vecinei ultimele oua pe care le avea in frigider.

- Nu-i acasa

Casc gura si holbez ochii de parca tocmai am vazut flota lui Basescu defiland pe Bulevardul Elisabeta la brat cu matusa Tamara a lui Nastase.

- Cum adicaa nu-i acasa? reusesc totusi sa ingaim.

- Adica nu-i acasa! Ce-i asa greu de inteles? ridica namila sprancenele privindu-ma ca pe un pitecantrop in costum de gigolo. E prin oras, continua pe un ton ceva mai rastit, semn ca discutia noastra mai are putin si intra in menopauza

- Daa? incerc inutil sa-mi recapat aplombul pierdut printre sinapse scurt-circuitate.

- Da, vine raspunsul odata cu zbangul de rigoare al usii trantite in nas.

Raman un timp reflectand la zicala cu vitelul care se uita la ceva nou. Dupa ce ma familiarizez cu ceva-ul in cauza, studiind cu atentie fiecare petec metalic de usa in parte, imi mut fizicul inapoi in strada. Devine din ce in ce mai clar ca cineva tine mortis sa faca misto de mine. Daca nu cumva toata lumea.

Cotrobai prin buzunarul de la piept si scot la iveala, din pachetul mototolit de Marllboro, o mahoarca. O indes intre buze si, dupa ce mai dau o raita prin buzunarele, de data asta, ale blugilor in cautarea brichetei, o aprind cu gesturi de tataie care-si asteapta pensia.

Dupa primul fum pe care-l trag cu sete in piept incep sa fac inventarul. Primo, cum ar spune macaronarul din ciubota: acceptand ca exista, asa cum tocmai mi-a dat de inteles, pe langa Rebeca, si prajina cu muschi din garsoniera, doua blonde cu aceeasi moaca si aceleasi toale, mai acceptand pe deasupra si ca in pub-ul de langa ASE, gagica nu mi-a vandut brasoave si s-a carat de ceva timp din Decebal, atunci cine mama dracului e Rebeca? Aia cu care am stat dupa-amiaza de vorba intre patru ocheane si care sta pe Magheru sau asta „parcata” in blocul de pe Decebal?

Tind sa cred ca aia din Romana. De ce? E la mintea cocosului. Rebeca nu are nici pe departe alura unei femei proaste. Nu ma putea minti cu atata nonsalanta stiind ca-mi sta la indemana sa verific daca mai sta sau nu in apartamentul de pe Decebal. In plus, daca as fi in locul unei criminale care incearca sa arunce vina in carca unei semene, cu care, coincidenta sau nu, seamana al dracului de mult, as proceda exact la fel cum incep sa cred ca a procedat madama despre care matahala mi-a spus ca nu-i acasa. As bate, adica, la usa imobilului in care a locuit originalul pe care-l copiez si i-as spune proprietarului, intre doua ocheade si un frematat de fese, ca m-am razgandit si ca vreau sa ma mut inapoi. Cu putina bafta ala nu se prinde ca nu sunt tipesa care i-a fost pana nu demult chiriasa si pica in plasa. Acoperirea pe care o obtine, in cazul acesta, criminala este perfecta Sparleste mai intai identitatea Rebecai, prima banuita, date fiind circumstantele in care s-a petrecut crima din Victoriei, ca a avut ceva de impartit cu Bruckner. Se muta, mai apoi, acolo unde a stat fosta secretara a chirurgului si unde figureaza, de altfel, in evidentele Politiei ca locuind cu statut de chirias. Ucide, in cele din urma avand grija sa le lase anchetatorilor un foarte mic, dar suficient, indiciu de natura sa-i ajute sa rezolve tema pentru acasa! Stratagema ucigasei ii ia de nas, mai intai pe mine, mai apoi pe politisti, si iata-ne pe toti cu ocheanele atintite pe secretara, singura care putea intra, fara a comite o efractie, in biroul lui Brcukner pentru a amplasa acolo arma crimei! Sunt gata sa pariez salariul pe o luna contra unui gainat de vrabie constipata ca, la o perchezitie sumara in camera din Decebal in care a stat Rebeca, va fi descoperit mintenas puscociul care i-a zburat creierii chirurgului.

Probabil ca ultimul lucru pe care-l mai are de facut ucigasa, inainte ca latul din ce in ce mai strans in jurul celei pe care o copiaza sa duca la arestarea acesteia, este sa si ia talpasita din locuinta de pe Decebal.

Odata ajuns cu jocul presupunerilor in acest punct, nu ma pot abtine sa ma-ntreb la modul cat se poate de serios daca nu cumva vrabioara si-a luat deja zborul, iar }urloaie Mari din apartament va astepa pana la adanci batraneti sa i se intoarca din oras chiriasa.

Imi da ghes imboldul de a bate din nou la usa care mi-a fost atat de cordial inchisa in nas, sa dau matahala la o parte din drum si sa intru in camera Rebecai. Ma abtin, constient ca nu am mai multe sanse de reusita decat are un pescar de guvizi sa indrepte turnul din Pisa.

Scot mobilul din buzunar, ii deschid cu o scurta zvacnire a incheieturii, clapeta si incep sa formez un numar.

A venit vremea ca secundo si terto, cate mai figureaza pe lista de inventar, sa fie si ele scoase de la naftalina si trecute prin ciur. Si-a mai venit vremea si pentru altceva: sa descopar repejor si care a fost mobilul ucigasei pentru ca, daca in cazul lui Capone, era vorba despre razbunare, nu acelasi lucru se poate spune despre tipesa care se joaca de-a „uite Rebeca, nu e Rebeca”. Mai ales ca, spre deosebire de originalul pe care-l copiaza, intre cea care l-a asasinat pe Bruckner si interlopul care a incercat in doua randuri sa-i zboare creierii lui Mircea nu exista nici un grad de rudenie. Unul de natura sa ma faca sa cred ca nenorocitul de Capone a predat urmasei sale stafeta vendettei.

Era uluitor cat de bine se simtea. Nu neaparat pentru ca fiecare detaliu al planului pe care-l gandise se dovedea a fi excelent croit si perfect pus in practica. Nici pentru ca reusise relativ usor, fara sa faca risipa de efort sau imaginatie, sa ii trimita pe politisti de la bun inceput pe o pista falsa - tot balciul cu Magnum-ul 357, fixat in peretele interior al vitrinei, a carui incarcatura de gloante urma sa improaste moarte imediat ce mana chirurgului tragea spre sine sticla de whiskey, nu avusese practic decat un singur scop. Sa le bage gaborilor in capatana ideea ca mana criminala actionase din interior. Ca asasinul facea parte din anturajul doctorului. Si cine alta era mai usor de banuit ca a cotrobait prin vitrina lui Bruckner si ca a montat acolo masivul Magnum decat cateaua de Rebeca!

Simpla mentionare a numelui purtat de cea pe care-o ura cu o sete de-a dreptul mistuitoare ii provoca accesul de furie. Buzele pline, inca rujate, se stransera intr-un rictus oribil, descompunand trasaturile de o frumusete nefireasca. Fara sa si dea seama, isi flexa degetele in jurul receptorului pe care tocmai il ridicase din furca si stranse cu forta. Un parait scurt se facu auzit in incapere.

Isi retrase cu iuteala mana, scapand receptorul, ca si cum epiderma ar fi facut cunostinta cu rosul incandescent al fierului proaspat scos din foc. Isi masa un timp, apasat, tamplele ale caror vene pulsau hidos. Nu! Nu avea nici un rost sa lase furia, pe care se pricepuse destul de bine pana atunci s-o tina ostatica, sa si dea in petec! Nu acum, cand avea tot dreptul din lume sa se simta cel mai puternic om de pe planeta! Cand traise sentimentul uluitor de a-si privi urmatoarea tinta in albul ochilor. De a-i vorbi, chiar!

Trecu brusc la starea de spirit contrarie si bufni in ras in momentul in care isi aminti schima de uluiala intiparita pe chipul ziaristului in momentul in care ii indrugase povestea cu secretara care se simte amenintata de o sosie despre a carei existenta nu a avut niciodata habar pana atunci. Da! Isi jucase absolut magistral cartea. Nici cel mai istet scenarist din lume nu ar fi fost capabil sa conceapa si sa orchestreze o intriga cu un asemenea parfum de perfectiune.

Cobori privirea spre telefonul de pe noptiera. O lasa un timp sa alunece usor pe formele curbate, de un negru mat, ale aparatului. Da! asta era cuvantul! Magistral. Un ucigas care avusese indrazneala sa isi contacteze face-to-face vanatorul si sa-l transforme din urmaritor in protector nu putea fi altfel catalogat decat unul cu adevarat genial.

Se privi in oglinda micuta a medalionului din care ii zambea chipul celui pe care toti ceilalti il numeau Capone si se felicita inca o data pentru lovitura de maestru pe care le-o daduse oponentilor in partida de sah pe care-o jucau.

Isi scutura, cu un gest familiar deja, pletele blonde, de care urma sa scape peste cateva minute, si intinse mana spre receptorul pe care-l ridica ferm spre tampla. Cu degetul aratator de la cealalta mana forma numarul. Astepta cateva clipe, apoi, odata cu glasul puternic care-i izbi timpanul, rosti, pe un ton in care se citea spaima cele cateva cuvinte care aveau sa dea startul celei de-a treia executii.

- Domnule Petrarca, sunt Rebeca Rebeca Madgearu! Stiu unde o puteti gasi pe cea care incearca sa-mi fure identitatea  

Mai vorbi cateva minute cu cel pe care-l interpelase, apoi inchise telefonul.

Venise timpul ca cea de-a treia tinta sa fie doborata. O tinta, de data asta, dubla

Ma mai despart doar cincizeci de metri de intrarea in restaurantul „La mama”, de pe Magheru si inca nu stiu cum ar trebui sa reactionez in momentul in care, asa cum a promis la telefon, Rebeca isi va intinde, fara doar si poate, gratios, unul dintre degetele indicandu-mi pieptul celei in legatura cu care incep tot mai mult sa cred ca se face vinovata de cel putin unul dintre asasinate. Degeaba imi tot interoghez neuronul de mai bine de jumatate de ora, adica taman din momentul in care apelul blondinei m-a expediat direct in nadragi si-n ciubote, cu intrebari candide, de genul „Ce mataranga lui Terente ar trebui sa faca un jurnalist in momentul in care da nas in nas cu un ucigas?”, ca tot nu gasesc nici un raspuns. E drept ca vreo cateva erau cat pe ce sa se nasca daca fiul lui mama nu le-ar fi avortat fara pic de condescendenta. Una dintre ele, parexampla, inca isi mai plimba dezinvolt fizicul pe sub nasul distinsului meu occipital, caruia ii tot face maru cret cu o invitatie la o ciorba de burta. Ce-ar fi, imi sopteste, asadar, una bucata sinapsa, daca as anunta potera chiar acum, inainte sa dau ochii cu perechea de craci lungi cat o zi de post a falsei Rebeca? Daca, intre timp, m-as juca putin de-a detectivul si as pune gheara pe madmoazela, oferind-o mai apoi pe tava sticletilor, care fara doar si poate ca imi vor fi recunoscatori for ever pentru asta si-mi vor ridica statuie chiar in fata pravaliei cu insemnele Politiei Romane desenate pe usa de la intrare? Nu mai am timp sa-i raspund respectivei sinapse si s-o lamuresc, asa mai pe ocolite, ca sunt Stan Patitul si ca nu mai sunt dispus sa dau doua parale pe ideea ei! Usa din sticla a restaurantului mi se vara la o palma sub nas. Tot acolo isi face loc si moaca de rosie care s-a aruncat in fata trenului a unui maitre d’hotel imbracat in fireturi din cap pana-n laboante.

- Va log, dom’le!, ma imbie, ceremonios de peltic, insotindu-si miscarea de reverenta cu un trosnet de oftica provenit din sira spinarii.

Ii fac pe plac si ma strecor inauntru. Traversez incaperea, slab luminata si-mi car fizicul spre glazvand-ul, dincolo de care incep separeurile.

- Sunt numai ochi si urechi, gagico!, ii arunc, din varful limbii, blondinei imediat ce ma prabusesc in fotoliul liber din fata ei. E imbracata cu o rochie lunga, care-i lasa la vedere doar gleznele subtiri si al naibii de atragatoare. Umerii sunt acoperiti de un sal brodat, ale carui colturi cad pana dincolo de coate, pe antebrate. E a doua oara, exceptand momentul intalnirii, de acum o luna, din anticamera biroului lui Bruckner, cand stam fata in fata si, nu stiu de ce, dar am sentimentul bizar ca trasaturile ei nu mai au finetea aceea extraordinara care m-au facut sa visez, din canapeaua maronie de piele, la o intalnire de gradul zero cu posesoarea carliontilor blonzi. Sa nu ma intelegeti gresit. E la fel de frumoasa ca atunci cand am vazut-o prima oara, dar, poate si din cauza suvoaielor de lumina galbuie, tasnind din micile lampadare de pe pereti, in care e invaluita am o vaga senzatie de falsitate. Prea mult fard ii impopotoneaza obrajii! Prea multe retusuri, parca, in cei cativa centimetri de fata ovala! Sunt cat pe ce sa calc in strachini si sa-i spun ca n-ar strica sa uite pentru totdeauna de trusa de machiaj si sa lase epiderma asa cum a facut-o Mama Natura. Ma abtin, constient ca nu as face altceva decat sa-i ofer sansa de a ma considera un magar. Ma multumesc, doar, sa ridic din umeri, pe jumatate convins ca are, probabil, motivele ei sa se impopotoneze in felul asta. Pesemne, oboseala acumulata in ultimele zile isi spune cuvantul si isi face de cap, botind in cute subtiri, un ten altfel impecabil. Brusc am senzatia ca imi citeste gandurile, pentru ca isi duce dintr-o data mana, cu degete subtiri si lungi, in dreptul obrazului. Il atinge ganditoare si incepe sa-l maseze usor.

- N-am dormit nemaipomenit in ultima vreme! Asa ca ai face bine sa fi cavaler si sa nu ma mai studiezi atat 

Flutur repede a negatie degetele uneia dintre maini si o asigur ca nu am de gand sa-i cantaresc kilogramele de fard de pe mutra. Zambeste smechereste si, dupa ce isi aprinde cu gesturi studiate o tigara, se pune pe parlit.

- Nu ma intreba cum de mi-a venit ideea asta, pentru ca nici eu nu-mi dau seama prea bine. Pur si simplu, mi-am adus aminte de ea. De Laura! Nu prea pricep care e legatura dintre tipa de care vorbeste si Prefectura, dar imi spun ca nici nu va trebui sa ma dau cu capul de pereti ca sa aflu si ca, daca tot a pomenit despre Laura, imi va explica si ce hram poarta. Intr-adevar, nu trebuie sa astept prea mult timp pentru a afla cine e duduia al carei nume tocmai l-a rostit.

- O fosta colega de facultate, ma scoate din ceata in timp ce cu degetele mainii stangi mototoleste de zor servetelul lila de masa. Semanam, dar nu ceva de speriat. Vreau sa spun, ma priveste pe sub genele lungi, ca daca am fi stat una langa cealalta, ne-ai fi putut deosebi fara prea mare efort. Eram foarte bune prietene si, din cand in cand, obisnuiam sa sa le facem mici farse profilor

Tace un timp, iar eu, in lipsa de altceva, sau poate doar din spirit de fair-play, ma hotarasc sa schingiuiesc cel de-al doilea servetel, de langa vesela care trage cu urechea la conversatie din dreptul meu.

Stii, catadicseste intr-un final sa si continue povestea, eu nu m-am omorat niciodata cu invatatul. Aruncam doar asa un ochi peste cursuri cu doua, trei zile inainte de examen. Aratam destul de bine si nu prea imi faceam griji ca as putea pica Examenul, vreau sa zic  

Ridica din umeri si-mi arunca un zambet strengar.

- Nu acelasi lucru se poate spune despre Laura. Era pur si simplu o devoratoare de carti. Cat era ziua de mare, citea, citea si iar citea. Era toba de carte Si isteata foc pe deasupra

Trage cu sete din tigara si, dupa ce expira cu putere fumul, se pune din nou pe istorisit.

- Ei bine, din cand in cand, atunci cand aveam de-a face cu profi mai ai dracului sau cu profe, mai ales cu profe pe care nu puteam sa le imbrobodesc de nici o culoare cu decolteul si cu picioarele mele, apelam la ajutorul Laurei. Adica o rugam sa se prezinte ea in locul meu la examen

- Pai, parca ziceai ca semanati si nu prea si ca daca stateati una langa cealalta, diferentele erau vizibile, o intrerup eu, in timp ce imi indes o noua papiroasa in gura

- Asa am spus si n-am mintit cu nimic. Ai rabdare si vei intelege imediat, ma pune tipesa la respect.

Se tine de cuvant si, odata cu primele cuvinte rostite, face lumina in tartacuta subsemnatului.

- Nu iti imaginezi ce poate face un machiaj pe cinste si o peruca! Daca o vedeai pe Laura dupa vreo ora de bibilit in fata oglinzii, imbracata in hainele mele, ai fi fost gata sa juri pe Biblie ca o ai in fata ochilor pe Rebeca Madgearu

Raman perplex, oameni buni. Buzele unei gagici, pentru care s-ar arunca de la ultimul etaj al Interului pana si cel mai cel dintre misoginii planetei, tocmai imi marturisesc, candid, ca parsivitatea e una dintre trasaturile ei definitorii. Auzi, ce le-a traznit prin cap! Sa faca schimb de moace ca sa nu rateze un prapadit de examen. Poftim cultura!, imi zic, in timp ce, cu coada ochiului incep sa-i studiez dintr-o data atent fiecare trasatura in parte. Ce dracu incearca sa-mi spuna? Ca, nitam-nisam, Laura asta de care-mi tot vorbeste de minute bune s-a hotarat la nu stiu cat timp dupa terminarea facultatii sa sparleasca, asa cum o facea in studentie, identitatea prietenei sale si sa trimita pe lumea cealalta un Nu apuca bine doamnele sinapse, sau cine naiba o fi responsabil cu mositul conceptelor in dibla, sa pronunte cuvantul chirurg ca ma si trazneste in moalele capului una bucata idee desteapta. Aia lipsa care ne tinea pana acum pe mine si pe sticleti departe de adevarul celor petrecute in biroul lui Bruckner in ziua in care ii fusesera zburati creierii. Chirug! Adica medic! Ca si ucigasa! Una despre care tocmai am aflat ca a fost colega de facultate cu Rebeca! Si care, din spusele gagicii de langa mine, era isteata foc. Imi vine sa ma imbratisez de bucurie la gandul ca, in sfarsit, in nenorocitul asta de puzzle cu care ma confrunt a aparut o farama de lunmina. O legatura intre asasin si victima. Sunt gata sa pariez salariul pe o luna contra unui bob de piper ca mobilul crimei e pe-aproape, pe undeva pe culoare de acum cativa ani de facultate de medicina. Acolo unde ucigasa obisnuia sa se plimbe cu mapa de studenta sub brat, iar victima Ei bine, victima nu putea fi altceva decat profesor.

O intreb pe Rebeca de chestia asta si imi confirma imediat ipoteza.

- Da, a fost profesorul meu de chirurgie. Acolo l-am si cunoscut, de altfel. Daca in primii ani obisnuiam sa dau cu tifla cartilor si sa-mi duc de nas profesorii, in anii terminali m-am pus zdravan cu burta pe carte. Am ajuns printre preferatii lui Bruckner, asa ca, la terminarea facultatii m-a luat cu el. Asa se face ca m-ai gasit pe scaunul asistentului sau personal.

Inclin din cap in semn de intelegere. Urmatoarea intrebare pe care i-o pun vine de la sine.

- A existat vreun conflict intre Laura si Bruckner?

Stiu unde bati, imi raspunde promt. Vrei sa stii daca avea sau nu un motiv sa-l ucida. Ei bine, da!, continua sa-mi vorbeasca, observand fara doar si poate semnul meu de aprobare din cap. Avea un motiv si inca unul intemeiat sa vrea sa-l vada pe Bruckner intins pe nasalie.

Face o scurta pauza, rastimp in care isi aprinde cu gesturi precipitate o tigara

- In penultimul an de facultate, s-a indragostit nebuneste de Bruckner. Era pe timpul acela un barbat bine, care putea usor suci capul unei tinerele ca Laura. Avea in schimb un singur cusur. Era casatorit. In fine, relatia lor a durat o vreme, apoi brusc a intrat in impas. Ceva s-a intamplat si cred ca ghicesti si ce anume.

Nu ma lasa sa-mi incerc norocul si imi ofera raspunsul pe tava

- A ramas insarcinata cu el. Cand a auzit ca studenta ii va face un plod, Bruckner aproape ca a inebunit. I-a cerut imediat sa avorteze, dar Laura nu a vrut sa auda in ruptul capului de asa ceva. In cele din urma, ceea ce dorea proful de chirugie s-a intamplat. S-a prefacut ca accepta situatia. I-a promis chiar, pentru a-i recastiga increderea, ca va divorta si ca o va lua de sotie. Toate astea le stiu chiar de la ea, in poate ultimul moment de confesiune sincera care a existat intre noi. Intr-o noapte, Bruckner a chemat-o la cabinetul lui sub pretextul ca trebuie sa discute urgent ceva ce nu suferea amanare. S-a dus. Chirurgul a sedat-o si, in timp ce era inconstienta, i-a extras fatul din pantec! S-a trezit a doua zi in fata casei din Pantelimon, in care statea pe atunci cu chirie. Niciodata nu a mai reusit sa ajunga in preajma lui Bruckner si nici nu a mai izbutit sa ia legatura cu el!  

Tace cu un aer obosit, iar eu, consternat de tot ce am aflat, ii tin isonul. O turma de intrebari imi da navala in minte. Cat de mult a putut sa-l urasca fosta prietena a Rebecai pe Bruckner de a fost capabila sa-l ucida mai apoi fara sa clipeasca? La urma urmei il iubise candva. Nu poti schimba intr-un mod radical sentimentul de care esti la un moment dat cuprins. Cel mult, il poti constrange sa dispara. Sa se atenueze! Sa moara! In plus, daca tot a dat dragostea pe ura, de ce, mai ales, nu i-a facut felul mai devreme si a asteptat sa treaca paisprezece ani, cati spune blonda din fata mea ca au trecut de la terminarea facultati? In sfarsit, de ce vrea sa arunce pisica moarta in curtea Rebecai? Daca in cazul primelor doua intrebari, n-am nici cea mai vaga idee cam care ar fi raspunsul, in ceea ce o priveste pe ultima cred ca ii pot rezolva ecuatia. Pentru ca i se putea substitui usor, d-aia!

Ca asa stau lucrurile ma grabesc sa aflu chiar din gura gagicii cu moate blonde. Spre marea mea surprindere, insa, nu si-a desertat inca intreg sacul cu surprize.

- Imediat dupa povestea cu Bruckner, Laura s-a schimbat. Nimic din ceea ce insemnase, candva, o fiinta calda, sensibila si plina de viata nu mai putea fi atribuit acum Laurei. Devenise o scorpie nenorocita. Sau poate ca asa fusese intotdeauna, iar episodul povestii de iubire esuata nu facuse altceva decat sa trezeasca in ea ura latenta

Se opreste brusc si fixeaza cu o privire pierduta tablia de un negru mat a masutei. Se vede de la o posta ca ceea ce urmeaza sa scoata la iveala din trecutul ei nu face parte din categoria amintirilor placute. Nu ma insel! Constat asta imediat ce, cu glas tremurat, se pune pe istorisit.

- Exista pe atunci in viata meu un tip. Il iubeam asa cum nu iubisem pe nimeni vreodata Si el ma iubea. Cel putin asa m-a lasat sa cred pana in momentul in care in care l-am gasit in pat cu ticaloasa de Laura. Si-o trageau ca doi caini in calduri

Capul blondinei zvacneste dintr-odata spre stanga, apoi ca bila de biliard izbita de mantinela revine in pozitia initiala; aplecat spre pamant. Acolo unde, probabil, cu ochii mintii, revede episodul grotesc de atunci. O las in pace un timp, apoi, aproape sfielnic, ii ating umarul cu palma stanga. Tresare ca trezita din somn si ma priveste direct in albul ochilor.

- N-am nimic! E ok! S-a intamplat de mult De prea mult timp ca sa mai simt vreo durere

Isi scutura pletele blonde, incercand parca sa alunge umbrele trecutului de care s-a lasat, pentru un timp, invadata

- Azi am aflat ca e aici, in Bucuresti. S-a intors!

Isi da seama ca a uitat sa-mi mai dea o informatie si se grabeste sa repare acest lucru.

- Dupa ce s-a aruncat de gatul iubitului meu, a disparut. Nu am mai stiut absolut nimic de ea pana azi, cand am primit asta

Isi strecoara mana in buzunarul posetei si scoate un plic pe care, cu degete tremurande, se grabeste sa-l deschida. Un petec de hartie, impaturita in doua, isi iteste marginile taioase.

- E un bilet de la ea, mai spune, in timp ce mi-l intinde. Vrea sa ne vedem in Cismigiu. Chiar la intrarea in restaurantul de pe debarcader, adauga, in timp ce isi consulta, cu un gest grabit, ceasul de mana. Mai avem la dispozitie un sfert de ora daca nu vrem sa intarziem

Arunc rapid un ochi pe bilet. Un scris labartat pe toata hartia confirma cele spuse de Rebeca. Cat despre ortografie, nu are nici un sens sa-mi bat capul cu ea. Semnatara epistolei, Laura, asa cum sta scris in coltul din dreapta, a folosit clasicele litere decupate din diferite ziare sau reviste.

- Sa mergem, e tot ce mai am de adaugat nu fara parerea de rau ca nu dispun de timp pentru a-mi alerta prietenii si a-i invita si pe ei la petrecere. O fac totusi, chiar daca sunt constient ca nici Radar si nici Soarece nu vor putea prinde prima scena de dupa ridicarea cortinei.

Parcul Cismigiu e invaluit intr-o bezna neagra ca smoala si ostila. Nicaieri nu vezi tipenie de om. Nu stiu ce naiba imi trece prin minte cand fac asta, dar intind palma cu degetele deasfacute si prind in causul ei mana Rebecai. Ca la comanda si eu si ea tresarim ca arsi. Eu mai mult decat ea, pentru ca, pret de o clipa, am avut sentimentul bizar ca sub pielea aceea alba si extrem de fina se ascund muschi si vene extrem de puternice.

O privesc uluit, dar intunericul dens ma impiedica sa-i vad trasaturile fetei. O aud, in schimb, cum respira sacadat ca si cum tocmai ar fi fost strabatuta de frisonul unei emotii intense. Continuam sa mergem umar langa umar. Imi da ghes imboldul de a-i imobliza din nou mana De a o strange. De a afla in felul acesta daca nu cumva mi-a jucat mai devreme imaginatia un renghi urat. Ma abtin, jurandu-mi in schimb in barba ca ma voi folosi de primul prilej pentru a ma descotorosi de ceea ce imi miroase a fi un mister al dracului de mare. Inca ma mai gandesc la faptul ca e de-a dreptul imposibil ca o femeie ca ea sa aiba maini atat de puternice, in momentul in care o aud soptindu-mi:

- Uite-o! Acolo, langa debarcader!  

Imi indrept iute privirea in directia indicata de ea si vad o mogaldeata, sprijinita de trunchiul unui copac, la doi pasi de portile masive de fier ale restaurantului construit pe ponton. E impresurata de intunericul, de care, iarasi nu-mi trece prin cap de ce, dar am sentimentul ca se foloseste intentionat pentru a nu fi recunoscuta. Laura! Nu poate fi decat ea cea care asteapta! O Victima! Poate o a doua sau chiar o a treia, daca asasinarea lui Gargamel e tot opera ei. Una despre care, de data asta, habar nu are ca va veni insotita si care, sunt gata sa bag mana in foc pentru asta, nu va muri in nici un caz acum. Pentru ca sunt aici! Si pentru ca nu am de gand in ruptul capului sa las instinctul unei ticaloase de ucigase sa si dea din nou in petec.

Imi duc mana la spate, acolo unde, indesat in cutele pantalonilor, Smith & Wesson-ul daruit de Mircea de-abia asteapta sa fie scos la iveala. In momentul in care buricele degetelor ating praselele dure ale revolverului, o voce de femeie, alta decat a Rebecai, ma trasneste in moalele capului. Vocea care-mi rosteste, surprinsa, numele e cea a Piciului!

- Laura!   

- Dan!

Cuvintele rostite cu un soi de brutalitate, care sparge tacerea din jur, au aceeasi intonatie. Una care dovedeste fara urma de dubiu ca amandoi suntem la fel de uluiti de intalnirea sub clar de luna. Eu mai mult decat oricare altul pentru ca, la doi pasi in fata mea, clatinandu-se pe picioare, palida si tremuranda, iubita Trubadurului imi arata chipul unei duplicitati pe care nu am putut-o niciodata asocia cu persoana ei. Chipul Rebecai! El ma priveste de deasupra gulerului frant al unei haine maronii de blana. O haina, ca si toate celelalte cu care e imbracata, identica cu cea pe care o poarta femeia pe care am insotit-o pana aici!

Continui sa ma holbez ca iesit din minti la naluca din fata mea. Va jur pe toti Dumnezeii din lume ca nu mai stiu daca am sau nu toti creierii la mine. Doua femei care seamana ca doua picaturi de apa ma privesc de la doar cativa metri distanta. Doua femei cu aceleasi trasaturi, poate putin mai mult feminine in cazul Laurei, acelasi par de un galben stralucitor, cazand in bucle rebele de-a stanga si de-a dreapta unui oval perfect! Pana si verdele de smarald al irisilor Piciului au capatat nuanta albastra a ochilor de care m-am indragostit in biroul lui Bruckner. Daca nu as fi auzit, la inceput, glasul inconfundabil al Laurei, daca nu as sti, daca nu as percepe, prezenta feminina din dreapta mea, as fi gata sa jur ca mi-am scrantit mintile. Ca visez sau ca pur si simplu vad dublu.

Pe masura ce socul de a o vedea pe Laura intr-o asemenea ipostaza - o ipostaza pe care nu pot sa o rup de ceea ce imi imaginasem mai devreme in restaurant, atunci cand eram sigur ca voi da nas in nas cu asasina lui Bruckner - se risipeste, imi recapat glasul. Inainte de a o intreba pe iubita Trubadurului ce mama dracului cauta acolo si cu ce se mananca afurisita asta de farsa in care am cazut ca un pampalau, imi intorc privirea spre Rebeca. Ceea ce vad si ceea ce aud, aproape concomitent, ma ajuta sa inteleg perfect tot ce se intampla

Din pumnul inclestat al Rebecai, teava, prevazuta cu un amortizor, a unui Magnum 357 tinteste pieptul acoperit de haina al Piciului. Cateva fractiuni de secunda mai tarziu, o flacara scurta isi iteste limba letala din ochiul negru al tevii. Doua pocnete infundate se fac si ele auzite, sfartecand pret de o clipa linistea noptii.

Ultimul lucru pe care mai apuc sa-l vad cat se poate de limpede e pata de un rosu aprins care infloreste din ce in ce mai mare si mai bine definita pe pieptii hainei in care e imbracata Laura.

O pata care seamana al dracului de mult cu cea labartata dintr-o data de-a curmezisul propriului meu piept.

PARTEA a 2-a

CAPITOLUL 6

(Bucuresti, aprilie 2008, undeva in Piata Unirii)

Mansarda de la etajul 9 al gigantului de otel din vecinatatea Magazinului Unirea e scaldata in lumina blajina a inceputului de aprilie. Metalul mai multor aparate de forta, raspandite peste tot in incapere, sclipeste de fiecare data cand razele soarelui ii ating trupul dur de fier otelit. Bratele barbatului, naclaite de sudoare, se lasa si ele, din cand in cand, mangaiate de albul hepatic al suvoiului de lumina, care tasneste in manunchiuri orbitoare prin fantele jaluzelelor. Miscarile lente dar extrem de precise, insotite de mici gafaituri, inceteaza brusc iar haltera de zece kilograme isi regaseste locul in canaturile dispozitivului de sustinere. Odata cu icnetul scurt, scapat printre buze inclestate in utlimul spasm al efortului, bustul barbatului zvacneste in sus. Muschii, puternic reliefati pe sub pielea intinsa, pastreaza inca urmele contractiilor la care au fost obligati de exercitiile complicate de pana atunci. Monturile pumnilor zvacnesc usor in momentul in care degetele, acum relaxate, apuca in stransoarea lor materialul pufos al prosopului de baie.

- Cam devreme pentru o pauza, domnule Rosescu!

Glasul cu inflexiuni dure, izbucnit de undeva din imediata apropiere, are efectul unui dus rece. Capul barbatului se ridica brusc, intorcandu-se ca impins de un resort nevazut spre unul dintre ungherele mansardei, de acolo de unde vocea preparatorului continua sa-l tina din scurt:

- Daca vreti sa va reveniti cat mai repede, ar trebui sa nu tineti cont de durere

- E simplu sa comentezi de pe margine, murmura Mircea, masandu-si usor bicepsii. As vrea sa fii in locul meu sa vezi ce doare blestemata asta de carne

- Va plangeti ca o baba de noua’j de ani, vine ca la comanda replica, in care Mircea citi, limpede, un soi de ironie pe care vorbitorul nu se obosea deloc sa o ascunda. Haideti, domnule Rosescu, inapoi la haltera! Mai aveti inca 20 de ridicari N-avem timp de palavre

Ochii lui Mircea se ingustara dintr-o data, aruncand fulgere in directia tanarului sau preparator fizic. Insul cu statura pipernicita ii sustinu insa privirea fara pic de teama sau ezitare. Mai mult, din nou Trubadurul avu impresia ca ochii aceia albastri il tintesc batjocoritor. Strivi intre dinti injuratura pe care si-ar fi dorit sa i-o arunce in fata. Nu putea sa faca asta. Nu acum, cand se vedea nevoit sa recunoasca deschis ca are perfecta dreptate. Ca nici un efort nu trebuia precupetit pentru atingerea scopului final; revenirea la viata de dinaintea accidentului din august 2007; revenirea la forma extraordinara in care se aflase pe vremea cand batea strazile Ferentariului, umar langa umerii politistilor, in asteaptarea bataii de gong care sa anunte inceperea bataliei cu faradeleagea. Nu in ultimul rand, pregatirea pentru cea din urma si cea mai grea - batalie. In plus, Alex, tanarul care se ingrijea de revenirea la normalitate a functiilor sale locomotorii, nu merita sa fie tratat de sus. Nu! In nici un caz! Ii era, ce-i drept, antipatic, asa cum ii fusese inca de la bun inceput, cand reusise in detrimentul altor candidati la postul de preparator fizic al sau, sa intre pe sub pielea lui mos Lainici si sa obtina favorul de a fi sustinut de catre batran pentru a obtine slujba.

Nici acum nu-si dadea prea bine seama de ce nu-l putuse simpatiza. Poate pentru ca era mult prea nepotrivit pentru munca asta. Mult prea firav. Desi, mai tarziu, dupa ce obtinuse slujba, ii demonstrase in cateva randuri ca in trupul acela aproape neverosimil de subtire, exista o forta de temut. Ultima oara cand facuse asta fusese si prima oara cand ii castigase respectul. Dar si ura!

Inchise ochii si se lasa, cateva clipe, tarat in valtoarea trecutului. Un trecut de care il despartea mai putin de jumatate de an si care ii rapise, intr-un sfarsit posomorat de noiembrie, singurele doua fiinte a caror lipsa nu o putea cu nimic suplini. Laura si Dan Petrarca. Iubita, recastigata in chip miraculos dupa o lunga si ingrozitor de grea batalie cu un destin potrivnic! Si prietenul credincios ce-si dovedise in nenumarate rinduri loialitatea. Nici acum nu ii era clar care dintre ei murise de mana celuilalt. Daca se intamplase macar acest lucru. Daca cel aflat la capatul tragaciului fusese mai intai asasin, iar mai apoi, atins de morbul remuscarii, sinucigas. Ceea ce ii era in schimb, in momentul asta, al dracu’ de clar e ca imaginile inchipuite (pe de o parte, cea a unui Dan cu trasaturi desfigurate de ura tintind dindaratul armei pieptul Laurei, pe de alta, cea a femeii iubite cu ochii cascati a groaza in asteptarea mortii) il ardeau ca un fier rosu!

Scurta incursiune in trecut isi facu rapid efectul. Ochii capatara dintr-o data sticliri de otel. Sangele ii navali in obraji, iar muschii bratelor se cambrara violent pe manerul halterei, pe care o smulsera ca pe un fulg din lacasul ei.

Incepu sa ridice si sa coboare greutatea spre piept, cu un soi de inconstienta, de automatism, mai bine zis! Aproape ca nu realiza ce face. In timp ce membrele candva inerte se miscau cu o viteza uluitoare, crampeie de imagini i se derulau ametitor, ca-ntr-o sarabanda nebuna de nuante caleidoscopice, pe dinaintea ochilor. Chipuri de oameni care-si plang neputinta. Care-si urla prin toti porii dorinta de razbunare. Propriul chip, desfigurat de o suferinta pe care nu o mai putea indura, reflectat in apa lacului. Trasaturile, strabatute de spectrul unei hotarari de nezdruncinat, ale preparatorului in timp ce plonja in adancuri pentru a-l salva! Pentru a-l reintoarce la viata. Pentru a-l impiedica sa duca la bun sfarsit propria-i executie. Pentru a-l obliga, mai apoi, sa traiasca inconjurat de ura si de atingerea scarboasa a dorintei de razbunare!

Dintr-o data realiza ca sta in picioare exact in mijlocul camerei. Bratele pe care sudoarea se prelingea in mici siroaie lipicioase la atingere loveau cu furie sacul de box. Muschii gambelor erau atat de intinsi incat il dureau. Il intepau cu zeci de ace! Ii sfartecau carnea, de parca ar fi vrut sa iasa la iveala. Sa rupa in fasii subtiri fiecare centimetru de epiderma

Un urlet de fiara dezlantuita ii erupse din piept! Urla din nou, de data asta pe deplin constient de ceea ce face! Lovi cu sete! Apoi, iar urla si iar lovi, si iar urla ca iesit din minti! Ultimul lucru pe care muchea labei piciorului, contractata spasmodic, il lovi cu o forta aproape neomeneasca il scoase din transa, oferindu-i cu o precizie a detaliului uluitoare intregul tablou al renasterii sale. Carutul de infirm in care zacuse mai bine de un an jumatate! El se aflase in calea piciorului! El zbura acum prin aer si avea sa cada cu zgomot o secunda mai tarziu, dupa ce se izbise violent de perete. Carutul intre manerele caruia nu avea sa se mai intoarca niciodata

Primul lucru pe care l-a facut Mircea dupa ce s-a incheiat intaia saptamana de sedinte istovitoare de terapie fizica, din care nu lipseau desele vizite la medic pentru analize amanuntite, a fost sa-l contacteze pe Radar, singurul prieten pe sprijinul caruia se mai putea baza in razboiul cu acolitii lui Capone. Desi banuia a cui mana se inclestase pe patul Magnum-ului 357 care scuipase moarte, reducand-o pentru totdeauna la tacere pe Laura, Mircea nu se indoia de faptul ca tot ce se intamplase cu jumatate de an in urma in Cismigiu fusese doar rodul unei intamplari nefaste. Habar nu avea ce-l determinase pe Dan sa traga. Nici macar nu era sigur ca el era adevaratul vinovat pentru moartea Laurei. Tot ce stia, mai mult la nivel intuitiv, era ca fire nevazute duceau – trebuiau sa duca! - spre un singur vinovat. Omul cu care era blestemat sa se confrunte din nou; interlopul care incercase sa-l ucida mai intai in vara lui 2001, iar mai apoi in 2007. Si care era responsabil de tot ce i se intamplase imediat dupa acest din urma an. Din cauza caruia pierduse partida cu viata. Din cauza caruia pierduse din nou tot! Capone! Nemernicul pe care, in valmasagul evenimentelor de dinaintea sinuciderii sale, Dan apucase sa-l vada intrand in casa sercetarei lui Bruckner. In casa Rebecai Madgearu! Tipa care, desi era prima pe lista celor suspectati ca sunt implicati in asasinarea lui Bruckner, fusese nu cu mult timp inaintea crimei din Cismigiu trecuta de catre politisti intr-o alta tabara; cea a victimei careia i se punea la cale o inscenare.

- Dan a fost dus de nas, fratie!, a inceput Radar sa-l puna in tema cu ce se intamplase, imediat ce Mircea ii ceruse acest lucru. In tot rastimpul cat a alergat dupa cai verzi pe pereti, a continuat el sa-i explice, cea pe care o cauta se fataia chiar pa sub nasu’ lui. Ii oferea, mai exact, piste false cu singurul scop de a-i aduce pa el si pa Laura, adevarata tinta, in bataia pustii. Habar n-am cum l-a imbrobodit in cazul Laurei si cum de l-a dus la ea. Stiu in schimb al dracu de bine de ce era Laura imbracata asa si de ce arata asa

Ajuns in acest punct al povestii, gaborul a tras adanc aer in piept, semn ca nu erau putine lucruri de istorisit si ca se pregatea pentru o dizertatie lunga

- Iti amintesti ca modul bizar in care a patruns asasinu’ lu’ Bruckner in biroul astuia, si ma refer la faptul ca nu existau nici un fel da urme da fortare a usii sau alte urme care sa trimita la ideea unei intruziuni din afara, l-a determinat pa Dan - iar eu i-am dat dreptate - sa o suspecteze de amestec in crima pa secretara chirurgului. Povestea care a urmat, filarea Rebecai si tot tacamu’ din care nu a lipsit si moaca lui Capone o stii chiar din gura lu Dan. Ceea ce nu stii e ca, la vreo cateva zile dupa ce l-a vazut in usa garsonierei din Romana, locuita de Rebeca, pa nemernicu’ care a incercat sa ti prajeasca soriciu’, ziaristu’ a primit un telefon de la nimeni alta decat asistenta lu’ Bruckner. S-au si intalnit de altfel, prilej cu care Dan afla ca Rebeca a descoperit existenta sosiei si ca se teme sa nu ii fie inscenat ceva. Gagica nu se referea la nimic altceva decat la crima. Nu era proasta deloc si realizase ca e prima pe lista suspectilor. Ei bine, din acel moment incepe sa se imputa toata treaba, pricepi? A doua zi dupa ce ii marturiseste ca se simte amenintata si filata totodata da cea care ii fura identitatea, Rebeca il suna din nou pa Dan. Da data asta, il asigura ca stie cine ii poarta sambetele. Mai mult se ofera sa i-o dea pe impostoare pa tava. Am aflat toate astea da la Dan. M-a sunat pe la un un’spe fara un sfert in noaptea aia sa-mi spuna ca peste cin’spe minute va da nas in nas cu ucigasa si sa-mi ceara sa vin cu gasca la intalnire. Prea multe detalii nu mi-a dat la telefon, dar ceva imi spune ca nici prin cap nu-i trecea atunci ca nu va mai avea o alta posibilitate sa ma puna in tema cu ce se intamplase. Ah, inca ceva Absolut toate investigatiile ulterioare demarate da sectia noastra s-au dovedit a fi zadarnice. O data cu moartea Laurei, au disparut si Rebeca si Capone.

A ridicat din umeri de parca ar fi vrut in felul acesta sa accentueze intreaga neputinta de care se simtea cuprins, asemenea fiecaruia dintre fartatii lui criminalisti.

- Pur si simplu au intrat in pamant si unu si altu. Asa cum tot acolo au intrat si toate posibilele probe pe care le-am fi putut gasi in locuinta Rebecai. Cand am intrat, la mai putin de o ora de la crima din Cismigiu, in garsoniera din Romana inchiriata de fosta secretara a lu Bruckner, nu am gasit absolut nimic. Nici macar o prapadita da amprenta. De parca nimeni nu ar fi locuit vreodata in casa aia 

O data cu ultimul cuvant rostit, buzele politaiului au amutit, iar Trubadurul nu a gasit altceva mai bun de facut decat sa ii tina o vreme isonul. Cand, la capatul catorva minute bune de gandire, Mircea a ridicat in sfarsit capul si l-a privit pe Radar in ochi stia deja ce aveau de facut.

Procurorul criminalist Enoaie se scarpina constiincios in cap de cateva minute bune. Nu prea-si aminteste nici un alt caz, in cei peste 35 de ani de cariera, atat de incalcit ca asta de acum care ii fusese incredintat. Nici vreo alta cerere mai ciudata decat cea pe care tocmai o sfarsise de formulat politaiul desirat care-i statea dinainte. Inainte de a-si infunda nasul in hartia oficiala pe care lunganul i-o aruncase pe birou, ridica din umeri intr-un gest de lehamite.

Si cam cum ati vrea voi sa fac io asta? Chiar daca va aprob deshumarea cadavrului, nu prea vad ce investigatii ati putea face, de vreme ce ala era intr-un asemenea hal prajit la protap cand a dat coltu’ ca nici oasele nu-i mai erau intregi  

- Pai, il imita Radar, prinzand a-si misca vertiginos degetele prin podoaba capilara, Neagoe zicea ceva dee aah, de o identificare dupa ADN aah, stiti, avem deja mostre ADN de la el luate din cate stiu dintr-o buca’ da unghie cand a vrut sa dea foc apartamentului lui Mircea, siii.

Si, ii ia procurorul vorba din gura, cum dracu vreti voi la aproape un an dupa ce-a plecat pa lumea ailalta Capone asta, sau cum ma-sa l-o cheama, sa luati pentru comparatie alte probe ADN dintr-un corp din care n-au mai ramas decat doua, trei oase acolo La urma urmei, isi pierde rabdarea Enoaie, ce pastele ma-sii aveti in capatana

Radar trage cu sete aer in piept asa cum facea pe vremuri cand il intreba profu de mate de ce nu si-a facut tema pentru acasa, iar el se chinuia sa si aminteasca cu ce isi argumentase ultima oara lipsa din maculator a lucrarii scrise; cu moartea fulgeratoare a bunicii, cu cea a bunicului sau cu disparitia dintre cei vii a varului primar dinspre soacra unchiului sau?

- Pai, legistu’ nostru cica poa’ sa afle si din analiza oaselor daca ala imbracat acu’ un an in palton de scanduri e Capone sau nu Ca asta vrem si noi sa aflam. Daca face nani pan hogeacul lu Scaraotchi sau daca umbla liber pan Bucuresti, ca i-a vazut Petrarca moaca pan Romana mai acu vreo patru luni, pa vremea cand inca putea sa si plimbe fizicu’ pa strada si nu trebuia s-o faca pa raposatu’

Mana lui Enoaie bate aerul intarind printr-un gest scurt ceea ce buzele procurorului tocmai rostesc:

Stiu, stiu, nu ma mai fute la cap cu povestea asta. Inca ma mai pricep sa citesc o nota informativa atunci cand imi este adusa. Spune-mi altceva mai util si linistitor pentru creierii mei care incep sa o ia razna din cauza unor maimute paroase ca voi Spune-mi unde vreti sa ajungeti cu deshumarea asta ca io tot nu sunt dumirit Uite, sa admitem ca reusiti sa identificati cadavrul dupa ADN si ca descoperiti ca nu e Capone ingropat acolo Ca traieste bine mersi si ca face umbra pamantului prin Romana! Buuun! Pai, izbucneste dintr-o data cuprins de pandalii, ce ati rezolvat, ba, cu asta ca, oricum, in ancheta, in anchete de fapt, ca nu aveti nici o dovada ca prima, a doua si a treia crima sunt legate una de alta, totul e de cacat. Nu aveti absolut nici o proba cat de mica. Nici un fir! Nici un punct de plecare! Nici macar mobilul vreuneia dintre crime nu-l aveti

Se opreste brusc si intinde un deget gros si incovoiat spre pieptul gaborului.

- Daca luati de buna prostia cu fosta studenta de la medicina care-si omoara fostul profesor pentru care a ajuns sa lucreze ca asistent sunteti de-a dreptul tampiti Pai cum, ba, s-o acuzi pa gagica de crima doar pentru ca si ea si presupusa victima si-au tocit una coatele iar celalalt curul pe bancile aceleiasi facultati? Ce argumente o sa aduceti voi judecatorilor ca aia numai ce ati deschis gura cu idiotenia asta si va si trimite in sula calului pa toti Inclusiv pa nebunu’ da Dan Petrarca Apropos, ca tot vorbim da el! Poti sa-i spui ca, din partea mea, n-are decit sa si scoata linistit freza da talamb la plimbare prin buricu’ targului ca io nu-l mai acopar! Doaaamne, Maica Domnului, isi ridica dintr-o data privirile spre tavan, cu aerul unuia care se asteapta sa dea cu ochii acolo de figura Mantuitorului. Mare dobitoc am fost sa ma iau dupa voi si sa-i permit maimutoiului astuia da ziarist sa o faca pa mortu’! Auzi, cica sa nu stie aia da l-a impuscat ca n-a dat ortu’ popii! Ca aia o fi proasta sa mai faca multi purici prin tara ca sa o gaseasca marele detectiv Petrarca si sa o aduca de guler in fata instantei  

Tace o vreme, reluandu-si meteahna scarpinatului in cap. Intre timp, isi studiaza interlocutorul. Cand in sfarsit deschide din nou gura, tonul vocii este unul coborat si calm. Ostenit, chiar.

- Bine, sunt dispus sa va mai fac o data jocul, dar tine minte ce-ti spun si sa faci bine sa-i transmiti si lui Neagoe al tau asta. Nu misca nici unul dintre voi nici un varf de deget pana nu ma puneti mai intai in tema cu orice informatie, cat de mica, pe care o detineti. Capisi? Si, hai sa ti explic si de ce. Daca nu-i dadeai nas ziaristului si-mi gavareai mie sau superiorului tau ce ganduri marete va misunau prin tartacuta atunci cand va jucati de-a James Bond, Dan ar fi avut acum tot atatea gauri cu cate l-a inzestrat Dumnezeu si nu una de glonte in plus. Cat despre noi, am fi avut deja cateva raspunsuri clare la o parte din intrebarile cu care ne spargem capetele ca prostii de vreo juma’ de an

Face o scurta pauza, rastimp in care isi face de lucru cu unghia de la degetul mare pe care incepe, gospodareste, sa o roada cu dintii.

- Ce mai astepti, gagauta? ii arunca, mai apoi, din varful limbii. Hai, uscheala din biroul meu! Adu-mi informatii si hai in pastele ma-sii sa o prindem pe nenorocita aia care a facut toate astea!

Dupa ce usa masiva a biroului sau se inchide in urma cefei groase de gabor, trasaturile procurorului se destind intr-un zambet.

- Nebunii naibii! Cu voi nici dracu in persoana n-ar avea tupeu sa se puna

Din locul in care ma aflu, silueta lui Mircea pare mult mai solida decat o stiam din ultimele sase luni. Mult mai robusta. Mai plina de viata si de de forta. Da! Forta Asta e cuvantul dupa care cautam febril prin memorie. Forta! Acea forta fizica, dar si interioara, care-l caracteriza inainte de accidentul din august 2007, de pe urma caruia se alesese cu un exil  prelungit intre manerele unui scaun cu rotile. Acelasi scaun din care nu reusise sa se ridice decat in momentul in care furia oarba, provocata de moartea singurei femei pe care o iubise, dar si de tradarea singurului prieten, ii reactivase simturile.

Crampeie din ce s-a intamplat in noiembrie 2007 dau buzna in minte, iar eu simt ca am nevoie de o minune pentru a-mi reveni. Pentru a nu ceda impulsului de a-mi scuipa, chiar aici in cimitir, in octavele unei urlet dement intreaga frustrare. Intreaga durere de care ma simt cuprins. De care  m-am lasat napadit in jumatatea de an scursa din momentul in care arma Rebecai a improscat moarte.

Inchid ochii si las fiorul de vinovatie sa si faca damblaua. Sa se strecoare, cabotin, mai intai in suflet, mai apoi in brate, in picioare, in stomac. In intregul corp. Un corp in care fiecare centimetru de muschi, fiecare vena, incep sa zvacneasca spasmodic. Puternic! Din ce in ce mai puternic odata cu imaginile pe care le vad, dureros de clar, derulandu-se pe dinaintea ochilor.

Pumnul inclestat al Rebecai pe patul armei teava prevazuta cu amortizor a Magnum-ului 357 care tinteste pieptul acoperit de haina al Piciului Flacara scurta care isi iteste limba letala din ochiul negru al tevii Pocnetele infundate care se fac imediat auzite. Care sfarteca linistea noptii. Toate astea le vad. Le simt. Acum ca si atunci. Cu o uluitoare precizie a detaliului pe care doar semnificatia coplesitoare a unei intamplari, pe care nu o poti sub nici o forma uita o viata intreaga ti-o poate da. Nu in ultimul rand imi apare inaintea ochilor exact asa cum o vazusem atunci, hidoasa, pata de un rosu aprins care infloreste din ce in ce mai mare si mai bine definita pe pieptii hainei in care e imbracata Laura. Si cealalta pata. Asemanatoare! Una labartata de-a curmezisul propriului meu piept

Glasul izbucnit cu intensitatea unui tunet la doi pasi de mine are efectul unui ser paralizant. Imi pot misca, incet, ca in transa, doar capul in directia din care vine vocea uluita a batranului.

- Salutare, mos Lainici!, e tot ce razbate printre buzele pe care mi le simt dintr-o data uscate si arse de emotie.

Inclina incet din cap. Ca si mine nu poate lega doua vorbe. In ceea ce-l priveste, reactia de uimire este una cat se poate de fireasca, atata vreme cat fantoma, pe care isi inchipuie ca a vazut-o, tocmai i-a vorbit, demonstrandu-i in felul acesta ca e nimeni altcineva decat mortul in persoana. Unul cat se poate de viu!

Cu mine, lucrurile stau altfel. Nu intamplator ma aflu aici. Insanatosirea lui Mircea, revenirea lui, cu fiecare zi care trece, la forma fizica maxima il pune la adapost de orice soc emotional. Fie el chiar acela de a da nas in nas cu omul din cauza caruia isi inchipuie ca iubita lui a incheiat pentru totdeauna conturile cu viata. Ei bine, am ales tocmai acest moment al zilei - primele ore ale diminetii de aprilie, cand stiu ca vine la mormantul Laurei - tocmai pentru a-i marturisi, in fata lui Dumnezeu si a spiritului celei ingropata in tarana cimitirului Bellu, ca nu sunt vinovat de nimic. Ca nu eu am apasat pe tragaciul Smith & Wesson-ului, intr-un gest reflex de auto-aparare, samanand moarte in trupul firav al Piciului. Ca arma, gasita de politisti la fata locului, purtand amprentele Laurei pe patul de lemn, care mi-a tintit pieptul nu s-a aflat in momentul in care a scuipat foc in mana Laurei. Ca, in sfarsit, adevarata ucigasa care a pus, cu o inteligenta diabolica, totul in scena e libera. Ca trebuie prinsa si pedepsita. Ca ma aflu deja pe urmele ei. Ca d-aia am facut-o o vreme pe mortul si ca, in sfarsit, ma aflu aici pentru a-mi pune si eu semnatura, langa a lui, pe sentinta de condamnare a Rebecai Madgearu. Nu in ultimul rand pentru ca, probabil, sunt singurul care detine capetele firului care poate duce la rezolvarea crimelor de acum sase luni.

Un nou glas, de data asta puternic si inconfundabil pentru mine, se face auzit de undeva din dreapta noastra

- Hei, Mos Lainici! E timpul sa mergem

Ne intoarcem amandoi cu fata spre mormantul Laurei, de acolo de unde ne intampina sclipirile de otel, cu care sunt atat de familiarizat, plecate din irisi negri de Trubadur. Desi ne despart mai bine de zece metri, ii pot citi cu usurinta in trasaturi intreaga stupoare de care este, fara indoiala, cuprins.

Cateva clipe ramane tintuit locului, apoi, cu pasi repezi se indreapta direct spre mine. Desi astept de mult timp clipa asta, desi sunt convins ca nu mai puteam cu nici un chip amana momentul confruntarii de acum, nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc, cu groaza, ce anume este harazit sa se intample peste doar cateva clipe? Atunci cand ultimul dintre pasi va fi facut, iar ochii lui ma vor privi tinta de la doar o palma distanta? Va ridica, oare, bratul pentru a-l lovi pe cel despre care, sunt sigur de asta, isi inchipuie ca i-a inselat asteptarile? Ca l-a tradat si ca s-a lasat, intr-un fel sau altul, implicat in evenimentele care au dus la moartea iubitei lui? A acelei iubite pentru care, pe vremea cand o cauta ca un nebun, a sacrificat tot ce se putea sacrifica? Va da, asadar, curs urii care i-a pangarit in ultimele luni sufletul? Aceeasi ura care l-a ridicat din scaunul cu rotile si care, astazi, l-ar putea impinge la crima din razbunare

Inteleg ca nimic din toate astea nu se va intampla in momentul in care simt stransoarea de otel a degetelor, incolacite in jurul propriilor mele falange.

- Traiesti! imi zice, iar ochii ii sclipesc, animati de o emotie pe care nu si-o ascunde. Traiesti, repeta, privindu-ma cu ochii larg deschisi in care pana si un orb ar reusi sa citeasca explozia de bucurie.

Nu-mi da timp sa reactionez. Ma ia de dupa gat si, de parca nimic nu s-ar fi intamplat intre noi, de parca nici un minut in ultimele sase luni nu am fi stat despartiti, imi spune apasand, in tonul grav al unei sentinte, fiecare cuvant in parte.

- Sa mergem! Ai multe de povestit, iar eu multe de ascultat!

Asa a fost cum a zis el! O noapte intreaga am petrecut, tolaniti ca pe vremuri in fotoliile capitonate de piele din uriasul living al vilei sale din Pipera, discutand fiecare detaliu in parte al sirului de crime care ne intorsese, peste noapte, vietile pe dos. Cel care a vorbit cel mai mult am fost eu. Am inceput prin a-i povesti mai intai cum o banala tabachera de metal m-a ajutat sa fentez moartea, incasand in locul meu glontele plecat din arma ucigasei. I-am istorisit mai apoi in amanunt tot ce stiam din povestea celor trei crime, intre ale caror victime am cazut de acord ca exista o legatura. Una a carei evidenta ne scapase, in chip inexplicabil, pana acum. O legatura extrem de puternica, de natura sa ne ofere un posibil mobil; acelasi in cazul fiecarui asasinat in parte: razbunarea. Nu de orice fel si nu a oricui, ci una mustind de dementa si purtand semnatura unui individ al carui nume, odata rostit, ne provoca fiori de gheata pe sira spinarii. Capone! Omul aflat la originea tuturor blestematiilor cu care avusesem de-a face in ultimii sapte ani. Omul care incercase de atatea ori sa incheie, definitiv, conturile cu ziaristul prapadit si sarac lipit pamantului din 2001, cu a carui fantoma se intalnise sase ani mai tarziu si pe care incercase din nou, cu ajutoprul lui Evelyn, sa-l trimita pe lumea cealalta. In sfarsit, omul care se intorsese mai apoi din morti pentru a-i pedepsi exemplar pe toti cei care i se ridicasera impotriva; pe toti cei care ii dadusera peste cap planurile de asasinat din vara anului trecut. Pentru nici unul dintre noi nu incapea nici cel mai mic dubiu ca lucrurile stateau intocmai si ca, de data asta, nu ne inselam. Tot ce ne mai ramanea de facut era sa cautam o nisa, cat de mica, in planul diabolic pe care-l pusese la cale si care, iarasi nu ne indoiam, fusese executat pas cu pas de catre fiica sa, Rebeca.

- Mi-a marturisit cu gura ei, Mirceo! Faptul ca a fost vizitata intr-o seara de un ins care i-a plans in poala si care i-a destainuit, cuprins de remuscari, ca el este nenorocitul de tata care i-a dat viata si care, mai apoi, a fugit in lume fara sa o recunoasca de progenitura. A spus-o ca pe o anecdota, dar sunt cat se poate de sigur ca nu mintea catusi de putin. Mult mai tarziu, din pacate, am obtinut certitudinea ca mi-a spus adevarul si ca este intr-adevar fiica lui Capone. Atunci cand am vazut-o ridicand revolverul si tintind pieptul Laurei. Atunci am realizat ce se intampla. Primul ucis e Bruckner, chirurgul care indepartase urmele multilarii tale din 2001 si iti daduse un chip nou-nout. Al doilea trimis pe lumea cealalta e Gargamel, politistul care a facut parte din echipa Gigi-Contra, care i-a dejucat planul de asasinat de anul trecut. Ultima victima, cea de-a treia, e chiar motivul pentru care te-ai incapatanat sa nu mori; Laura. Toate cele trei victime, asadar, au ceva in comun; persoana ta  

- Ultima tinta!, m-a intrerupt, calm, Trubadurul privindu-ma in ochi. Eu sunt cea de-a patra si ultima tinta, nu-i asa?

Inclin tacut din cap. A intuit perfect. Foarte curand, mana lui Capone va actiona din nou. Foarte curand, o vom vedea din nou pe Rebeca Madgearu. Cea adevarata, pe care o cautam, si nu cea careia i-a dat viata, in Cismigiu, dintr-un motiv care se incapataneaza deocamdata sa nu ni se dezvaluie, peruca blonda de pe crestetul Piciului. Sau, poate, asa cum imi sopteste intuitia, il vom vedea pe Capone insusi pentru ca, daca sunt sigur de ceva, atunci acel ceva are legatura cu faptul ca pe aceasta ultima crima, nelegiuitul va vrea cu tot dinadinsul sa si puna de unul singur semnatura.

Au trecut deja patru zile de la ultima noastra discutie si nu se intampla absolut nimic. Si eu, si Mircea, ca sa nu-i mai pun la socoteala pe oamenii legii cu care tinem in permanenta legatura, incepem sa ne pierdem rabdarea. Singurul care pare cazut din nori e Soarece. Gagiul n-are nici o treaba. Zici ca e in concediu pe Coasta de Azur si tine, dezinvolt, din inaltul balansoarului in care si-a urcat turloaiele, evidenta bikinilor de pe plaja

- Asculta, la mine, ce-ti spun, ba, ziaristule, imi zice, ca nu degeaba am fost presedinte da bloc pe vremea lu’ Ceasca Ce se intampla in fundu’ asta da lume, nu se intampla in fundu’ nimanui, ba! Ma-ntelegi? Ca

- Mai du-te, ba, carnatule si te pisa!, il repede, pus pe harta, Radar. Lasa-ne in puii mei in pace ca daca ti dau una o sa te trezesti dimineata, o sa te uiti in oglinda si-o sa zici ca a taiat ma-ta lemne si ti-a sarit un pumn in ochi

- N-o s-apuci, labare c-o sa ti dau un sut in coaie de-o sa ti stea putulica o luna la reanimare si

N-apuca sa termine ce avea de spus ca palma ca o lopata a gaborului cu urechi clapauge ii si sterge mutra, expediindu-l prin aer la cativa metri distanta

Sarim cu totii in picioare ca arsi. Ploua cu injuraturi in stanga si-n dreapta, iar pumnii se inclesteaza spastic, pregatiti sa loveasca. Suntem la un pas sa ne incaieram. Nici nu e de mirare de vreme ce nici unul dintre noi nu a dormit mai mult de doua, trei ore in tot acest rastimp in care am trecut prin ciur toate informatiile pe care le detinem.

Vocea autoritara a lui Neagoe pune capat la timp scandalului care ameninta sa-i transforme biroul intr-un veritabil teatru de razboi.

- Baaa! Va bag in pastele mamii voastre pe toti daca mai scoate vreunul o vorba. Stati dracului jos! Radare, daca nu-ti tii laboantele acasa o sa te viziteze ma-ta la bulau cin’spe ani d-acu incolo!

Se intoarce manios pe calcaie si impunge aerul cu degetul in directia lui Soarece, care tocmai se ridica, ametit, de jos.

- Iar tu, sobolan paros, ai face bine sa tii gura aia spurcata inchisa, daca nu vrei sa ti-o umplu cu rahat de mata. Mai bine ai face ceva util decat sa ne scoti din pepeni cu poantele tale de doi lei

- Sa fac ce?, maraie Soarece, infruntandu-i privirea. Sa mi-o trag cu mama lu’ Stefan Cel Mare? Pai nu vezi, safu’, ca nu se leaga nimic, adauga de data asta pe un ton vecin cu isteria. Alergam dupa cai verzi Asta facem

Din fotoliul de piele in care s-a asezat la inceputul discutiei si din care nu s-a miscat nici macar un centimetru pana acum, Mircea prinde in sfarsit glas.

- Poate ca ai dreptate, Soarece! Tocmai d-aia cred ca ar trebui sa vopsim unul din caii de care vorbesti in verde

Gurile tuturor celor prezenti raman deschise ca la dentist. Irisii de catran ai Trubadurului plutesc un timp deasupra capetelor noastre si se opresc in cele din urma pe figura, uluita, a comisarului Neagoe.

- Am un plan, comisare!, rosteste Mircea, imediat ce are certitudinea ca toate priviruile il fixeaza atent. Hai sa grabim lucrurile si sa-i scoatem pe nenorociti din barlog! Daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Nu? Parca asa se spune

Neagoe pricepe imediat unde bate. Inclina aprobator din cap, in timp ce degetele i se flexeaza la unison pe cilindrul subtire al unei tigari, itite solitar din dreptunghiul de carton, cu insemnele Camel, pe care-l tine la piept.

- Te gandesti sa-i intindem lui Capone o cursa, nu-i asa?

Glasul ii amuteste pret de cateva secunde, lasand loc de manevra privirii care se infige in ochii Trubadurului.

- Asta inseamna caa ca

- Ca trebuie sa ii fataim tinta pe la nas, comisare, pune Mircea punctul pe „i”, iar noi incremenim pentru ca, in sfarsit, pricepem ce vrea sa spuna. Momeala! In asta are de gand Trubadurul sa se transforme pentru urmatoarele zile. O momeala care, plimbata suficient de bine pe sub nasul asasinei si al creierului care a proiectat toate crimele de pana acum, ii va scoate fara doar si poate din vizuina. Dar si o momeala care s-ar putea dovedi extrem de periculoasa pentru fostul realizator TV. Ma grabesc sa-i spun asta, iar el nu intarzie nici o clipa cu replica.

- Sunt pregatit pentru asta, Dane! Mi-am revenit complet. Sunt chiar intr-o forma de indiviat. Si nu trebuie, pentru a te convinge de asta, sa il crezi neaparat pe cuvant pe Alex. Priveste

Cu o simpla apasare a palmei in lemnul spatarului greu de mahon, trupul Trubadurului se ridica rapid si zvacneste, brazdand aerul ca o sageata umana in directia lui Soarece. O secunda mai tarziu, lovit cu o precizie uluitoare de muchea intinsa a labei piciorului, chipiul indesat pe crestetul plesuv al politistului zboara razant cu pamantul, izbindu-se violent de usa

Ramas stana de piatra in urma atacului neasteptat, gaborul nu reuseste sa articuleze nici-un sunet. Isi duce doar, ca lovit cu leuca, mana la scafarlie si prinde a si-o masa de zor. Un scancet de tataie constipat ii scapa printre buze.

- Ce dracu’ Mda, bodogane ceva mai tarziu cand isi vine in fire, normal. Tot prostu’ da Soarece le incaseaza

Izbucnim, dintr-o data relaxati, in hohote de ras. Maini amicale se intind repede spre cel poreclit cu nume de rozatoare si incep sa-l bata pe umar. Explozia de veselie se curma la fel de repede cum a izbucnit in momentul in care vocea, inecata de ras, a lui Neagoe ne impune atentie.

- Inapoi pe scaune, derbedeilor! Inca n-am terminat. De fapt, continua pe un ton din care orice urma de bascalie a disparut, de abia acum incepem. Alifie, se intoarce brusc spre cel interpelat, te urci imediat in masina si pleci la Facultatea de medicina. Nu ma intereseaza ca au mai fost altii inaintea ta. Te duci si tu si cauti pana iti vine acru in gura. Pana maine vreau sa stiu totul despre relatia din studentie pe care au avut-o Laura si Rebeca Madgearu. Totul despre nemernica din urma. Ca o sugestie, cred ca nu ar strica sa incepi prin a da de urma catorva dintre colegii lor de atunci Sau mai degraba colege, ca astea-s din neam de barfitoare de cand e lumea. De la ele sau ei poti afla multe lucruri interesante care ne-ar putea ajuta sa intelegem ceva din povestea asta incalcita

- Tu, ii infige lui Radar degetul in piept. Te tirezi la resedinta din Pipera a lui Capone. E imposibil sa nu fi trecut pe acolo dupa ce a inviat din morti. Ah, dai o raita si prin fostul lui barlog din Ferentari. Ii tragi de limba pe vecini, pe interlopi, pe cine vrea muschii tai, dar nu te intorci fara sa stii daca a fost sau nu vazut in ultima vreme Ia stai, il prinde de brat, silindu-l sa se aseze inapoi in scaunul din care deja se ridicase. Nu mi-ai zis nimic de raportul celor care au facut deshumarea E sau nu smecheru’ ala de Capone la patru metri sub pamant? Ca daca e, atunci toate supozitiile noastre nu fac nici cat un gainat de rata Ah? Ia zi ce a stabilit expertiza ADN? Sunt oasele lui?

- Pai, nu prea, safu’!, se scarpina, vizibil incurcat, in ceafa cel interpelat. Adica, nu-s deloc ale lui

- Mda, mi-am imaginat io!, rabufni Neagoe. ’zda mamii lui de nenorocit!, mai apuca sa articuleze inainte ca Radar sa-l lase cu gura cascata de uimire

- De fapt, cum sa va spun, safu’?!, incearca marea cu degetul politaiul. Stiti, cred ca aia de la LML au incurcat borcanele sau

- Sau ce?, il intrerupe, vizibil iritat, comisarul sef. Cum adica au incurcat borcanele? Da’ vorbeste dracului odata, Cap Sec! Nu ma mai fierbe atat!

- Pai, isi ia inima-n dinti „Cap Sec”, cica acolosea, in groapa unde a fost inmormantat Capone, nici vorba sa se fi aflat vreodata picior sau mana da om Ci daaa Adicaa, mai degraba daa aaah Cum ii spune?

Tace, iar noi ne zgaim cu totii, interzisi, la el. Neagoe e primul care-si revine din buimaceala

- Mai degraba da ce, Radare? Ah? Hai, bah, copile, isi pierde rabdarea mai marele peste criminalisti Zau asa! Adu-ti dreacu’ aminte ce ti-au zis aia, ca doar n-au descifrat hieroglifele de pe sula lui Tutankamon

- Unu pitic din Australia, safu, ingaima stins gaborul cu urechi clapauge. Asta mi-au zis ca e ingropat acolo. Ca un fel da maimuta stii? Sau ceva da genu’ ca n-am prea fost pa faza si nici n-am inteles cum trabe ca ciumpalacu’ ala da nea Costache care era el la morga ca el a scos mai intai pa gura porumbelu’ cu „flacaul preistoric” era matol, siii

- Unu pitic, zici, ah? Din Australia, ah? Preistoric, ah? Bah, nasolule, tu faci misto da mine ca daca ti dau una te pomeneste popa de trei ori pe zi in coru’ bisericii, tampitule

Inainte ca „tampitul” sa apuce sa cunoasca intreaga pleiada de sfinti din cei stiuti de Neagoe, imi cade fisa.

- Australopitec! Asta incerci sa spui, Radare, nu? E ceea ce ti-a transmis nea Costica De la un astfel de „pitic de Australia” proveneau oasele, asa-i! De la un australopitec! Animalul despre care oamenii de stiinta sustin ca e veriga lipsa in lantul evolutiv de la maimuta la om

- Ce-ai spus?, sare Mircea ca ars din fotoliu, inainte ca Radar sa confirme, entuziast, din cap. Australopitec? Asa ai spus?

Aproape ca ma sugruma cand isi infige degetele in pieptii camasii mele de bumbac. Dau din cap ca „da”, iar el realizeaza dintr-o data cat de exagerata ii este reactia si slabeste, rusinat, stransoarea.

- Sccuze!, se balbaie, retragandu-si precipitat bratele. Isi coboara privirile in pamant, apoi le ridica si ma fixeaza din nou insistent.

Tace un timp, privind in gol. Cand incepe din nou sa vorbeasca, vocea ii capata un timbru ciudat, metalic:

- Am fost de fata la deshumare. De fapt, am fost primul care a pus mana pe oasele alea Nici prin cap nu mi-a trecut atunci ca nu provin de la un om si ca, de fapt,contin un mesaj

Din nou face o pauza, lasandu-mi, de data asta cat se poate de limpede, impresia ca imi evita privirea. Un oftat i se strecoara printre buze, iar umerii ii tresara intr-un zvacnet scurt.

- Inainte ca arma lui Capone sa ma faca ciur, in 2001, cand am avut prima oara de-a face cu el, am opus rezistenta. Probabil asta l-a si enervat intr-atat incat a hotarat, mai apoi, sa ma ucida Ei bine, in invalmasala de atunci, in timp ce incercam sa scap din mainile lui, am reusit sa pun mana pe o cheie franceza

Ridica din umeri, ca si cum ar incerca sa se scuture de amintirile sumbre care-i dau buzna in suflet, napadindu-l.

- O tineam langa pat. Cheia. De ea vorbesc. Tot timpul se strica ceva in casa aia

Privirile continua sa mature intr-un ritm obsedant podeaua. Nu le ridica, preferand sa le stie acolo in timp ce deapana firul unei povesti nemarturisite nici macar mie, bunului sau prieten.

- L-am lovit cu sete in ceafa Exact in spatele urechii. Am auzit un trosnet puternic si, pret de o clipa, am crezut ca sunt salvat si ca voi reusi sa scap N-a fost asa si foarte curand semanam cu o sita de la gloantele trase din arma lui Capone

Ajuns in acest punct al istorisirii, ridica brusc capul si ne priveste pe fiecare in parte in albul ochilor.

- Sunt sigur ca lovitura de cheie a lasat pentru totdeauna un semn in scalpul nemernicului. D-aia am si tinut sa particip la deshumare. Daca semnul era acolo, atunci nu mai exista nici un dubiu ca cel ingropat pe aleea din Bellu e Capone Ei bine, continua sa ne fixeze ca intrat in transa, nu era nici un semn acolo. In schimb, am avut impresia ca vad o o inscriptie, de genul acelora facute de o mana de copil Stiti, asa cum faceam cand eram de-o schioapa si scriam pe garduri tot felul de nazbatii Tot felul de litere bizare si incalcite Asa aratau si cele de pe craniu! Doua la numar! Un „t” si un „u”, urmate de un semn care putea fi al exclamarii

- „Tu”! e cuvantul care scapa aproape la unison de pe buzele tuturor celor din incapere.

- Fir’as al dracu’!, exclama cu o mutra uluita Soarece, trantind de podea chipiul pe care de abia il recuperase de pe jos.

Primul care rupe tacerea de plumb care urmeaza e Mircea.

- N-am spus nimanui nimic pana acum pentru ca mi s-a parut o prostie o viziune de-a mea. Pur si simplu nu era Capone acolo si cu asta basta.. Era altul! Nu avea nici o importanta cine. Un oarecare. Dar nu Capone. Acum lucrurile se schimba. Mi-e cat se poate de clar ca cele doua litere au fost scrijelite de cineva si ca, prin ele, mi se transmitea un mesaj! „Tu!”, adica „Tu vii la rand!”

- Sa zicem ca-i asa, il intrerupe Neagoe. Ce legatura are asta cu cu australopitecu’?

Un zambet amar trece in fuga peste obrazul Trubadurului.

- E simplu, comisare! Faptul ca in cosgiugul in care se credea ca a fost ingropat Capone, in locul unor oseminte umane, am gasit oase apartinand unei fiinte din preistorie constituie cea de-a doua parte a mesajului continut in inscriptia „Tu”. Va voi explica imediat, ne asigura dupa ce ne vede mutrele uluite. Asa cum a spus si Dan, australopitecul e considerat prima fiinta bipeda. Primul om, daca vrei. Primul!, isi continua, precipitat, demonstratia. Decriptat, cuvantul inseamna, in jocul pe care mi-l propune asasinul, pentru ca e evident ca are chef de joaca, „origine”. Cu alte cuvinte, imi transmite ca, pentru a-l prinde, trebuie sa ma intorc undeva chiar la inceput. La inceputul inceputului. Inca nu-mi dau seama exact ce anume vrea sa-mi spuna, dar de un lucru sunt sigur. Daca vreau sa-l prind, trebuie sa rascolesc foarte adanc in trecut. Un trecut in care, bineinteles, ca este si el, criminalul, inclus. Probabil ultimele luni din 2000, cand am facut tampenia sa ma imprumut de bani, de foarte multi bani pentru unul ca mine, pe atunci coate goale, la Capone.

Clatina, abatut, din cap.

- Atunci s-a intamplat ceva. Ceva care ascunde informatii sigure despre identitatea ucigasului. Sunt cat se poate de sigur ca vrea sa aflu cine e inainte de a da ochii cu el. Inainte de a incerca sa ma trimita dupa Laura, pe lumea cealalta, mai adauga, cu glas inabusit.

Tace o vreme, privind cu o mina pierduta, undeva dincolo de fereastra. Cand vorbeste din nou, vocea ii este atat de coborata incat trebuie sa ne aplecam cu totii spre el ca sa-l putem auzi.

- Pana acum am crezut ca e vorba de o fiica! De o ea! Acum stiu ca cel pe care il cautam e barbat! Fiul lui Capone! Pe el l-a indicat fara sa vrea mos Costache al vostru atunci cand a pomenit despre un „flacau preistoric”

Amintirea contactului fizic, ciudat, de la intrarea in Cismigiu dintre mana mea si cea a Rebecai Madgearu imi explodeaza in creier Dumnezeule mare si bun! Deci nu m-am inselat deloc atunci. Nu am avut nicidecum halucinatii in momentul in care am simtit muschii aceia ca niste serpi, unduind pe sub piele. Incercand parca sa distruga epiderma. Sa iasa afara! Nu mi-au jucat nici un renghi urat simtul tactil atunci cand m-a avertizat ca strang in causul palmei mana unui barbat O mana care se ridicase de doua ori pana atunci sa ucida! Care repetase, mai apoi, a treia oara isprava! Si care nu parea dispus sa renunte la o a patra si cea din urma crima

O ora mai tarziu, cand paraseam istoviti biroul lui Neagoe, pe carnetelul de notite al fiecaruia in parte mai multe insemnari ne dadeau motive sa credem ca, in cazul lui Capone si al fiului sau, funia se apropia din ce in ce mai mult de par. Ne dadeau motive sa credem ca suntem, in sfarsit, pe drumul cel bun. Drumul la capatul caruia nu concepeam ca s-ar putea afla altceva decat o dubla arestare.

Pana atunci, insa, pana la clipa in care metalul catuselor avea sa zangane pe mainile celor doi, mai trebuia sa aflam raspunsul la cateva intrebari. Una dintre ele - de ce acceptase Laura sa imprumute chipul Rebecai Madgearu? - era si cea mai grea pentru fiecare dintre noi. Mai ales pentru Mircea, al carui suflet murea cate putin de fiecare data cand semnul de ortografie de la sfarsitul interogatiei ii aparea clar si obsedant in minte.

CAPITOLUL 7

(Bucuresti, aprilie 2008, undeva in Piata Unirii)

Buzele barbatului sunt arcuite intr-un ranjet hidos. Ochii cenusii ascund si ei o farama de zambet in care un observator atent ar putea lesne citi auto-multumirea. Continua sa se studieze in oglinda si, pentru a doua oara in dimineata aceea, se felicita in gand pentru modul genial in care reusise pana atunci sa si puna in plicare planul. Acelasi pe care-l pusese la punct, in cele mai mici amanunte, imediat dupa ce, pe un pat infect de spital, nefericitul sau tata isi daduse duhul. Si de la care nu se abatuse pana in clipa de fata nici macar un milimetru. Il considera perfect si, in mod paradoxal, pe masura ce se indeplinea, nu reusea sa-i astampere deloc setea cumplita de razbunare. Ba din contra! Parca i-o alimenta cu fiecare etapa, dusa la bun sfarsit, in parte. O razbunare care avea doar o singura tinta: ziaristul. Dadu din cap ca si cum ar fi vrut sa-i confirme unui spectator nevazut justetea celor gandite. Da! Toti ceilalti pe care-i omorase fusesera simpli pioni pe tabla de sah, in fata careia se aflau, de o parte si de cealalta, doar el si Mircea Rosescu. Doar el si omul care se facea vinovat de pacatul suprem. Omul din cauza caruia nu apucase sa si imbratiseze tatal decat o singura data in viata, pe patul de muribund. Acolo unde cel pe care toti il numeau Capone isi traise, ca un caine abandonat de toti, ultimele clipe de viata

Isi ridica incet bratul drept si atinse, sfielnic aproape, pielea intinsa a obrazului. Stia ca are un ten perfect. Ca a fost inzestrat de natura cu o frumusete angelica. Feminina! Gandul ii fugi, pret de cateva secunde, la sora-sa geamana, la Rebeca. Fu cat pe ce sa dea frau liber impulsului de a izbi cu pumnul in oglinda imensa de dinainte-i. Cateaua dracului! Isi merita cu varf si indesat soarta. Pentru ca indraznise sa se nasca. Pentru ca ii furase dreptul de a fi singurul. Pentru ca doar din vina ei iesise din pantec un monstru ca el, barbat cu chip de femeie.

Pocnetul infundat al loviturii, urmat la scurt timp de zanganitul infernal al sticlei sparte, il lua si pe el prin surpindere. Isi privi, uluit, monturile pumnului. O pata de sange, neverosimil de rosie, infloreste cu fiecare secunda care trece. Raulete astenice prind a siroi pe dosul palmei. Le urmareste un timp traiectul sinuos. In momentul in care primul bob de sange se sparge de corpul dur al marmurei, barbatul se desprinde de langa chiuveta. Face un pas, atent sa nu se intepe in zecile de cioburi care au pus stapanire pe pardoseala si deschide cu cealalta mana dulapiorul in care tine trusa medicala

In timp ce-si panseaza cu gesturi precise rana, ranjetul de satisfactie ii schimonoseste din nou trasaturile. Da! Cateaua de Rebeca primise ce merita. Nimeni nu avea sa-i gaseasca vreodata corpul. Nimeni nu avea sa-i planga vreodata la capatai! Nimeni! Absolut nimeni! 

}araitul nervos al telefonului mobil ma face sa sar ca ars din asternuturi. Cu ochii mijiti caut, pe jumatate adormit inca, ceasul de perete. Il gasesc si, dupa ce constat ca acele imense indica ora 2:32, trag o injuratura de zile mari. Cine pastele ma-sii ma suna in toiul noptii? Renunt sa o mai fac pe detectivul de ocazie si, fara sa ma uit pe ecranul luminat al mobilului, infig degetul mare in tasta verde. Vocea ca din butoi a lui Radar ma intampina, imbufnata, de la celalalt capat al firului.

- Arunca-te in izmene si vino cat poti de repede la apartamentul dan Romana al Rebecai

Ma priveaza de placerea de a-l trimite la origini si-mi tranteste telefonul in nas. Ma ridic in capul oaselor si intind mana dupa blugi. Ii trag repede pe mine si, dupa ce ma strecor in tricoul purtat cu o zi in urma, ma indrept cu pasi mari spre usa. Ceva imi spune ca acolo unde ma trimite Radar si unde fara-ndoiala ca se afla deja toata gasca de politisti, ma asteapta o foarte mare surpriza

Nu ma insel deloc. Holul scaldat in lumina al garsonierei din Romana colcaie de gabori criminalisti. Undeva, in peretele din stanga, se casca o gaura imensa. Peste tot, pe suprafata lucioasa a pardoselii se vad bucati mari de tencuiala, semn ca spartura a fost facuta nu cu mult timp in urma. Un miros greu, de cadavru, imi inunda narile. Imi fac loc cu coatele printre oamenii lui Neagoe, incercand sa rezist tentatiei de a da glas banuielii cumplite care sta la taifas cu piticii de pe creier. Rebeca Madgearu! Al ei este cadavrul gasit din cate imi dau seama ingropat in perete. De ce mi-e frica nu scap. Inca doi pasi, o scurta zvacnire a maini care dezveleste trupul extrem de bine conservat si chipul blondei, impietrit intr-o schima a mortii, imi apare inaintea ochilor. Un fior de groaza imi strabate sira spinarii. De undeva din spatele meu se aude cavernos glasul Clapaugului.

- Acum chiar ca ne-am prins urechile, ziaristule! Mai lipseste sa-l vedem pa nasalie si pe musiu’ Capone si s-a terminat smecheria. Gata! Ne luam da manute si ne ducem frumusel cu totii la balamuc

Nu-i raspund. Pur si simplu nu stiu ce i-as putea raspunde. Continui sa ma holbez doar, ca tontul, la cadavrul din fata mea. Stiu ca suna aiurea, dar va jur pe toti Dumnezeii din lumea asta ca e pentru prima oara in viata cand simt ca mintea mi-e literalmente pustie. Ca nici cea mai mica activitate nu se intampla intre sinapse. Ca neuronii care bazaie de obicei, mai tot timpul, uneori chiar al dracu’ de suparator, m-au lasat de data asta balta si s-au tirat in alta capatana

O alta voce bubuie, chiar langa urechea mea, scotandu-ma din starea de apatie.

- Ai grija pe unde calci, gagauta. Daca-mi distrugi vreo proba iti fac fundul ciur si ti-l indes pe gura, m-auzi?

Ma intorc in directia din care vine vocea si vad silueta uscativa a medicului legist desirandu-se pana aproape de muchea de sus a usii care da spre interiorul locuintei. Dau din mana a lehamite si reusesc in sfarsit sa articulez, cu poticneli de nou nascut, primele cuvinte.

- Stai piano, mos Costache ca nu-ti stric strumeala! Maa ma uitam doar, bolborosesc in momentul in care constat ca-mi tremura genunchii ingrozitor.

Sunt inca buimac in clipa in care incerc sa fac primii pasi inapoi. Ma izbesc de un trup matahalos, tintuit parca in podea, undeva in spatele meu. Ma intorc si vad, la o palma in fata, chipul de o paliditate aproape cadaverica al Trubadurului.

- Ea e adevarata Rebeca Madgearu, imi spune, iar vocea lui e atat de distorsionata incat am senzatia ca ascult loviturile unui baros izbit de nicovala. Femeia cu care te-ai intalnit o singura data in viata!, continua Mircea imperturbabil. Atunci cand ai asteptat in anticamera sa fii primit de Bruckner

Probabil ca am o moaca de tolomac numai bun de trimis in mezozoic pentru a numara gainaturi de dinozauri zburatori. Ma priveste condescendent, iar vocea capata, dintr-o data, conotatii caline, aproape parintesti.

- Vei intelege imediat tot ce se intampla. Sa mergem sa discutam in tihna la mine. Aici nu mai e nimic de facut

Ma ia usor de dupa umeri si ma impinge spre iesire. Cateva minute mai tarziu, din dreptul volanului pe care Trubadurul il ghideaza usor cu varfurile degetelor sale lungi, vocea prietenului meu da tonul discursului narativ. Unul care aprinde, in sfarsit, becul la mansarda

Norocul incepe sa ne surada. Pur si simplu ne vine sa il pupam pe Alifie in momentul in care intra val-vartej in birou si se pune pe guitat de zici ca joaca rolul pricipal in Balada porcului satul.

- Gata, manca-v-as galagia! Il prindem! Va spune mandea ca-l prindem. Ia uite acilea!, ridica triumfator in dreptul ochilor o pungulita alba de plastic de tipul celor folosite de criminalisti pentru a conserva probe.

- Lasa-ma sa ghicesc, il ia peste picior Soarece. E spermatozoidu’ lu tac’tu, nu-i asa? L-ai gasit pan curte cand despaducheai curcile

Alifie se uita la el de sus. Buzele i se stramba batjocoritor in timp ce-l executa din sase metri.

- Auzi, ba, guzgan tampit. Io tot cred ca te-a facut ma-ta cu macaragiu’ ca prea esti aerian rau, da-te-n

- Hai ca iar o dati de gard, mormaie Neagoe punand capat, din fasa, ciondanelii. Zi, Alifie!, isi indeamna mai apoi subalternul, ce-ai aflat?

- Deci, am fost la Muzeul Antipa, boss. Scheletu’ da australopitec a fost ciordit in urma cu o saptamana d-acolo. Am vorbit chiar cu ala de la paza care-a fost da servici’ in noaptea aia. Cica pa la un trei a auzit un zgomot asa, ca da ceva trantit pa jos. Eh, si pana si-a ridicat el fizicu’ da pa scaun, desi daca ma intrebi pa mine sunt sigur ca tragea la aghioase, bine’nteles ca jupanu’ hot s-a tirat sii

- Iar te mananca-n cur, Alifie, maraie nerabdator Neagoe. Treci in ma-ta-n cur la subiect! Ce era cu zgomotu’ ala si ce ai acolo in punga?

- Deci, zgomotu’ provenea da la un os scapat pa jos da ciorditor, iar in punga am exact osu’ in persoana safu

- Ceva amprente?, ciuleste urechile, vizibil interesat, Radar.

- Baa, da’ dastept mai esti. Fac pariu ca pa tine te-a facut ma-ta cu cu vibratoru’!, ii arunca, superior, Alifie apoi se intoarce, brusc, pe calcaie si se uita exact in ochii Trubadurului..

- Mai ai un mesaj, men! Al treilea si cel mai clar dintre toate!, ii spune si ii intinde, fara a mai scoate o vorba, punga de plastic.

Cu gesturi precise, Mircea prinde intre buricele degetelor gura pungii. Cu mana cealalta, rupe sigiliul si rastoarna continutul saculetului de plastic pe masa. Cu un plescait sec, pe suprafata neteda din mahon, se rostogoleste un os destul de maricel. Mircea intinde o mana spre el. Isi opreste miscarea la jumatate si-l priveste intrebator pe Alifie. Acesta da din cap a confirmare si ii face semn sa continue.

- Il poti atinge fara probleme. Nu-i nici un fel da amprente pa el.

Un minut mai tarziu ne aplecam, curiosi, cu totii capetele asupra ciolanului ingalbenit. In suprafata dura a osului preistoric o mana nesigura sapase adanc mai multe cuvinte: „28.07. Ferentari. Miezul noptii. Singur”.

Au mai ramas doar 24 de ore pana la confruntarea ai carei termeni au fost atat de straniu stabiliti de catre asasin in suprafata dura a osului de australopitec. In living-room-ul imens al somptuoasei vile din Pipera suntem doar eu si Mircea. Toti ceilalti isi vad de soileala prin propriile hogeacuri sau, cazul lui Radar care nu campeaza niciodata in acelasi loc, prin asternuturi imparfumate de dama

- Am ajuns la capatul drumului, prietene!, rupe Mircea tacerea care dureaza de ceva minute bune. Mai exact din momentul in care am terminat de pus la punct ultimele detalii ale planului care-l va pune, maine noapte, pe Trubadur la adapost de orice surpriza neplacuta Si care ii va aduce, de data asta definitiv, de guler pe Capone si pe fiul sau in fata instantei de judecata. Iar, mai apoi, in spatele gratiilor.

- Se pare ca da!, e tot ce gasesc de cuviinta sa rostesc. Si nu pentru ca mi-ar lipsi bagajul linvistic de natura sa ma ajute sa exprim ceea ce simt. Ci pentru ca, pur si simplu, are dreptate. Am ajuns, intr-adevar, la capatul drumului. Un drum al dracu’ de lung si de istovitor pentru fiecare dintre noi. Un drum pe care suntem obligati sa-l strabatem pana la ultimul pas, daca nu vrem sa fim pentru totdeauna bantuiti de fantomele trecutului.

Degetele subtiri si lungi ale lui Mircea incep sa scotoceasca febril in cautarea tigarilor de foi pe care le tine in tabachera de aur, intr-unul dintre buzunarele laterale ale vestonului sau sport, de culoarea untului.

Dupa ce isi aprinde, cu gesturi largi, trabucul, trage, ca un incepator, cu nesat fumul in piept, apoi il expira cu putere, invaluind cei doi, trei metri patrati care ne despart intr-un nor alb, inecacios.  

- Un singur lucru nu pricep, Dane! De fapt, doua. Ce anume a determinat-o pe Laura sa repete ispravile din studentie si sa intre, dupa atata amar de ani, in pielea Rebecai? Ce motiv a invocat Rebeca ma rog, falsa Rebeca, intr-atat de puternic pentru Laura incat sa accepte sa-i faca jocul?

Clatina din cap, scuturandu-si pletele rebele, de un alb stralucitor.

- Nu-nteleg! Pur si simplu, nu-nteleg! Indiferent cat de mult incerc, nu mi-o pot imagina pe pe femeia careia i-am oferit totul, pentru care am facut totul, instrumentul unui ucigas Cu atat mai putin prietenul lui

- Poate ca i-a cerut un serviciu asa, ca pe vremuri, incerc eu marea cu degetul.

Nu e de acord cu mine si se grabeste sa mi-o spuna

- In trecut, serviciul pe care-l invoci avea o logica. Examenul pentru care Rebeca nu era suficient de bine pregatita sii

Chipul i se lumineaza dintr-o data, ca strafulgerat.

- Ia stai putin Examen! Asta trebuie sa fie! Examen, intelegi? Mai bine spus, un alt examen! Masterat sau, mai degraba, data fiind perioada indelungata de timp care a trecut de la terminarea facultatii, doctorat Un doctorat pe care se pregatea sa-l sustina si pentru trecerea caruia avea din nou nevoie de serviciile Laurei

Sare in picioare si incepe sa se plimbe agitat prin camera. Isi roteste ochii, ca scos din minti, de jur imprejur. Mainile ii intra brusc intr-un soi de vrie si prind a se balabani haotic pe langa trup. Il las sa si epuizeze ultimele convulsii ale starii de surescitare in care se afla. Chiar daca nu rosteste nici macar un singur cuvant, inteleg perfect prin ce trece. Daca pana acum a trait cu gandul ca numele femeii pe care a iubit-o ca pe ochii din cap ar putea fi intr-un fel sau altul implicat in sirul de crime, acum are posibilitatea sa ucida acest gand. Sa-l ingroape definitiv, lasand din nou imaculata imaginea Laurei.

Se linisteste dupa cateva minute, realizand probabil ca s-a lasat poate prea mult prada instinctelor, si se prabuseste inapoi in fotoliu. Cand incepe din nou sa vorbeasca vocea e cea a unui ins peste masura de ostenit.

- Prea multe piese lipsa, prietene, in jocul asta de puzzle. Mult prea multe

Inclin din cap a confirmare. Sunt din nou pe lungimea lui de unda

- Asa e! Sunt destul de multe intrebari deocamdata fara raspuns. Suficient de multe pentru ca fiecare dintre noi sa se simta epuizat psihic si fizic. Eu poate mai mult pentru ca, in mare parte, am fost cel mai implicat in toata tarasenia asta. Si cel mai dus de nas, adaug, cu amaraciune.

E randul lui sa-mi dea dreptate. O face in stilu-i caracteristic, incercand sa o faca pe omul care scoate castanele din foc.

- Oricare altul in locul tau ar fi fost dus cu presul, Dane. Practic, ai crezut de fiecare data exact ce a vrut Capone sa crezi. Ca ai de-a face cu doua gemene; una inger, alta demon. Ca cea dintai ti se arunca in brate, speriata de perspectiva mainii criminale care incearca sa-i insceneze ceva oribil. Ca, in sfarsit, paralel cu a ta, face propria ei investigatie si da, de una singura, de urma falsei Rebeca Asupra careia te asmute, in cele din urma, pe tine

Ridic din umeri, neajutorat. Ma vad, din nou, nevoit sa accept ca exact asa stau lucrurile cum le insira el. Da! Orice alta succesiune a faptelor decat cea presupusa de Mircea ca fiind cea reala pare lipsita de veridicitate acum dupa ce am trecut totul prin ciur. Si totusi, ceva nu se leaga. Ceva, o piesa din puzzle-ul de care vorbeste Trubadurul, nu se portiveste perfect cu intregul. Fiul si nu fiica, asa cum am crezut pana nu demult, e cel care a executat fiecare ordin latrat de mafiot! Fiul si nu fiica e cel care m-a dus de nas, imbracandu-se in femeie si dandu-se drept Rebeca! Asta daca e sa-i dau crezare lui Mircea si sa accept ca nu am vazut-o pe adevarata secretara a lui Bruckner decat o data in viata: in anticamera biroului de pe Calea Victoriei, pe vremea cand asteptam sa fiu primit inauntru de catre chirurg! Ei bine, daca lucrurile s-au petrecut asa cum crede Mircea, iar la cele doua intalniri de taina nu Rebeca era cea care-mi statea dinainte, atunci inseamna ca sunt cel mai tampit dintre tampiti. Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt un tip lipsit de modestie, dar nici nu cred despre persoana subsemnatului ca s-a dat jos ieri din copac. Am fler! Unul pe care am contat de multe ori in viata si care nu prea m-a inselat. Ori, povestea cu barbatul care reuseste sa se substituie perfect unei femei, chiar asta face; da cu tifla flerului de care va vorbesc. Ma face sa ma simt ridicol. Idiot, de-a dreptul! Cum dracu’ sa confunzi, de la doar cateva zeci de centimetri distanta, cat m-au despartit in cele doua randuri cand am stat de vorba cu cea pe care o credeam o blonda frumoasa foc si isteata pe deasupra, trasaturile unui barbat cu cele ale unei femei? Indiferent de ce ajutor tehnologic, masti pe baza de ADN uman, peruci perfect realizate din par natural sau mai stiu eu ce alte tampenii obtinute in laborator, a dispus fiul lui Capone, ii era, categoric, imposibil sa se substituie pana la perfectiune Rebecai. Cu atat mai mult in fata unui ins care vazuse originalul. Care il studiase, chiar, in amanunt asa cum doar un barbat interesat la modul sexual de o femeie o poate face. 

Ii spun asta lui Mircea, iar el, dupa ce reflecteaza atent cateva secunde, recunoaste ca macar o parte dintre cele pe care i le-am insirat mai adineauri ascunde un sambure de adevar.

- Poate ca m-am pripit atunci cand am afirmat ca nu ai avut de-a face, in cazul celor doua intalniri face-to-face, cu originalul. Poate ca secretara lui Bruckner chiar a simtit ca este urmarita de o dublura. Chiar si-a dat seama ca este in pericol. Ca i se pune la cale o farsa urata Si atunci te-a cautat pe tine. Ti-a povestit totul si ti-a cerut ajutorul Poate, zic! Dar, in ceea ce priveste ultima dintre intalniri, in care ti-a vandut brasoavele cu biletul si toate celelalte tampenii care au dus la confruntarea din Cismigiu, mai mult ca sigur ca la mijloc a fost un barbat. Tu esti primul care o spui, atunci cand marturisesti ca ai simtit intre degete mana unui individ

Isi ridica mana cu degete rasfirate in evantai in dreptul obrazului si o flutura demonstrativ.

- Sau poate ca avem de-a face cu un homosexual. Unul dintre acei nenorociti care si-si modeleaza chipul dupa orientarea sexuala. Poate ca cel pe care-l cautam chiar asta este Un rahat de poponar

- Nici vorba, domnule!, tuna de undeva din apropiere vocea grava a lui Mos Lainici. Nici vorba! Omul pe care-l cautati e barbat in toata puterea cuvantului Unul care, in ultima vreme, a stat langa dumneavoastra la doar cativa pasi distanta! Asa cum stau eu acum

Tacem si privim, inmarmuriti. Spre trupul desirat si subtire al valetului. Spre mainile lui. Mai ales spre maini.

Tacem si le privim. Pentru cea din urma oara

CAPITOLUL 8

(Bucuresti, iulie 2008, Ferentari, fosta locuinta a Trubadurului)

Babatul resfira incet in forma de evantai degetele mainii de sub el si sprijini cu putere podul palmei de pavaj. Cu aratatorul si inelarul stangii, indoite spre interiorul mainii, pipai usor, aproape sfielnic, butonul cat un nasture prins de captuseala manecii. O simpla apasare si varful ascutit al seringii avea sa tasneasca, gata sa se implante in carnea celui care se facea vinovat de exodul unei decandente de care se simtea, de ani buni, infierat.

Un declic metalic ii atrase atentia. Realiza aproape imediat, chiar inainte de a vedea teava armei indreptata spre sine, ca degetele lui Mircea Rosescu se flexasera pe patul unui revolver. Fir-ar a dracului de mizerie! Chestia asta cu pistolul ii strica toate planurile. Fu pe punctul de a tasni si a-si repezi mana inarmata spre pieptul barbatului in momentul in care ii auzi vocea ragusita pleznindu-i timpanele.

- Sa nu indraznesti nici macar sa respiri, nemernicule! Al naibii sa fiu daca nu iti zbor creierii pe loc

Tacu brusc, iar el ii citi limpede in luciul de otel al privirii ca avea sa se tina de cuvant. Ca degetele acelea neverosimil de lungi nu vor ezita nici o secunda sa apese pe tragaci

- Vorbeste, canalie!, tuna, necrutatoare, vocea Trubadurului. Vorbeste sau iti jur pe totii Dumnezeii din lumea asta ca vei petrece primul cantat al cocosului in cele mai groaznice chinuri

Fara sa-i raspunda, cel caruia i se adreseaza isi ridica incet bratul. Cu maneca hainei isi sterge, incet, gura naclaita de sange. Ochii ii sunt injectati de ura in momentul in care de pe buzele zdrentuite se rostogoleste injuratura grosolana

Varful pantofului il izbeste in plin, in figura, smulgandu-i un nou racnet de durere. Ramane un timp cu capul pravalit pe pavaj, respirand sacadat si continuand sa scuipe in nestire sange. 

Cand laba piciorului se ridica din nou amenintatoare deasupra testei, vocea barbatului se face, in sfarsit, auzita. O voce ragusita si plina de ura

- Crezi ca ai castigat, presarule Dar de fapt, ai pierdut din nou! Asa cum vei pierde de fiecare data Pentru ca pentru ca esti un un gunoooi!

Ultimul cuvant, urlat cu toata forta corzilor vocale, ii provoaca un acces puternic de tuse. Sange, de un rosu aprins, ii tasneste din nari, improscand cu stropi mari pantofii Trubadurului.

Convulsiile inceteaza brusc dupa minute bune. Cand se opreste din tusea, care pare sa-i rupa pieptul in mii de fasii, glasul ii este calm. Acel calm de dinaintea furtunii.

- Vrei sa stii cum au murit, nu-i asa?

Un ranjet sinistru ii deformeaza trasaturile, apoi se stinge lasand locul unui hohot de ras, in care dementa isi scrie raspicat ultimul act spastic.

- Au murit din cauza ta, nenorocitule! Absolut toti! Tu i-ai condamnat la moarte Si va trebui sa traiesti de-acum incolo stiind asta Blestematule! Asa cum eu am trait doar pentru a-mi razbuna tatal

Tace un timp, inghitind de mai multe ori in sec.

- Rebeca a fost intotdeauna o catea nenorocita Niciodata nu am simtit pentru ea decat ura si dispret. Din cauza ei pantecul maica-mii a fost prea mic pentru mine Din cauza ei, nu am stiut niciodata ce inseamna sa porti barba

- Imberb, rosti, uluit, Mircea. Asta-i motivul pentru care i te puteai substitui atat de usor Rebecai, repeta pierdut in timp ce privirile i se rostogolira mai intai in gol, apoi inapoi pe trupul chircit la picioarele sale. Daca ai fi fost obligat sa folosesti lama de ras, asemanarea dintre tine si sora ta, nu te-ar fi ajutat absolut deloc. Te-ar fi tradat, mai devreme sau mai tarziu, urma pamantie pe care o lasa folosinta indelungata a briciului pe obraz, mai adauga, scruntandu-i fiecare trasatura efeminata in parte. 

- In sfarsit, pricepi!, bolborosi ranitul si un nou hohot, aproape neomenesc, prinse a galgii cavernos din zabrelele pieptului. Am fost gemeni. Gemeni fraternali Cu diferenta ca nu ne deosebeam fizic, asa cum se intampla in cazul acestui tip de gemeni Ba chiar, semanam al dracu’ de mult

Mircea clatina, incet, din cap.

- Mai putin ochii, murmura. Ai ei erau albastrii, ai tai sunt cenusii Ca si sufletul

Isi flexa unul dintre genunchi si, cu un scurt icnet, se aseza in fund pe caldaram, la doar o palma de capul barbatului. Cu teva pistolului ii facu semn sa continue.

- Ea e singura a carei moarte nu are nici o legatura cu tine, isi relua ranitul confesiunea. Aveam in schimb nevoie de ea, pentru a ajunge la la femeia ta

Un nor de furie invada pret de o clipa fruntea Trubadurului. Pumnul i se inclesta pe praselele de fildes al revolverului si fostul realizator TV simti, pentru a doua oara in noaptea aceea, impulsul puternic de a apasa pe tragaci.

Nu o facu! Astepta, incordat, ca puseul de manie sa se consume de la sine, apoi ridica privirea si o lasa sa se plimbe nestingherita pe trupul firav prabusit pe caldaram. Realiza brusc faptul ca nimic din ceea ce simtea in momentul acela nu mai avea legatura cu ura. Cu dorinta de razbunare. Pur si simplu, ii era scarba. Una amestecata cu un soi de mila pe care nu si-o putea sub nici o forma explica. Mila fata de omul care luase cinci vieti, cu dreptul, asa cum tocmai ii marturisise fatis, pe care considera ca i-l da calitatea de instrument al unui destin punitiv.

- Cum ai intrat in biroul lui Bruckner?, il intreba, in cele din urma, cu glas stins.

Buzele ranitului se strambara intr-un nou ranjet, dezvelind un sir de dinti insangerati.

- Nimic mai simplu, ziaristule! Pe usa! Uiti de povestea cu studenta care ia locul prietenei sale in banca celui examinat N-am mintit cu nimic atunci cand i-am servit-o pe tava idiotului de prieten al tau Iubita ta chiar se ocupa cu chestii d-astea pe vremea cand o facea pe studenta In plus, adauga cu un inceput de ranjet in coltul buzelor, chiar daca nu as fi semanat atat de bine cu cateaua aia de sor’mea, tot m-as fi descurcat

Arata cu mana spre intrarea in locuinta

- Am acolo un intreg arsenal de fete umane }i l-as fi aratat daca, rase fortat, caznindu-se sa nu declanseze din nou un nedorit acces de tuse. Daca nu erai mai rapid decat mine si nu m-as afla acum la pamant

Isi intoarse capul intr-o parte si, dupa cateva convulsii usoare, vomita un val proaspat de sange.

- E un adevarat cabinet de machiaj acolo. Un adevarat laborator ultra modern. Mi-a luat ani sa-l construiesc si sa-l echipez cu tot ce gasesti acolo Chiar in fosta ta locuinta. Dar a meritat! Daca vreau, maine iti fur si tie chipul, mai adauga, izbucnind in cascade de ras isteric.

- Din fericire pentru toti ceilalti din jur, nu vei mai apuca s-o faci. Nu vei prinde rasaritul viu!, il asigura, cu duritate, Mircea. Isi arcui gambele sub el si tasni dintr-o data in picioare. Infipse mana libera in gulerul barbatului si il sili sa se ridice in capul oaselor. Cu teava Coltului arata spre intrarea in imobil.

- Du-ma in garsoniera. Vreau sa-mi arati laboratorul. Acum!

Cu un gest scurt il impinse cu forta in fata. Miscarea brusca il dezechilibra pe barbatul care cazu in genunchi. Se ridica, insa, imediat ce simti metalul rece al Coltului proptindu-i-se in ceafa

- Mergi!, suna rece si dur ordinul, iar barbatul, la inceput nesigur, apoi din ce in ce mai coerent in miscari, se executa

Zece minute mai tarziu, in timp ce ochii lui uluiti cercetau fiecare detaliu in parte din ceea ce insemna o incapere intesata cu computere si aparate de ultima generatie, in timp ce mana lui stanga atingea pe rand cele doua masti din silicon - una reproducand perfect chipul lui Capone, cealalta reamintindu-i de ciudatenia trasaturilor celui pe care-l crezuse doar un preparator fizic plapand - Mircea intelese ca fusese din nou tras pe sfoara. Ca pierduse tempoul intrecerii cu moartea. Ca, furat de spectacolul macabru care i se infatisa dinaintea ochilor, isi lasase pret de cateva clipe nesupravegheat dusmanul. Ca foarte curand avea sa platesca scump pentru asta.

Si, odata cu tunetul armei, mai intelese ceva. Ca, pe lista celor asasinati pana acum, ucigasul, pe care fusese la un pas sa-l prinda, va mai trece un nume. Numele celei de-a patra tinte, pe cale de a fi doborata! Numele lui, al Trubadurului.

EPILOG

(Bucuresti, aprilie 2008, Ferentari)

Trupul lui Mircea tasni ca impins de un resort nevazut. Bratul, inarmat cu masivul Colt Python 357, nu apuca sa descrie decat un sfert din arcul de cerc care sfasie aerul, in cautarea tintei. O detunatura puternica, urmata de plescaitul sec al corpului, pravalit pe podea, se facu auzita in linistea de pana atunci.

Ultimul lucru pe care-l mai auzi, infundat, fu ecoul propriului sau tipat, prevestitor de moarte.

O moarte pe care nu era inca pregatit sa o intampine Cu atat mai putin sa o accepte.

Imi dau seama ca fusesem cu un sfert de ora mai incet la minte decat Mircea in momentul in care aud soneria telefonului mobil, tipandu-mi insistent in creier. Exact in momentul in care apas micul buton al hands-free-ului al carui fir imi atarna de gat, pentru a porni convorbirea, am dintr-o data revelatia a tot ceea ce s-a intamplat in ultimele luni. Inteleg brusc semnificatia gestului de muribund al lui Mos Lainici. Pricep, in sfarsit, ca mana, inclestata in cadere pe manerul carjei, a batranului nu fusese rodul unei intamplari, ci un act de vointa. Un act menit sa ne ofere, mie si lui Mircea, oamenii care asistau la ultimele zvarcoliri de viata in corpul acela plapand de valet, un indiciu pretios. Unul de natura sa ne puna, de data asta fara urma de dubiu, pe urmele celui care-i implantase, cu doar cateva minute mai devreme, sisul in piept. Si care spalase mai apoi putina. Am inteles toate astea cu doar o fractiune de secunda inainte ca numele nenorocitului care era responsabil de toate crimele de pana acum sa fie rostit, in tonul sec al unei sentinte, de glasul, bruiat de interferente, al prietenului meu.

- Alex! Preparatorul fizic! El e omul pe care-l cautam, Dane! El este fiul lui Capone! De data asta nu ma insel! Numele lui au incercat sa-l rosteasca buzele nefericitului de Mos Lainici inainte de a muri

Ceeea ce continua sa-mi spuna imi da fiori de gheata pe sira spinarii. Aproape fara sa-mi dau seama, in timp ce-i urlu in receptor sa ramana pe loc, infig podul palmei dreapte in frana de mana. Cu o miscare violenta, maneta zvacneste in sus. Cu cealalta mana invart, concomitent, spre stanga, atat cat pot de mult, volanul. Un scrasnet infernal de roti si micul Peugeot 307, la bordul caruia ma aflu in drumul spre casa, se intoarce pe loc, la 180 de grade.  

- Nu, Mircea! Nuuuu! Nu trebuie sa faci asta! Nu singur, m-auzi? Nu singur, te rooog!, racnesc, in timp ce botul bolidului inghite furibund kilometru dupa kilometru, in directia Ferentari. Acolo unde, in garsoniera cu miros de mucegai, candva locuinta Trubadurului, a inceput totul. Si acolo unde se va termina totul.

- Taci!, ma plezneste peste timpane vocea inebunitor de calma si lipsita aproape de orice fel de expresie a prietenului meu. }i-am zis sa taci! E razboiul meu! Nici al tau, nici al celorlalti! Ma voi duce singur, asa cum mi-a cerut Tot ce trebuie sa faci e sa-i chemi acolo pe politisti

- Dar, te poate ucide, omule! Te poate

- Nu o va face! Nu de data asta, Dane! Te rog, in amintirea tuturor celor pe care i-a trimis in Ceruri, fa ce iti cer! Acum!

E tot ce mai aud, inainte ca plesnetul metalic al receptorului trantit in furca de la celalalt capat al firului sa puna capat conversatiei.

Inchid, la randul meu, cu gesturi precipitate telefonul mobil. Il azvarl undeva pe scaunul din dreapta si ma aplec deasupra volanului. Incerc sa-mi stapanesc bataile inimii care pulseaza intr-un ritm nebun de parca ar vrea sa-mi sparga pieptul. Talpa piciorului se afunda, pana aproape de podea, in pedala acceleratiei. Acompaniat de un vajait sinistru, Peugeotul zboara cu peste 180 la ora. Nici nu stiu cand ajung, in scrasnet de cauciucuri folosite la maximum, in intersectia de la Victoriei. Ochiul semaforului e rosu, dar nu-mi pasa. Continui cursa contra cronometru! Mircea m-a sunat de pe telefonul fix din Ferariul sau, ceea ce inseamna ca ar putea ajunge din clipa in clipa la destinatie. Ceea ce mai inseamna ca va da ochii cu ucigasul mult inainte ca eu si ceilalti sa ajungem la tinta. Brusc imi aduc aminte de ordinul pe care mi l-a transmis. Insfac mobilul de pe bancheta si formez cat pot de repede numarul lui Radar. La al doilea apel, imi raspunde. Vocea ii e cea cu care sunt obisnuit, semn ca nici el nu doarme. Fara prea multe zorzoane il pun in tema cu ultimele evenimente. Imi promite ca va ajunge in Ferentari, insotit de mai multe echipaje, in cel mult un sfert de ora. Ma uit la ceas si ma rog la Cel de Sus sa si ridice mainile, protector, deasupra capului, incadrat de plete albe, al prietenului meu.

Cand ajung in fata blocului, la capatul a cinci minute de goana nebuna pe arterele scufundate in noapte ale Bucurestiului, aud si primul foc de arma. Puternic! Infiorator de puternic! Si de letal!

Nici un muschi nu se clinteste de pe fata ucigasului. Nici macar o mica arcuire, care sa dea tonul ranjetului dement care-i rasplateste aproape intotdeauna reusita propriilor actiuni. Nici o tresarire care sa-i exprime multumirea de sine; satisfactia ca a reusit sa doboare cea din urma dintre tinte. Ce-a de a patra si cea mai importanta. Pentru care cazusera secerate la pamant toate celelalte trei.

Isi ridica mana libera in dreptul ochilor si, inainte de a se sterge cu podul palmei de sangele care continua sa-i siroiasca pe obraz, isi priveste degetele lungi si subtiri. Degete sigure, demne de un punisher care facuse legamant cu destinul. Degete, instrumente al unei vendetta tinuta vreme de douasprezece luni in frau. Degete care dusesera la indeplinire sentinta de condamnare la moarte a vinovatului. In sfarsit, degete care razbunasera, dupa exact un an, moartea lui Capone, singurul om pe care-l iubise vreodata Si singurul care contase pentru el.

Strigatul puternic izbucnit de undeva de jos, din fata blocului, il facu la inceput sa tresara. Isi reveni insa repede si, in timp ce-si lasa privirea sa se bucure in voie de privelistea trupului plin de sange prabusit la picioarele sale, izbucni in hohote grobiene de ras. Venisera dupa el. Venisera sa-l prinda. Sa-l ucida. Sau, si mai rau, sa-l arunce intr-o nenorocita de carcera in care isi facusera socoteala ca va putrezi pentru totdeauna. Idiotii! Cat de mult se inselau daca isi imaginau ca-l vor prinde vreodata in viata! Ca-i vor putea citi vreodata afurisitele lor de drepturi Afurisitele lor de legi

Inainte ca trupul matahalos sa acopere intrarea in garsoniera, mai avu timp sa se lase pe vine indaratul masutei de lemn.

Primul lucru pe care-l vad inaintea ochilor e trupul, prabusit la pamant, al Trubadurului. Un trup din care ma rog la Dumnezeu sa nu se fi scurs inca prea multe picaturi de viata. Il strig, dar nici un raspuns nu razbate printre buzele pe care, din pozitia in care ma aflu, nu le pot vedea nicicum. Ma pregatesc din nou sa-i rostesc numele in momentul in care vad cum unul dintre degetele mainii sale stangi, asezata intr-o rana, oarecum neglijent, pe podea, prinde a se misca incet. Urmaresc directia indicata de aratator si, odata cu valul de bucurie de care ma simt cuprins la ideea ca prietenul meu e teafar, pricep imediat ce anume vrea sa-mi transmita. Asasinul e inca aici. In incapere. Pitit probabil intr-unul din colturi, asteapta momentul prielnic sa se repeada asupra prazii. Sa loveasca din nou. Sa ucida din nou.

Imi concentrez intreaga atentie asupra ungherului spre care degetul aratator al Trubadurului continua sa stea inca intins ca un nedefinit semn al exclamarii. O masuta din lemn masiv, pe care troneaza mai multe obiecte de recuzita, impiedica privirea sa patrunda pana langa buza coltului de camera. In dreapta ei, un dulapior isi iteste si el trupul de lemn ceruit, oferind la randu-i adapost perfect insului cu instincte ucigase.

Continui sa scrutez fiecare centimetru in parte din locul in care se ascunde asasinul. Degetele flexate pe patul de fildes al revolverului sunt umede de la sudoarea pe care o simt lipicioasa si ciudat de rece. Aratatorul incolacit in jurul tragaciului e atat de incordat incat sunt gata sa pariez ca pana si zbaterea unei prapadite de perechi de aripi de musca l-ar obliga sa apese pana la fund micul dispozitiv aducator de moarte.

O moarte pe care aproape ca o simt ca pe o prezenta fizica plutind, grea si apasatoare, in atmosfera

Incerc sa-mi stapanesc bataile nebunesti ale inimii. Cu bratul drept intins inainte, pregatit in orice moment sa devina mesager al femeii cu coasa, incep sa ma deplasez. Incet! Foarte incet! Atat de incet incat am senzatia idioata ca, de fapt, stau pe loc!

Un pas, doi, trei! Al patrulea incaleca trupul prabusit al Trubadurului. Mai putin de un metru ma mai desparte acum de ungherul din care, aproape ca simt asta cu toata puterea fiintei, imi este pandita fiecare miscare in parte.

Un val de furie imi intuneca, pret de cateva fractiuni de secunda, mintea. Pastele si grijania mamii lui de nenorocit! Cinci vieti a secerat psihopatul asta pana acum! Cinci nume a trecut, cu genul acela de nepasare pe care doar dementa impinsa la extremis ti-o poate da, pe rabojul unei razbunari stupide si atat de inutile! Cinci nume! Toate atat de dragi si de apropiate mie! Cinci! Din care doar trei au fost cu adevarat tinte! Restul, Rebeca si Mos Lainici, n-au insemnat altceva decat balast! Lest! Trecut, probabil, de mintea atinsa de mecegaiul schizofreniei criminale, la capitolul pierderi colaterale. Insignifiante! Ca doua parturi scapate, intre tot atatea ragaituri, de un betiv cu simturi scoase din uz!

Trag! Nici in ziua de azi nu stiu cu exactitate care dintre gandurile de atunci, bulucite indaratul fruntii, a declansat isteria degetului inclestat pe fierul, imbibat de sudoare, al tragaciului! Trag! Cu toata ura si mania lasate pana atunci sa picoteasca, frivol, in betia simturilor. Trag! Pana la ultimul cartus! Pana la ultima zvarcolire a furiei exacerbate! Pana la ultima zvarcolire a furiei oarbe! Trag! Trag! Trag!

Ploaia de aschii, smulse brutal din carnea lemnului ceruit, ii serveste de minune. Ii ofera de fapt exact momentul de respiro de care are nevoie. Intui, inca de la prima impuscatura, faptul ca degetul insului nu se va dezlipi de pe metalul tragaciului decat odata cu declicul puternic care avea sa anunte sfarsitul incarcaturii din magazia revolverului. Sfarsitul, totodata, al ultimului dintre nenorocitii care indraznisera sa i se impotriveasca. Lui! Celui a carui karma e sa repare nedreptatea trecutului! Sa razbune insusi trecutul!

Cand zgomotul metalic provocat de percutorul izbit de magazia goala a armei se stinse, tasni in picioare. Ochiul negru al Berettei pe care o tine in mana priveste morocanos spre pieptul ziaristului de la „Timpul”. Un zambet rautacios ii flutura in coltul buzelor in momentul in care rosteste primele cuvinte:

- Bine ai venit in Iad, presare! De data asta nu vei mai scapa ca atunci, in parc! Te asigur de asta! De data asta iti voi umple scafarlia cu mai multi plumbi decat ar putea suporta toata planeta asta blestemata Arunca naibii cacatul ala pe care-l tii in mana!, se ratoieste, cuprins brusc de un acces de furie. Arunca-l cand iti zic! 

O secunda mai tarziu, Smith and Wesson-ul paraseste mana lui Dan si se rostogoleste, cu un plescait sec, pe podea. Alex privi cateva clipe arma abandonata la picioarele sale.

- Incepi sa inveti sa te porti, presarule! Pacat ca o faci prea tarziu! Mult prea traziu! Daca ti-ai fi facut temele cum trebuia si ai fi facut nani ca un baiat cuminte acolo unde te-am trimis eu acum cateva luni, acum ai fi fost doar un mort fericit. Unul care a plecat repejor si fara chin pe lumea ailalta. Numai ca unu’ ca tine face intotdeauna parte din categoria prostilor cu diploma

Un galgait sinistru isi facu loc prinre buzele preparatorului.

- Da, presarule, asta esti! Un prapadit de prost care se incapataneaza sa nu dea ortu’ popii atunci cand este programat sa o faca. Atat! Un prost! Unul care-mi este din fericire inca o data util. Si care ma va ajuta sa fac aceasta ultima executie mult mai interesanta

Cu o miscare taraganata a mainii, arata spre silueta, desirata in lungul podelei, a Trubadurului.

- Credeai ca e mort, nu? Ei bine, nu e! Nu inca! E doar paralizat De la brau in jos! Din nou!, mai adauga privindu-l batjocoritor.

Incepu dintr-o data sa rada. Un ras scurt, gros, ca harsaitul petecului de glaspapir pe o bucata de fier.

- Nu puteam sa-l las sa rateze momentul sublim al intalnirii cu cel pe care l-a lasat sa moara ca ultimul dintre oameni ca ultimul nenorocit

Restul cuvintelor se pierd intr-un soi de vaiet neinteligibil. Cateva clipe, nebunia isi iteste capul had, rupand in fasii paravanul firav al luciditatii si obligand-o sa capituleze! Cateva clipe, omul e inlocuit de fiara! O fiara ai carei coltii hazi sfasie epiderma. O metamorfozeaza, dandu-i chip si trasaturi de demon. Cateva clipe, ucigasul arunca masca si lasa vederii adevarata lui infatisare. Adevarata goliciune scarbavnica a dementei care-l domina. Cateva clipe! Apoi, odata cu urletul prelung slobozit din gatlej, liniile descompuse ale fetei isi recapata expresia dintotdeauna. Cea a calmului studiat. Concomitent, bratul inarmat al preparatorului fizic tasneste inainte, iar metalul dur al Berettei izbeste puternic tampla ziaristului. Cu un icnet scurt, Dan se prabuseste la pamant, in timp ce suvoaie de sange proaspat ii invadeaza pometele. O noua lovitura de picior ii sparge arcada, transformandu-i fata intr-o halca de carne sangeranda. Degetele raschirate ale manii de tortionar i se infig in scalp. Falangele celeilalte maini se flexeaza pe cilindrul subtire al unei seringi. Cu o miscare rapida, ii implanta acul in pulpa piciorului, la cateva palme deasupra genunchiului.

Odata cu prima furnicatura pe care o simte de-a lungul coapsei, Dan ii aude din nou vocea cavernoasa

- Ridica-te, jigodie! Inca poti s-o faci! Ridica-te si priveste. E timpul sa asisti la ultima executie

Cu un gest repezit, smulge perdeaua de plus care acopera in intregime peretele din spatele sau. Ramane un timp nemiscat, privind fix spre ceea ce se afla dincolo de cortina. Cand se intoarce spre ziarist, fata-i are paloarea unui cadavru. 

- Urca-te acolo!, ii indica, dintr-un zvacnet de brat, scaunul de metal - asemanator celui pe care este urcat, pentru ultimul sau drum, condamnatul la moarte prin electrocutare - din micul intrand, pana atunci ascuns indaratul perdelei.

Cu miscari din ce in ce mai molatice, care-i provoaca dureri cumplite in membrele inferioare, Dan se apropie de jiltul de fier. Are aerul ca incepe sa inteleaga ce se intampla

- Mi-ai injectat un ser, nu-i asa? Ca acela folosit de chirurgi pentru anestezii locale, nu?

Celalalt nu-i raspunde imediat. Din cateva miscari rapide, il leaga cu centuri late, de piele, de scaun.

- Venin de Barry, presare! Cateva picaturi de venin prelevate din inelele unui vierme tropical din specia Polychaeta! Asta se afla acum in sangele tau si al nenorocitului astuia, murmura in cele din urma, aratand cu capul spre trupul Trubadurului in care se simt primele semne de trezire. Un venin extrem de practic, care-ti paralizeaza, pentru moment, cam 98 la suta din muschiul in care a fost administrat, continua sa-i explice cu acelasi ton coborat. 98 la suta, presare! Ceea ce-nseamna ca inca te mai poti misca. Foarte putin. Atat cat sa ti fie imposibil sa poti fugi de falcile lacome ale viermelui Stai dracului la un loc, urla dintr-o data ca iesit din minti, observand incercarile disperate de a se elibera ale ziaristului.

Cu maxilarul inclestat din cauza durerii pe care o simte, din ce in ce mai acut, punandu-i stapanire pe partea inferioara a trupului, Dan ii ignora ordinul. Mii de ace i se infig nemiloase, cu fiecare miscare pe care o face, in muschii picioarelor.

- Nebunu’ dracului!, suiera printre buzele zdrentuite. Ce vrei sa faci?

- Toate la timpul lor, presarule! Toate la timpul lor, il asigura in bataie de joc fostul preparator al Trubadurului. In timp ce ii vorbeste, bratele continua sa i se miste agile. Si sigure! Brate subtiri si alunecoase Ca inelele unui Barry urias

- Asaa! Acum suntem aproape gata!, murmura, cu un soi de extaz in glas in timp ce intinde mana spre peretele din dreapta al nisei. Degetul intins atinge un buton, fixat in tencuiala. Aproape imediat, un bazait se face auzit in incapere. Odata cu el, la doar cateva palme de fata ziaristului, un soi de dispozitiv isi iteste corpul dur de metal. Un dispozitiv asemanator celui in care fusese montat cu luni in urma Magnum-ul 357 a carui gura neagra scuipase moarte spre pieptul chirurgului Bruckner.

Iar Magnum-ul era acolo, la locul lui, prins in chingi de fier de dispozitiv. O sarmulita subtire, cu unul din capete incolacite in jurul tragaciului, trecea razant pe langa tampla ziaritului si se pierdea undeva in spatele lui. Acolo unde, fara-ndoiala, se afla cel de-al doilea capat al sarmulitei. Unul prins la randu-i de ceva. Un ceva care urma sa puna in miscare percutorul. Si odata cu el, sa scuipe din nou moarte.

Dan se cazni sa intoarca gatul spre spate. Jumatatea superioara a trupului o putea misca fara nici un fel de problema. De fiecare data cand incerca, insa, sa puna in functiune muschii pulpei, durerea atroce revenea cu intensitate parca mai mare. Renunta sa mai incerce sa vada de ce anume era ancorata, la cealalta extremitate, sarma. Din pozitia in care se afla ii era, practic, imposibil sa se intoarca. Se multumi sa supravegheze intrigat miscarile din ce in ce mai agitate ale tortionarului sau. Il privi cum mestereste ceva, aplecat din sale, undeva in dreapta lui. Pe acolo pe unde, un metru mai sus insa, trece sarmulita aducatoare de moarte.

Cand trupul pipernicit al lui Alex se ridica in sfarsit, ziaristul putu sa vada dupa ce anume ii cotrobaisera mainile. Vazu si intelese dintr-o data cat de diabolic era planul asasinului.

La mai putin de treizeci de centimetri de varful pantofului sau cu talpa de crep, gura cascata a unui cleste de taiat sarma ii facea parca in sac. Clestele cu care putea sa taie sarma. si pe care nu-l va putea niciodata ridica de jos asa legat cum era si cu picioarele paralizate aproape in intregime!

Glasul stins al Trubadurului pune capat puhoiului de injuraturi rostite de buzele captivului.

- Nu mai are rost, Dane! Lasa-l sa termine ce-a inceput Oricum nu mai conteaza, adauga incet, clatinand abatut din cap.

E imobilizat intr-un scaun cu spatar, de lemn. Spre deosebire de Dan, are mainile legate la spate. Picioarele ii atarna, lipsite de vlaga, de-a stanga si de-a dreapta jiltului. Cheaguri de sange uscat ii acopera aproape in intregime pieptii camasii. Undeva, sus, aproape de umarul drept, o pata ceva mai inchisa la culoare, de un brun roscat, indica fara urma de dubii locul in care a fost impuscat. 

- Nu mai conteaza, prietene!, repeta ceva mai tare, fixandu-l cu pupile ingustate, probabil din cauza durerii care-i macina trupul.

Dan ii cauta privirea, incercand sa gaseasca acolo, in cautatura de catran a irisilor, un cat de mic semn ca nu vorbeste serios si ca nu are de gand sa se lase executat. Nu vede, insa, decat uitatura peste masura de ostenita a unui om care-si acceptase statutul de invins. Care capitulase si depusese armele la picioarele celui a carui mana il doborase.

- Nn nu te-nteleg!, sopti Dan si simti dintr-o data la randu-i cum oboseala ii pune stapanire pe simturi. I-a omorat, Mirceo Pe toti! Pe oamenii care te-au iubit! Pe cei care te-au pretuit si te-au aparat atunci cand ai fost in pericol I-a omorat, intelegi?, pronunta din nou fraza, cu ceva mai multa insufletire. In numele lor, prietene Pentru linistea lor, acolo unde se afla ar. ar trebui sa conteze

Vocea sparta a preparatorului nu-l lasa sa si duca la bun sfarsit tirada.

- Chiar ca nu-ntelegi, presarule! Nu aveti nici cea mai mica sansa sa scapati cu viata Uite, iti fac pentru ultima oara hatarul si-ti explic

Isi flutura mana, brazdand aerul a lehamite. Atitudinea e una de sfidare, a insului care stie ca nu mai poate sub nici o forma pierde razboiul. Ca ii are la cheremul sau pe cei care au luptat impotriva-i. Ca poate sa faca orice isi doreste cu vietile lor.

- Uite cum stau lucrurile, presarule! In spatele tau e un recipient. E asezat intr-o pozitie oblica, cu gura orientata spre nemernicul de colo, continua pe acelasi ton, batjocoritor, Alex, aratand cu degetul spre Mircea. De toarta dinspre podea a vasului e prins capatul sarmei. Ala dupa care incercai mai devreme sa te uiti! Pana acum cred ca am fost destul de clar. Ei bine, un alt vas, ceva mai mare, din care se scurge un praf cenusiu, sta suspendat deasupra recipientului de care ti-am vorbit pana acum. E actionat de un scripete electronic. Fiecare rotatie a scripetelui provoaca aplecarea progresiva a vasului de deasupra. Intreg continutul lui va ajunge in urmatoarele zece minute in vasul de sub el. Care vas, odata incarcat, se va indrepta. Va fi perpendicular pe axa podelei si va intinde sarma prinsa de toarta. Pe urma, buum!, presarule. Bum!, m-auzi? Sarma va actiona tragaciul armei iar creierii imbecilului de Mircea Rosescu vor spune „pa” capatanei in care au stat!

Un ras gros, isteric, ii zgudie pret de cateva clipe umerii firavi. Isi duce mana palnie in dreptul urechii.

- Pic pic pic, presarule! Auzi? Pic pic pic! E glasul prafului, omule Glasul mortii! Sunet cu sunet. Picatura cu picatura! Pic pic pic si vasul se va umple! Hai, presarule, asculta glasul asta! Asculta-l si-l vei recunoaste! Ii vei intelege mesajul! Trebuie sa-i intelegi mesajul!

Rade din nou, cavernos. Cand ultimele hohote grobiene, rupte din gatlejul barbatului, se sparg in ecouri sinistre de peretii micutei incaperi, glasul preparatorului are un timbru dur, aproape metalic.

- E vocea tatalui meu, nemernicilor! E vocea lui Capone, cum ii spuneti voi. Cenusa lui se afla in recipientul care se varsa in vasul de dedesubt Cenusa lui e aici! Cenusa lui il va razbuna! De dincolo de moarte

Broboane mari de sudoare prind a siroi pe fruntea lui Dan. In ochii, ca doua ferestre larg deschise, spectrul spaimei supreme isi face loc din ce in ce mai mult. Si mai puternic!

Mainile i se agata disperate de cotierele scaunului. Pumnii se strang, crispati, in jurul bratelor de metal. Vene proeminente se umfla sub pielea intinsa la maxim. Spume de un alb straveziu se formeaza in jurul buzelor, iar captivul, acompaniat de hohotele de ras machiavelice ale tortionarului sau, prinde a se zbate cu putere. Se rasuceste ca iesit din minti. Urla! De durere, dar si de furie! De neputinta! Urla cu fiecare miscare pe care o face. Cu fiecare zvacnire a muschilor pe care incearca sa-i activeze. Sa-i puna in functiune.

- Te zbati ca un idiot, presarule! Unul care nu va ajunge niciodata la timp la cleste. Efectul paraliziei mai dureaza cel putin zece minute Iar tu, sarman tampit, nu mai ai decat doua minute la dispozitie Vezi?, ii arata cu un gest larg ceasul de perete, ale carui limbi indica ora 4.32. E deja dimineata, presarule! Inca putin si se va implini exact un an din momentul in care tata a plecat, direct de pe patul de spital, la Ceruri! Inca putin si va fi razbunat! Inca putin si veti plati! Pentru ca

Nu mai are timp sa continue. Un bubuit infernal da tonul vacarmului care pune stapanire pe micuta incapere din ghetou. Zeci de cioburi sunt improscate din directia geamului care dispare intr-o clipita. Zeci de fragmente de sticla! Zeci de pumnale! Inainte de a simti, la propriu, cum i se infig nemiloase in carne, ucigasul mai apuca sa ridice revolverul in dreptul fruntii. Ezita, cateva fractiuni de secunda tintind spre capul lui Radar, omul care-si facuse intr-un mod atat de neasteptat aparitia in incapere, schimba brusc directia armei si apasa pe tragaci.

Tunetul revolverului, indreptat spre pieptul Trubadurului, se contopeste in aer cu un tipat prelung! Sfasietor! }ipat de moarte!

Piatra alba, funerara, e rece! Prea rece pentru luna aprilie! Si prea trista! Mult prea trista! Ca o procesiune a sperantelor naruite. Cele nascute si nenascute! Cele care au fost si care ar fi putut fi! Cele moarte inainte de a fi vii si cele care vietuisera doar pentru a primi mai tarziu sarutul dizgratios al mortii

Degetele fine ale barbatului atinsera usor, aproape sfielnic, literele negre, sapate in carnea pietrei. Recepta contactul ca pe un soc electric. Isi retrase precipitat mana si tot ce insemnasera pana atunci crampeie de gand incetara brusc. Ca si cum n-ar fi existat niciodata! Ca si cum n-ar fi fost niciodata! In locul lor, solitara si acaparatoare, aparu imaginea Laurei. Clara! Atat de clara incat, fara sa vrea, barbatul facu, speriat, un pas inapoi.

- Dumnezeu sa te aiba in paza, Piciule!, sunt singurele cuvinte pe care buzele, de o paloare aproape cadaverica, au puterea sa le rosteasca. Dumnezeu sa te aiba in paza!, repeta mecanic, continuand sa priveasca, cu un soi de fixitate ciudata, placa de beton.

Cand, intr-un tarziu, Mircea se intoarse greoi spre cel care-l insotea, pe chipul sau brazdat de cute adanci, lacrimi mari si grele, de izbavire, se rostogoleau in nestire.

- Sa mergem, Dane! Nu mai e nimic de facut aici!

Ziaristul de la „Timpul” inclina tacut din cap. Arunca o privire furisa spre stanga, acolo unde, la cateva zeci de metri distanta, o cruce simpla de lemn intepa petecul de pamant reavan de sub ea. Crucea de la capataiul lui Alex.

Flash-uri de amintiri proaspete prinsera a i se derula cu rapiditate, ca-ntr-un joc caleidoscopic de nuante, pe dinaintea ochilor. El si Mircea, legati fedelas de cate un scaun Intr-un colt al incaperii, tortionarul lor urlandu-si triumful Zanganitul infernal al geamului spart in zeci si zeci de cioburi Corpul urias al lui Radar zburand prin aer, la doar cativa pasi de el Izbandu-l mai apoi in picaj si provocand caderea scaunului de care fusese legat Miscarea de rostogolire pe care o executase mai mult instinctual Metalul rece al clestelui de taiat sarma pe care-l simtise dintr-o data in causul palmei Pe care-si incolacise din reflex degetele Vajaitul sinistru prin aer al obiectului aruncat cu putere in directia preparatorului fizic Urletul, in cele din urma, al nenorocitului cu craniul despicat de clestele infipt in mijlocul fruntii Urletul ucigasului al carui brat nu reusise sa doboare cea de-a patra tinta

Scutura cu putere din cap, punand stavila suvoiului de amintiri. Isi propti barbia in piept si pecetlui cu un murmur abia auzit finalul povestii cutremuratoare pe care fusese obligat sa o traiasca nu cu mult timp in urma, umar langa umarul lui Mircea: „Calatorie sprancenata spre Iad, blestematule!”. Inainte de a pasi, impleticit, pe urmele Trubadurului, mai arunca o ultima privire inspre mormantul Laurei. Doua fulgere scurte tasnira la unison din irisii de carbune atunci cand, cu glas apasat, isi reinnoi legamantul:

- Dormi in tihna, Piciule! Ultima dorinta iti va fi indeplinita ti-o jur!

1001sfarsit -

1.          eu cred ca sunt prea multe referiri la cartea anterioara poate ar trebui sa fie enuntata, pe scurt, undeva povestea din romanul anterior

2.          e neverosimila „invierea” lui Dan - neverosimil ca Politia sa nu stie

3.          nu prea nteleg moartea lui Capone pe un pat de spital al MI + cadavrul din groapa care nu e al lui - confuz

Nota DTP - la conversia fonturilor, literele mari cu dia au devenit mici. Am schimbat ce am vazut dar sigur mai sunt…

Pasajele ingalbenite sunt scrise sau, dupa caz, rescrise. Am tinut cont de toate cele 3 puncte de mai sus. Da-mi un telefon dupa ce citesti cuvenitele rectificari…

Te sun luni dupa masa.

Salutari

Emil