|
|
|
Caracterizare Ela si Stefan Gheorghidiu - Ultima noapte
Camil Petrescu, alaturi de Eugen Lovinescu si G Calinescu, prin inclinatia spre teoretizare a dat un contur mai clar notiunii de modernitate. „Momentul C Petrescu” reprezinta sincronizarea cu tendintele de modernitate europeana.
Cu romanul Ultima noapte, 1930, Camil Petrescu este primul autor de proza subiectiva.
Evolutia cuplului din acest roman se face cunoscuta doar prin reflectarea ei subiectiva in ochii lui Stefan Gheorghidiu, eroul-narator. Astfel, perspectiva narativa este unica, naratorul homodiegetic relatand la persoana I cele doua experiente pe care viata i le prilejuieste: experienta iubirii si cea a razboiului. Consecinta acestor caracteristici este structura confesiva a romanului. Actiunea infatiseaza trei ani din viata personajului. Fluxul cunoasterii are un rol cognitiv, de aceea selectiile nu sunt intamplatoare ca la Proust, ci forteaza revelatia psihologica.
Prin Stefan Gheorghidiu, Camil Petrescu ilustreaza si dezvolta conceptia despre eroul de roman care trebuie sa fie un intelectual lucid, impresionat prin „zbucium interior, lealitate, convingere profunda, un simt al raspunderii dincolo de contingentele obisnuite”.
Prima dintre aceste experiente de cunoastere e traita sub semnul incertitudinii si reprezinta un zbucium permanent – „monografia indoielii”.Drama incertitudinii in iubire traita de protagonist este prefigurata din primul capitol al romanului „La Piatra Craiului in munte” in care prezentarea unei discutii despre libertatea in dragoste dezvaluie conceptia asupra iubirii si a mortii a lui heorghidiu si faciliteaza retrospectiva, deoarece intreaga situatie reprezinta o punere in abis a propriei experiente erotice parcurse alaturi de Ela, sotia sa.
Capitolul al doile „Diagonalele unuii testament” deschide monografia acestei iubiri cu o fraza ce semnaleaza drumul zbuciumat al cautarii adevarului, al clasificarii interioare: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”. Tanarul, pe atunci student la filosofie, se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa.
El vede in existenta cuplului sansa de a atinge absolutul, de a realiza armonia launtrica: „Lipsit de orice talent in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”. Imaginea initiala a Elei conturata subiectiv prin reflectarea ei in constiinta sotului impresioneaza atat prin calitatile fizice, cat, mai ales, prin cele morale – prin frumusete, candoare, generozitate, spirit de sacrificiu. Ea ete acum „un prilej continuu de uimire”, „prin neistovita bunatate” pe care o risipeste, prin abnegatia cu care-si ingrijeste colega bolnava luni de zile, sau o ajuta pe matusa.
Iubirea barbatului se naste din duiosie, dar la autoanaliza lucida, naratorul marturiseste ca mai ales din orgoliu: „Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Nu Ela si dragostea ei reprezinta centrul de greutate al existentei lui, ci propria vanitate „ femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care i-o dadeam, facandu-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de afi eu insumi cauza de voluptate”. Potretul Elei in ipostaza ei idealizata, capata profunzime prin devotiunea cu care isi urmeaza barbatul la cursurile de matematica, prin pasiunea cu care facea orice, „prin ispravile ei ce tineau de miracol”, „prin inteligenta cu care irumpea, izvorata tot atat din inima, cat si de sub frunte”.
Dragostea nascuta ca urmare a unui lung proces de autosugestie rezista doar atata vreme cat Ela nu iese din limitele modelului – devenit utopic – proiectat de Gheorghidiu. Iluzia izbanzii modelarii sufletului Elei asemenea unui Pymalion modern este partial spulberata de atitudinea ei fata de mostenirea de la unchiul Tache: „As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoia sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic interesata”. Echilibrul familiei este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste la moartea unchiului sau avar, Tache. Ela se implica in discutiile despre bani si, spre deosebire de sotui ei, este atrasa de viata mondena. Ela se schimba incet, dar sigur, peisajul casnic, incercand sa-l supuna si pe Stefan acelorasi schimbari. Femeia se departeaza tot mai mult de tiparul de identitate in care o incadrase cu o admiratie orgolioasa barbatul. Cuplul evolueaza spre o inevitabila criza matrimoniala.
Stapanit de nevoia de a realiza absolutul in dragoste, esueaza tocmai in acest sector, singurul in opinia sa, care i-ar putea justifica existenta. Recunoasterea deplina a acestui esec se produce dupa ce eroul parcurge experienta zguduitoare a razboiului. Eroul isi analizeaza cu luciditate dureroasa drama. Drama erotica fiind totodata o drama a cunoasterii, mai grava decat neincrederea sotiei, ii apare imprejurarea de a se fi inselat el insusi in convingerile si nazuintelem sale.
Noua situatie, mostenirea, faciliteaza instrainarea celor doi printr-un al treilea , „un dansator priceput in galanterii feminine. Episodul in care gelozia pune stapanire pe sufletul lui Gheorghidiu este excursia la Odobesti. Gheorghidiu observa apropierile dintre sotia sa si un „vag advocat, descins de curand din cabareturile Parisului”. Cand excursionistii se aseaza in automobile, Ela desface grupurile, pentru a avea langa ea pe „dansator”; pe drum o pana de motor opreste automobilele si femeia se lasa cu placere fotografiata de acelasi domn; la masa cauta locul langa el. Posomoreala lui devbine atat de evidenta, incat o vecina ii adreseaza intrebarea malitioasa:”Esti gelos?”. Viata ii devione o adevarata tortura: „E in mine o fierbere de serpi innebuniti”, prin afectele ei. Gheorghidiu traieste in lumea ideilor pure pentru care „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie” Este un demiurg orgolios, obsedat de sine si e cunoastere. Esecul in iubire nu-l atinge, caci spiritul e capabil sa depaseasca totul. Suferinta in dragoste, manifestare a trupului, o va depasi teoretizand indelung trecutul ar fi daruit, deci anulat, iar personalitatea salvata. Spiritul insetat de cunoastere poate incepe o noua experienta de cunoastere.
Gheorghidiu traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul, de aceea nici nu consimte la sacrificiu in numele dragostei. Iubirea ca experiment are efecte dramatice: incertitudine, neincredere, dezamagire, despartire temporara, disolutia cuplului.
Emanciparea femeii i se pare o insulta adusa barbatului. Ela intervine intr-o discutie de familie „cu un fel de maturitate care ma jignea oarecum”. Vrea sa fie singurul stapan al unui obiect delicat, dorit si de altii. In aspiratia sa catre absolut, Gheorghidiu nu urmareste adevarul despre Ela. Eroina nici nu poate fi perceputa in mod obiectiv, de vreme ce coordonatele personalitatii ei sunt fixate exclusiv din perspectiva barbatului. Chiar si „numele Ela nu este deloc intamplator, fiind forma articulata a pronumelui el”. Faptul confera personajului un statut aparte. Ela este o emanatie a constiineti lui Stefan. Se misca si gandeste in spatiul ordonat al constiineti acetuia. De aici lipsa la eroina a capacitatii de deliberare.
A doua experienta fundamentala, cea a copnfruntarii directe cu moartea anuleaza experienta iubirii, mai ales ca est vorba de o experineta colectiva, care-l obliga sa se deschida si sa se apropie de ceilalti. Concentrat pe front, Stefan Gheorghidiu traieste framantat de gelozie, convins ca Ela il inseala cu domnul G. Incearca o permisie, pentru a o vizita. Aceasta se mutase la Campulung si il cheama insistent. Obtinand cu greu permisia, Stefan Gheorghidiu traieste alaturi de Ela ultima noapte de dragoste. Afland ce doreste sotia sa, sa-i treaca pe numele i o suma de bani, e convins ca aceasta planuieste un divort. Stefan Gheorghidiu participa la luptele de pe frontul Carpatilor cu sentimentul ca ia parte la un cataclism cosmic.
Conflictul exterior cu „ordinea” inerta a lucrurilor, cu familia ce se subordoneaza imperativelor banului, cu o societate construita pe principii demagogice prevaleaza. Timpul exterior – al intamplarii - si cel interior – al trairii – coincid facand ca drama iubirii sa cada in derizoriu. Pentru Stefan Gheorghidiu, intelectualul inadaptat, razboiul reprezinta o experineta extrema ce defineste o noua filosofie de viata. Asanarea lui morala se face cu pretul sacrificarii, al abandonarii trecutului, adica a iubirii. Se simte anulat in iuresul colectiv. Drama colectiva a razboiului pune in umbra drama individuala a iubirii. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu se intoarce acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il leagase de Ela. Obosit, o priveste acum „cu indiferenta cu care priveste un tablou” si hotaraste sa o paraseasca: „I-am scris ca ii las tot ce e in casa, de la obiecte de pret, la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul”. Faptul ca experienta iubirii este vazuta doar din perspectiva subiectiva a lui Gheorghidiu ii confera acestuia o aura de mister.
Desi personajul-narator este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare, el nu poate sa se elibereze de subiectivitatea pe care sentimentul geloziei si orgoliul masculin i-o accentueaza. Chiar daca e convins ca Ela il inseala, nu are dovezi. Stefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar si atunci cand o analizeaza pe Ela, caci acesta nu este decat o reflectare a propriilor aspiratii sau neimpliniri. Evolutia cuplului Stefan-Ela, privita numai dintr-o singura perspectiva, cea a barbatului, pune imaginea femeii intr-o lumina defavorabila, dar accentueaza deziluzia barbatului in iubire.
In ceea ce priveste relatiile din interiorul unui cuplu, Camil Petrescu este previzibil: intotdeauna barbatul este in cautarea absolulului si femeia este usuratica, fivola. Drama personajulor masculine, in cazul de fata Stefan Gheorghidiu, consta in inacdevarea lor la realitate. Toti impun lumii in care traiesc o grila , un ideal imposibil de atins. Eroarea lui Stefan Gheorghidiu consta in asumarea orgoliului ca mod de a fi in viata.
De aceea consider ca ce distruge cuplul Stefan-Ela este intoleranta orgolioasa a lui Stefan Gheorghidiu.
