ACTUL INFRACTIONAL DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI INFRACTORULUI

1. Personalitatea in situatia conflictuala

Personalitatea infractorului este studiata de o serie intreaga de discipline nejudiciare (de ex. sociologia, psihologia si psihiatria) sau judiciare (de ex. dreptul penal si stiinta dreptului penal). Nici una dintre acestea nu isi propune insa studierea completa din toate punctele de vedere a personalitatii criminale. Astfel, psihologia si psihiatria studiaza ansamblul trasaturilor psihice, precum si anomaliile si bolile psihice, in acelasi timp, dreptul penal si stiinta dreptului penal se preocupa, in special de unele aspecte ale personalitatii individului infractor, cum ar fi: sexul, starea de responsabilitate sau de iresponsabilitate, indeplinirea conditiilor necesare pentru a putea fi considerat subiect special al unei infractiuni etc.

Nici una dintre disciplinele amintite nu studiaza toate aspectele personalitatii la un loc si, mai ales, nu studiaza totalitatea trasaturilor de natura sociala ale individului, formarea acestora si implicatiile pe care le au in general, si evolutia comportamentului infractional, in special.

Psihologia juridica se caracterizeaza si prin faptul ca, spre deosebire de celelalte stiinte si discipline, naturale si sociale, juridice sau nejuridice, isi propune studierea si cunoasterea multilaterala, cat mai completa a personalitatii criminale. Acest studiu se refera atat la procesul de formare a personalitatii si la trasaturile care o caracterizeaza in momentul in care a demonstrat, prin fapte ca este o personalitate marcata de un comportament infractional, cat si la caile si mijloacele cele mai adecvate, prin care individul respectiv poate fi reeducat si reintegrat in randul tinerilor onesti.[1]

Importanta deosebita care o are pentru psihologie studierea personalitatii criminale, abordarea si studierea acesteia din toate unghiurile de vedere posibile, constituie una din particularitatile de baza ale acestei discipline, fapt care rezulta, printre altele, din urmatoarele:

a) Criminalitatea ca fenomen social negativ de masa, deosebit de daunator si de periculos, este alcatuita din totalitatea infractiunilor savarsite intr-o perioada de timp si intr-o arie geografica determinata. Fiecare infractiune este rezultatul concret al unei fapte umane, in consecinta, pentru a cunoaste cauzele, conditiile si particularitatile fiecarei infractiuni concrete si pornind de la aceasta - prin abstractizari si generalizari, cauzele, conditiile si particularitatile fenomenului infractional in ansamblu - ca fenomen distinct de suma aritmetica a infractiunilor pe care le include - este absolut necesar sa se cunoasca sub toate aspectele sale „agentul' (individul uman) care o provoaca in mod direct.

Studierea personalitatii criminale, activitate care include intregul complex de factori care au contribuit la formarea personalitatii individului in cauza, permite sa se faca unele distinctii nu numai intre individul neinfractor si cel infractor, ci si intre diferitele categorii de infractori.

b) Cunoasterea cauzelor si conditiilor infractiunii concrete ca si a infractionalitatii in ansamblu, si deci cunoasterea si a personalitatii infractorului este absolut indispensabila, pentru a putea alege caile si mijloacele cele mai potrivite de combatere a acestui fenomen, atat in unele cazuri izolate - in cazul infractiunilor concrete - cat si in ansamblu la nivelul intregii societati, al intregii infractionalitati. Actiunea sociala impotriva criminalitatii, activitate ce se desfasoara printr-o foarte larga gama de mijloace de ordin economico-social general, cultural-educativ, organizatorico-administrativ, juridic, medical etc. - este si va ramane intotdeauna si o actiune asupra omului in general, asupra personalitatii infractorului, devenit sau potential, in special.

c) Nici o predictie, evaluare si interventie corectiva, nu devine serioasa fara ca algoritmul infractional sa nu cuprinda (asa cum vom incerca sa demonstram) si victima.

Prin personalitate intelegem, in general, individul uman considerat in ansamblul trasaturilor sale bio-psiho-sociale caracterizate prin sincretism si printr-o stabilitate relativa.[2]

Numarul trasaturilor biologice, psihologice si sociale posibile ale unei persoane este extrem de mare, iar gradul de dezvoltare, ca posibilitate de imbinare ale fiecarei dintre acestea, de asemenea, asa incat fiecarui individ uman ii corespunde o personalitate distincta, o personalitate care se deosebeste, mai mult sau mai putin, de oricare alta.

Una dintre preocuparile celor care au incercat sa descifreze tainele personalitatii umane a fost aceea de a-i dezvalui esenta, adica a stabili care este elementul fundamental, determinant, cel mai caracteristic al acesteia.

De-a lungul istoriei, din antichitate si pana in zilele noastre, raspunsurile care s-au dat acestei intrebari au fost foarte diferite, astfel filozoful grec Aristotel a considerat ca esenta umana consta in capacitatea individului de a-si produce mijloace de trai (de a fi un homo-economicus). Dualistul francez Descartes a socotit ca esenta umana consta in constiinta individului. Ganditorul iluminist american Benjamin Franklin a vazut esenta umana in capacitatea omului de a fabrica si utiliza unelte (homo-faber). Au mai considerat, pe rand, ca reprezentand esenta personalitatii umane o serie de insusiri cum sunt: capacitatea individului de a avea un limbaj, aceea de a utiliza simboluri sau aceea de a avea istorie, de a fi dotat cu cultura.

Datorita faptului ca formarea personalitatii, in general, este un proces indelungat si deosebit de complex si a faptului ca personalitatea fiecarui individ constituie o sinteza originala a unei mari varietati de trasaturi bio-psihice si sociale (printre care si cele care au contribuit la savarsirea faptelor infractionale), nu se poate afirma ca personalitatea infractorului ar reprezenta un nou tip sau o noua varietate de personalitate umana, o noua varietate a lui homo-sapiens, ci o personalitate obisnuita, care intr-o mai mica sau mai mare masura, pentru un timp mai indelungat sau mai scurt, se particularizeaza prin unele trasaturi comportamentale specifice.

Daca s-ar admite ideea ca personalitatea infractorului constituie un tip sau o varietate aparte de personalitate umana, s-ar admite implicit ideea caracterului innascut si iremediabil al comportamentului infractional.

In consecinta, si in psihologia judiciara prin expresia „personalitate criminala' se intelege nu un tip aparte de personalitate (personalitate infractionala), ci individul infractor cu toate particularitatile sale bio-psihice si, mai ales sociale, general umane si cu toate caracteristicile care au putut determina sau influenta intr-un fel oarecare intrarea temporara a acestuia sub incidenta legii penale.

Daca in procesul de formare a omului, a personalitatii sale, elementul natural (biologic) este necesar si primordial, elementul mediu social este necesar si decisiv, intr-adevar, indiferent de marimea si valoarea „zestrei ereditare' cu care vine omul pe lume, adica indiferent de dotarea naturala primordiala, acesta va deveni om, in adevaratul inteles al cuvantului, numai ca urmare a influentei formative concentrice concomitente ori succesive, dar in tot cazul, multilaterale si indelungate, pe care o va exercita asupra lui mediul social, cu deosebire conditiile vietii materiale in care se va dezvolta, respectiv educatia pe care o va primi in familie, in scoala, in practica efectiva a vietii sociale, in ansamblul sau si, mai cu seama, in cadrul relatiilor de munca, de inter-comunicare umana si de consum.

Exista mai multe pareri cu privire la momentul in care se poate considera ca personalitatea individului este formata pe deplin. Toti specialistii par de acord cu ideea ca procesul de formare a personalitatii incepe odata cu primele clipe ale vietii, ca este deosebit de complicat si ca, practic, dureaza toata viata. Nu este insa mai putin adevarat ca anumite etape (copilaria, adolescenta, tineretea) trebuie sa fie considerate cu totul hotaratoare in acest sens, in timp ce altele (maturitatea, varsta a III-a) au in aceasta privinta un rol secundar, fiind mai degraba perioade de afirmare deplina si echilibrata a unei personalitati deja formate.

In formarea personalitatii o contributie esentiala o au educatia in familie, educatia scolara si educatia primita in activitatea scolara practica, micromediul specific fiecarui individ, precum si o intreaga societate in ansamblul ei, care, prin mii si mii de cai directe sau indirecte, exercita asupra individului o influenta formativa neintrerupta, covarsitoare, de-a lungul intregii sale vieti. Se poate spune ca nu numai prin structura sa bio-psihica, dar mai ales prin trasaturile sale sociale, omul este produsul cel mai complex, cel mai sofisticat si mai valoros in acelasi timp al evolutiei intregii lumi materiale cunoscute pana in prezent.

Descifrarea „tainelor” formarii personalitatii umane si gasirea cailor si mijloacelor celor mai eficiente de influentare pozitiva a acestui proces constituie o preocupare multimilenara si universala a societatii omenesti.

Exista un consens aproape unanim al specialistilor cu privire la faptul ca formarea personalitatii umane este rezultatul imbinarii optime a unei multitudini de factori pozitivi si negativi, de natura bio-psihica si sociala care actioneaza asupra individului de la nasterea sa si in tot cursul vietii acestuia. Nu exista insa formule precise in aceasta privinta si oricare incercare de a alcatui si recomanda retete cu valoare universala pentru desfasurarea acestui „proces tehnologic”, este cu totul hazardata.

Personalitatea infractorului este produsul unei imbinari relative neizbutite, necesare sau intamplatoare, permanente sau temporare a factorilor care concura la formarea sa, imbinare care da nastere unei personalitati temporar imperfecte, dizarmonice, care intampina dificultati de diferite grade in procesul de adaptare la cerintele vietii in societate.

La modul cel mai general, reactia unui individ se poate exprima printr-o ecuatie unde actul de raspuns este egal cu o functie de relatie intre situatie si personalitate(R.B.Cattell).

In problematica ce intereseaza dupa aceasta ecuatie, actul deviant (infractional) este determinat de situatia de moment si de relatia acestei situatii cu personalitatea formata. Din punctul de vedere al psihologiei judiciare, aceasta perspectiva are cea mai mare insemnatate, deoarece ea ne indica faptul ca nu vom putea intelege fapta infractionala facand abstractie de situatie sau de personalitate. In practica judiciara, cele doua elemente, actul ca atare, precum si situatia de moment, pot fi investigate cu mai multa usurinta, dar ramane de fiecare data sa se descopere legatura intima ce exista intre situatie, act si personalitatea celui care a comis actul.

Daca ne situam pe o pozitie juridica, nu suntem interesati decat de actul infractional, adica de acea actiune sau inactiune care este precizata in Codul penal. Punctul de vedere psihologic, dar mai ales punctul de vedere psiho-social implica cunoasterea mai larga a actului, geneza acestuia, indiferent daca actul respectiv deviant cade sau nu sub incidenta legii penale.

Orice act este in fond o componenta a unui comportament, comportament al unui individ care traieste in conditii social-istorice determinate.

Orice comportament insa, mai ales in formele sale invariate, este inainte de toate comportament social, in sensul ca este in functie de o seama de prescriptii sau oprelisti ce caracterizeaza cadrul cultural in care se produce.[3]

Oprelistile si prescriptiile de ordin normativ constituie un continuum unde la o extrema se amplaseaza normele minimale(norme legale, juridice), fara respectarea carora convietuirea sociala devine imposibila, iar la extrema cealalta, amplasandu-se normele maximale(morale), configurand tipul ideal de comportament in respectivul grup social.

2. Fazele actului infractional

Actul infractional, care constituie punctul de plecare si chiar aproape tot materialul de studiu al juristului, asa cum rezulta din cele precedente, pentru psiholog nu constituie decat momentul final, momentul explicit, faza de culminare a unui lung proces delictogen, ale carei radacini se pierd in istoria personala, in antecedentele infractorului. Orice infractiune parcurge stadii intrapsihice, unele constientizate, altele mai putin constientizate.

Din acest motiv - dupa cum arata Mira y Lopez - transgredierea, incalcarea legii nicio­data nu este un act totalmente impulsiv, spontan, dar nici pe de-a intregul premeditat. Ca orice alta forma de comportament, si incalcarea legii porneste de la intuirea, de la reprezentarea actului si, in final, ajunge la realizarea ei concreta, in linii generale, fazele acestea sunt urmatoarele:

- reprezentarea actului;

- dorinta sau tendinta de a o efectua;

- deliberarea si ezitarea (lupta motivelor);

- conturarea intentiei;

- alegerea mintala si optica a mijloacelor si a victimei;

- sesizarea momentului oportun sau a unei ocazii ivite;

- executarea actului.

Fara doar si poate ca aceste momente - intrapsihice - au o durata relativa, ca unele din aceste verigi pot fi parcurse cu mare viteza, altele ar putea fi sarite etc. Studierea explicita si discursiva a lor are o mare importanta pentru fiecare caz mai grav in parte, deoarece ne dezvaluie aspecte ale personalitatii delincventului si ne lamureste daca actul comis a fost un simplu accident in viata lui sau respectivul act se incadreaza organic in tabloul personalitatii sale. Cu alte cuvinte, daca urmarim sa analizam atent aceste faze intrapsihice, durata lor, felul lor specific de organizare, vom reusi sa constituim o imagine foarte clara asupra structurii psihice a delincventului, imagine care ne este necesara in vederea stabilirii masurilor celor mai eficiente ce urmeaza sa se ia fata de el.

In savarsirea unei fapte penale (furt, talharie, delapidare, omor etc.) infractorul participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential volitiv si cognitiv-afectiv.

Punerea in act a hotararilor de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta intre motive, deliberare si acte executorii, antrenand profund intreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul ilicit sa nu ramana ca o achizitie intamplatoare, periferica a infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile, eu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu un rol motivational bine diferentiat.

Din acest motiv se va incerca sa se abordeze in mod gradat procesele psihice care caracterizeaza personalitatea infractorului in savarsirea faptei penale, de la deliberarea si luarea hotararii de a comite infractiunea si pana la comportamentul post-ilicit si tentativele de a se sustrage de la raspunderea penala.

a) Procesele psihologice care se produc pana la luarea hotararii de a comite o infractiune (aparitia trebuintelor si a mobilului, profilarea intentiei ilicite).

Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii, al caror polaritate se structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului ilicit.

In calitate de veriga initiala a formarii mobilului comportamental infractional se situeaza trebuintele a caror orientare antisociala, ilicita este de o importanta fundamentala, intrucat prin prisma acestora se percepe situatia externa.

Din punct de vedere psihologic trebuintele se reflecta in constiinta omului ca mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor rezolutii pentru savarsirea infractiunii.

In acest stadiu se formeaza, totodata, si premisele subiective ale savarsirii faptei (stadiul embrionar al intentiei ilicite), conditionate fiind, in afara trebuintelor personale, de reprezen­tarile, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele, predispozitiile psihice care caracteri­zeaza persoana faptuitorului, precum si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare.

b) Procesele psihologice care au loc din momentul hotararii pana la savarsirea faptei

Luarea hotararii de a savarsi infractiunea este rezultanta unor indelungate si profunde procese psihice, interesand, in special, latura reflexiv-afectiva si motivationala (intr-o prima etapa). Aceasta faza se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, problematica psihologica fiind axata atat asupra coeficientului de risc, cat si, mai ales, asupra mizei puse in joc.

Un rol deosebit in luarea hotararii il joaca functia de proiectie-anticipare, care genereaza campul reflexiei asupra consecintelor in raport cu trairea anxiozitatii, nesigurantei si indoielii. Fiind deosebit de intime si de intense, toate aceste procese psihologice sunt caracterizate printr-un mare consum psihic, desfasurandu-se la unii infractori intr-un inalt grad de sures­citare. Aceasta prima faza este caracterizata prin aceea ca intentia ilicita primara capata contur precis, generand reechilibrarea sferei afectiv-motivationale, pe primul plan trecand, de aceasta data, procesele reflexiv-volitive. in acest sens (a doua faza) prioritare vor fi procesele de analiza si sinteza a datelor detinute de infractor asupra locului faptei si de structurare a acestora intr-o gama de variante concrete de actiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime). Aceasta activitate se desfasoara mintal, sub forma unui plan de actiune cuprinzand reprezentari despre mijloacele de realizare a scopului, timpul de savarsire a infractiunii si alte elemente necesare comiterii ei. Un rol deosebit in prevederea si anticiparea mintala a finalitatii actiunilor planificate il au stabilitatea orientarii antisociale si experienta din trecut a infractorului.

Pentru a delibera in liniste, deseori, infractorul se izoleaza de anturaj si familie, fiind intalnit, de regula, singur, in locuri retrase, in compania unui pahar de alcool si a unei tigari vesnic aprinse.

Odata definitivata hotararea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter pregatitor. Astfel, daca in faza deliberarii comportamentul infractorului este de expectativa, dupa luarea hotararii acesta este caracterizat prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunand procurarea de scule si mijloace ajutatoare, contactarea de complici, culegerea de informatii, supravegherea obiectivului, deplasarea in jurul lui, forme de tatonare-experimentare etc.

Rezultanta acestui comportament poate fi, dupa caz, fie fundamentarea in plan material a hotararii de a comite fapta prin realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie desistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si imprejurari favorizante.

c) Procesele psihologice care au loc pe parcursul savarsirii infractiunii (in faza tentativei si a consumarii faptei) momentele de slaba concentrare psihologica a infrac­torului - cele mai prielnice pentru a lasa urme la locul savarsirii infractiunii sau a comite alte greseli care sa-1 dovedeasca drept autor

Trecerea in act a hotararii de a comite fapta presupune, din punct de vedere psihologic, trairea unor stari de tensiune emotionala deosebit de intense, actele si actiunile concrete desfasurate de infractor in campul infractiunii fiind tributare crizei de timp si neprevazutului, care genereaza trairea unui acut sentiment de precipitare si teama.

Constientizarea si interiorizarea la parametrii reali a savarsirii faptei se realizeaza in procesul perceperii si actiunii nemijlocite cu obiectele si fenomenele inconjuratoare, sedimentarea semnificatiilor acestora depinzand de experienta infractionala adoptativa a faptuitorului. Psihologic, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute de infractor in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victima, martori, context spatio-temperal al desfasurarii faptei etc.), in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala, rezistenta a victimei etc.), determina trairi si reactii emotionale tributare atat imperfectiunii simturilor, cat si surescitarii nervoase in care acestea se deruleaza.

Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a gasi noi solutii unor situatii de fapt neprevazute, trairea reala a riscului, bulverseaza structurile emotionale si precipita actiunile faptuitorului, lipsa de control asupra comportarii obisnuite, caracteristicile unei gandiri si activitati normale, generand o serie intreaga de scapari ale acestuia (pierde obiecte personale in campul faptei, uita obiecte corp-delict sau uita sa stearga anumite categorii de urme, renunta in cursul activitatii la portul manusilor, se accidenteaza etc.), care pot fi exploatate ulterior in scopul identificarii autorului si solutionarii cauzei.

d) Procesele psihologice care se produc dupa savarsirea infractiunii, in intentia sustragerii de la raspunderea penala

Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savarsirea faptei este tendinta sa de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.

Comportamentul faptuitorului in aceasta faza este, in genere, reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica fiind dominata cu autoritate de trecerea in revista a celor petrecute.

Practica a demonstrat in aceasta directie un registru vast de strategii de contracarare a activitatilor de identificare si tragere la raspundere penala a autorilor.

In acest sens, o serie de infractori (in general cei care si-au pregatit din timp si amanuntit infractiunea) isi creeaza alibiuri care sa convinga ca era imposibil ca ei sa fi savarsit fapta Stratagema utilizata este aceea de a se indeparta in timp util de locul infractiunii si de a aparea cat mai curand in alt loc, unde, prin actiuni demne de a atrage atentia, cauta „sa fie vazuti” pentru a-si crea probe bazandu-se pe imprejurarea ca, dupa o anumita perioada, organului de urmarire ii va fi greu sa stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente, infractiunea comisa si prezenta banuitului in alt loc, precum si sa aprecieze corect posibilitatea ca infractorul sa fi avut timpul necesar sa fie prezent in doua locuri.

Alteori, dimpotriva, infractorul apare in preajma locului unde se desfasoara cercetarile, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, actionand ulterior prin denunturi, scrisori anonime, modificari ale campului faptei, inscenari, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu, internari in spitale sau comiterea de infractiuni marunte pentru a fi arestat, toate acestea cu scopul de a deruta ancheta in curs.

In urmarirea scopului lor, infractorii nu ezita in a intrebuinta orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situatia in care au ajuns „siliti de imprejurari' si pana la aroganta si chiar la intimidarea anchetatorului, apreciind desfasurarea cercetarilor ca tendentioasa, ilegala etc., deseori lasand a se intelege ca, in scopul „punerii lucrurilor la punct', vor apela la „persoane foarte importante' cu care au relatii.

O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza mustrarile de constiinta intalnite pentru o anumita categorie de infractori.

Consideratii etiologice asupra mecanismului conflictual

O serie de orientari teoretice au cautat explicatia actului infractional punand in dependenta infractiunea de personalitate, considerata ca sinteza superioara a tuturor elementelor ce confera o fizionomie proprie fiecarui individ. Au fost exprimate numeroase conceptii valorizand elemente de ordin biologic, antropologic si psihologic ale personalitatii infractorului. Aceste conceptii s-au cristalizat in scoli si orientari, cea mai raspandita fiind cea clasica, antropologica, psihologica si psihiatrica.

Un alt raspuns considera delincventa ca un fenomen de inadaptare sau neintegrare sociala, exprimand o anumita stare conflictuala izvorata din neconcordanta dintre idealul individului, sistemul sau valoric si posibilitatile oferite de societate, stare complementara cu scaderea functiilor de control social exercitate de catre diferite institutii sociale cu rol de socializare, prevenire si integrare sociala, in jurul acestui mod de abordare s-au grupat majoritatea conceptiilor si teoriilor psihosociologice si sociologice ale deviantei si delincventei, printre care: teoria frustrarii sociale, teoria rezistentei la frustrare, teoria conflictelor culturale, teoria subculturilor delincvente[4].

Analiza actelor agresive, ca si a celor violente, arata ca aceste comportamente obisnuit ofensive - verbale sau motorii - se declanseaza atunci cand in calea satisfacerii unei necesitati vitale apare un obstacol - real sau imaginar - care intrerupe fluxul normal al actiunii, creeaza o dificultate majora, dezorganizeaza stereotipurile motorii, aduce deci individul intr-o stare de criza. O asemenea stare de criza se numeste frustratie, stare in care la cei mai multi indivizi se declanseaza mecanisme agresive.

In starea de frustratie, oamenii nu se comporta dupa legile ratiunii, caile obisnuite ale derularilor comportamentale sunt dezorganizate, apare o tensiune interioara. Tensiunea interioara este potentata de fenomene fiziologice negative care apar in momente critice. Pulsul se accelereaza si se ridica tensiunea arteriala, creste glucoza in sange si nivelul adrenalinei etc.; in schimb descreste capacitatea normala de percepere senzoriala. Fenomenele descrise duc, in general, la diferite comportamente agresive. Orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine legic infractor.[5]

Un al treilea raspuns, in jurul caruia s-au polarizat o mare parte dintre conceptiile si punctele de vedere ale sociologilor si criminologilor, se concretizeaza in asa numita „teorie a cauzelor multiple”. Adeptii ei considera ca fenomenul de delincventa are o determinare multicauzala, fiind rezultatul unei serii complexe de factori interni (de natura biologica si psihica) si externi (de natura economica, culturala si sociala) aflati in corelatie reciproca.

Mediul, cel fizic si cel social - in care traieste si cu care este in interactiune omul - bombardeaza mereu cu informatii, stimuli si incitari pe individ, care insa nu influenteaza in mod egal pe toti indivizii, ci in mod diferential, conform unui principiu fundamental dupa care influentele (exterioare) actioneaza prin particularitatile individului, particularitati deci in parte determinate de programul genetic si in parte de influentele (pozitive, negative) exercitate de mediul fizic si social. Exprimat astfel: „nici o stimulare nu provoaca reactii directe, ci intre stimul si reactie la nivelul omului se interpune in mod obligatoriu personalitatea, purtatoarea programului genetic si al propriei sale istorii reprezentate prin experienta anterioara stocata, conservata, dar mereu reactivabila”.[6]

Stimularile care vin din mediul extern (intern) sunt si ele multiple, complexe, simultane sau succesive, astfel incat individul poate fi „impins” in mai multe directii convergente sau divergente.

Situatiile in care individul este expus unor stimulari incompatibile (motivatii) poarta numele de situatii conflictuale. In aceasta situatie conflictuala modul in care individul cantareste castigul imediat fata de pierderea pe termen lung devine o caracteristica a actiunilor sale, a comportamentului sau si-1 pune printre conformisti sau in randul deviantilor. Comportamentul atipic decizional devine tipic pentru infractor prin obisnuinta, incalcarea normei legale valabile pentru cultura sau subcultura, data fiind pentru el o tendinta majora.

Acest mod de a solutiona conflictele trebuie sa fie considerat ca un epilog, o actiune pregatita de mult, de factori ereditari si de cei ai mediului, epilog ce reflecta rasturnari sau grave alterari ale raportului care, in mod normal, exista intre individ si comunitatea in care traieste.

Fenomenele subiectiv-motivationale si actional-comportamentale se raporteaza la cauzalitate din cel putin trei puncte de vedere:

1. al conditiilor;

2. al lantului cauzal;

al rolului activ al efectului.

1. Cand se vorbeste despre conditii, trebuie amintit ca motivatia este rezultatul actiunii cauzelor externe, prin intermediul conditiilor interne, rezultat ce se exprima intr-o totalitate de mobiluri interne, cu functie dinamogena. Conditiile interne ale persoanei se cer intelese drept „ in compositium” de elemente si relatii de natura biologico-ereditara si psiho-socio-culturala. dobandite sub influenta factorilor de mediu, educatie si autoeducatie.

Din perspectiva socio-psihologica, conditiile interne ale unei microcolectivitati sunt formate si ele dintr-un sistem complex de elemente (persoane), variate ca individualitate si de relatii intre ele.

Relatiile dintre persoane pot sa fie total sau partial de colaborare si intr-ajutorare, total sau partial conflictuale, ceea ce arata cat de variate si variabile pot sa fie conditiile interne ale unei microcolectivitati. Tinand seama de relatia interior-exterior in rolul fundamental al conditiilor interne variate si dinamice de la un individ la altul, de la o colectivitate la alta, se intelege de ce persoane si colectivitati supuse unora si acelorasi influente exterioare, vor reactiona diferit la ele, functie de natura conditiilor interne.

2. Interpretarea lantului cauzal. Daca asupra unei persoane actioneaza o cauza externa, in functie de conditiile externe, ea va genera un anumit efect subiectiv - motivational si actionai - comportamental intern, care, la randul lui, din perspectiva lantului cauzal, poate deveni cauza, de aceasta data interna s.a.

Pot exista astfel fenomene subiectiv-motivationale si actional-comportamentale care-si au cauza in exterior, unele cu determinare preponderent interioara sau altele care sunt dublu si mixt determinate din interior si exterior.

In relatia cauzei externe-interne, tinand seama de relatia fundamentala de adaptare a fiintelor la mediu, de care depinde viata lor, determinismul exterior se impune fara a-1 neglija insa pe cel interior.

Functia activa a efectului se realizeaza prin faptul ca efectul poate deveni cauza, generand alte efecte sau efectul poate actiona asupra cauzei care 1-a generat, exercitand asupra ei o functie dinamizatoare. Atunci cand cauzele interne si externe actioneaza in directia realizarii mobilurilor interne ale persoanei sau colectivitatilor, acestea contribuie activ la orientarea efectelor in directia dinamizarii actiunii cauzelor, iar atunci cand cauzele actioneaza in sens opus in raport cu mobilurile interne acestea exercita prin efecte o actiune preventiva. Pe aceasta cale, motivatia, ca sistem de mobiluri interne, realizeaza o functie selectiva si activa asupra cauzelor.

In actul agresiv (infractional) gandirea subiectului intrevede modul in care vor actiona mijloacele alese pentru scopul urmarit. In masura in care aceste mijloace actioneaza ca urmare a vointei subiectului pentru obtinerea scopului dorit, nu mai apare straina de lantul cauzal insasi vointa subiectului, ca si intregul sau proces psihic din care a rezultat.

Scopul constituie elementul subiectiv schimbator, orientativ al actiunii si reflecta caracterul activ al constiintei fata de realitatea inconjuratoare. Scopul nu este o creatie arbitrara ci, prin continut, are un pronuntat caracter obiectiv, determinat de cauze externe.

Vinovatia exprima raportul dintre conduita individului si relatiile sociale ocrotite de lege. Vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie, cu buna-stiinta sau din greseala (culpa); fapta este savarsita cu intentie cand faptuitorul prevede rezultatul si urmareste producerea lui sau cand prevede rezultatul si desi nu-1 urmareste accepta posibilitatea producerii lui. in cazul faptei savarsite din culpa, faptuitorul prevede rezultatul faptei, dar considera ca acesta nu se va produce sau nu-1 prevede, desi putea sau trebuia sa-1 prevada.

Discernamantul este functia psihica de sinteza care se reflecta in capacitatea subiectului de a concepe planul unei actiuni, scopul acesteia, rezultatul ei, ca si ordinea etapelor actiunii si este conditionala, pe langa acest caracter de organizare motivata a faptei, de structura personalitatii individuale si, mai ales, de structura constiintei acestuia in momentul comiterii faptei.

Procesul psihic al ciclului volitiv este intotdeauna prezent si acelasi, in timp ce in cazul vinovatiei procesul psihic aferent nu se impune ca ceva obligatoriu, iar atunci cand exista, poate cuprinde modalitati diferite de manifestare, existand diferite forme de vinovatie si grade de intensitate ale acesteia, consecinte ale caracterului complex al realitatii externe si interne.

Expertiza medico-legala psihiatrica poate furniza criterii care sa ajute la aprecierea vinovatiei in legatura cu caracterul motivatiei si cu caracterul psihopatologic al acesteia, prin stabilirea legaturii intre trasaturile personalitatii subiectului si elementele constitutive ale actului antisocial comis.

Deci, motivatia mai poate fi definita ca acel factor intern (cauza interna) care impreuna cu alti factori interni determina manifestarile de conduita. De aici rezulta rolul de instrument de cunoastere pe care il are procesul motivational in sensul sau biologic, fiziologic, sociologic, dar si psihopatologic, permitandu-i sa faca distinctia necesara intre motivatie si scop (mobil), intre caracterul specific si nespecific al motivatiei, intre latura subiectiva si obiectiva.

In cazul comportamentului agresiv, stabilirea raportului de cauzalitate este posibila prin urmarirea relatiilor ce se stabilesc intre: personalitatea agresiva, natura prejudiciului (continutul actului infractional si gravitatea sa), circumstantele motivationale si declansatoare (de ordin psihologic si social negative) si valoarea atinsa.

Procesul cauzativ este complex in cele mai multe situatii, caracterul diferit al efectelor fiind legat de predominanta uneia sau alteia din principalele linii de determinare de natura motivatiei, de particularitatile conditiilor si circumstantelor.

In stabilirea raportului de cauzalitate, in psihogeneza comportamentului infractional se impune precizarea momentului actiunii, cauzei si timpul scurs pana la aparitia efectului. Pe de alta parte se are in vedere faptul ca fenomenele ce se succed nu au toate raporturile cauzale si conditionale obligatorii, chiar daca ele coincid in timp si spatiu.

In opozitie cu sistemul necesar al cauzalitatii, raporturile cauzale intamplatoare se manifesta in mod constant, particularitatile lor individuale nu au caracter de repetitie, sunt rare, exceptionale, ies din desfasurarea fireasca, din directiile fundamentale ale dezvoltarii lantului cauzalitatii. Aici intervin legile probabilitatii.

4. Determinari si implicatii de tip cauzal

in declansarea si finalizarea actiunii

Clasificarea principalelor tipuri de procese cauzale in:

1. Cauzalitatea directa, neconditionata cand intre motivatia individuala si efectele pe plan social si individual, cu caracter specific sau nespecific, nu exista conditii care sa poata influenta modificarea acestor efecte nici ca directionare, nici ca intensitate, efectul deviant fiind expresia directa a continutului delirant al gandirii patologice a personalitatii delirante;

2. Cauzalitatea directa, conditionata, in comportamentul antisocial in care, pe fondul trasaturilor personalitatii defectuale, o serie de conditii de ordin predispozant si de ordin favorizant impreuna cu motivatiile si particularitatile individuale sunt traduse in efectul specific si caracteristic acestor motivatii;

Cauzalitatea indirecta sau secundara in comportamentul antisocial in care, intre motivatia individuala nespecifica in raport cu continutul efectului si efect apare o veriga noua care nu constituie prin ea insasi o conditie in favorizarea efectului, ci schimba insusi continutul motivatiei initiale, care devine specifica. Interventia acestor factori noi are un caracter accidental, fortuit, imprima un caracter specific motivatiei.

Diferenta dintre delincventi si nedelincventi consta mai ales in comportament, in modul de a actiona si a reactiona in spatiul psihologic, in modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar mereu in acest spatiu.

Delincventul nu este deci un altfel de om, ci un om altfel educat, adica altfel conditionat, fara a tine seama de conditionalitatea lui care se prezinta ca o personalitate deformata, ceea ce ii permite comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

a) Una din cele mai frecvente particularitati psihice ale delincventului este instabilitatea emotiv-actionala. La omul normal reactiile emotiv-active sunt relativ stabile, in sensul ca aceste reactii sunt rezultante determinante in parte de ambianta si in parte de sistemul de valori etico-sociale. „Stabilitatea” omului normal se realizeaza prin durata reactiilor sale reglate voit si constient.

b) Orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptatii, de unde se reorienteaza intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a efectuat in conditii neprielnice, in mod nesatisfacator.

c) Cautarea satisfacerii materiale sau morale pentru infractiune. Actiunea infractionala, sub toate aspectele ei, aduce un anumit folos infractorului, il favorizeaza intr-o anumita masura pe linie materiala sau morala.

d) O alta caracteristica a comportamentului infractorului este duplicitatea lui.