|
|
|
TǍRILE ROMANE SI STATELE VECINE INTRE DIPLOMATIE SI CONFRUNTARE
Istoria politica a Tarilor Romane in secolele XIV-XV se desfasoara intr-un context international deosebit de complex. La scurta vreme dupa constituirea ca entitati politice independente, Tarile Romane se manifesta ca importante forte politice in spatiul sud-est european.
Evolutia lor spre o politica de sine statatoare s-a lovit permanent de tendintele hegemonice manifestate de regatele crestine vecine, Ungaria si Polonia care incercau sa-si impuna suzeranitatea asupra lor. Cel mai mare pericol venea insa din partea otomanilor, dupa ce acestia ocupasera cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, atingand linia Dunarii.
Domnii romani au respins incercarile Ungariei sau ale Poloniei de limitare a autoritatii lor si de subordonare politica. In schimb au raspuns solicitarilor Papei sau a puterilor crestine de participare la politica de cruciada din secolele XIV-XV. Acest fapt se impunea intrucat pericolul otoman devenise cel mai amenintator pentru lumea crestina si evident, pentru Tarile Romane.
Faptul ca Tarile Romane si-au mentinut fiinta statala, fara a fi transformate in pasalacuri cum s-a intamplat cu multe dintre statele vecine lor, se datoreaza imbinarii, in functie de imprejurari, a spiritului politico-diplomatic cu cel militar.
In secolul al XVI-lea Tarile Romane au fost si in acest secol angrenate in disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic si Polonia. La inceputul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai mare forta militara din Europa, atingand apogeul in vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566).
Prezenta austriecilor in vecinatatea Tarilor Romane determina apropierea acestora de Monarhia Habsburgica, cea mai importanta putere antiotomana din regiune.
Pe de alta parte Tarile Romane se mentin in continuare in sfera intereselor economice ale Portii, suzeranitatea otomana devenind tot mai evidenta. Conflictele turco-habsburgice vor aduce Tarile Romane in planul politicii europene in amurgul cruciadei tarzii.
Criza Imperiului Otoman, acutizata in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a rasfrant si asupra Tarilor Romane, conducand la agravarea dominatiei otomane. Aceasta situatie a determinat o sporire fara precedent a obligatiilor traditionale ale Tarilor Romane fata de Poarta: haraciul si peschesurile.
CONCLUZII:
Tarile Romane au constituit in secolele XIV-XV un factor insemnat in istoria politica a Europei Centrale si de Sud-Est. Efortul militar al Tarii Romanesti, Moldovei si Transilvaniei a constituit un obstacol in calea expansiunii otomane.
Faptele de arme ale marilor nostri voievozi au transformat Tarile Romane in cel mai puternic bastion al rezistentei europene in calea cuceririi otomane. Astfel, Mircea cel Batran, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara si Vlad Tepes au intrat in constiinta europeana ca aparatori curajosi ai lumii crestine. Imbinand in mod stralucit diplomatia cu forta armelor, Stefan cel Mare a reusit sa anihileze politica puterilor vremii si sa impuna independenta Moldovei. Pentru faptele sale a fost remarcat si elogiat de principii crestini.
Incontestabil, una dintre marile personalitati ale neamului romanesc, Mihai Viteazul a intrat in istorie ca primul unificator de tara. Demonstrand atasamentul sau pentru ideea de aparare a civilizatiei europene, el a continuat astfel o traditie a predecesorilor sai. In acest sens, nu numai ca s-a integrat Ligii Crestine, dar s-a ridicat cu hotarare pentru apararea independentei tarii sale. El a devenit simbolul unitatii romanesti.
