|
|
|
Intre doua limite cronologice, 1680-1780, se impune o noua realitate, greu de definit: Europa Secolului Luminilor. Aceasta delimitare aparent stricta are un scop in primul rand pedagogic. Europa Luminilor incepe sa se dezvolte cand Europa clasica dispare, iar gandirea Luminilor este pe cale sa se stinga sau sa se transforme catre sfarsitul secolului al XVIII-lea. Precizam ca ea subzista in cadrul revolutiei industriale de care este in buna masura responsabila. La nivelul epidermic, la nivelul structurilor care se fac si se desfac si care dau numele Renastere, Lumini, Baroc, etc., periodizarea este posibila, dar istoria se organizeaza si in functie de timpii tari. Din multe puncte de vedere, spre exemplu, civilizatia stiintifica a secolului al XX-lea se va sprijini si pe "aventura" spirituala din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea; in jurul formulelor lui Galilei si Descartes, al primatului matematic in domeniul cunoasterii s-a realizat ordonarea structurilor inteligibile ale universului.
La intrebarea Was ist Auflärung? Kant raspundea: "Iluminismul este iesirea omului din starea de minorat de care el insusi s-a facut vinovat. Minoratul inseamna neputinta de a se servi de propriul sau intelect fara a fi condus de altcineva.sa ai curajul in folosirea propriului tau intelect! este deci deviza iluminismului". Ce reprezinta realitatile secolului al XVIII-lea? Pierre Chaunu in lucrarea Civilizatia Europei Luminilor[1] ocolea cu buna stiinta un raspuns ferm si propunea o modificare a unghiului din care ar trebui sa privim si sa intelegem aceasta realitate. O civilizatie a Luminilor, care inserata in durata lunga trebuie gandita din doua perspective: cea a ideilor si cea a omului in raport cu spatiul, cu Dumnezeu si cu puterea constituita.
Spatiul in Secolul Luminilor se organizeaza cu incepere din deceniul '80 al secolului al XVII-lea. Europa clasica era o Europa mica blocata la sud-est de imperiul otoman si izolata de Marea Neagra prin Hanatul Crimeii. In anii '80 se va realiza trecerea de la ideea unei Europe mici la cea a Europei mari. Raportarea se face la Europa mediteraneana din timpul Renasterii si la Europa clasica. Constiinta acestei dilatari a spatiului se exprima, in mod paradoxal, prin cosmopolitismul Secolului Luminilor dar si prin o uitare a restului lumii. Aceasta uitare a celorlalte culturi va avea drept consecinta perceperea unei cetati a oamenilor ce se confunda cu marea Europa. Marchizul Caraccioli publica la Paris in 1777 lucrarea Parisul model al natiunilor straine sau Europa franceza in care afirma: "italieni, englezi, portughezi, suedezi, germani, spanioli, polonezi sunteti cu totii fratii mei si prietenii mei". Din acest text strabate ideea unei singure Europe ca unitate culturala. Superioritatea acestei lumi este marcata si de autorii Enciclopediei franceze : "Faptul ca Europa este cea mai mica dintre cele patru parti ale lumii prin intinderea teritoriului sau nu are importanta de vreme ce ea este cea mai insemnata dintre toate prin comertul, navigatia, bogatia sa, prin gandirea si harnicia locuitorilor sai, prin cunoasterea artelor, stiintelor si a meseriilor.". In exteriorul acestei lumi totul era reprezentat ca impietrit si barbar. Europa perceputa ca o totalitate, ca un bloc omogen devine in timpul Luminilor spatiu de calatorie si astfel de educare. Voltaire merge in Anglia, in Tarile de Jos, Germania si Elvetia. Diderot ajunge pana la curtea Ecaterinei a IIa a Rusiei, iar Montesquieu viziteaza Viena, Italia, Germania si Olanda.
Secolul Luminilor nu va fi un secol al rasturnarilor politice, prioritatea o are spatiul. In 1713 Europa a fost "remaniata" politic si astfel par sa se constituie doua Europe despartite pe axa Hamburg-Triest. In partea vestica statul se va delimita precis si se va mentine in aceste limite, iar la est frontierele politice vor fi inca multa vreme nesigure, iar statul slab. Ganditorii Luminilor au preferinte pentru diferitele tipuri de guvernare. Spinoza are o pozitie neta: democratia sau guvernarea exercitata de catre popor ar fi regimul cel mai simplu, cel mai natural, cel intemeiat pe adevarata ratiune. Locke este convins ca cetateanul nu datoreaza supunere puterii decat daca aceasta actioneaza in conformitate cu legile permanente si nu in conformitate cu hotarari improvizate. Forma ideala de guvernare pentru Voltaire era monarhia animata de personalitati patrunse de idealurile timpului lor. Montesquieu propunea pentru Europa doua modele, cel englez, greu de exportat si de adaptat, si modelul unei monarhii administrative asigurata de intarirea corpurilor intermediare.
Conceptia asupra istoriei proprie secolului Luminilor trebuie explicata si prin raportare la largirea campului cunoasterii. Totul porneste de la siguranta cu care se afirma ca omul poate sa descopere si sa explice legile naturii pe care Dumnezeu le-a instituit. Descoperind legile omul poate crea stiintele, care ii dau puterea de a stapani lumea. Stiinta include in acceptiunea savantilor Luminilor mai multe domenii, mai presus de toate este matematica, idealul acestui timp fiind acela de a pune universul in ecuatie. Locul pe care il ocupa predarea stiintelor exacte in sistemul de invatamant in Franta acestui timp poate fi un exemplu graitor pentru afirmatia anterioara. La 1700, iezuitii predau in 5 provincii ale Frantei fizica in 80 din cele 88 de colegii, iar in 1761, in 85 de colegii din cele 90. Opera iezuitilor nu este singulara, societatile savante se implica in promovarea noilor teorii stiintifice. In intreaga Europa circula reviste stiintifice specializate; spre exemplu Philosophical Transactions publicat la Londra in 1665 va fi repede tradus la Amsterdam in latina, iar la Academia de Stiinte din Paris in limba franceza.
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea geografia cartii s-a modificat profund. Vechile centre, nordul Italiei, Tarile de Jos, Axa Renana ( cu Lyon, Anvers, Venetia, Basel) decad si noi linii de forta ale inteligentei si economiei se vor contura. Germania lui Gutemberg isi reia locul, capitalele din Nordul si Estul profund al Europei isi marcheaza pozitiile pe hartile cartii. In plus, cartea circula mult mai lesne decat in Evul Mediu pentru ca inceteaza de a mai fi doar un obiect pretios si rar, ea va capata aspectul robust si simplu al unui obiect de uz curent accesibil si paturilor intermediare. Aparitia tiparnitelor de cabinet face posibil ca posesorii lor, chiar daca nu dispun de cunostinte speciale de tiparire sa poata tipari cataloage si carti in numar mic de exemplare pe care apoi sa le faca sa circule in cercul ingust al unui public luminat. Circulatia de carte se imbogateste si exemplul cel mai bun este cel al colectiei "Biblioteque bleue". Cartile aparute in aceasta colectie sunt carti ieftine, imprimate in mare cantitate si vandute prin intermediul colportajului. Desi poarta un nume frantuzesc, fenomenul nu este specific francez, ceva asemanator se petrece si in Anglia si in Spania in acest veac. Publicul caruia I se adreseaza colectia este marele public, iar subiectele cartilor sunt: literatura de divertisment, cunostintele utile si exercitiile de devotiune religioasa. Alegerea textelor care se publica in aceasta colectie nu se face la intamplare, sunt selectate cele care lasa impresia ca vor fi cumparate de un public larg. Ca strategii editoriale trebuie mentionate: reducerea textului, simplificarea si modernizarea formulelor vechi.
In aceasta diversificare in campul cunoasterii trebuie mentionat si raporturile pe care individul acestui secol il are cu Divinitatea si cu biserica. La sfarsitul veacului al XVIII-lea Europa ramane in profunzime crestina, dar raporturile cu Biserica se schimba. Crestinatatea este un moment istoric al timpului Bisericii, un timp care va lua sfarsit in secolul al XVIII-lea si putini vor fi constienti de asta. Cartile religioase ocupa in continuare locul cel mai important intre tiparituri, dar practicile traditionale au regresat de la 90% la 10-15% manifestandu-se doar in micul conformism al ceremoniilor legate de nastere, de casatorie si de moarte. Filosofii Luminilor vor contesta Biserica si practicile promovate de slujitorii ei, dar nu vor inceta nici o clipa sa creada in Dumnezeu.
In acest timp in care stiintele devin independente, literatura se constituie intr-un domeniu autonom si istoria isi va cere si ea dreptul la o desfasurare autonoma. Scrierea istoriei in aceasta perioada se va face prin imbinarea elementelor metodologice traditionale cu cele noi. Istoria rationalista continua de a fi pragmatica, dar pragmatismul va fi inteles de o maniera diferita. Machiavelli si Guicciardini scriau istorie in profitul principelui si a statului, istoricii rationalisti vor scrie istoria in lumina principiilor burgheze, daca principele le adopta va fi cu atat mai benefic, pentru ca va deveni un principe luminat ce va guverna in interesul comunitatii.
Istoria scrisa in veacul al XVIII-lea nu mai este numai istoria unui regat sau unui stat, ci o istorie a civilizatiei cu accente pe structurile economice, pe viata sociala si pe dezvoltarea intelectuala. Acest interes pentru istoria civilizatiilor se manifesta impreuna cu un interes deosebit pentru spatiile extra-europene. Istoricul isi propune in acest cadru sa cerceteze cauzele profunde, rationale, ceea ce inseamna intrarea in "jocul" faptic nu a unui individ ci a masei umane. Voltaire considera ca o cauza importanta a confruntarilor militare din Evul Mediu rivalitatea intre Biserica si Imparat. Preocuparea pentru individual se manifesta totusi cu intensitate. Acelasi Voltaire numeste secolele din istoria omenirii, intr-o incercare de realizare a unei cronologii, cu numele personalitatilor ilustre. Cei ce scriu istorie accentueaza pe analizele critice, dar in acelasi timp sunt foarte atenti la naratiune producand o istorie cu puternice accente dramatice. Nu este insa o istorie a pitorescului, ci este o istorie care trebuie sa satisfaca inteligenta. Abordarea stiintifica a fenomenului istoric ar putea duce cu gandul la o ruptura totala cu teologia, ceea ce nu se va produce. Si in Secolul Luminilor se va mai scrie in acest spirit. Doua tendinte trebuie consemnate pentru a caracteriza metodologic aceasta scriere: explicarea istoriei civilizatiilor ca produs al mediului natural si explicarea rationalista a faptelor in care se va merge mult prea departe ajungandu-se ca istoria sa fie considerata o stiinta ce evolueaza dupa aceleasi reguli ca toate stiintele exacte.
Iluminismul defineste spiritul inventiv, cercetarea stiintifica, miscarea enciclopedista, conceptia optimista despre lume, credinta in progres, inlocuirea obiceiului si traditiei prin ratiune si credinta in perfectibilitatea omului. Doctrina religioasa vorbea despre pacatul originar, Gibbon si Winckelmann credeau in paradisul intelectual si artistic al Greciei si Romei antice scriind despre declinul lor. Cea mai mare cucerire a secolului al XVIII-lea este credinta in progres. Progresul material era un lucru observabil, natura continea tainele pe care omul trebuia sa le cunoasca, ratiunea putea sa dezvaluie aceste taine si astfel omul putea sa stapaneasca mediul daca isi folosea la maximum capacitatea intelectuala.
Istoria este scrisa in epoca Luminilor in doua maniere aparent divergente: pe de o parte, o abordare erudita in care se procedeaza la acumularea de fapte si limiteaza la descriere pretinzandu-se astfel aflarea adevarului, iar pe de alta parte, o abordare teoretica, filosofica, ce isi propune reinterpretarea trecutului aflandu-se cauzele, determinandu-se consecintele, fara a intra in detalii, pentru ca adevarul cautat era considerat de ordin general si nu factual.
