1867 ─ 1914: Ardealul in perioada dintre compromisul maghiaro-austriac si primul razboi mondial

1867 ─ 1914: Ardealul in perioada dintre compromisul maghiaro-austriac si primul razboi mondial

Dupa 1867 principiul de baza al politicii maghiare a fost liberalismul, care a asezat libertatea si drepturile individului inaintea puterii absolute a domnitorului sau a statului si se straduia sa realizeze egalitatea in drepturi a popoarelor in locul intereselor natiunii.

Situatia ecomica a romanilor din estul Ungariei si din Ardeal

Pe baza acestei conceptii liberale, guvernele maghiare i-au ajutat eficient, sub aspect economic, pe romani.

Intinsele paduri din jurul Nasaudului au fost declarate in 1861 de guvernul de la Viena proprietate austriaca de stat (si predate romanilor). Guvernul ungar deci ar fi putut, dupa 1867, sa considere aceste paduri proprietatea statului maghiar. La cererea romanilor locali insa, in 1872, a renuntat la ele, predandu-le comunitatii romanesti de la Nasaud. Prin ele se putea ridica acolo un liceu romanesc (frecventat si de George Cosbuc si Liviu Rebreanu, doua personalitati de seama ale literaturii romane).

Patura de meseriasi si comercianti romani a epocii a cunoscut o prosperitate nemaiintalnita pana atunci; din fii lor recrutandu-se apoi noua burghezie si intelectualitate romaneasca.

In 1872 a luat fiinta Banca Albina, urmata in urmatorii 20 de ani de infiintarea altor 50 de banci romanesti. Principalul scop al acestora a fost sa-i ajute pe taranii romani in cumpararea pamanturilor, dar au ajutat si organizatiile iredentiste romanesti (Astra, mai tarziu Liga Culturala Romaneasca). In cumpararea mosiilor romanesti au primit ajutor eficient de la Banca Centrala Austro-Ungara, si de la mai multe banci de la Budapesta, care au oferit imprumuturi de un volum considerabil bancilor romanesti, in conditii avantajoase. Suma imprumutata de cate o banca atingea de multe ori dublul capitalului total al bancii respective (Bíró 1989, 39 - 40). Fara acest ajutor bancile romanesti ar fi scos la cale cu greu. Dupa Ion Slavici in Ardeal in perioada 1850 – 1900 s-a inzecit marimea pamantului posedat de romani!

Statul ungar a ajutat taranimea, fara deosebire de nationalitate. Au fost transmise metode moderne de cultivare a pamantului, in zonele locuite de nationalitati, in limba majoritatii; indivizi, comune si cooperative au primit mostre gratuite de animale si plante. Numarul celor mai saraci dintre toti lucratorii ─ zilierii ─ arata, cat nu s-au interesat guvernele maghiare de intarirea economica a elementului maghiar: in 1900 in Ungaria 25.5% a populatiei a fost zilier, in Ardeal, in zonele locuite de romani numai 19.7% ─ si in Secuime a atins cea mai inalta valoare: 30.7% (Bíró 1989, 29).

Situatia economica a romanilor in Principate

In aceeasi perioada in principatele romane situatia taranimii a fost extrem de grea.

“Desi productia agricola crescuse mult in ultimele decenii (intre 1886 si 1906 cu 100%) si desi preturile produselor sporisera considerabil, totusi taranimea se afla intr-o situatie grea, avind un standard de viata foarte coborit. Pricina de capetenie era lipsa de pamant, repartitia defectuoasa a proprietatii: in timp ce 4.171 de proprietati mari insumau 3,787.192 hectare, 1,015.302 tarani stapineau numai 3,319.695 hectare, acestora din urma revenindu-le asadar circa trei hectare de cap. Celelalte proprietati agrare (intre 10 – 100 ha) totalizau 816.414 hectare. Era, prin urmare, o izbitoare disproportie: peste un milion de tarani stapineau mai putin pamint decit citeva mii de proprietari mari (Giurescu 1975, 648).

Un lider bisericesc din Sibiu a declarat in 1911:

“Situatia taranului roman din Ungaria este incomparabil mai buna, decat a taranului din Romania. La aceasta situatie contribuie in mare parte starea noastra culturala, care nici nu se poate compara cu cea a taranilor din Romania. La noi aproape fiecare taran stie sa scrie, sa citeasca si traieste in conditii de igiena destul de bune” (Unirea, Blaj, 22 august 1911; citeaza Bíró, 1989, 34).

Dintr-un cantec popular (Gura satului – foaie hazlie, - X, 1870, nr. 39; citeaza Gramada, 1974, 159):

Decit sluga la ciocoi, Decit sluga la boiar

Mai bine cioban la oi, Mai bine rob in Ardeal.

Relatiile grele existente in principatele romane n-au prea fost mult schimbate de cele cateva impartiri de pamant: intre 1878 si 1881 au fost impartite la 48.342 de tarani 229.063 de hectare pamant si au fost vandute pamanturi si din fondul funciar de stat, dar si din acestea au primit doar putini tarani.

“Se adauga apoi sistemul nenorocit al arendarilor, foarte multi dintre latifundiari nelucrandu-si direct pamantul, ci dandu-l pe mana arendasilor, in buna parte straini, care aveau interesul sa scoata cit mai mult de pe mosii. De aici, o expoloatare neomenoasa a taranilor, socotindu-li-se ziua de munca la un pret redus, luindu-li-se, in schimb, dobinzi camataresti la avansurile pentru hrana, sporindu-li-se dijma (pina la una din doua) si nu arareori, facindu-li-se masuratori nedrepte. Administratia locala, cointeresata, era de partea arendasilor” (Giurescu, 1975, 648).

Aproximativ 70% a marii proprietati funciare romanesti a ajuns astfel pe mana unor arendasi paraziti, in locul mosierului, care n-a vrut sa se ocupe de gospodarie. Pentru cea mai cruda exploatare s-a facut vinovat trustul Fischer. Pentru un hectar de pamant se plateau mosierului 20 de lei, iar de la tarani, care lucrau efectiv pamantul, se lua arenda de 50 – 70 de lei!

“Taranii nostri se afla intr-o stare de foame permanenta, stare care rezulta din situatia noastra agrara. In partea de nord al Moldovei 88% a taranilor n-au un sfarc de animal de casa si nu poate da copiilor sai o lingura de lapte, din care, din cauza subalimentatiei, 40 – 50% mor pana la varsta de 5 ani (Tribuna poporului, Arad, 11 martie 1907; articolul profesorului universitar iesean C. Stere).

Ultima concluzie a profesorului Stere:

.”populatia agricola a regatului roman liber se afla intr-o situatie mult mai mizera, decat fratii sai subjugati din Ungaria, Bucovina, si chiar Basarabia” (citeaza Bíró 1989, 31).

Aceasta stare de extrema exploatare a dus la mai multe actiuni de protest din partea taranilor, si in 1907, o rascoala taraneasca a izbucnit in Moldova (in satul Flamanzi), care s-a raspandit repede in toata tara. La ordinul guvernului, armata a zdrobit rascoala cu arme, omorand 11.000 de tarani.^[1][6]

Politica nationala a guvernelor maghiare intre 1867 si 1914.

Compromisul politic incheiat cu Austria in 1867 a atras dupa sine intentia maghiarilor de a trai in pace si cu nationalitatile. Din aceasta cauza a votat parlementul maghiar, la propunerea lui Deák Ferenc, legea XLIV. din 1868 “in problema egalitatii in drepturi a nationalitatilor.” Aceasta lege a continut dispozitii in 29 articole in legatura cu folosirea limbii nationalitatilor. A continut garantii juridice si a pornit de la preceptul drepturilor colective. Limba oficiala a statului a fost cea maghiara, dar toate legile trebuiau traduse in limba nationalitatilor. Functionarii administratiei de stat au trebuit sa foloseasca in contactul lor oficial, in propriul lor domeniu de activitate, fata de persoane particulare sau institutii (comune, societati, etc.) “in masura posibilitatilor limba acestora.” Folosirea limbii proprii a fost asigurata si in fata instantelor judecatoresti. Conform articolului 20, comunele decid ele insele limba proceselor verbale si a administratiei lor, iar articolul 21. a dispus ca “functionarii comunali sunt obligati sa foloseasca, in contactul lor cu localnicii, limba acestora.” A fost libera infiintarea de scoli, iar la ocuparea posturilor singurul criteriu a fost capacitatea profesionala personala. Guvernul s-a straduit, ca si romanii sa ajunga in pozitii inalte; ca rezultat al acestei stradanii, au ajuns romani de ex. si in Curtea Suprema (de Casatie).

Libertatea cuvantului si a intrunirii a fost nelimitata, a fost desfiintata cenzura, in procesele de presa au decis jurii compusi din cetateni independenti. In judetele cu majoritate romaneasca au fost scrise romaneste si procesele verbale ale adunarilor judetene generale, viata comunala decurgand de asemenea in romaneste (Bíró 1989, 86 - 91).

Romanii din Ungaria au avut tipografii si edituri proprii, care au scos un mare numar de lucrari politice, literare si stiintifice de specialitate. Ziarele isi dadeau liber parerea in problemele politice care ii priveau si desi in cateva cazuri, iesite din comun, au fost intentate procese de presa, presa romaneasca a beneficiat de o libertate incredibila. In acelasi timp, cele mai multe sute de mii de maghiari din regatul roman n-au beneficiat de nici un ziar maghiar, neaprobandu-li-se acest lucru! (Raffay 1989, 176).

Legea nationalitatilor din 1868, in care au fost delimitate precis si pentru prima data in Europa drepturile nationalitatilor, a atras si atentia opiniei politice din Europa Occidentala, subliniindu-i-se caracterul democratic si liberal (de pilda, dupa parerea francezului Eisenman da dovada “de un spirit de marinimie” si “este foarte liberal” [très liberale] (Bíró 1989, 70).

Dupa 1920 toti autorii romani de specialitate au afirmat, ca legea nationalitatilor n-a fost respectata, ceea ce nu este adevarat. A fost o greseala a legii, ca lipseau din ea masurile de sanctionare si retorsiune in cazul incalcarii ei. Acesta, dupa parerea lui Bíró, ”se poate explica prin curentul de idei al liberalismului general” (1989, 70). Altfel, respectarea legii depindea si de faptul, ca unii functionari cat respectau de mult legea si ce raporturi intretineau cu nationalitatile. Acestea din urma in schimb depindeau tocmai de comportamentul nationalitatilor. Insisi romanii au refuzat legea, reducand astfel puternic valoarea si valabilitatea ei (Gratz Gusztáv [1934], 1995 I, 87).

In ciuda tuturor acestora, in intreaga perioada a domnit spiritul legii nationalitatilor si a aparat ─ Ungaria a fost un stat al dreptului ─ nationalitatile. Romanii ardeleni si din estul Ungariei s-au intarit sub aspect economic intr-o masura de necrezut: pornind de la inceputuri rudimentare, au putut crea o retea scolara romaneasca, isi puteau folosi limba in public. In judete cu majoritate romaneasca populatia vorbea tot timpul romaneste cu conducatorii locali, care erau in cele mai multe cazuri ei insisi romani, dar chiar si in cazul cand erau maghiari.

Invatamantul

Statul ungar a asigurat prin lege organizarea scolilor confesionale. Pe baza legii XXXVIII. din 1868, comunele bisericesti romanesti au infiintat in cativa ani 2.000 de scoli primare romanesti cu limba de predare numai romaneasca. Legea a pus doar urmatoarele conditii: intr-o sala pot fi invatati cel mult 60 de copii, invatatorii trebuie sa aiba si scriptic o pregatire, etc. Biserica ortodoxa n-a avut insa atata putere materiala sa fi putut indeplini aceste conditii, de aceea statul ungar ar fi putut practic desfiinta intregul invatamant primar romanesc, din cauza nerespectarii legii. Dar guvernul ungar a dorit sa dezvolte invatamantul primar romanesc. In jurul anului 1910 procentajul scolilor care nu indeplineau cerintele legii era inca tot de 30%. In Ungaria in 1869 au fost 2.569, in 1914 2.901 scoli romanesti (Bíró 1989, 158). In 1913-14 in Ungaria 1.149 de locuitori romani au avut o scoala publica cu limba de predare romaneasca (mult mai mult, decat in regatul roman, unde 1.582 de locuitori au beneficiat de o scoala). Legea de la 1868 a asigurat dreptul parintilor de alegere libera a scolii si acest principiu a fost respectat tot timpul. 75% a copiilor romani au frecventat scoli cu limba de predare romaneasca, parintii celorlalti alegand o scoala maghiara sau germana. Profitand de dreptul alegerii libere a scolii, mii de copii maghiari au fost inscrisi in scoli cu limba de predare romaneasca si guvernele maghiare n-au luat nici-o masura impotriva acestei situatii (Bíró 1989, 163).

In 1879 a aparut o lege despre predarea limbii maghiare ca disciplina in scolile populare elementare. Posibilitatile acesteia au fost mult limitate de lipsa invatatorilor romani care cunosteau limba maghiara. In 1880 dintre cei aproximativ 2.300 de invatatori romani, 1.500 n-au stiut deloc ungureste si numai cca doua sute stiau atat de bine, incat puteau preda maghiara, ca disciplina. Statul ungar a organizat cursuri de invatare a limbii maghiare, care au avut ca efect imbunatatirea acestei situatii, dar cei care n-au stiut ungureste ─ si astfel de invatatori au mai existat si in 1914 ─ n-au suferit de nici-o masura de sanctionare, puteau preda in continuare si in scolile lor nu s-a predat limba maghiara. Procesul de invatamant desigur a avut loc romaneste si acolo, unde maghiara a fost predata ca disciplina.

In regatul roman nici n-a fost vorba de o asemenea toleranta: In anii 1880 parlamentul de la Bucuresti a votat legea invatamantului public. Legea a pornit de la principiul, ca activitatea de control al statului asupra scolilor se indreapta nu numai asupra unei supravegheri politienesti, ci si asupra sustinerii traditiilor nationale. Nu poate fi tolerata situatia in care exista locuitori, care “nici macar nu cunosc limba patriei lor” (Raport asupra proiectului de organizatiune a invatamantului public; Barna, citat de Bíró 1989, 173). In scolile publice, indiferent de limba materna a elevilor, n-a fost tolerata alta limba, decat romana.

Pentru a reveni la Ungaria dintre 1867 – 1914, o mare problema a fost salariul invatatorilor. Acesta a fost mai mic, decat a unui om de serviciu de la banca si adesea nici n-au primit intreaga suma. In 1907 a intrat in vigoare legea lui Apponyi, care a avut ca scop principal remedierea acestei situatii. Legea i-a considerat pe invatatorii scolilor confesionale angajati publici si a asigurat salariul lor prin intermediul administratiei locale. In 1910 in cel putin jumatatea scolilor romanesti, consistoriul bisericesc, sustinatorul scolii, n-a putut asigura salariul de invatator prescris. Majoritatea celorlalti a cerut ajutor de stat. Toate scolile primare romanesti au beneficiat in 1915 de cca doua milioane coroane ajutor de stat (Bíró 1989, 169).

Conform propagandei nationaliste romane, prin acest ajutor statul ungar “s-a amestecat in treburile interne ale scolilor romanesti,” ─ ceea ce nu este adevarat. Dascalii si popii au insuflat copiilor un puternic spirit national romanesc. Colectia de cantece romanesti patriotice era in mainile fiecaruia: Desteapta-te, romane; Hora Unirii; Patria romaneasca, etc. Toate acestea erau puternic sprijinite de regatul roman. Cantecele au ovationat “unirea romaneasca, pe care o dorim cu totii”; cu ocazia predarii limbii si istoriei romane invatatorii au sadit in sufletul copiilor respectarea amintirii lui Avram Iancu si a lui Horia, care au fost “vitejii conducatori ai nobilului neam romanesc”, luptatori impotriva “ungurilor barbari”. Toate acestea au fost acceptate de guvernele maghiare in numele liberalismului (Bíró 1989, 175).

Situatia n-a fost alta nici in scolile medii. Scolile romanesti au fost absolut autonome in privinta conducerii interne, a limbii de predare, a stabilirii planului de invatamant, a alegerii profesorilor si a manualelor. N-a impiedicat nimic afirmarea unui spirit national romanesc (Bíró, 1989, 212).

A fost deci complet neintemeiata propaganda dusa in Europa Occidentala in legatura cu “maghiarizarea fortata” care are loc in Ardeal.

Un manual aparut in 1995 afirma ca (dupa recunoasterea independentei Romaniei [1881] “guvernul de la Budapesta a intensificat prigoana impotriva populatiei romane, de maghiarizare a acesteia” (Cristescu 1995, 78) ─ fara a da exemple. In schimb, despre Basarabia are ce scrie si da concret exemple in ce a constat rusificarea: n-a fost aprobata infiintarea scolilor romanesti, a fost stimulata emigrarea romanilor si in aceasta parte de tara “au fost colonizati multi rusi, ruteni, bulgari si germani” (Cristescu, 1995, 79-80).

Situatie romanilor din tarile invecinate

In Rusia, in regiunea Basarabia a acesteia, au trait cca un milion de romani in aceasta epoca (70% a populatiei).

“ in 1867 limba moldoveneasca fu scoasa din toate scolile publice din Basarabia. De atunci incoace toate scolile, fie ca erau intretinute de cler, de zemstve sau de stat, erau scoli rusesti, cu limba ruseasca, cu tendinte rusesti si cu duhul rusesc” (Nistor [1923] 1991, 253).

In Serbia au trait un sfert de milion de romani. Nu li s-a permis sa-si foloseasca in public limba, nici macar in biserica, unde era obligatorie limba sarbeasca. Numele popilor romani, a elevilor si a functionarilor au fost sarbizate, ele primind un aspect fonetic sarbesc (Bíró 1989, 100).

Situatia nationalitatilor in principatele romane

In bisericile si scolile celor aproximativ 50 de mii de ceangai catolici din Moldova slujba si predatul in scoli a avut loc numai in limba romana. Autoritatile au confiscat orice text religios in limba maghiara, daca gaseau cate unul la vreun preot. Preotilor li s-a interzis sa vorbeasca ungureste cu credinciosii, cei mai multi preoti insa nici nu stiau ungureste. Numele de persoane au fost romanizate, si s-a permis numai folosirea in limba romana a numelor de locuri.

Succesul stradaniei de dominatie romaneasca exclusiva in Ardeal

In mare parte cu concursul emigrantilor ardeleni, in 1890 a fost infiintata la Bucuresti Liga Unitatii Culturale a Tuturor Romanilor. Ei au dus o vehementa propaganda anti-ungureasca si in presa vesteuropeana. Liga Culturala a initiat o politica de diversiune fata de Monarhia Austro-Ungara, care mai apoi a devenit politica oficiala a tuturor partidelor politice romanesti, indiferent de coloritul lor ideologic. Aceasta politica “de unificare a natiunii” a fost in continuare politica oficiala si a guvernelor romanesti pana la primul razboi mondial.

Numele de localitati din Ardeal au fost folosite dupa 1867 in limba proprie a fiecarei natiuni, atat in viata particulara cat si in contactul lor cu autoritatile. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea insa trebuia reglementata aceasta problema, fiindca existau multe localitati cu nume identic ─ ca de exemplu Sacel, Saliste in romana, Szentmihály, Szentmiklós etc. in maghiara ─care produceau multe neintelegeri, mai ales la posta. Camera deputatilor din parlamentul de la Budapesta a adoptat in 1898 o lege, prin care s-a stipulat ca fiecare sat poate avea numai o singura denumire oficiala. Acest nume a fost stabilit de ministrul de interne, dar legea a mai stipulat si faptul ca ministrul isi poate exercita acest drept “numai ascultand parerea comunelor in cauza si a adunarii magistraturii acestora” “cu posibila luare in considerare a dorintei comunelor interesate” (Bíró 1989, 97). Alaturi de numele oficial astfel stabilit insa, conform articolului 5. al legii, “denumirea diferita de aceasta se poate scrie in paranteza.”

Limba romana s-a folosit in public si pe scara larga in Ungaria si daca au existat abateri, de pilda din partea unui casier de la caile ferate etc., ele au fost persecutate din oficiu si pedepsite ca o contraventie.

Activitatea presei romanesti

Libertatea presei a fost foarte larga. Presa romaneasca a propagat liber asa-zisul boicot rasial romanesc. Acesta consta in faptul, ca ziarele atacau pe toti cei care intretineau legaturi de prietenie cu ungurii sau aratau o oarecare intelegere fata de maghiari. Saptamanalul Libertatea din Orastie, scos in 1902, in primul sau numar (articolul editorial intitulat Terorisare din 1 ianuarie 1902) scrie: “Libertatea considera ca cea mai importanta parte a menirii sale, sa faca poporul nostru terorizator” (Bíró 1989, 259).

Tribuna scria despre romanii de omenie:

“[sa] nu dam paine, daca sunt flamanzi, nu dam apa, cand sunt insetati, ne inchidem usile inaintea lor, cand cer gazduire.” Acestea sunt cuvinte tari, dar in practica nu s-au multumit cu atata: cel care la alegeri a votat un candidat de deputat cu programul guvernului “casa lui a fost incendiata peste noapte de ´faptasi necunoscuti´, animalele lui au fost furate, el insasi a fost batut pana la sange” (Libertatea, Orastie, 1905, 50; citat de Bíró 1989, 159).

Guvernul ungar a tolerat si aceste fapte.