|
|
|
Politica sociala in lume - Numarul, repartizarea teritoriala si structura demografica a populatiei
Orice studiu demografic sistematic incepe cu determinarea numarului sau marimii populatiei. Acest numar poate fi stabilit la un recensamant, poate fi estimat prin calcule sau determinat la mijlocul unui interval de timp. Cu privire la numarul populatiei se folosesc urmatoarele categorii:
1.Numarul inregistrat al populatiei este numarul determinat cu prilejul recensamantului populatiei sau a altor operatii statistice similare, reprezentand populatia la momentul critic al inregistrarii, ca numar fizic.Acest numar este primordial in demografie.
2.Numarul calculat al populatiei este numarul acesteia determinat pentru o data sau o perioada oarecare, pentru care exista informatii, prin diferite metode de calcul. Determinarea unui asemenea numar se poate face pentru trecut, pentru o perioada curenta, dar si pentru o perioada mai mica sau mai mare in viitor.
3.numarul estimat al populatiei este numarul populatiei care se stabileste pentru un trecut apropiat sau pentru o perioada curenta. Pentru determinarea acestuia sunt necesare cel putin datele ultimului recensamant si cele ale miscarii naturale a populatiei sau, cel putin, datele a doua recensaminte ale populatiei.
4.Numarul proiectat al populatiei este numarul populatiei determinat prin calcul pentru o perioada viitoare, folosind diferite metode si ipoteze.Se aplica in acest scop metode de extrapolare a numarului total al populatiei.
5. Numarul mediu al populatiei se poate determina in mai multe feluri:ca simpla medie aritmetica din numarul populatiei la inceputul perioadei si la sfarsitul perioadei, ca medie geometrica din aceleasi doua valori. Numarul mediu al populatiei mai poate fi determinat adaugand excedentul(sporul) total la numarul existent la o data oarecare. Acest numar este un numar estimat si se determina, in marea majoritate, ca numar estimat al populatiei la 1 iulie a anului respectiv.
Repartizarea teritoriala Populatia si teritoriul sunt doua notiuni legate organic. Pentru o populatie data teritoriul inseamna o conditie de viata, imbracand diferite semnificatii ca spatiu de hrana, spatiu de transport, sursa de materii prime si, suprafata de locuit. Scopul recensamantului populatiei si al locuintelor este obtinerea de date statistice privind numarul si distributia teritoriala a populatiei, astructurilor sale demografice si socio-economice.Demografia este interesata sa cunoasca repartizarea populatiei pe tipuri de localitati, densitatea acesteia, gradul de concentrare a populatiei si alte caracteristici. Suprafata tarii in raport cu populatia, poate fi impartita in unitati teritorial-administrative si zone constituite dupa anumite caracteristici(zone geografice, provincii istorice, zone agricole). Sub raportul impartirii administrative, suprafata Romaniei, este repartizata in 41 de judete, la care se adauga municipiul Bucuresti, cu statut de judet, fiecare avand in medie 5800 kmp., cu un maxim de 8697 kmp (jud.Timis) si un minim de 3526 kmp (jud.Giurgiu). Densitatea populatiei variaza pe judete, in functie de relief si de gradul dezvoltarii economice. Marimea teritoriului national a cunoscut o evolutie de-a lungul celor peste doua milenii. Reunirea tuturor teritoriilor romanesti a avut loc in anul 1918, suprafata fiind atunci de 295049 kmp. In vara anului 1940, Romania pierde partea de nord-vest a Transilvaniei, nordul Bucovinei si tinutul Herta, precum si Cadrilaterul (judetele Caliacra si Durostor). Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), nordul Bucovinei si Tinutul Herta, raman in componenta URSS (astazi Ucraina si Republica Moldova), iar Cadrilaterul a revenit Bulgariei. In felul acesta teritoriul tarii a ajuns astazi la 238 391 kmp. Prin Unirea cea Mare din 1918, suprafata tarii si numarul populatiei au crescut de doua ori. Cele 41 de judete ale Romaniei sunt regrupate pe provincii istorice: Oltenia, Muntenia, Dobrogea< moldova(aceste patru provincii au constituit Vechiul Regat), Banat, Crisana, Maramures si Transilvania(numite si provinciile de peste Carpati).
Structura demografica a populatiei - Caracteristicile demografice constituie un element major de diferentiere a populatiilor. Intre acestea, varsta si "sexul" (genul), numite si caracteristici demografice fundamentale", prezinta o importanta deosebita, data fiind semnificatia lor pentru analiza demografica, economica sau sociala. Astfel, natalitatea, mortalitatea sau fertilitatea variaza in functie de varsta populatiei, genul, rata de activitate, gradul de ocupare a populatiei, ca si de mobilitatea acesteia in teritoriu.
Caracteristicile demografice fundamentale sunt sexul si varsta. La acestea se adauga statutul matrimonial sau starea civila. Caracteristicile educationale sunt cele definite de nivelul de instruire, cele economice de participarea la munca sociala, cele sociale se refera statutul rezidential si la statutul social.In general informatiile privitoare la structura sunt cele oferite de recensamantul populatiei.
Pe baza caracteristicii calitative sex, o populatie este impartita in doua subpopulatii:masculina si feminina.Repartitia populatieie dupa sex trebuie combinata cu repartitia ei dupa varsta, deoarece o serie de aspecte importante apar numai cu acest prilej.Este cazul "feminizarii" populatiei rurale, sau a populatiei active dintr- o anumita ramura industriala.Structura populatiei dupa varsta este caracteristica demografica care are la baza varsta.In demografie varsta se exprima in ani, uneori in intervale cincinale.O structura a populatiei dupa sex si varsta nu poate fi schimbata decat intr-un interval mare de timp-durata minima este de circa 30 de ani, cat reprezinta distanta dintre doua generatii, in succesiunea lor. Demografia foloseste doua notiuni in legatura cu varsta: -varsta exacta este varsta exprimata in ani, luni, zile,adica varsta la un moment precis. -varsta in ani impliniti sau varsta la ultima aniversare este varsta pe care persoana a avut-o la ultima aniversare.Daca luam doua persoane, din care prima, la data recensamantului din 18 martie 2002 a avut 26 de ani, 3 luni si 2 zile, iar a doua-26 de ani, 11 luni si 7 zile, ambele vor fi trecute in clasa de varsta "26 ani".Aceasta este notiunea cu care opereaza demografia.Structura populatiei dupa varsta este redata de piramida varstelor, care sintetizeaza istoria demografica pe o perioada de 100 de ani. Piramida varstelor este un mijloc de analiza, care permite o "radiografie" a populatiei.Ea prezinta o suta de clase de varste, fiecare din ele avand propria istorie pana la momentul in care este fixata in piramida.In campul analizei structurii populatiei dupa varsta, una din cele mai importante probleme este imbatranirea demografica. Conceptul de imbatranire demografica desemneaza acel proces demografic care consta in cresterea ponderii populatiei varstnice si scaderea proportiei populatiei tinere.Doua cauze stau la baza acestui proces de lunga durata: -scaderea natalitatii -cresterea duratei medii .Ponderea cea mai mare revine scaderii natalitatii.
Complementarul imbatranirii demografice este reintinerirea demografica a populatiei care desemneaza un proces demografic care consta in cresterea proportiei populatiei tinere, ca urmare a ridicarii si mentinerii fertilitatii la un nivel relativ ridicat.Se poate vorbi de reintinerirea demografica a populatiei numai dupa un proces de imbatranire demografica.Structura populatiei dupa statutul matrimonial sau starea civila consta in repartitia dupa starea civila, dupa statutul matrimonial, respectiv situatia unei persoane in raport cu institutia casatoriei. Potrivit metodologiei din Romania, pentru o persoana pot exista patru situatii: necasatorita, casatorita, vaduva si divortata.Informatiile necesare se obtin numai cu priljul recensamintelor.
2.1. Problematica reproducerii populatiei
Fertilitatea si descendenta finala conduc la ideea de reproducere a populatiei ce constituie problema unei care de-a lungul vietii sale isi creeaza urmasii care-i vor lua locul in succesiunea temporara. Reproducere inseamna succesiune neintrerupta a unei generatii si mersul de la generatia parentala catre generatia filiala. In demografie exista puterea de reproducere a populatiei, intensitatea reproducerii si capacitatea de reproducere a acesteia. Indicatorul comun este reproductivitatea , adica gradul in care un grup de populatie este inlocuit in timp ca urmare a proceselor naturale de nastere si deces. In functie de dimensiunea ascendentei exista trei tipuri de reproducere: -simpla care inseamna inlocuirea unei generatii de catre generatia urmatoare; -largita;
ingustata. Distanta dintre doua generatii succesive reprezinta durata medie care separa nasterea mamelor de cea a copiilor lor prin masurarea varstei medii a mamelor la nasterea copiilor. Diferenta dintre numarul nasterilor si cel al deceselor determina excedentul sau sporul natural.Excedentul populatiei poate fi:
pozitiv-atunci cand natalitatea este mai mare decat mortalitatea si vorbim despre o populatie in crestere;
negativ-atunci cand natalitatea este mai mica decat mortalitatea, fenomenul numindu-se depopulare ducand la disparitia populatiei, respectiv ceea ce s-a intamplat de-a lungul istoriei cu mai multe popoare;
nul-atunci cand natalitatea este egala cu mortalitatea, adica o populatie stationara.
Excedentul natural al populatiei este util in studierea tranzitiei demografice deoarece unul si acelasi excedent se poate realiza la niveluri diferite ale natalitatii si ale mortalitatii. Puterea de reproducere a unei populatii poate sa fie descrisa sau analizata numai in contextul succesiunii generatiilor deoarece exista necesitatea examinarii unei generatii in raport cu nascutii vii pe care generatia ii realizeaza adica in raport cu descendenta finala.
2.2. Fertilitatea si familia
Fertilitatea este problema centrala a demografiei asa cum atitudinea fata de natalitate ramane criteriul fundamental de definire a politicii demografice a oricarei tari, de incurajare a natalitatii(pronatalista) sau de limitare a ei(antinatalista).Nasterea exprima in modul cel mai expresiv caracterul dual al fenomenelor demografice, biologic sau social.Dupa definitia data de ONU "nasterea vie este expulzarea completa sau extragerea din corpul mameia produsului de conceptie, indiferent de durata gestatiei care, dupa aceasta separare, respira sau manifesta orice simptom de viata cum ar fi bataile inimii, pulsatiile cordului ombilical sau contractia musculara dependenta de voina, indiferent daca cordonul ombilical a fost taiat sau placenta este atasata;fiecare produs al unei asemenea nasteri este nascut viu".Definitia este importanta pentru a face distinctia intre nascutul viu si nascutul mort. Nascutul mort nu este inclus nici in nasteri vii nici in decese.Din punct de vedere demografic, nasterile si fertilitatea se refera cu precadere la femei.Varsta de reproducere sau varsta fertila, este intervalul de timp in care fiinta umana este capabila sa procreeze. Fecunditatea este capacitatea fiziologica a femeii, a cuplului sau a unei populatii de a procrea, adica de a naste copii vii. Sterilitatea este incapacitatea fiziologica a femeii, a cuplului sau a unei populatii de a procrea, adica de a naste copii vii. Fertilitatea este manifestarea efectiva a fecunditatii femeii, cuplului sau populatiei, masurata prin numarul de copii obtinuti. Infertilitatea este imposibilitatea de a da nastere unor feti vii si viabili, datorita unor cauze. Fertilitatea unei femei, drept capacitate fiziologica maxima, este de 20 de copii si este sensibil egala pentru orice populatie. Fertilitatea, fiind determinata de factori sociali, poate varia intre limite foarte largi, de la un copil la 20, iar la populatii nationale mult mai stranse, de la un copil la aproximativ noua. O notiune de mare importanta eset aceea de planificare familiala(planning familial). Prin planificare familiala se intelege determinarea constienta de catre cuplu a numarului total de copii si a esalonarii in timp a nasterii acestora. Ea reprezinta trecerea de la fertilitatea naturala la fertilitatea constienta.Statele care promoveaza o politica de reducere a nasterilor lanseaza programe nationale de planificare nationala. Exercitarea planificarii familiei presupune trei conditii:cunoastere, atitudine si practicare, in sensul ca trebuie sa existe o informatie adecvata, urmata de o motivatie in adoptarea deciziei de a avea un anumit numar de copii, precum si disponibilitatea mijloacelor pentru a putea pune in practica o asemenea decizie.
2.3. Mortalitatea populatiei
Cu mortalitatea incepe studiul evenimentelor demografice si, mai general, al miscarii populatiei. In general mortalitatea presupune conceptele de evenimente, rate, probabilitati, observare transversala si longitudinala. Demografia a pus in lumina variatia mortalitatii in functie de anumite caracteristici: sex, varsta,stare civila, nivel de trai, grad de instruire, categorie sociala, etc. Pe aceasta baza se face distinctie intre diferite tipuri de mortalitate. Sunt importante mortalitatea specifica si mortalitatea diferentiala.Mortalitatea specifica este mortalitatea diferita, in raport cu caracteristicile demografice: mortalitatea specifica dupa varsta, mortalitatea specifica dupa sex, mortalitatea dupa starea civila.
Mortalitatea diferentiala este mortalitatea diferita ca urmare a influentei exercitate de factorii socio-economici:mortalitatea in mediile urban si rural, mortalitatea pe categorii sociale, mortalitatea in functie de ocupatii, mortalitatea in tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare.Din punct de vedere al cauzelor de deces, mortalitatea poate fi endogena si exogena.
Mortalitatea endogena este determinata de caracteristicile interne ale individului:pentru un nou nascut, sunt caracteristici care tin de mediul matern, pentru adulti, ele sunt determinate de caracteristici genetice, de gradul de uzura si deteriorare a organismului, etc.
Mortalitatea exogena este provocata de cauze externe:decesul prin accident sau datorat unei epidemii sunt exemple clasice de mortalitate exogena.
Mortalitatea poate fi urmarita transversal si longitudinal(pe generatie). Indicii obtinuti in optica transversala exprima efectele conjuncturii demografice, iar cei calculati pe o generatie redau istoria complexa a acesteia. Dintre mortalitatile specifice dupa varsta, cea mai importanta este mortalitatea nou-nascutilor pana la implinirea varstei de un an, numita mortalitate infantila.In curba ratelor de mortalitate dupa varsta care este bimodala, mortalitatea infantila reprezinta primul varf, al doilea revenind varstei de 65-75 ani.
3.1. Mobilitatea spatiala a populatiei
Nasterea, decesul, casatoria si divortul sunt evenimente demografice propriu-zise, care intra in notiunea general de miscare naturala a populatiei.Populatia de tip inchis, este un ansamblu sau o colectivitae care se reinnoieste mereu, sub efectul nasterilor si deceselor.
In realitate, populatia este un sistem deschis: numarul si structura sa, la scara nationala sau a unei unitati administrativ-teritoriale, pot fi influentate de migratia externa si de migratia interna. Aceasta parte a miscarii generale a unei populatii constituie miscarea migratorie a populatiei. Dinamica miscarii generale a populatiei se compune din miscarea naturala si miscarea migratorie.
Ecuatia de balanta a miscarii generale a populatiei:
Pt = P0 + (N - M)+(I - E) in care:
I-intrari(imigrari);E-iesiri(emigrari);N-M este excedentul natural;I-E este excedentul sau sporul migratoriu.
Mobilitatea populatiei este procesul prin care persoanele isi schimba statutul rezidential, profesional sau social prin trecerea la un alt statut.Putem distinge: mobilitatea spatiala, mobilitatea profesionala si mobilitatea sociala. Prin extindere, se poate aplica si la schimbarea statutului matrimonial(trecerea de la o stare civila la alta), schimbarea statutului educational, etc.
Mobilitatea spatiala a populatiei este procesul care cuprinde suma deplasarilor populatiei(deplasarile turistilor, sezonierilor, ale navetistilor), determinate de cauze variate, pe distante mai mari sau mai mici insotite sau nu de schimbarea definitiva(permanenta) a domiciliului legal sau obisnuit.
Migratia populatiei este o forma a mobilitatii spatiale sau geografice a populatiei, insotita de schimbarea domiciliului obisnuit, intre doua unitati administrativ-teritoriale bine definite.In raport cu granitele unei tari, migratia poate fi:
migratia interna - totalitatea deplasarilor insotite de schimbarea definitiva a domiciliului in cadrul unei tari, intre unitatile administrativ-teritoriale;
migratia internationala - totalitatea deplasarilor insotite de schimbarea definitiva a domiciliului intre doua tari;
Perioada de migratie poate fi:
perioada sau interval fix definit prin inceputul perioadei sau prin lungimea perioadei;
migratie in decursul vietii-migratie inregistrata de obicei la recensaminte reprezentand intervalul dintre data nasterii(in localitatea de origine) si data inregistrarii( in localitatea de destinatie), facand abstractie de numarul de deplasari.
Migratia de intoarcere cuprinde persoane migrante care dupa o perioada de sedere in localitatea de destinatie se intorc in locul de origine.
Migratia bruta reprezinta amploarea de deplasari dintr-o localitate in alta.
Migratia selectiva sau selectia migratorie reprezinta procesul de autoselectie a unor persoane migrante pe baza unor caracteristici sociale cum ar fi:sexul, varsta, starea civila sau statutul matrimonial, nivelul de instruire, ocupatia, factorii psihologici, factorii politici-incurajarea migratiei;
3.2. Tranzitia demografica
Louis Henry in editia a doua a Dictionarului demografic multilingv a definit acest proces astfel: "Tranzitia demografica sau revolutia demografica este un proces evolutiv, observat intr-un numar mare de populatii, inceput in secolul al XVIII-lea, caracterizat printr-o scadere importanta a mortalitatii si natalitatii. Tranzitia demografica face ca populatiile sa treaca de la regimul demografic vechi, caracterizat prin niveluri inalte ale natalitatii si mortalitatii, la regimul demografic modern, cu natalitate si mortalitate avand niveluri joase". De obicei, tranzitia incepe cu scaderea mortalitatii.
Mortalitatea populatiei s-a incris prima pe o curba descendenta, fenomenul dovedindu-se mai sensibil decat natalitatea la actiunea factorilor asociati modernizarii societatii.Pe fondul progresului economic general, scaderii mortalitatii i s-a asociat, cu un decalaj in timp, o miscare similara a natalitatii(fertilitatii) populatiei. Procesul de modernizare a societatii nu a influentat insa numai natalitatea si mortalitatea. Scaderea nuptialitatii, cresterea divortialitatii si a mobilitatii spatiale sunt si ele consecinte ale factorilor economici, sociali si de alta natura.Tranzitia demografica cuprinde de fapt trei tranzitii, avand in vedere natalitatea, mortalitatea si excedentul natural, ca rezultat al jocului lor:
a)tranzitia mortalitatii de la nivelurile ridicate la nivelurile scazute;
b)tranzitia natalitatii de la nivelurile ridicate la nivelurile scazute;
c)tranzitia excedentului natural de la vechiul echilibru la noul echilibru.
In limbaj demografic, prin tranzitie se subintelege, in majoritatea cazurilor, tranzitia natalitatii, iar atunci cand se spune despre o tara ca populatia are o tranzitie incheiata, se subintelege ca natalitatea a ajuns la un nivel scazut, regimul modern.
Factorul timp, de cea mai mare importanta in tranzitia demografica.
Tranzitia demografica a avut loc intai in tarile din nordul europei(Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca), apoi in tarile din occidentul Europei, cele mai tarzii fiind tarile din sudul si estul Europei. Decalajul exprimat in ani variaza de la o tara la alta. Tranzitia demografica in cazul tarilor care au cunoscut primele acest proces, a inceput in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Ca proces de durata si de amploare, tranzitia demografica a fost determinata de o serie de cauze, si a generat o serie de consecinte. Tranzitia demografica s-a produs concomitent sau a fost precedata de o serie de tranzitii pe plan economic, social etc.
Strict demografic, tranzitia demografica are printre consecintele sale, o tranzitie in ce priveste structura pe varste a populatiei, fiind cauza imbatranirii demografice a acesteia. S-a mai constatat ca o data cu tranzitia demografica are loc si o tranzitie a modelului ratelor de activitate a populatiei active si o tranzitie a mobilitatii populatiei, denumita "mobility revolution". De aceea se considera ca tranzitia demogrfica este mai putin un "model" si este mai ales un "tip"(pattern), care reprezinta o statistica a evolutiei natalitatii si mortalitatii populatiei intr-o perioada lunga de timp.
Tipul european cunoaste particularitati de la o tara la alta, in functie de istoria sa sociala si economica.
4. 1. Resurse umane
Demografia a subliniat ca resursele umane sunt limitate si de aceea politicile de crestere a populatiei si de implementare a lor sunt foarte importante.Ca urmare apare ca fundamentala folosirea eficienta a resurselor umane dezvoltata de stiinta despre populatie, de economie in general si de management in special. Mileniul trei pune deja in act numeroase modificari ale managementului resurselor umane:
-Personalului angajat in activitati de executie i se cere tot mai frecvent, sa isi asume raspunderea pentru calitatea produselor si serviciilor realizate si sa se asocieze procedurii de adoptare a deciziilor manageriale.
-Mecanizarea, automatizarea si informatizarea proceselor tehnologice, tipizarea, modulizarea si standardizarea produselor si serviciilor conduc la dobandirea unui statut profesional superior pentru angajat.Pregatirea de specialitate revine centrelor de perfectionare ale companiilor si unor structuri de perfectionare si formare in cadrul universitatilor.
Aceste aspecte privind viitorul resurselor umane au condus la importante modificari manageriale:
-Organizatia este conceputa ca un sistem cu marimi de intrare si marimi de iesire, functiile ei fiind modelate dupa caracteristicile acestora din urma;
-Pentru manageri, planificarea strategica devine activitate prioritara;
-Tehnicile de planificare devin din ce in ce mai cuprinzatoare;
-Deciziile manageriale se descentralizeaza;
-Rolul consiliilor de administratie creste;
-Pentru valorificarea potentialului uman, posturile de lucru vor fi adaptate calificarilor si competentelor individului;
-Pregatirea psihologica a personalului va avea aceeasi pondere cu pregatirea de specialitate;
-Organizatiile sindicale vor adopta decizii majore.
Problematica gestiunii resurselor umane si a culturii de intreprindere este astazi in prim plan. Specialistii in managementul resurselor umane considera ca fondul de resurse umane al oricarei organizatii are urmatoarele particularitati: 1.Oamenii reprezinta resursa principala a organizatiei; acestia stiu ce, cand, unde si cum trebuie actionat pentru realizarea obiectivelor strategice. 2.Resursele umane reprezinta cea mai costisitoare si cea mai sigura investitie pe care societatea si organizatiile le pot face. Resursele umane au potential inepuizabil de crestere si de evolutie. Organizatiile trebuie sa aiba capacitatea de a castiga serviciile oamenilor, de a le dezvolta aptitudinile si abilitatile. 3.Omul este creator si consumator de resurse umane. 4.In societate, omul este subiect, obiect si scop al diferitelor activitati; 5.Deciziile manageriale din domeniul resurselor umane trebuie adaptate personalitatii si gradului de pregatire a salariatilor; 6.Potentialul uman nu este acelasi pentru fiecare individ;difera mostenirea genetica, factorii biologici, influentele sociale, culturale, educationale, etc; 7.Din spirit de conservare, oamenii prezinta o rezistenta deosebit de mare la tendinta de schimbare; pe de alta parte, oamenii dovedesc o nebanuita adaptabilitate la schimbarea propriu-zisa. 8.Oamenii trebuie ajutati sa faca fata schimbarii si incurajati in efortul lor de a participa creativ la proces. 9.Oamenii sunt autonomi si liberi; incercarile de mnipulare se rasfrang impotriva organizatiei care adopta aceasta metoda de conducere. Deciziile manageriale in domeniul personalului trebuie adoptate cu respectarea demnitatii umane, indiferent de pozitia pe care subordonatul o ocupa in cadrul organizatiei; oamenii trebuie tratati decent si cu condescendenta; 10.Valorificarea resurselor materiale si financiare depinde de gradul de valorificare a resurselor umane ale organizatiei.
Analiza unei organizatii ca sistem pune in evidenta functiile productive si functia de personal cu subsistemul resurselor umane. Subsistemele tehnice pun in fata subsistemului resurselor umane obiectivele, sarcinile si activitatile cerute pentru realizarea produselor si serviciilor propuse de managerii firmei. Resursele umane trebuie sa fie astfel selectate si organizate incat sa fie conforme cu tintele organizatiei.Caracteristicile subsistemului resurselor umane al organizatiei sunt de natura:
a)cantitativa-structura sociologica: -structura pe profesii; -structura pe grade de pregatire si calificare; -structura atitudinala; -structura aptitudinala; -costuri generale;
b)calitativa-performantele individuale si de grup: -mobilitatea angajatilor; -starea de confort profesional.
Aceste caracteristici determina succesiunea logica a conceperii, proiectarii, construirii si asigurarii functionarii subsistemului resurselor umane. Conceperea subsistemului resurselor umane este conditionata de cerintele pietei, de obiectivele organizatiei, de strategia de dezvoltare adoptata, de gradul de tehnologizare si de gradul general de pregatire a populatiei active.
4.2. Populatia dupa caracteristici socio-economice
Populatia dupa nivel de instruire
Prima si cea mai importanta caracteristica calitativa a unei populatii este nivelul ei de instruire sau, mai general, stocul de invatamant de care dispune. Studiul demografic al populatiei dupa caracteristici educationale are in vedere doua aspecte: a) populatia totala si populatia activa dupa nivelul de instruire; b) populatia de varsta scolara, aflata in procesul de invatamant.
Considerarea invatamantului ca factor al cresterii economice, sub forma de capital uman sau intelectual, a dus la crearea notiunii de stoc de invatamant, prin analogie cu stocul de capital, definit astfel:stocul de invatamant al unei tari la un anumit moment este suma anilor de studii care au fost efectuati de intreaga populatie.Se poate determina stocul brut de invatamant al unei populatii, prin insumarea numarului de ani de scoala al fiecarei persoane si un stoc ponderat, in care anii de invatamant de grad mai inalt se pondereaza pentru a se tine seama de diferenta de calitate. Pe baza stocului de invatamant se determina durata medie de scolarizare a populatiei, impartind stocul de invatamant la numarul populatiei.In evolutia sa, in cadrul etapelor de modernizare a societatii romanesti, populatia Romaniei a parcurs procese care i-au schimbat caracteristicile educationale, economice, profesionale si sociale. Astfel a fost lichidat analfabetismul si s-a modificat repartitia populatiei dupa gradul de instruire.
Populatia dupa mediile de viata urban si rural - Populatia urbana cuprinde persoanele care au domiciliul stabil in localitatile de tip urban. Populatia rurala este totalitatea persoanelor care au domiciliul stabil in localitatile de tip rural. Aceste doua populatii sunt, in primul rand, categorii sociologice, definite pe baza de caracteristici demografice, economice, urbanistice, etc.
Mediul urban cuprinde orasele si populatia lor si este mediul social care are ca factori: a)concentrarea populatiei; b)concentrarea si densitatea ridicata a fondului construit;c)deservirea, echiparea diferentiata si complexa; d)o anumita structura si zonificare functionala a localitatii urbane; e)populatia este angajata intr-o activitate productiva, preponderent neagricola.Habitatul rural sau satul este un sistem economico-geografic in care ocupatia populatiei este preponderent agricola, avand anumite caracteristici privind dimensiunea, numarul populatiei, inzestrarea edilitara.Descrierea si analiza mediului urban si rural se fac cu ajutorul unei serii de indici. Tendinta caracteristica ultimelor decenii este urbanizarea, cu fenomene ca explozia urbana si concentrarea urbana.
Populatia in raport cu sistemul economic - In raport cu societatea, cu sistemul economic, populatia apare intr-o dubla ipostaza, ca producatoare si consumatoare. Populatia totala este consumatoare a bunurilor produse in economie, iar populatia activa este acea parte a populatiei care este producatoare.Populatia totala pune la dispozitia economiei nationale o parte care sa indeplineasca anumite conditii in vederea ocuparii locurilor de munca cum ar fi: varsta , sanatatea, nivelul de instruire.La randul sau, economia nationala formuleaza cereri precise de forta de munca pentru locurile de munca respective.Potrivit metodologiei din tara noastra, populatia activa se determina numai cu prilejul recensamintelor populatiei , in timp ce populatia ocupata este o categorie care se calculeaza pentru fiecare an. In general, populatia activa disponibila egala cu oferta de mana de lucru sau cu populatia care cauta un loc de munca cuprinde totalul persoanelor care doresc sa aiba un loc de munca, indiferent daca dorinta lor este satisfacuta sau nu.Populatia activa este populatia care are un loc de munca.Impotanta este si repartizarea populatiei active(ocupate) pe cele trei sectoare: primar, secundar si tertiar. Sectorul primar cuprinde agricultura si silvicultura, sectorul secundar include industria si constructiile iar sectorul tertiar cuprinde comertul, transporturile , invatamantul, serviciile, etc. Progresul unei economiinationale inseamna scaderea populatiei ocupate in sectorul primar si cresterea celei ocupate in secundar si in tertiar.
5.1. Tipologii de politici sociale Intr-un plan concret si din perspectiva temporala, politica sociala a evoluat diferentiat pe tari, diferentieri ce se pot vedea reproduse si astazi. Incepand cu ultima parte a secolului XIX si pana spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge doua modele contrastante de politica sociala:
1)primul, in regimurile liberale, se regaseste in tarile anglo-saxone. Politicile sociale din aceasta categorie au fost orientate spre sisteme traditionale de combatere a saraciei si de incurajare a solutiilor private de asigurari sociale. Aceasta abordare a fost conforma cu ideile economiei politice liberale clasice, politicile sociale avand, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai si prestatii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, in mod real, neacoperite si care nu greveaza esential bugetul public.
2)cel de-al doilea model este regasit in Europa continentala. El s-a bazat pe asigurarea sociala - lansata de Otto von Bismarck in anii 1880-, initial privata si voluntara, devenita ulterior obligatorie. Acest model s-a construit in ideea unui rol puternic si direct al statului, in special prin stipularea participarii obligatorii a populatiei si prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurari sociale pe principii ocupationale, cu statut distinct si administrare autonoma.
Astazi, "statele bunastarii" sunt departe de cele doua modele initiale. Potrivit experientelor inregistrate in tarile occidentale se pot distinge cateva categorii de regimuri de politici sociale:
a) Un prim grup este alcatuit din tari care au reformat numai marginal model de asistenta sociala de traditie liberala, denumit uneori si "statul bunastarii reziduale". Exponentul cel mai radical il constituie SUA, unde se urmareste cu prioritate combaterea saraciei, interventia statului in domeniul social fiind mult redusa, caracterizata ca reziduala in comparatie cu modelul european, in special cu cel nord-european.
b) Un al doilea grup il constituie tarile scandinave, cu exemplul cel mai des citat si cel mai mult admirat pana nu demult: Suedia. In acest caz, inceputul l-a constituit o buna si extinsa traditie de asistenta sociala, evolutia statului bunastarii fiind sub influenta conceptiilor social-democrate care au dominat guvernarea aproape patru decenii.
Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea ca o natiune mica, pentru a fi competitiva pe plan international, trebuie sa se bazeze pe propriile resurse umane si ca productivitatea optima este cel mai bine realizata daca indivizii si familiile au garantata o bunastare adecvata.
Principalele obiective le-au constituit: eradicarea saraciei; realizarea solidaritatii sociale; echitatea prin politica sociala.
c) In zona vest-europeana este reprezentata de tari ca Germania si Austria. Acest grup este denumit, adesea, ca fiind de tip "conservator", situandu-se, din punct de vedere al doctrinei care-l defineste, intre cel liberal si cel social-democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea schemei traditionale de asigurari sociale si prin stabilirea unui sistem puternic de protectie pentru grupuri care nu se pot proteja singure.
d) In cadrul tarilor dezvoltate cu economie de piata se particularizeaza, modelul japonez, care se bazeaza pe jonctiunea elementelor traditionale de intrajutorare in mediul familial cu interventia statului si antrenarea substantiala a patronatului in solutionarea problemelor sociale.
Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuratie diferita de cele din tarile occidentale, in special europene. Caracterul particular al politicilor sociale din fostele tari socialiste ar putea fi rezumat de urmatoarele trasaturi: o dezvoltare a politicilor sociale bazata preponderent pe legislatia muncii (drepturi preferentiale celor cu statut de salariat); un sistem de asigurari sociale suprasolicitat din punct de vedere functional si in conditiile absentei sau ale subestimarii protejarii oamenilor si prin alte mijloace, cum ar fi asistenta sociala; exercitarea directa de catre stat a functiei sale sociale.
5.2. Bunastarea ca obiectiv al politicii sociale si rolul statului in producerea bunastarii. Politica sociala reprezinta interventia statului in configuratia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivitati, in scopul modificarii lor intr-o directie considerata de catre actorii politici a fi dezirabila. Astfel, prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire a resurselor existente in comunitate la un moment dat, se incearca realizarea unei bunastari colective. E. Zamfir evidentiaza urmatoarele tipuri de obiective ale politicii sociale: 1. Promovarea unor bunuri publice: apararea, securitatea, infrastructura urbanistica, sanatate, educatie, cultura, stiinta. 2. Protectia sau securitatea sociala a segmentelor populatiei, care dintr-un motiv sau altul, sunt in dificultate. 3. Dezvoltarea sociala. In 1970, T.H.Marshal sublinia ca "obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului al XX-lea este bunastarea". Desi, orice stat are o politica sociala proprie - cu obiective specifice -, ceea ce apare comun in politica sociala a societatilor dezvoltate in ultimele 8 decenii este punerea bunastarii ca obiectiv central.
O noua ideologie se lanseaza in perioada postbelica: WELFARE STATE (statul bunastarii). Acest concept presupune, in primul rand, o transformare radicala a functiilor statului care isi asuma din acest moment responsabilitatea asigurarii bunastarii colective. Acest ultim concept se defineste, astfel, in complementaritate cu statul bunastarii. Fundata pe termenul de standard de viata normal, , conceptul de bunastare colectiva se refera la asigurarea intregii colectivitati cu bunurile si serviciile necesare asigurarii acestui standard.
In societate s-au delimitat doua modele distincte de producere a bunastarii colective: 1.statul capitalist al bunastarii, dezvoltat in Occident, pe baza unei economii de piata, 2.statul socialist al bunastarii, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele modele ale statului bunastarii au reprezentat o reactie la limitele impuse de economia de piata, in realizarea unei bunastari colective acceptabile.
In producerea bunastarii, economia de piata se caracterizeaza prin urmatoarele mecanisme:
a)Alocarea optima a resurselor si orientarea productiei b) Economia de piata este - prin competitie si prin castigul individual - cel mai insemnat motivator al muncii si al investirii. Competitia stimuleaza performanta intreprinderilor, regland preturile si calitatea produselor. c) Mobilizarea resurselor reprezinta un alt element definitoriu pentru economia de piata: nevoia de produse si bunuri care pot fi cumparate prin bani creeaza, la randul ei, o nevoie de bani. d) In sfarsit, un ultim element definitoriu al economiei de piata il reprezinta distributia veniturilor si a bunurilor.
Redistribuirea bunastarii in " welfare state" se realizeaza in mai multe forme:
1. Finantarea de catre stat a bunurilor publice sau de interes public: cheltuieli urbanistice, de protectie a naturii (de poluare), infrastructura vietii urbane si economice (sosele, sisteme de comunicatii), stiinta, cultura, sanatate, educatie.
Se desprind trei modalitati de sprijinire a consumului individual de bunuri de interes social( apud. E. Zamfir, 1995, 37).
a). Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii in nevoie pot beneficia gratuit - educatie, sanatate, mese pentru scolari, tabere etc.
b. Subventia: statul sau alte instante acopera o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui sa plateasca in consecinta doar o parte din pret, fapt care duce la cresterea consumului.
c. Alte forme de incurajare a consumului: reducerea de taxe/impozite pentru consumul respectivului bun.
2. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai putine (in nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din veniturile primare ale indivizilor si le redistribuie celor care sunt in nevoie. Se disting doua tipuri de transferuri si trei mecanisme distincte de transfer financiar.
a. Transferuri financiare : indivizii primesc o suma de bani pe care o pot utiliza asa cum doresc: pensii, ajutor de somaj, ajutor de boala, alocatii familiale , asistenta sociala.
b. Transferuri in natura: bunuri si servicii pe care le primesc in mod gratuit: educatie, ingrijire medicala, alimente (bonuri de alimente pentru cei saraci in S.U.A.), tabere etc.
Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt:
a). asigurarile sociale (transfer financiar contributoriu) - cea mai importanta forma de asigurare sociala o reprezinta pensiile
b). transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii)-: alocatiile familiale (alocatii pentru copii, alocatii pentru mamele cu mai multi copii etc.); alocatii pentru persoanele handicapate, alocatii pentru invalizii de razboi, bursele pentru elevi, studenti, ingrijirea medicala.
c). asistenta sociala financiara (transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare) - prin acest mecanism se asigura celor in nevoie - in functie de dimensiunile nevoii existente si pe baza testarii resurselor financiare ale familiei de provenienta -, resursele necesare. Sprijinul este in raport cu nevoia si are drept sursa bugetul de stat. Asistenta sociala include, la randul sau, 3 mari tipuri de activitati :
c.1. Ajutor in bani sau in natura. Un asemenea ajutor se acorda familiilor sarace, plasate sub un anumit nivel de viata; burse pentru copiii familiilor cu venituri scazute, ingrijire sanitara gratuita (in tarile in care ea nu este gratuita) pentru persoanele cu venituri scazute, alocatii pentru copii, mese gratuite pentru cei saraci, mese gratuite pentru copiii saraci etc.
c.2. Finantarea unor institutii care se ocupa de persoane care au nevoie de ingrijire speciala permanenta : orfelinate pentru copii, institutii pentru copiii maturi handicapati, institutii pentru batrani etc.
c.3. Furnizarea de servicii specializate celor in nevoie : suport social si psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adoptia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure in situatii dificile, furnizarea de locuinte pentru familiile sarace in nevoie, diferite tipuri de consultatii educationale, maritale etc.).
5.3. Modele ale statului bunastarii
Configurat la sfarsitul secolului al XIX-lea in societatile industriale intrate intr-un proces rapid de dezvoltare, statul bunastarii a cunoscut in secolul al XX-lea doua forme majore de existenta : statul capitalist (bazat pe economia de piata) si statul socialist. Cu cateva exceptii minore (Cuba si Coreea de Nord), statul socialist al bunastarii a disparut istoric.
(A).Statul bunastarii fundat pe economia de piata are ca baza a bunastarii individuale veniturile primare obtinute in mod liber din surse salariale, din profit si din proprietate.
a. Prin sistemul fiscal (politica fiscala) statul extrage din veniturile primare un anumit procent pe care il va folosi pentru finantarea activitatilor sale de sustinere directa sau indirecta a bunastarii colective. Statul realizeaza o redistributie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurari sociale (pensii, asigurari de boala, de accident etc.), sprijin social universal (familiile cu copii, educatie, sanatate), asistenta sociala - sprijin social focalizat in raport cu testarea mijloacelor. Statul bunastarii arata ca o retea complexa de protectie sociala, cu functia de a asigura un nivel de dezvoltare colectiva acceptabil.
(B) Statul bunastarii fundat pe economia socialista nu este sinonim, asa cum ar parea la prima vedere, cu economia de tip socialist.Termenul de stat socialist al bunastarii poate sa ne induca in eroare. In unele tari occidentale s-a dezvoltat, sub influenta unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunastarii, fundat pe economia de piata, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai evident. Ceea ce este insa specific statului din fostele tari socialiste este faptul ca, pe langa optiunea sa socialista in ceea ce priveste bunastarea colectiva, el este intemeiat pe o economie de tip socialist.
Elementele caracteristice ale statului bunastarii in fostele tari socialiste pot fi schematizate astfel:
1) Sursa cea mai importanta a bunastarii individuale o constituie veniturile primare. Exista insa deosebiri fata de statul bunastarii fundat pe economia de piata : sursa salariala a fost generalizata, veniturile din profit au fost complet eliminate iar veniturile din proprietate au devenit marginale. In Romania, ca si in cazul altor tari socialiste, a existat obligativitatea muncii pentru toate persoanele apte. Primeau pensie de invaliditate in mod universal doar cei care nu erau apti de munca. Politica salariala era orientata puternic spre promovarea egalitatii. Limitarea inegalitatilor era realizata direct prin politica salariala si mai putin prin redistribuire.
2) Generalizarea sistemul de asigurari sociale. Tarile socialiste au dezvoltat un sistem de asigurari sociale foarte amplu. Politica folosirii complete a fortei de munca a exclus total nevoia ajutorului de somaj. Totodata, prin faptul ca marea majoritate a populatiei era salariata, se asigura, quasi-universal, o pensie, exceptie facand doar femeile care intreaga lor viata au fost casnice. Dar datorita nivelului scazut al salariilor, la care s-au adaugat si ratiuni ideologice, a existat o puternica presiune asupra femeilor de a se angaja in munca, beneficiind si ele in consecinta intr-o larga masura de dreptul la pensie.
3) Redistribuirea veniturilor dupa nevoi este o componenta esentiala a programului socialist al bunastarii. Se realiza prin alocatii generoase pentru copii, acestea echilibrand veniturile familiilor cu copii in raport cu ale celor fara copii. In plus, in Romania a existat o alocatie pe viata pentru mamele cu 3 sau mai multi copii.
4) Sistemul fiscal similar cu cel al tarilor cu economie de piata. Statul se funda pe resursele sale financiare pe impozite directe (pe veniturile salariale) si indirecte (pe consum - impozitul pe circulatia marfurilor). In plus, statul beneficia si de profitul activitatii economice, in calitate de proprietar al intregii economii. In Romania, impozitul individual pe salariu a fost inlocuit cu impozitul pe fondul general de salariu, disparand in acest fel, diferenta dintre salariul brut si cel net.
5) Educatie si asistenta medicala gratuite pentru toti, la care se adaugau si alte gratuitati si forma de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.
5.4. Directii de schimbare a sistemului de securitate sociala in societatile moderne
Sistemul statului bunastarii, in varianta sa din tarile socialiste nu difera structural de cel din tarile cu economie de piata; existau insa, o serie de particularitati in mod special, trebuie mentionata preferinta pentru forme universale de protectie sociala datorata, in mare masura, faptului ca veniturile erau tinute scazute, realizarea egalitatii trebuind sa fie obtinuta nu numai prin politica salariala, dar si prin sistemul de redistributie. O societate mai egala poate fi realizata prin corectarea inegalitatilor generate de veniturile primare prin sistemul de redistributie. A existat mereu o preferinta ridicata pentru sporirea partii bunastarii colective obtinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale. Aceasta se realiza inclusiv prin sistemul de subventii pentru bunurile de baza si de impozitare superioara a bunurilor de lux. Ceea ce este specific societatilor moderne este , subliniaza Elena Zamfir, etatizarea protectiei sociale. "Statul si-a asumat functii tot mai extinse in asigurarea protectiei sociale". In societatea contemporana, s-au produs o serie de modificari importante, subsumate toate procesului de modernizare si care sunt responsabile de acest nou fenomen social. In consecinta, bunastarea devine un obiectiv prioritar al politicii sociale in secolul al XX-lea. Dintr-o activitate informala, nestructurata, dirijata mai degraba de organizatii nestatale (biserica sau organizatii de caritate), securitatea sociala devine un sistem statal. E.Zamfir subliniaza principalele directii de schimbare a sistemului de securitate sociala :
1. Etatizarea suportului social. Statul este, in principal, instanta care ofera sprijin celor in nevoie.
2. Ajutorul este acordat nu prin bunavointa unei persoane sau institutii, ci ca un drept reglementat de lege.
3. Ajutorul este largit prin includerea unui complex sistem de asigurari.
4. Asigurarile sociale si ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, in general, sunt colectate obligatoriu, pe diferite cai, de la populatie.
5. Nu sunt excluse nici initiativele private si comunitare. In fapt, in ultimii ani s-au dezvoltat rapid o serie de organizatii neguvernamentale de asistenta sociala. Acest lucru s-a intamplat in mod special in Statele Unite, probabil ca o compensare a rolului mai scazut al statului in asistenta sociala. Bunastarea ramane insa fundamental un atribut al statului, obiectivul central al politicilor sociale.
6.1. Saracia si excluziunea sociala in Romania
Societatea romaneasca nu este in mod traditional saraca. Ea este o societate saracita in urma lansarii intr-un ambitios proces de industrializare rapida, urmat de o dezorganizare functionala - rezultat al schimbarii regulilor de functionare economica si sociala. Spre deosebire de tarile occidentale, saracia in Romania nu este rezultatul marginal negativ al unei economii prospere, ci rezultatul crizei globale a economiei. In vremuri in care mare parte a populatiei traieste in saracie, recunoasterea acesteia nu este suficienta. Relansarea economica are rolul sau in combaterea fenomenului saraciei, dar nu raspunde tuturor tipurilor de probleme asociate starii de saracie. Saracia nu poate fi contracarata pe termen scurt si nu este eficienta nici chiar formularea sa ca obiectiv prioritar la nivel social. Modalitatea de contracarare a acestei probleme sociale majore vizeaza reducerea excluziunii sociale, prin focalizarea interventiei pe formele sale specifice,respectiv pe cauzele si mecanismele favorizante. Pe de alta parte, absorbtia formelor extreme de dezorganizare, dezagregare si excluziune sociala necesita o strategie globala de reconstructie sociala, simultan cu focalizarea politicilor de suport spre segmente marginale.
Fenomenul saraciei nu este strain nici unei societati. Elementele care difera sunt dimensiunea saraciei si reperul in functie de care se apreciaza extinderea si intensitatea fenomenului. Definitia conceptului a suferit schimbari in timp, in raport cu ceea ce societatea definea si recunostea a fi "nevoi de baza" sau "minim de subzistenta". De la nevoi minimale privind alimentatia si imbracamintea s-a trecut, treptat, la un minim de locuire, educatie si sanatate, de care orice individ trebuie sa beneficieze, in calitate de membru al unei societati. Societatea romaneasca a traversat, in ultimii 30 de ani, o perioada de criza prelungita, in care saracia s-a agravat, pe masura trecerii timpului. Socul resimtit o data cu debutul tranzitiei, in primii ani dupa '90, a accentuat procesele de dezagregare sociala conturate in anii '80, paralel cu expunerea populatiei la noi riscuri sociale si economice. Faptul ca anii '90 au fost marcati de doua valuri de saracire accelerata a populatiei (1991-1993, respectiv 1997-1999) a facut ca segmente de populatie, relativ largi, sa piarda mijloacele individuale de depasire a starii de saracie. Criza pe care a traversat-o societatea romaneasca este rezultatul slabirii structurilor traditionale, dublata de dezagregarea sociala. In Romania saracia are o configuratie modificata:
-saracia extrema - in perioada de criza a tranzitiei,
-saracia severa - lipsuri masive si persistente care afecteaza in timp capacitatile unei functionari sociale normale - in jur de 12% ;
-saracia - deficit de resurse in raport cu exigentele unui trai minim decent - alte 17% ;
-saracia relativa - deficit al unor conditii de viata, estimate colectiv a fi decente.
Saracia - lipsa resurselor financiare necesare unei vieti normale la nivelul standardelor existente in respectiva colectivitate.
Excluziunea sociala - plasarea unei persoane in afara formelor normale de viata sociala, ca rezultat al unor privatiuni multiple, cu sanse de reinsertie intr-o viata sociala normala. Rezultat al discriminarilor, lipsei de oportunitati, cumularii de privatiuni, degradarii/nedeyvoltarii capacitatilor de functionare sociala normala sau al unui stil de viata individual sau colectiv care marginalizeaza.
6.2. Statul si piata
La
analizarea diferitelor forme de organizare economica ce s-au derulat de la
neolitic incoace, se observa prezenta
Pe de alta parte, toate societatile au cautat doua obiective economice, eficienta si echitatea. Eficienta economica este principiul ce ordoneaza alternativele economice in functie de cea mai mare rentabilitate si cel mai mic cost. Eficienta incearca sa creasca cantitatea produsa si sa diminueze efortul necesar. Echitatea, din contra, ordoneaza alternativele economice in functie de distributia lor. Principiul echitatii presupune ca toti indivizii primesc cantitati egale din ceea ce s-a produs.
Se
obisnuieste sa se considere ca mecanismul pietei conduce la adoptarea celor mai
eficiente dar mai putin echitative decizii, in timp ce mecanismele statului
rezulta in decizii mai echitative dar mai putin eficace. Aceasta consideratie
se potriveste frecvent cu realitatea, dar nu poate fi generalizata. Exista
situatii in care mecanismul pietei conduce la situatii mai putin eficiente
decat statul. Sa luam ca exemplu bunurile
publice
sau situatiile definite ca dilema
prizonierilor . Pe de alta parte, statul a
aratat o
Se obisnuieste sa se asocieze piata cu libertatea in adoptarea deciziilor si statul cu impunerea deciziilor. Fara indoiala exista anumite piete, monopolurile de exemplu, extrem de coactive, in timp ce statele isi pot utiliza puterea regulatoare in special pentru a stabili unele reguli ale jocului liber in sistemele de adoptare a deciziilor.
In orice caz, in toate societatile, cu unele exceptii, au existat si exista ambele institutii. Par sa aiba nevoie si sa se complementeze mutualmente. O frecventa explicatie a evenimentelor istorice obisnuieste sa fie aparitia de grave dezechilibre intre ambele institutii ce slabesc in fata amenintarilor exterioare.
6.3. Miezul politicii sociale : nevoia si cererea.
In urma unei astfel de cercetari (desfasurata in 1899 in york, Marea Britanie), Seebohn Rowntree a definit conceptul de 'subzistenta' ca fiind 'starea in care o familie obtine (cel putin) veniturile minime necesare pentru ca membrii ei sa-si mentina sanatatea si eficienta fizica'. Rowntree traseaza o linie a saraciei reprezentata de veniturile necesare saptamanal unei familii pentru a acoperi cheltuielile cu combustibilul, lumina, chiria, mancarea, hainele, cheltuielile de gospodarie si diverse cheltuieli personale. Acest nivel de subzistenta sau prag absolut al saraciei era ajustat in functie marimea/structura familiei. Astfel, o familie era considerata ca fiind 'in saracie' daca veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare pentru o minima subzistenta. ('Poverty : A Study of Town Life', 1901). Principala problema a conceptului de subzistenta poate fi rezumata ca fiind aceea ca nevoile umane sunt interpretate ca fiind nevoi fizice - pentru hrana, adapost, haine - mai degraba decat nevoi sociale. Dar realitatea cruciala despre fiintele umane este ca ele sunt fiinte sociale mai mult decat fiinte fizice. Nevoile iau nastere prin intermediul realtiilor si rolurilor sociale. Acestea decurg din a fi parinti, perteneri, vecini, prieteni si cetateni, de exemplu.'
O alta formulare frecvent intalnita a fost aceea de 'nevoi de baza' - 'basic needs'-.Si ea are o istorie controversata ce include perioada de dupa De-al Doilea Razboi Mondial, cu rapoartele emanate de la diverse agentii interantionale, cum ar Conferinta Mondiala a Biroului Interantional al Muncii de la Geneva din 1976, in urma careia s-a spus ca nevoile de baza includ doua elemente :
-un anumit minim recomandat pentru o familie pentru consum particular ce include hrana, locuinta, hainele, mobila si echipamentul casnic necesar ;
-serviciile necesare produse cu si pentru a fi comunicate in intregime, cum ar fi : apa de baut, utilitati sanitare, transport public, facilitati de sanatate, educatie si culturale.
Acest concept poate fi plasat in cadrul celui de dezvoltare economica si sociala nationala.
Dar nici aceasta definitie nu acopera complet nevoile umane. Rolurile sociale si relatiile indivizilor ca cetateni ai uni larg stat national in calitate de parinti, parteneri, muncitori si prieteni nu sunt cuprinse. Lupta ideologica privind conceptul de 'nevoi de baza' a fost asemanatoare cu lupta pe seama 'subzistentei' in statul-natiune. Daca oamenii pot fi convinsi sa accepte ca un standard legal un venit minim fixat, atunci conflictul reducerii inegalitatii si asigurarii unei 'redistribuiri a bogatiei' poate fi evitat datorita micsorarii continue a numarului celor care traiesc in saracie prin crestere economica. Saracia trebuie gandita in prezent in relatia cu conditiile, obligatiile, asteptarile si obiceiurile de astazi si nu ca un anumit standard absolut al trecutului.
O definite interesanta a dat Consiliul de Ministri al Uniunii Europene in 1975 : 'Persoanele aflate in saracie sunt indivizi sau familii ale caror resurse sunt atat de mici incat ii exclud de la modul de viata minim acceptabil al statului membru in care traiesc'.
Este interesanta utilizarea conceptului de 'resurse' si nu 'venituri' si relativizarea lui prin raportarea la conditiile din fiecare tara in parte si utilizarea expresiei 'mod de viata acceptabil' in locul unui nivel fix dat de o linie a saraciei.
In lucrarea sa din 1979, Townsend introduce conceptul de 'deprivare relativa'. Potrivit lui 'oamenii sunt deprivati relativ daca nu pot obtine total sau suficinet conditii de viata cum ar fi: regimuri alimentare, confort, sprijin si servicii care sa le permita sa joace roluri, sa aiba relatii si sa respecte obiceiurile care sunt asteptate de la ei in virtutea faptului ca sunt membri ai societatii'. Aceasta deprivare poate fi inregistrata in orice sfera de activitate a individului : la slujba, in familie, intre prieteni etc.
Pe baza ei Townsend a definit saracia astfel : 'indivizi, familii si grupuri dintr-o populatie se poate spune ca sunt in saracie cand le lipsesc resursele pentru a obtine tipuri de dieta, pentru a participa la activitati, a avea conditii de viata si confort care sunt obisnuite, larg incurajate si aporbate in societatea careia ii apartin. Resursele lor sunt atat de serios sub acelea posedate in medie de indivizi si familii incat ei sunt, ca efect, exclusi de la modurile de viata, obiceiurile si activitatile obisnuite'.
6.4. Cetatenia - baza politicilor sociale
Argumentele morale in favoarea politicilor sociale sunt echitatea, justitia sociala si egalitatea.
Punctul de plecare al analizei lui Marshall l-au contituit ideile lui Alfred Marshall care, in 1885, a ajuns la concluzia ca, prin progresul stiintei cantitatea de munca fizica depusa de catre muncitori se va reduce substantial, astfel incat acestia vor deveni cu totii gentleman, adica domni, persoane civilizate si educate. Numai astfel, working-class - clasa muncitorilor - va fi desfiintata.
T.H. Marshall propune pentru inlocuirea termenului de gentleman cu cel de civilised, argumentand ca inegalitatea sistemului claselor sociale poate fi acceptata numai cu conditia de a fi recunoscuta egalitatea statutului de cetatean: ,exista o forma de egalitate umana primara asociata cu conceptul de apartenenta deplina la o comunitate si care nu este compatibil cu inegalitatile care diferentiaza diferitele niveluri economice din societate'.
In opinia sociologului britanic, conceptul de cetatenie este format din trei parti distincte: o parte civila, una politica, iar cea de a treia sociala.
a.Componenta civila a conceptului de cetatenie se fundamenteaza pe apararea drepturilor civile, respectiv pe drepturile necesare pentru asigurarea libertatii individuale: libertatea de gandire, libertatea de exprimare, libertatea persoanei si a dreptului la proprietate individuala, libertatea de a incheia contracte si dreptul la justitie. Institutia corespunzatoare componentei civile a cetateniei o reprezinta curtile de justitie.
b.Componenta politica a conceptului de cetatenie se refera la libertatea individului de a participa ca elector sau ca ales la exercitarea puterii politice locale sau centrale.
c.Componenta sociala a conceptului de cetatenie include intreaga gama de drepturi, de la dreptul la o minima bunastare economica si securitate sociala si pana la dreptul de a beneficia in mod egal de patrimoniul social si de a trai o viata civilizata conform standardelor predominante intr-o societate. Institutiile cele mai puternice legate de componenta sociala a cetateniei, spune T.H.Marshall, sunt serviciile sociale si sistemul de educatie.
Initial amestecate, o data cu evolutia societatii, cele trei componente ale cetateniei s-au desprins treptat unele de celelalte: astfel, partea civila a cetateniei s-a desprins in secolul al XVIII-lea (drepturile civile au fost definitv consfintite o data cu Legea Reformei din 1832); partea politica in secolul al XIX-lea (drepturilor politice au fost generalizate o data cu generalizarea dreptului de vot in 1918), iar cea sociala in secolul al XX-lea.
Pentru T.H.Marshall,
In ceea ce priveste componenta sociala a conceptului de cetatenie, Marshall identifica trei elemente fundamentale: serviciile minime de sanatate si de locuire, venitul minim garantat si educatia. Un moment important in evolutia componentei sociale a cetateniei l-a reprezentat schimbarea accentului de la indatoriri la drepturi, precum si modificarea normei bunastarii sociale prin trecerea de la servicii cumparate la servicii furnizate cetatenilor. Prin acceptarea statutului de cetatean, o persoana dobandeste atat dreptul la protectie, cat si obligatiile aferente. Referindu-se la balanta dintre drepturi si indatoriri, Marshall identifica patru indatoriri obligatorii: indatorirea de a munci, plata taxelor si a contributiilor de asigurari, satisfacerea serviciului militar si frecventarea invatamantului obligatoriu. Restul indatoririlor, spune sociologul britanic, "sunt vagi si includ, in general, obligatia de a duce o viata de bun cetatean, facandu-ti datoria cat se poate, astfel incat sa promovezi bunastarea comunitatii".
7.1. Sistemul serviciilor sociale
Serviciile sociale cuprind o larga gama de servicii oferite de colectivitate, in mare masura in afara sistemului economic. Exista trei mari categorii de servicii sociale: invatamant, sanatate si asistenta sociala. Serviciile de asistenta sociala reprezinta deci cel de-al treilea mare pilon al serviciilor sociale.
Daca beneficiile financiare suplinesc un deficit de resurse financiare ale persoanei, serviciile se adreseaza unui deficit de capacitati. Ele au ca obiect dezvoltarea, corectarea, refacerea capacitatilor individuale si colective pentru o viata normala si autosuficienta. Invatamantul dezvolta capacitatile intelectuale, sociale si tehnice de actiune. Sanatatea asigura integritatea capacitatilor fizice de viata, prevenirea si recuperarea deteriorarii acestor capacitati. Serviciile de asistenta sociala corecteaza, dezvolta si consolideaza capacitatile personale si sociale de functionare normala si eficienta intr-un mediu social dat. Ele sprijina persoanele si comunitatile sa rezolve problemele complexe si dificile care intervin in cursul vietii si pentru care capacitatile existente nu sunt suficiente; sustin refacerea capacitatilor deteriorate, sustin functionarea acceptabila acestora in conditii de viata dificile.
Suportul social al persoanelor aflate in dificultate nu se face numai prin transferul de resurse financiare(bani sau bunuri), ci si prin servicii de asistenta sociala. Situatia de dificultate, inclusiv cea de saracie, nu se datoreaza exclusiv lipsei de resurse financiare, ci si lipsei de capacitati personale si colective de a face fata problemelor vietii. Serviciile de asistenta sociala au ca obiectiv refacerea si dezvoltarea capacitatilor persoanelor, familiilor, colectivitatii de a intelege natura problemelor cu care se confrunta, de a identifica solutiile constructive si de a-si dezvolta capacitatile personale si colective de a rezolva aceste probleme. Intr-un anume fel, asistenta sociala reprezinta intr-o mare masura un tip specific de terapie sociala.
7.2. Principii fundamentale si probleme ale formarii resurselor umane ale sistemului de servicii sociale in Romania
1. Servicii inalt profesionalizate - utilizeaza specialisti cu inalta calificare (asistenti sociali), dobandita prin forme de pregatire inalt elaborate, de regula la nivel universitar. 2. Servicii deschise la revederea procedurilor si la incorporarea noilor proceduri si cunostinte. Ca orice profesiune cu un grad ridicat de incorporare a cunostintelor stiintifice, asistenta sociala se afla intr-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfectionare / schimbare rapida si capacitatea de asimilare de noi tehnici. 3. International / national / local in dinamica serviciilor sociale. Profesia de asistent social trebuie considerata ca o paradigma tehnico-sliintifica mondializata (stoc de cunostinte utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu in mod special prin canale profesionale, si mai putin prin cele administrative.4. Combinarea intre prioritati stabilite la nivel national cu prioritati stabilite la nivel local, pe fondul unei mondializari / regionalizari tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de solutionat si a prioritatilor. Activitatea de asistenta sociala se fundeaza pe angajamente juridice, politice si morale atat ale tarii intr-un context mai larg (mondial: conventii ONU de exemplu), regional (reglementarile europene), pe angajamente juridice, politice si morale ale tarii ca un intreg, prin legile si optiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat national, cat si pe angajamentele locale si responsabilitatea fata de comunitatea locala.
Specialistii in asistenta sociala cu pregatire superioara sunt formati intr-un numar suficient pentru primele faze de dezvoltare a serviciilor sociale. Se poate estima ca tinerii asistenti sociali au putut primi o pregatire satisfacatoare, putandu-se integra cu succes in procesul de constituire a sistemului de servicii sociale. In momentul actual ne confruntam cu trei tipuri de dificultati in ceea ce priveste specialistii disponibili: 1.Distributia in teritoriu a asistentilor sociali. In multe judete / orase nu exista asistenti sociali profesionisti disponibili. 2.Marea majoritate a asistentilor sociali sunt inca foarte tineri, produsi ai unor sisteme de formare ele insele in primele stadii de cristalizare, destul de inegale din punct de vedere calitativ. Dezvoltarea lor profesionala urmeaza a se desavarsi rapid in viitorul apropiat.Exista in sistemul institutiilor actuale si angajati care nu au parcurs un ciclu adecvat de formare profesionala. Unii dintre ei au acumulat o experienta apreciabila si sunt motivati sa se dezvolte profesional. Este important de aceea sa se dezvolte o strategie nationala, bine gandita cu privire la profesionalizarea angajatilor care lucreaza in sistemul de asistenta sociala care s-au dovedit apti si motivati sa lucreze in continuare aici, cat si la asigurarea ocuparii, in timp, a posturilor din serviciile sociale cu specialisti.
7.3. Organizarea sistemului de servicii sociale Din experienta mondiala si, de asemenea, din cea nationala trecuta si prezenta, rezulta ca serviciile sociale, pentru a fi eficiente trebuie sa se dezvolte pe un mix de structuri si responsabilitati locale / nationale. Organizarea la nivel local, inalt descentralizat, trebuie sa se imbine cu incadrarea intr-o strategie politica, institutionala si profesionala nationala.
Principiul teritorialitatii consideram ca trebuie sa stea in centrul organizarii sistemului de servicii de asistenta sociala. Serviciile au ca baza teritoriul, mai precis comunitatea locala. Aici se gasesc parametrii contextului social-economic in care oamenii traiesc, problemele cu care se confrunta, dar si, in mare masura, solutiile si resursele. Mobilizarea resurselor colective este o problema vitala. Din acest motiv, serviciile de asistenta sociala trebuie sa fie dezvoltate la nivelul de baza al localitatii.
Diferentierea functionala pe axa local / national ar urma sa ia urmatoarea configuratie:
1. La nivel local / comunitar: servicii de baza, completate cu servicii de asistenta sociala specializate pe langa unitatile locale, sub autoritatea locala. Dezvoltarea serviciilor sociale de asistenta sociala la nivel teritorial trebuie sa aiba loc in contextul unei reforme radicale a administratiei publice locale si nationale. Autoritatile locale trebuie sa dezvolte planuri de dezvoltare sociala locala, care trebuie sa cuprinda diagnoza problemelor sociale ale comunitatii locale si modalitatile de actiune pentru solutionarea lor. Bugetul local ofera baza financiara a activitatii organismelor locale Acesta se constituie dintr-un transfer din bugetul national si o parte constituita din resursele locale(bugetul national).
Serviciile sociale locale trebuie sa aiba un fond financiar pentru sprijinul determinat pe baza diagnozei mai fine a situatiei. Doua tipuri de sprijin financiar pot fi acordate de aceste servicii:
-Sprijin de urgenta. Sume relativ modeste pentru rezolvarea unor probleme care nu suporta amanare (hrana, imbracaminte, medicamente urgente, transport la spital sau la alta institutie / cazare pe scurta durata). Acest sprijin trebuie sa fie dintr-un fond discretionar al asistentului social pe care acesta il poate acorda fara aprobare prealabila, dar cu evaluare posterioara.
-Sprijin material ocazional / punctual pentru rezolvarea unor probleme critice ale unei familii. Acest ajutor trebuie aprobat pe baza anchetei sociale de catre conducerea Centrului de asistenja sociala, pe baza raportului facut de asistentul social.
2.La nivel national - caracteristici politica nationala in domeniul social si al dezvoltarii serviciilor de asistenta sociala; producerea si furnizarea resurselor profesionale; elaborarea si controlul standardelor minime de calitate; finantarea partiala a acestor servicii, complementar cu resursele locale.Functii:
a.Stabilirea prioritatilor nationale, atat in ceea ce priveste obiectivele / problemele de rezolvat, cat si modalitatea lor generala de abordare.
b.Dezvoltarea legislatiei in domeniul asistentei sociale: cadrul legislativ reprezinta o responsabilitate a forurilor nationale guvernamentale. Legislatia promoveaza atat cadrul de organizare, responsabilitatile, resursele necesare si standardele obligatorii de calitate.
c. Bugetarea programelor si activitatilor sociale reprezinta un instrument esential al realizarii unei politici sociale nationale coerente, dar si a autonomiei locale.
d.Stabilirea de structuri organizatorice nationale minimale.
e.Asigurarea procedurilor si standardelor profesionale, difuzarea lor, inclusiv prin mecanisme de formare permanenta.
f.Evaluarea si monitorizarea activitatilor de asistenta sociala trebuie facuta de instante profesionale independente, pe baza fixarii unor standarde minimale de calitate si prin controlul realizarii acestora.
g.Stabileste standarde de calitate minimale, conditii si proceduri de evaluare si acreditare a organizatiilor nonguvernamentale cu activitati de protectie sociala.
Dezvoltarea unui sistem coerent de servicii de asistenta sociala reprezinta un component vital al procesului de reluare a modernizarii societatii romanesti. El poate fi considerat, alaturi de sistemul de asigurari sociale, obiectivul principal al reformei sociale.
Asistenta sociala, prin vocatia ei de a reface, dezvolta si consolida capacitatile individuale si colective de a face fata problemelor vietii, reprezinta un instrument crucial al dezvoltarii sociale.
8. Sistemul de asigurari sociale in Romania
Reglementarile privind drepturile si obligatiile asiguratilor sunt prevazute in Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea si functionarea sistemului asigurarilor de sanatate, HG nr.52/2005 pentru aprobarea Contractului-cadru privind conditiile acordarii asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate si Ordinul MS / CNAS nr.45/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru.Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii. Sunt asigurati toti cetatenii romani cu domiciliul in tara, precum si cetatenii straini si apatrizii care au domiciliul sau resedinta in Romania. In aceasta calitate au obligatia platii contributiei de asigurare.Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS) este institutia publica autonoma de interes national cu personalitate juridica, in coordonarea Ministerului Sanatatii, care administreaza si gestioneaza sistemul de asigurari sociale de sanatate. CNAS administreaza Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate. Constituirea fondului se face din contributia de asigurari sociale de sanatate suportata de asigurati, de persoanele fizice si juridice care angajeaza personal salariat, din subventii de la bugetul de stat, precum si din alte surse – donatii, sponsorizari, dobanzi.
Asiguratii au dreptul la un pachet de servicii de baza in mod nediscriminatoriu, care cuprinde: servicii medicale, servicii de ingrijire a sanatatii, medicamente gratuite sau compensate, materiale sanitare si dispozitive medicale.
Drepturile asiguratilor
1. In caz de boala sau de accident, asiguratii au
dreptul la ingrijire medicala din prima zi de imbolnavire sau de la
data accidentului si pana la vindecare. Astfel, asiguratii pot
beneficia de servicii medicale la toate nivelurile:
- asistenta medicala primara, din partea medicului de
familie;
- asistenta medicala de specialitate, din partea medicilor
specialisti din ambulatoriu;
- unele servicii de asistenta stomatologica;
- servicii medicale de urgenta;
- tratament fizioterapeutic si de recuperare;
- asistenta medicala pre-, intra- si postnatala;
- servicii si ingrijiri medicale la domiciliu.
2. Asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie,
medicul specialist din ambulatoriu si unitatea spitaliceasca ce
le va acorda servicii medicale. De asemenea, asiguratii isi pot
schimba medicul de familie ales, dar numai dupa 3 luni de la inscrierea pe
lista acestuia.
3. In functie de sex si de grupa de varsta careia ii
apartin, asiguratii au dreptul la cel putin un control
profilactic in fiecare an.
4. Fiecare asigurat are dreptul sa fie informat cel putin o data
pe an, prin casele de asigurari, despre serviciile de care
beneficiaza, asupra nivelului de contributie si modalitatea de
plata, precum si despre drepturile si obligatiile sale.
Obligatiile asiguratilor 1. sa fie inscrisi pe lista unui
medic de familie acreditat; 2. sa
respecte cu strictete tratamentul si indicatiile medicului; 3. sa anunte medicul de familie ori
de cate ori apar modificari in starea lor de sanatate; 4. sa se prezinte la controalele
profilactice si periodice; 5.
sa anunte in termen de 15 zile medicul de familie si casa de
asigurari asupra modificarilor datelor de identificare sau
modificarilor referitoare la incadrarea intr-o anumita categorie de
asigurati; 6. sa prezinte furnizorilor de servicii medicale
documentele justificative ce atesta calitatea de asigurat; 7. cu
exceptia categoriilor prevazute prin lege, asiguratii au obligatia
de a plati o cota lunara de 6,5% din veniturile proprii. Neplata
contributiei lunare atrage, de la sine, anularea calitatii de
asigurat.
• Persoanele juridice si fizice la care isi desfasoara activitatea asiguratii au obligatia sa calculeze si sa vireze casei de asigurari o contributie de 7%, raportata la fondul de salarii realizat, datorata pentru asigurarea sanatatii personalului din unitatea respectiva.• Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligatia sa isi asigure sanatatea, sunt obligate sa comunice direct casei de asigurari in a carei raza isi au domiciliul, veniturile impozabile, in vederea stabilirii si achitarii contributiei de 6,5%.
Categorii de persoane asigurate scutite de plata contributiei:
- copiii
si tinerii pana la varsta de 26 de ani, daca sunt elevi, ucenici
sau studenti si daca nu realizeaza venituri din munca;
- sotul, sotia si parintii fara
venituri proprii, aflati in intretinerea unei persoane asigurate;
- persoanele ale caror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive
politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum
si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri,
prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de razboi, precum si unele
drepturi ale invalizilor si vaduvelor de razboi, precum si
persoanele prevazute la art. 2 din Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea
eroilor-martiri si acordarea unor drepturi urmasilor acestora,
ranitilor, precum si luptatorilor pentru victoria
Revolutiei din decembrie 1989, daca nu realizeaza alte venituri
decat cele provenite din drepturile banesti acordate de aceste
legi.
- persoanele cu handicap care nu realizeaza venituri din munca,
pensie sau alte surse si se afla in ingrijirea familiei;
Raportul dintre numarul "cetatenilor romani productivi, contribuitori la bugetul public si la fondurile sociale' si cel al beneficiarilor acestor fonduri scade continuu, odata cu scaderea numarului de intrari pe piata muncii si cresterea numarului pensionarilor. Aceasta tendinta este cauzata de migratia externa ridicata in randul adultilor de varsta productiva. In acelasi timp, cresterea sperantei de viata face ca numarul pensionarilor sa fie din ce in ce mai ridicat. Astfel, daca in prezent avem trei adulti asigurati social la patru pensionari, acest raport va fi mult mai mare peste 30-35 de ani, ceea ce duce la un colaps al sistemului de pensii.Unul dintre fenomenele cu efect direct asupra sistemului de asigurari sociale este scaderea numarului de salariati, de la 8,1 in 1990 la 4,5 milioane in prezent. Aceasta situatie este determinata in special de emigratie si de munca la negru. Desi populatia activa numara 10,5 milioane, doar cele 4,5 mentionate mai sus au asigurari de pensii, fapt ce va genera probleme pe termen lung. Peste 25-35 de ani, cei care lucreaza la negru sau nu lucreaza deloc (semnificativi ca numar) vor atinge varsta de pensionare fara sa fie asigurati si vor impovara sistemul de asistenta sociala, solicitand din bani publici venitul minim garantat sau alte forme de ajutor social. In acel moment, populatia de varsta activa (care plateste aceste costuri prin taxe si contributii la fondurile de asigurari) va fi mai putin numeroasa, ceea ce va duce la cresterea semnificativa a impozitelor. Daca pe plan intern aceasta tendinta poate fi combatuta prin crearea conditiilor pentru asigurarile de pensii private, cresterea varstei de pensionare, descurajarea pensionarii anticipate si incurajarea muncii in regim de lucru partial si politici tintite pe varste, precum si prin cresterea ratei de ocupare a populatiei (in special, a populatiei de peste 45 ani si a celei feminine), problema emigratiei trebuie tratata diferit.
9.1. Asistenta sociala in Romania
Variatele forme de sprijin a persoanelor in nevoie prin acte de caritate, si care se regasesc in toate comunitatile umane, pot fi considerate forme primare in practica asistentei sociale.
Societatile moderne au facut insa un pas decisiv spre dezvoltarea si institutionalizarea asistentei sociale. La inceputul secolului XVII, in Anglia se instituie o lege sugestiv intitulata Elisabethan Poor Law, care impune o taxa pentru saracie si care ar putea fi considerata ca debut institutional al asistentei sociale. Din taxa platita de cei care detineau pamant, se obtineau fonduri pentru ajutorul celor saraci si dezavantajati: batrani, bolnavi, handicapati, copii abandonatii, orfani etc. Mai tarziu, in secolul XIX, in Anglia, Franta, Germania. SUA apar primele sisteme de protectie sociala in sfera asigurarilor sociale (in special cele centrate pe sanatate, pe batranete, orfani, accidente de munca).
De o dezvoltare insa a profesiei ca atare se poate vorbi la inceputul acestui secol cand, in contextul sporirii serviciilor publice si sociale, se produce o larga diversificare a activitatilor de asistenta sociala a celor in dificultate. Asistenta sociala se transforma intr-o activitate tot mai profesionalista. Ea isi contureaza treptat o arie problematica proprie, relativ autonoma, un profil profesional distinct, sprijinita pe metode si tehnici specifice de diagnoza, de terapie si sprijin pentru cei vulnerabili. Asistenta sociala, privita ca sistem, implica alaturi de profilul profesional si aspectul institutional propriu-zis.
In tarile care au depasit un grad anumit de modernizare, serviciile de asistenta sociala reprezinta o parte importanta a sistemului general de protectie sociala.
9.2. Traditie, functii si principii de organizare - In ceea ce priveste serviciile moderne de asistenta sociala, Romania are o traditie de exceptie, plasandu-se in anumite perioade de timp la nivelul celor mai avansate tari.
Una dintre caracteristicile ei definitorii este stransa
legatura a ei cu sociologia. Asistenta sociala moderna
a fost initiata si sprijinita continuu de scoala
sociologica de
Primele inceputuri ale asistentei sociale in Romania sunt semnalate, ca de altfel in toate celelalte tari ale lumii, sub forma unor actiuni caritabile, filantropice cu un pronuntat caracter religios. Aceste activitati, cel mai adesea coordonate de biserica, aveau drept scop ajutorarea ocazionala a celor care se plasau la marginea societatii: batrani si bolnavi saraci si lipsiti de ajutorul familiei, orfani ajunsi cersetori, saraci aflati in situatii de mizerie severa. Aceste actiuni au ajutat la formarea unui spirit de solidaritate umana atat de necesar dezvoltarii serviciilor moderne de asistenta sociala.
Treptat, activitatile de ocrotire sociala cu caracter civic-religios s-au structurat sub forma unor masuri reglementate prin acte juridice-normative, finantate din bugetul public, in cadrul unor institutii specializate. Pentru Romania actul de nastere al asistentei sociale moderne poate fi plasat inca din 1775, odata cu aparitia primei legi de protectie pentru copil si a infiintarii unor institutii specializate de ocrotire pentru persoane in dificultate: fete-mame, saraci, bolnavi, persoane varstnice fara sprijin, persoane handicapate fizic si psihic. Cu toate acestea, despre un sistem de asistenta sociala cat de cat structurat sprijinit de masuri legislative, sustinut si de institutii corespunzatoare, se poate vorbi de abia in 1831 odata cu aparitia Regulamentului Organic. Dupa Unirea Principatelor Romane din 1859 apar acte normative care fixeaza chiar atributii concrete pentru serviciile de asistenta sociala la nivelul comunelor si judetelor, incurajand spiritul de intrajutorare si solidaritate la nivel comunitar. Romania a fost una dintre primele tari europene care a elaborat un sistem de securitate sociala atat in domeniul asigurarilor sociale (prima lege a pensiilor dateaza din 1912), cat si in cel al asistentei sociale prin acordarea de ajutoare orfanilor, vaduvelor de razboi etc. Tot atunci se creeaza primele institutii publice si private cu caracter de ocrotire sociala specializate. Legea sanitara si de ocrotire sociala din 14 iulie 1930 ramane un moment de referinta pentru asistenta sociala moderna din tara noastra.
In Romania, interventia sistematica a statului in activitatea de asistenta sociala incepe odata cu crearea Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale in 1920. In 1930 este adoptata Legea sanitara si de ocrotire sociala care ofera un cadru legal, foarte modern pentru perioada respectiva, de functionare a intregului sistem de asistenta sociala si de coordonare a sa la nivel national. In municipii si orasele resedinta de judet sunt infiintate Oficii de ocrotire. In mediul rural sunt infiintate Casele de ocrotire.
Sarcina de coordonare nationala, metodologica si profesionala a intregii activitati de asistenta sociala revenea Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale: toate serviciile de ocrotire depinzand de alte ministere, de regii, precum si institutiile si organizatiile private de ocrotire, functionau conform indrumarilor de ordin tehnic ale Ministerului Muncii. Sanatatii si Ocrotirilor Sociale si sunt supuse controlului de acelasi ordin al acestui minister.
Sistemul serviciilor de asistenta sociala are de indeplinit urmatoarele functii:
1)Dezvoltarea capacitatilor proprii. Sprijina dezvoltarea capacitatilor indivizilor / familiilor / comunitatilor de solutionare prin efort propriu a problemelor dificile de natura personala, familiala sau social-institutionala cu care se confrunta.
2)Suport profesional. Suport bazat pe cunostinte si tehnici profesionale pentru solutionarea problemelor personale / familiale / comunitare care depasesc capacitatea naturala a persoanelor / familiilor / comunitatilor.
3)Facilitarea absorbtiei suportului social. Facilitarea absorbtiei / beneficierii de catre cei in nevoie de servicii si resurse care sunt puse la dispozitie de sistemul public sau de cel privat / comunitar: invatamantul, asistenta medicala, planning-ul familial, ajutor social etc.
4)Focalizarea si eficientizarea suportului social. Asistenta sociala reprezinta un instrument extrem de puternic pentru utilizarea focalizata si inalt selectiva a diferitelor forme de suport social (in mod special a celui financiar) pentru persoanele / familiile in situatie de dificultate, precum si asigurarea utilizarii efective a resurselor alocate pentru nevoia avuta in vedere.
5)Apararea intereselor si drepturilor persoanelor aflate in nevoie / dificultate. Asistenta sociala asigura in mod sistematic suportul pentru drepturile persoanelor aflate in dificultate (copil, varstnic, handicapat, sarac), in cazul in care acestea sunt amenintate, iar victima nu este capabila sa actioneze ea insasi eficace pentru asigurarea respectarii acestor drepturi.
Serviciile de asistenta sociala reprezinta un fel de catalizator al relatiei dintre persoana / familie / comunitatea locala / institutiile publice. Ele sunt esentiale in constituirea unei societati organic suportive si prietenoase fata de fiecare membru al ei.
Principiile de organizare a serviciilor de asistenta sociala
1) Imbinarea asistentei sociale generale cu asistenta sociala specializata. Serviciile de asistenta sociala sunt dezvoltate pe doua nivele:
a)Servicii de asistenta sociala generale dezvoltate la nivel teritorial / comunitar si care ofera un prim suport social celor in dificultate.
b)Servicii de asistenta sociala specializate care se adreseaza unor anumite tipuri de probleme, cu mijloace mai specializate. Ele sunt de regula plasate pe langa scoli (se ocupa de problemele legate de participarea scolara), spitale, maternitati, inchisori / tribunale, organele de politie; in cadrul institutiilor de asistenta sociala ca de exemplu leagane, case de copii, case pentru varstnici, institutii pentru persoane handicapate etc.; sau in jurul unor probleme speciale - adoptii, copiii strazii, dependentii de alcool sau droguri.
2) Asistenta sociala are un caracter global, abordand persoana umana holistic. Persoana umana, ca subiect al asistentei sociale, nu poate si nu trebuie sa fie fragmentata nici metodologic, si nici organizatoric. Serviciile sociale publice se ocupa de toate problemele sociale ale persoanei / familiei.
3) Dreptul de a primi asistenta sociala in situatii de necesitate este un drept universal al tuturor membrilor colectivitatii. Serviciile de asistenta sociala nu sunt destinate numai celor saraci. Si cei care au un standard satisfacator de viata pot avea de infruntat situatii de dificultate pe care nu le pot solutiona cu mijloacele si capacitatile disponibile.
4) Asistenta sociala are un caracter profesional. Spre deosebire de sprijinul interpersonal si caritabil traditional, asistenta sociala moderna reprezinta o profesie inalt calificata care absoarbe cunostinte specializate din toate stiintele social-umane: sociologie, psihologie sociala, psihologie, psihoterapie, medicina, economie, stiinte juridice, antropologie etc.
5) Optiune fundamental umanista. Profesia de asistent social, prin specificul sau, implica o filozofie proprie, centrata umanist.
6) Baza organizarii serviciilor de asistenta sociala este comunitatea locala. Coordonarea si indrumarea la nivel national are de regula un profil politic general si de suport tehnic-profesional. Responsabilitatile si deciziile de organizare sunt ale comunitatilor locale.
9.3. Caracteristici si puncte critice in sistemul serviciilor de asistenta sociala
In 1989, Romania nu dispunea de un sistem de servicii sociale. Unele activitati de asistenta sociala erau realizate fara mijloace profesionale necesare si in mod strict punctual de catre autoritatile locale, intreprinderi sau organisme politice.
In Romania, intregul sistem al protectiei sociale se caracteriza in regimul trecut printr-o optiune cvasi-universalista si automata. Politica de utilizare a fortei de munca si caracterul aproape universal al asigurarilor de boala, de pensii, creau cvasiautomat celei mai mari parti a populatiei resurse de viata, desi minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de batranete sau de boala, alocatii pentru copii, ingrijire sanitara si educatie gratuite, bunuri de baza, inclusiv locuinte subventionate.
Asistenta sociala propriu-zisa viza doar ajutorul institutionalizat pentru batrani, handicapati, bolnavi cronici somatici sau neuropsihici, copii in situatii speciale. Foarte adesea insa aceste institutii nu reuseau sa asigure standardele minime de viata. De regula, ele erau in centre izolate, inchise, plasate in zone greu accesibile, dispunand de un personal in majoritatea sa necalificat.
Situatia actuala a serviciilor sociale ar putea fi caracterizata prin urmatoarele
a) Inexistenta unui sistem national de servicii de asistenta sociala. Exista doar dezvoltari punctuale ale unor servicii de asistenta sociala. Unele servicii (in mod special pentru copii, pentru persoane cu handicap, varstnici, copii bolnavi HIV-SIDA si familiile lor) s-au dezvoltat in forme embrionare in cadrul sau pe langa institutiile publice cu obiective mai generale (spitale de exemplu). Altele s-au dezvoltat in jurul unor probleme speciale: evitarea abandonului copiilor, adoptie, reintegrarea in familie a copiilor din institutii, copiii strazii, familii fara locuinta. Cea mai semnificativa dezvoltare au reprezentat-o centrele de protectie a copiilor si familiilor cu multi copii dezvoltate experimental in 7 judete prin cooperarea cu organizatia nonguvernamentala romaneasca "Pentru copiii nostri" (cu sprijinul specialistilor britanici), cu actualul Departament pentru protectia Copilului si Consiliile judetene. Aceste centre au fost dezvoltate in afara structurilor publice urmand a fi preluate de catre Consiliile judetene si transformate in servicii judetene.
b) Lipsa unei conceptii strategice de dezvoltare a unui sistem de servicii de asistenta sociala. Lipsite de o viziune strategica asupra cadrului in care ele vor functiona, cele mai multe experimente intreprinse prezinta, pe langa multiplele lor contributii, cateva limite structurale:
-Nu contin componenta de posibila extindere / difuziune, cumulare intr-un sistem global.
-Nu raspund la intrebarea: cum se poate asigura continuitatea si sustenabilitatea functionarii lor. Cele mai multe dintre ele sunt dezvoltate fie din entuziasmul donatorilor si participantilor, fie ca raspuns la aparitia unei surse importante de finantare.
-Exista practica in politica publica de a delega / incredinta unele responsabilitati fara a fi asigurate structurile si instrumentele necesare.
-Nu iau in considerare costurile activitatilor dezvoltate.
c) Un proces de dezvoltare haotica, fara nici o conceptie
d) S-a acumulat multa competenta, adesea sectoriala, la nivelul unor organisme restranse in cadrul institutiilor guvernamentale, dar exista un blocaj al oricarei incercari de gandire a unui sistem coerent.
In conditiile in care nu exista un cadru pentru functionarea serviciilor de asistenta sociala, experientele punctuale devin tot mai costisitoare si eficienta lor este in scadere. Functia de exemplaritate si de formare a unor capacitaji are o valoare tot mai locala, mai limitata.
Punctul critic al dezvoltarii serviciilor sociale in momentul de fata il reprezinta inexistenta unei structuri publice pe care serviciile nonguvernamenale sa le complementeze. Preluarea unor experiente pozitive in sistemul nonguvernamental de catre sistemul public s-a dovedit neasteptat de dificila, datorita lipsei unor structuri organizationale adecvate. Asimilarea unor servicii create oarecum intr-un mediu izolat in cadrul structurilor publice nepregatite, cu moduri de organizare nespecifice, este de natura mai degraba de a degrada rapid si a alinia noile patternuri, create in afara, la practicile administrativ nereformate.
10. Dezvoltarea umana si calitatea vietii.
10.1. Indicatori ai calitatii vietii.
Calitatea vietii este un concept evaluativ ce are semnificatie pentru viata fiecarui om ce rezultat al evaluarii sale globale. Calitatea vietii este "rezultanta raportarii conditiilor de viata si a activitatilor ce compun viata umana, la necesitatile, valorile, aspiratiile umane". (C.Zamfir)
Cea mai spectaculoasa dezvoltare a tematicii calitatii vietii s-a produs in sfera indicatorilor de calitatea vietii. Se disting doua directii de cercetare : prima, se concentreaza asupra analizei indicatorilor social-economici existenti, cu scopul descoperirii semnificatiei acestora si, deci, a gradului de utilizare a lor pentru analiza calitatii vietii. A doua directie se dezvolta prin construirea de indicatori specifici ai calitatii vietii.
In "Calitatea vietii - teorie si practica sociala" - C.Zamfir defineste indicatorul de calitatea vietii ca "rezultat al combinarii unui indicator de stare (starea mediului ambiant, a relatiilor interpersonale, a tipurilor de munca oferite etc.) si unui indicator al criteriului de evaluare (al necesitatilor, aspiratiilor umane)". In plus, calitatea vietii implica o teorie asupra naturii umane, a sistemului de necesitati umane, a factorilor ce guverneaza dinamica acestora.
In practica cercetarii sociale sunt utilizate frecvent sase tipuri de indicatori ai calitatii vietii :
1)- indicatori ai starii diferitelor componente ale vietii umane (indicatori ai mediului natural, ai conditiilor de munca, de educatie etc.) ;
2)- indicatori ai necesitatilor / aspiratiilor (ce tipuri de munca doresc oamenii, ce tipuri de locuinta etc.)
3)- indicatori complecsi rezultati din raportarea starii la necesitati ;
4)- indicatori ai calitatii percepute a vietii - determinarea modului in care membrii unei colectivitati evalueaza ei insisi calitatea diferitelor componente ale vietii lor ;
5)- indicatori de satisfactie cu viata - gradul estimat de satisfactie cu viata, ca indice sintetic al efectului subiectiv al calitatii vietii ;
6)- indicatori ai unor simptome critice ale calitatii vietii (indicatori de sinucidere, boli mentale, optimism sau pesimism, alienare).
10.2. Cai de crestere a calitatii vietii.- In ceea ce priveste caile prin care se poate realiza cresterea calitatii vietii, sociologii contemporani disting doua posibilitati : 1. perfectionarea conditiilor obiective de viata in perspectiva necesitatilor umane; 2. perfectionarea stilurilor si modurilor de viata, fapt de natura a maximiza calitatea vietii in conditiile existente la un moment dat.
Omul, prin constructia sa interna si prin intregul sau sistem de necesitati format de-a lungul a milenii de existenta, este o fiinta sociala. El a creat societatea, iar societatea il modeleaza pe el. Si pentru ca societatea sa poata exista, ea trebuie sa asigure individului o dezvoltare, o evolutie optima. Intelegem prin dezvoltare umana "procesul de largire a evantaiului de posibilitati oferite indivizilor : sa traiasca mult si in sanatate, sa fie instruiti si sa dispuna de resursele necesare unei vieti convenabile". Acestor exigente fundamentale li se adauga libertatea politica, respectarea drepturilor omului, respectul de sine si fata de ceilalti.
Bunastarea unei societati depinde intr-o mai mare masura de gradul de cuprindere a veniturilor, de destinatia lor, decat de nivelul acestora. In multe cazuri, un nivel modest al veniturilor poate fi insotit de un sensibil progres in domeniul dezvoltarii umane sau invers. Determinarea unui anumit nivel al calitatii vietii permite stabilirea gradului de dezvoltare umana, acesta fiind atat o componenta a calitatii vietii, cat si o consecinta a cresterii ei.
Calitatea perceputa a vietii este marcata de contradictii: gradul inalt de satisfactie de viata si de fericire al unei populatii, nu exclude larga raspandire a simptomelor de neliniste (grad mare de revendicabilitate, anxietate, nervozitate, etc.) si de anomie (sentimente de neputinta, apatie, singuratate). Caracterul contradictoriu al imaginii generale se explica prin faptul ca la multi indivizi bunastarea este ambivalenta, sentimentele pozitive coexistand cu cele negative.
Satisfactia din diferitele domenii ale vietii are o influenta majora asupra satisfactiei generale de viata. Numeroase cercetari au demonstrat ca profesiunea nu este nu numai o scara de satisfactie sau insatisfactie, ci modifica si ponderea satisfactiilor in celelalte domenii ale vietii sociale.
In afara conditiilor da viata obiective, gradul de satisfactie a vietii este determinat si de caracteristicile socio-demografice si socio-economice. El creste odata cu nivelul veniturilor si variaza in functie de gen, varsta, stare civila, prestigiu si independenta profesionala. Cercetarile efectuate in Europa Occidentala si in America de Nord au demonstrat ca, odata cu inaintarea in varsta, scade nivelul fericirii si creste cel al satisfactiei de viata. Anomia, anxietatea maxima se constata la intrunirea caracteristicilor : varsta inaintata, sex feminin, venit scazut, nivel redus de instruire. Teza crizei varstei mijlocii este confirmata de gradul redus de satisfactie inregistrat de aceasta grupa de varsta, mai ales in ceea ce priveste standardul de viata, venitul, timpul liber si profesiunea. Saracii sunt mai nemultumiti decat bogatii in circa jumatate din domeniile vietii, domenii influentate de fapt, de nivelul venitului si de puterea de cumparare. Satisfactia de viata este influentata si de apartenenta de clasa (patura sociala). Mai mult, indivizii care exercita profesii cu prestigiu social inferior celor ale parintilor tind sa fie mai nemultumiti de viata decat cei cu profesiuni mai prestigioase decat cele ale parintilor.
Nivelul de instruire influenteaza pozitiv satisfactia de viata, dar numai in domeniile : educatie, profesiune, venit, standard de viata. Perceptia conflictelor sociale influenteaza numai intr-o mica masura bunastarea individuala (calitatea vietii), o reducere nesemnificativa a satisfactiei de viata inregistrandu-se numai la indivizii ce percep foarte multe conflicte sociale. O influenta mult mai puternica asupra calitatii vietii o au conflictele personale ce afecteaza, practic, peste doua treimi din populatia globului. Principalul focar de conflicte personale este familia.
In concluzie, calitatea vietii depinde nu numai de situatia in care se afla indivizii, ci si de modul in care ei percep aceasta situatie. Folosirea indicatorilor de perceptie, subiectivi este mai putin problematica in cazul investigarii unor coordonate obiective ale vietii, cum ar fi veniturile, locuinta, situatia profesionala etc. Cand este vorba insa despre perceptia starii psihice, a gradului de fericire, de exemplu, indicatorii subiectivi devin mai operanti numai in conjunctie cu indicatorii obiectivi.
In prezent, cercetarile privind calitatea vietii reprezinta un domeniul preferential de activitate care ii reuneste pe sociologi si pe alti specialisti din sfera stiintelor sociale intr-un justificat efort interdiscipinar.
In Romania, studierea calitatii vietii "are un caracter urgent". In ultima instanta, cheia politicii de ridicare a calitatii vietii la cota optima este restructurarea economiei pe bazele principiile pietei libere, iar cheia succesului acestei reforme este renasterea omului ca homo economicus si homo moralis. Numai restructurand astfel economia si numai redandu-i omului adevarata sa conditie putem reveni in lumea civilizata.
11.1. Politica de dezvoltare regionala in Romania
In general, elementele componente ale corpului politicilor sociale pot fi vazute ca raspunsuri sectoriale la probleme economice si sociale care apar intr-o oarecare masura in orice societate moderna. Insa abordarile de tip sectorial nu reusesc intotdeauna sa faca fata unor aspecte cum ar fi concentrarea anumitor tipuri de probleme in diverse zone sau arii geografice si nici sa dea raspunsuri la problema discrepantelor regionale exprimate in termeni de dezvoltare economica si sociala.
Politicile de dezvoltare regionala apar tocmai din necesitatea de a corecta aceste decalaje teritoriale, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. Ca definitie general acceptata, cel putin la nivelul organismelor europene, politica de dezvoltare regionala reprezinta 'ansamblul de masuri pe care autoritatile guvernamentale centrale le iau in favoarea dezvoltarii socio-economice a regiunilor defavorizate' (CEMAT, Strasbourg, 1991).
Din punct de vedere istoric, politicile regionale au fost introduse in majoritatea tarilor vest-europene in perioada 1948-'60, dupa perioada de reconstructie postbelica, cunoscand mai apoi, in anii '70, o perioada de varf in care bugetele, nivelurile subventiilor, extinderea zonelor carora li se acorda asistenta, numarul si diversitatea instrumentelor de politica au atins apogeul. Incepand cu jumatatea anilor '80 s-a facut simtita o reorientare in ce priveste obiectivele acestora de la reducerea dezechilibrelor regionale si redistribuirea veniturilor si fortei de munca, obiective traditionale ale politicilor regionale, inspre promovarea restructurarii (incurajarea masurilor de schimbare structurala ca. urmare a declinului resimtit in unele zone industriale), stimularea competitivitatii si marirea contributiei regiunilor la cresterea economiilor nationale. De asemenea, importanta unor instrumente de politica regionala cum ar fi stimulentele negative fata de localizarea firmelor in zone prospere si 'relocalizarea activitatii economice in teritoriul national' s-au diminuat, accentul punandu-se pe instrumente de tipul asistentei pe scara larga pentru dezvoltarea mediului general de afaceri in regiunile problema .
In majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se observa, de asemenea, tendinta de reducere a importantei masurilor fiscale (de tipul reducerilor si scutirilor de impozite sau al subventiilor pentru firmele care se localizeaza sau investesc in regiunile-problema) in favoarea asistentei financiare de tipul granturilor, care prezinta avantajul unei mai mari flexibilitati in administrare si sunt mai simplu de controlat. In ceea ce priveste structurile institutionale implicate in politica de dezvoltare regionala, este important de subliniat tendinta din ce in ce mai puternica spre aplicarea principiului subsidiaritatii intalnita in multe tari ale Europei Occidentale, deodata cu intensificarea cooperarii intre sectorul privat, sectorul public si sectorul nonprofit.
Problemele regionale cunosc o varietate de forme de manifestare de la tara la tara, ele fiind produsul unor conditii si factori specifici fiecarui stat. In consecinta, la nivelul politicilor de dezvoltare regionala apar diferente de continut atat in ce priveste obiectivele urmarite si instrumentele utilizate, cat si zonarea sau regionalizarea teritoriului national. Metodologiile folosite in delimitarea regiunilor sunt multiple, datorita marii varietati de criterii utilizate (administrative, economice, culturale, geografice, sociale etc.), iar alegerea depinde in mare masura de obiectivele urmarite.
Primii pasi catre o strategie nationala coerenta in domeniul politicilor regionale in Romania au inceput sa fie facuti practic incepand din 1996, odata cu lansarea 'Programului PHARE pentru dezvoltarea regionala', care isi propunea ca principal obiectiv elaborarea unui set de principii fundamentale care sa orienteze intreaga politica regionala a tarii. Programul a fost implementat prin Departamentul de Administratie Publica Locala al Guvernului Romaniei, asistat de o echipa de consilieri externi, iar activitatile sale s-au desfasurat sub coordonarea unui Grup de Lucru Interministerial, incluzand reprezentanti din ministerele cheie si autoritati regionale. In cadrul programului a fost elaborata 'Carta Verde', document care sintetizeaza problemele actuale ale dezvoltarii regionale si propune un sistem institutional in domeniul politicilor regionale ale Romaniei.
1Principalele obiective ale politicii regionale propuse in Carta Verde sunt:
1. pregatirea Romaniei pentru integrarea in Uniunea Europeana si pentru a deveni eligibila in vederea acordarii unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia;
2. reducerea disparitatilor regionale intre diferitele regiuni ale Romaniei;
3. integrarea activitatilor din sectorul public (educatie, invatamant, infrastructura, calitatea mediului etc.) pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor.
In vederea atingerii acestor obiective, in Carta Verde sunt abordate doua aspecte semnificative pentru politica regionala:
a) definirea regiunilor de dezvoltare prin regruparea judetelor cu niveluri / profiluri complementare de dezvoltare, recursul la regrupare fiind justificat de cresterea eficientei implementarii politicilor de dezvoltare regionala. Principalele argumente pentru reducerea numarului de regiuni de la 42 (numarul de judete) la 8 (numarul de regiuni de dezvoltare propus in Carta Verde) sunt 1. evitarea divizarii resurselor disponibile intre un numar mare de arii tinta pentru dezvoltare si 2. evitarea riscului ineficientei generat de aplicarea politicii de dezvoltare regionala pe 'o structura teritoriala fragmentata, cu unitati mici si insuficient de puternice pentru a putea atrage si derula programe complexe de dezvoltare' (G. Pascariu, 1998).
b) Cadrul institutional necesar pentru implementarea politicilor regionale. Carta Verde propune doua niveluri ale structurii institutionale responsabile de elaborarea si implementarea masurilor de politica regionala:
1. un nivel central, care presupune un organism compus din reprezentantii ministerelor, agentiilor centrale (Agentia Nationala pentru Privatizare, Fondul Proprietatii de Stat) si asociatiilor/organizatiilor (Federatia Oraselor din Romania, sindicate) relevante pentru dezvoltarea regionala (Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala - CNDR) cu rol in elaborarea strategiei nationale, subordonat Guvernului Romaniei;
2. un nivel regional, care, presupune constituirea unor unitati specializate (Agentiile pentru Dezvoltare Regionala - ADR), ca organizatii non-guvernamentale independente cu rol de coordonare intra-regionala a programelor de dezvoltare, conduse de un Consiliu care sa includa reprezentantii consiliilor judetene, prefecturilor, asociatiilor inter-comunale, asociatiile fermierilor etc.
Sarcinile CNDR ar urma sa fie (Carta Verde, 1997):
-elaborarea Programului National de Dezvoltare Regionala;
-formularea propunerilor adresate guvernului pentru stabilirea Fondului National de Dezvoltare Regionala (FNDR) si a surselor de asigurarea acestui fond;
-luarea deciziilor de alocare a FNDR pentru diferite fonduri de dezvoltare regionala (conform principiilor de baza ale Fondurilor Structurale n.a.);
-elaborarea unor propuneri legislative si de noi reglementari in domeniul dezvoltarii regionale;
-stimularea cooperarii intre regiuni si subregiuni, judete sau municipalitati similare sau diferite, din punct de vedere al nivelului sau al profilului de dezvoltare. Aceasta cooperare ar conduce la diminuarea sau chiar eliminarea problemelor specifice prezente in unele arii-problema;
-administrarea FNDR, cat si monitorizarea Fondurilor de Dezvoltare Regionale (FDR).
In cazul in care Guvernul va aloca fonduri pentru programele de dezvoltare regionala si va delega autoritatea la nivel regional, pentru alocarea fondurilor unor proiecte individuale, va fi necesara stabilirea criteriilor pentru distribuirea de fonduri. Aceste criterii vor include reguli pentru tipurile de costuri, pentru autofinantare, pentru tipurile de contributii care pot fi implicate etc.
Cadrul institutional propus este unul care evita solutia inalt centralizata a proiectarii si administrarii politicii regionale de catre departamentele administratiei centrale de stat (la nivelul ministerelor) prin crearea unei institutii relativ independente functional (CNDR). Totodata. responsabilitatea implementarii politicilor regionale este delegata regiunilor, in speta Agentiilor de Dezvoltare Regionala.
11.2 Masuri legislative si initiative regionale-
Incepand cu luna ianuarie 1998 in cadrul Departamentului de Administratie Publica Locala a fost constituita Unitatea de Politica Regionala, alcatuita din reprezentantii a 10 ministere si departamente. Aceasta a devenit nucleul viitoarei Agentii Nationale pentru Dezvoltare Regionala, institutie aflata in subordinea Primului Ministru. Are ca atributii principale: elaborarea proiectului unei strategii nationale de dezvoltare regionala, manageriatul financiar si tehnic al Fondului National de Dezvoltare Regionala, evaluarea tehnica si financiara a proiectelor finantate din acest fond care vor fi supuse aprobarii Consiliului National de Dezvoltare Regionala si coordonarea si integrarea politicilor sectoriale in cadrul regiunilor de dezvoltare.
In iulie 1998 apare Legea privind dezvoltarea regionala in Romania, care stabileste cadrul institutional si obiectivele politicii de dezvoltare. Principalele diferente fata de propunerile efectuate in Carta Verde constau in:
1. Infiintarea unei noi institutii la nivel central, pe langa CNDR. si anume Agentia Nationala de Dezvoltare Regionala, cu competente mai degraba executive (asigura managementul FNDR, gestioneaza fondurile alocate de UE atat in perioada de preaderare cat si dupa aderare, acorda asistenta de specialitate ADR-urilor etc.), in timp ce competentele CNDR sunt definite in principal la nivelul proceselor decizionale si monitorizarii utilizarii fondurilor alocate.
2. Libertatea totala de asociere a consiliilor judetene pentru a forma regiuni de dezvoltare. Legea nu mentioneaza regiunile care ar urma sa se infiinteze si nici numarul de regiuni posibile, ceea ce implica posibilitatea asocierilor pe diverse criterii, nu numai de integrare functionala sau omogenitate. Unul din criterii este cel bazat pe afinitati politice. Singurul factor restrictiv il constituie conditionarea de avizul guvernului.
3. Structura organizatorica a Consiliilor de Dezvoltare Regionala si a Consiliului National de Dezvoltare Regionala. In ceea ce priveste Consiliile regionale, s-a renuntat la propunerea relativa la o larga reprezentare a diverselor organizatii si asociatii, CDR-urile fiind alcatuite din presedintii consiliilor judetene si cate un reprezentant al consiliilor locale municipale, orasenesti si comunale desemnati de fiecare judet, pe durata mandatului.
Desi mai putin 'participativa', aceasta formula este fara indoiala mai eficienta din punct de vedere organizational. In lege se specifica insa posibilitatea de participare ca invitati a reprezentantilor altor institutii si organizatii relevante.
In ceea ce priveste CNDR, acesta are in componenta sa pe presedintii si vicepresedintii consiliilor pentru dezvoltare regionala si, la paritate cu numarul acestora (s.n.), reprezentanti ai guvernului, desemnati prin hotarare de Guvern, ceea ce asigura o putere de negociere relativ egala a reprezentantilor celor doua nivele: central si regional. De asemenea, aceasta formula reduce in mare masura unul din posibilele riscuri semnalate de experti, si anume acela de directionare a fondurilor de dezvoltare regionala spre rezolvarea unor aspecte sectoriale, punctuale, sub presiunea momentului, care cad in sarcina unor ministere.
12. Aspecte ale politicii sociale in lume.
12.1. Perspectivele politicii sociale din Romania in contextul europenizarii si globalizarii.
Strategia Uniunii Europene in domeniul politicii sociale are ca principal obiectiv imbunatatirea conditiilor de viata si de munca, crearea de posibilitati privind satisfacerea nevoilor in materie de folosirea fortei de munca, protejarea mediului natural si favorizarea dezvoltarii culturii. Adancirea procesului de integrare implica o mai mare libertate de circulatie a persoanelor intre tarile membre, intensificarea contactelor sociale, valorificarea la maximum a rezervelor europene de mana de lucru la cel mai inalt nivel de calificare.
Un deziderat de prima intensitate al Uniunii Europene il reprezinta intensificarea eforturilor in directia cresterii nivelului de trai. UE. comporta si o importanta dimensiune sociala. Obiectivele sale sunt deopotriva sociale si economice, tot mai frecvent exprimandu-se pareri in directia crearii unei "zone sociale europene".
Necesitatea ameliorarii competitivitatii industriei europene, transformarea Pietei Comune Europene intr-o veritabila piata interna fara frontiere, introducerea de noi tehnologii avansate reclama o politica sociala mai dinamica, vizand intreaga gama a problemelor legate de ocuparea fortei de munca, tineret, grupuri sociale defavorizate, ameliorarea conditiilor de munca si altele.
O politica activa in favoarea ocuparii fortei de munca va fi intotdeauna necesara pentru a diminua impactul schimbarilor structurale din economie.
Urmare a cresterii numarului somerilor in UE. s-a elaborat o strategie comuna de lupta impotriva somajului. Astfel, s-a avut in vedere ca restructurarea ramurilor de activitate confruntate cu dificultati economice sa nu se realizeze in detrimentul celor ce muncesc, reducerea locurilor de munca facandu-se in paralel cu o reorientare profesionala a acestora.
Totodata, U.E. se pronunta in favoarea unei politici europene a pietei de munca, fundata pe o mai buna cunoastere a problemelor muncii, si pentru o mai intensa cooperare intre serviciile nationale de plasare a fortei de munca, in vederea reducerii dezechilibrului intre oferta si cererea de munca.
O atentie deosebita trebuie acordata categoriilor de populatie cu o rata ridicata a somajului - tineri si femei - precum si celor fara locuri de munca pe lungi perioade de timp, cu atat mai mult cu cat acestia din urma sunt foarte numerosi.
Datorita cresterii mai accentuate a somajului in randul tinerilor, UE. a luat o serie de initiative, vizand:
-examinarea dificultatilor, inclusiv a celor legate de salarizare, de recrutare a tinerilor;
-incadrarea in munca a tinerilor defavorizati, prin identificarea problemelor lor si extinderea contactelor intre serviciile si organismele competente;
-sprijinirea tinerilor cu initiativa, activitatea lor necesitand o mai mare recunoastere.
Pentru formarea profesionala si o
mai buna adaptare la necesitatile economice si sociale
actuale si de perspectiva, actiunea comunitara a beneficiat
de asistenta Centrului European pentru Dezvoltarea Formarii
Profesionale, cu sediul
-pregatirea sociala si profesionala a tinerilor pentru viata;
-realizarea unor programe de pregatire profesionala, asigurand o mai mare egalitate de sanse pentru femei;
-organizarea formarii profesionale la nivel regional si local;
-controlul si recunoasterea studiilor si diplomelor;
-protectia sociala si concediile de studii.
In articolul 119 al Tratatului de
-modificarea atitudinii traditionale privind rolul barbatilor si femeilor in societate;
-incurajarea participarii femeilor si in sectoarele de activitate ce implica un nivel superior de responsabilitate.
In ceea ce priveste grupurile sociale defavorizate, politica sociala comunitara s-a orientat in directia examinarii mijloacelor de asigurare a unui sistem de protectie si securitate sociala pentru categorii cum ar fi handicapatii, saracii, persoanele in varsta, etc.
Intrucat handicapatii reprezinta circa 10% din populatie, Comunitatea acorda o atentie deosebita incadrarii in munca si mai bunei integrari in societate a acestora. Dintre initiativele adoptate in aceasta problema sunt de retinut:
-programul de actiune din 1974 cu privire la incadrarea in munca a handicapatilor;
-sprijinirea participarii handicapatilor la viata sociala, precum si cresterea importantei serviciilor specializate;
-diverse actiuni ale Comisiei vizand ameliorarea conditiilor de viata ale handicapatilor si favorizarea deplasarii lor prin adaptarea corespunzatoare a locuintelor si a accesului in institutii.
Problemele securitatii si sanatatii la locul de munca ocupa un loc central, mai ales avand in vedere faptul ca in UE. accidentele la locul de munca cauzeaza moartea a 100000 persoane anual si ranirea altor milioane. In acest sens, au fost alocate importante mijloace financiare urmarindu-se atat prevenirea accidentelor, cat si securitatea si protectia locului de munca.
De asemenea, UE. si-a intensificat eforturile in directia realizarii unor proiecte menite sa ajute la desavarsirea procesului de integrare. Aceasta este menita sa asigure totala libertate de miscare intre tarile membre pentru persoane, marfuri, servicii si capital. Instrumentele financiare comunitare vor urmari cinci obiective majore:
-dezvoltarea regiunilor ramase in urma;
-revitalizarea zonelor cu industrie in declin;
-lupta impotriva somajului;
-asistenta pentru incadrarea tinerilor in munca;
-adaptarea structurilor agricole.
Urmarind definirea unor drepturi sociale
fundamentale, in februarie
-imbunatatirea conditiilor de viata si de munca. Doua probleme sunt in prim planul atentiei: implementarea noului program de actiune pentru sanatate si securitate in domeniul muncii si luarea in considerare a problemelor sociale ridicate de actiunea de standardizare si armonizare tehnica;
-asigurarea conditiilor pentru libera circulatie si tratamentul egal al celor ce muncesc, lupta impotriva discriminarii trebuind continuata si eforturi majore ramanand necesare pentru asigurarea aplicarii legilor comunitare;
-pregatirea pentru o adaptare eficienta la piata largita, o importanta deosebita avand schimbul de informatii si, totodata, accesul la informare a tuturor utilizatorilor potentiali: agenti economici, sociali si politici;
-intarirea coeziunii economice si sociale;
-dezvoltarea dialogului la toate nivelurile. Aceasta va insemna nu numai examinarea modalitatilor cailor de dialog intre reprezentantii la diferite niveluri - european si national, general si sectorial - dar si transpunerea treptata a rezultatelor dialogului in legi comunitare.
Conditia umana a tineretului de azi, pozitia lui sociala, cultura sa, stilul sau de viata, valorile si aspiratiile sale se cer explicate si intelese in contextul mai larg al nesigurantei economice si al deteriorarii mediului de munca si fizic.
Abordarea si studierea problemelor specifice varstei tinere au un impact particular asupra calitatii vietii. Ca atare, problemele somajului, ale marginalizarii, raporturile cu lumea muncii, consumul de droguri si alcool, slabirea legaturilor familiale dintre generatii, violenta minorilor sunt probleme care confrunta toate statele de pe suprafata planetei.
