|
|
|
Fotografia are multe calitati pentru care este considerata arta, care imbratiseaza de la precizia stiintifica la viziunea poetica si lirica.
Fotografia face uz de o tehnica din ce in ce mai rafinata care cere un nivel inalt de cunostinte, atat tehnice, cat si artistice.
“Capacitatea de prefigurare mintala a imaginii inainte de a o fixa pe pelicula, permite interpretarea artistica a realitatii. Inainte de a fi o chestiune de ochi, fotografia este o chestiune de idei, o problema mintala. Acest lucru reda fotografiei caracterul intelectual si nu pe cel mecanic”, afirma criticul de arta Eug. Schileru.
Principiile specifice de alcatuire estetica a imaginii fotografice:
1. Organizarea in plan a imaginii
Plasarea subiectului in cadrul imaginii se face dupa principii devenite clasice, care au in vedere punerea lui in maximum de valoare. Cadrul imaginii fotografice este standardizat si se caracterizeaza prin raportul laturilor.
La aparatele obisnuite, tip leica, filmul are dimensiunea 24x36 mm, avand raportul laturilor 2/3, ceea ce ofera o forma echilibrata si estetica.
Linii si puncte forte ale cadrului
Unind mijloacele laturilor cadrului (fig.1), obtinem axele de simetrie, iar intersectia lor ne da centrul de simetrie al cadrului. Daca ne atintim cateva clipe privirea asupra acestui punct, vom constata ca nu-l mai vedem decat pe el, restul campului cadrului, cu cat este mai mare, cu atat estompeaza pana la disparitie! Acesta este motivul pentru care subiectul nu se plaseaza in centrul de simetrie al cadrului: excesul de simetrie face sa scada importanta celorlalte elemente compozitionale ale imaginii; de aceea, el este socotit un punct slab (ca efect) al cadrului. Daca subiectul este tocmai rozeta cu cercurile concentrice ale tintei, atunci, dimportriva, plasarea ei pe centrul de simetrie este foarte nimerita!
Impartind fiecare latura a cadrului in trei parti egale si unind punctele omoloage de pe laturile opuse (fig.2), vom obtine un caroiaj de patru drepte si patru puncte, dreptele si punctele forte ale cadrului. Ele ofera cele mai indicate pozitii de plasare a unui element compozitional principal in cadrul imaginii. Astfel, un copac sau un turn, de exemplu, situat intr-un peisaj de campie, in centrul de simetrie al imaginii (fig.2), va pierde mult din efect, mai ales daca formatul este patrat, pentru ca simetria divizeaza atat atentia, cat si privirea, care este condusa, fie spre o jumatate, fie spre cealalta a imaginii, tinzand sa ocoleasca tocmai elementul principal al subiectului. Dimpotriva, asezandu-l dupa una din axele forte ale imaginii (fig.3) efectul sporeste intrucat privirea aluneca de la sine catre subiect si ramane fixata pe el, asadar: evitam simetria, folosind liniile si punctele forte ale cadrului.
Acest fel de a proceda este natural si logic, nu numai estetic. Sa ne imaginam ca suntem in situatia de a fotografia scena balconului din Romeo si Julieta. Vom suprapune balconul peste punctul forte superior dreapta, iar pe Romeo, pe punctul forte inferior stanga, sau invers: balconul stanga sus si personajul – dreapta jos, folosind astfel diagonala cadrului. Cele doua variante de incadrare propuse nu sunt de egala valoare: - prima (stanga jos – dreapta sus), dupa diagonala ascendenta este de un efect mai puternic decat cealalta (stanga sus – dreapta jos), diagonala descendenta a cadrului, care este numita si diagonala slaba, spre deosebire de cea de a doua – diagonala forte a cadrului (fig.4).
Linia orizontului
Pentru a evita simetria, linia de orizont a unui peisaj marin sau de campie nu se suprapune niciodata peste axa orizontala de simetrie a cadrului pentru a nu obliga ochiul sa priveasca sau sus sau jos, in loc de a privi si sus si jos, adica intregul camp al imaginii. Ea trebuie suprapusa peste linia forte orizontala cea mai de jos a cadrului. In acest caz, lipsa de detalii – cum sunt norii de exemplu, in partea de deasupra orizontului, produce un efect dezolant, de gol, care strica imaginii. Suprapunerea ei pe orizontala forte superioara, produce o impresie de strivire a detaliilor aflate in partea de jos, exemplu un peisaj marin cu o barca in prim-plan, la linia inferioara a cadrului, ar parea coplesita de masa de apa de deasupra ei.
Subiectul sau elementele principale nu se plaseaza niciodata la marginile sau colturile cadrului imaginii.
2. Organizarea in adancime a imaginii
In desfasurarea in adancime a subiectului, distingem trei planuri:
- prim-planul;
- planul de mijloc, in care se situeaza de obicei subiectul;
- ultimul plan sau fondul imaginii, pe care se proiecteaza subiectul.
a) Primul plan este cel care se vede dintai cand privim imaginea si cuprinde elementele compozitionale ale subiectului situate cel mai in fata, mai aproape de noi, cum sunt frunzisul unor ramuri sau niste arbori, un grilaj, o usa etc.
Primul plan are rolul de a conduce privirea spre planul de mijloc, in care se situeaza, de obicei, subiectul. Prezenta prim-planului in fotografie nu constituie o conditie si nu este nici posibila si nici necesara intotdeauna.
b) Planul subiectului contine elementele compozitionale principale ale subiectului, intre care exista o legatura de idei.
c) Fondul creeaza spatiul, ambianta in care se desfasoara actiunea subiectului. Un subiect interesant, proiectat insa pe un fond nepotrivit, isi poate pierde total valoarea artistica. Un fundal este nepotrivit atunci cand culoarea lui este asemanatoare cu a subiectului sau prea contrastant fata de acesta. Rolul fundalului este sa scoata in evidenta subiectul si pentru aceasta trebuie sa-i fie subordonat ca tonalitate, claritate.
3. Perspectiva
Pentru ca fotografia sa pastreze si sa redea aceeasi impresie de relief pe care o avem privind obiectele in realitate, trebuie ca marimea relativa, ordinea spatiala si coloritul elementelor sa respecte anumite reguli care sunt date de perspectiva. Daca ne referim la forma si marimea relativa a elementelor, avem perspectiva liniara, iar daca ne referim la variatia tonalitatii culorilor, avem perspectiva aeriana. Perspectiva se poate modifica prin folosirea unor obiective cu distanta focala diferita sau modificarea inaltimii punctului de statie.
4. Relieful (plastica imaginii)
Impresia de relief rezulta din locul de lumini si umbre asupra volumelor proprii ale unui corp. Pentru ca acest lucru sa se intample, trebuie ca obiectul asupra caruia cade lumina sa aiba elemente situate in diferite planuri. Ne dam mai bine seama de toate acestea observand cele doua extreme ale iluminarii materiale: o zi cenusie, fara soare, in care totul apare sters, lipsit de viata si parca lipsit de fondul de care de-abia se detaseaza si, dimpotriva: o zi cu soare, in care lumina creeaza distantele intre plane, evidentiind detaliile.
Maximum de relief il obtinem atunci cand umbrele sunt cele mai lungi – se intampla dimineata si seara, la rasaritul si apusul soarelui, cand lumina cade lateral asupra subiectului.
Trebuie retinut ca lumina de dupa-amiaza da o plastica mai accentuata, mai sculpturala, decat cea de deimineata, care este mai estompata, mai picturala.
Lumina diminetii va fi mai favorabila fotografierii figurilor brazdate de riduri, cum sunt acelea ale persoanelor foarte in varsta.
Lumina dupa-amiezii este mai favorabila figurilor netede, candide, suave, cum sunt acelea ale copiilor si tinerelor. Pentru monumentele istorice sau arhitecturale exista, in functie de amplasarea lor si orientarea fata de soare, o anumita ora din zi, ce difera dupa anotimp, in care lumina convine cel mai bine redarii plastice a lor. Nu poate fi considerat timp pierdut daca inainte de a fotografia un astfel de subiect, i se studiaza evolutia luminii si efectele plastice, de-a lungul unei zile. Lumina de zi, cea mai favorabila, este aceea care vine din spatele aparatului foto, prin stanga sau prin dreapta fotoreporterului.
5. Linii, suprafete, volume
Din punct de vedere grafic, o imagine se compune din linii drepte, frant, curbe sau ondulate, care inchid si delimiteaza suprafete si volume.
Imbinarea armonioasa si echilibrata a acestor elemente grafice ne vor da o senzatie estetica: senzatia de frumos care ne face placere. Prin forma si directia lor in cadrul imaginii, elementele grafice contribuie la crearea elementului psihic al fotografiei asupra privitorului.
a) Liniile drepte – cu cat sunt mai lungi, dau impresia de continuu, de monoton, de repaus, in general. In functie de orientarea lor in planul imaginii, ele mai sugereaza:
- verticala – caracteristica arborilor inalti, lucrurilor zvelte, trezeste ideea de demnitate, de maiestuos. Ele lasa impresia de stabilitate si, uneori, de severitate cu cat sunt mai inalte;
- orizontala – este legata de senzatia de calm, de liniste, de nesfarsit, precum intinderea marii.
Excesul de linii drepte, orizontale sau verticale oboseste ochiul daca nu intervin si alte elemente care sa intrerupa aceasta monotonie.
b) Liniile inclinate dau un accent dinamic imaginii:
- diagonala forte (stanga jos – dreata sus) sugereaza ideea de efort, fiind in sensul urcusului;
- diagonala slaba (stanga sus – dreapta jos) sugereaza ideea de coborare si este mai dinamica decat prima intrucat, datorita atractiei gravitationale, coboram mai repede decat urcam.
c) Liniile curbe – sunt cele care dau imaginii gratie.
Liniile curbate in jos (cu concavitatea in sus – fig. 5.a), au un caracter vesel si succesiunea lor da impresia de rapiditate.
Liniile curbate in sus (cu concavitatea in jos – fig. 5.b), sugereaza tristetea, resemnarea, amintind de salciile plangarete de pe malul apelor.
Liniile curbate la stanga, la dreapta sau in spirala (fig. 5.c), sugereaza agitatia, instabilitatea, cu tendinta de revenire la orizontala, la repaus, ca o minge ce se rostogoleste, pentru a se opri in cele din urma.
Repetarea, cu oarecare regularitate, a unei curbe, creeaza ideea de ritm ce se propaga.
d) Liniile frante, verticale si orizontale, cum sunt fulgerul, crestele muntilor, dau impresia de energie, de asprime. Cu cat unghiurile frangerilor sunt mai ascutite, cu atat aceste efecte sunt mai pronuntate si caracterul lor mai dinamic (fig. 6.a, b). Si aici apare efectul de ritm, daca frangerile se succed oarecum regulat.
Liniile care se incruciseaza in toate directiile, condu ochiul in afara imaginii si deruteaza privirea, daca fotografia nu contine elemente opuse care sa le echilibreze (fig. 6.c).
e) Linii intrerupte. O fotografie nu trebuie sa apara incompleta sau sa-i lipseasca o parte importanta din continut.
SUPRAFETELE, indiferent de forma lor, contribuie la tonalitatea psihologica a imaginii prin senzatia care o produc.
Suprafetele mari, neintrerupte, sunt statice si monotone.
Suprafetele mici, cu tonuri sau culori variate, insufletesc imaginea, sugerand varietate, miscare, neastampar.
Suprafetele luminate dau un efect calm, prietenos, sugerand buna dispozitie, ca de exemplu reflexele de lumina pe suprafata usor incretita de vant a unui loc.
Suprafetele intunecate posomorasc imaginea, dandu-i un caracter grav, nelinistit, cum este un cer cu nori amenintatori de furtuna, un zid inalt, intunecat.
Suprafetele triunghiulare, creeaza senzatii asemanatoare cu cele date e liniile frante. Triunghiul este forma cea mai comuna care intervine in constructia imaginii, de exemplu capul si umerii intr-un portret. Triunghiul da impresia de stabilitate cand este asezat pe o latura.
VOLUMELE
Dupa cum liniile delimiteaza suprafete, suprafetele delimiteaza volume, pe care jocul de umbre si lumini le scoate mai bine in relief, dand valente plastice fotografiei.
Repartizarea lor justa si echilibrata pe suprafata imaginii, este de mai importanta, mai ales in fotografiile de arhitectura.
CULOAREA
Notiunea de culoare se refera simultan la doua fenomene:
- senzatia subiectiva de culoare;
- proprietatea unui corp de a fi colorat.
Aceste doua fenomene, profund deosebite prin mecanismul lor intim, au o caracteristica comuna: depind de lumina, caci in intuneric dispar atat senzatia cromatica, cat si culoarea corpurilor.
Culorile, in afara de senzatia vizuala, obiectiva, mai produc asupra noastra si senzatii subiective, de ordin afectiv.
Dupa senzatia pe care o produc, culorile au fost impartite in:
- culori calde: galben, portocaliu, rosu, numite si “culori reliefate” si sunt asemanatoare cu acelea ale surselor calorice, dand senzatia de lumina si caldura;
- culori reci: albastru, verde, violet, numite si “culori atenuate”, dau senzatia de frig si obscuritate.
Cerul albastru, senin, insorit, are efect activ, insufletitor, prin contrast cu lumina de luna care actioneaza pasiv si trezeste dorinte nedefinite.
Chipul rosiatic al unui om poate insemna febra sau manie, iar o culoare galbuie denota boala. Un cer rosu anunta o vreme amenintatoare. Rosul, in general, este iritant.
Culoarea neagra este apasatoare, funebra, fiind legata de doliu.
Culoarea alba da senzatie de puritate, de optimism.
Tonurile galbene sunt cele mai luminoase si mai calde.
Tonurile verzi sunt odihnitoare, dar reci.
Fotografia color nu trebuie doar sa inregistreze mecanic culorile, ci sa le redea veridic, imbinandu-le armonios, asa cum sunt si in natura.
In realizarile noastre, incepem prin a imita si daca perseveram, sfarsim prin a creea, intr-un stil care ne este propriu si care va fi cu atat mai personal si mai valoros, cu cat mintea si sufletul ne vor fi mai legate prin cultura si eductia artistica.
“Ce” am vrut sa spunem si “Cum” am facut-o prin fotografie, o analizeaza si apreciaza privitorii lucrarilor noastre.
Fotografia nu este un scop in sine, ci numai mijlocul prin care se realizeaza un scop: comunicarea cu oamenii. De aceea, ea trebuie sa aiba un continut care sa informeze, sa educe, sa distreze sau sa comunice un sentiment, o stare de spirit. El trebuie prezentat intr-o forma clara, inteligenta.
Orice il intereseaza, in mod sincer, pe un fotograf, merita sa fie fotografiat. A alege subiectul, inseamna a vedea in mod creator nu numai cu ochii, ci si cu mintea un sens nou, un punct de vedere nou, o notiune noua.
Feininger, Andreas - Fotograful creator.
Dako. L si Iofis. E – Tehnica si arta fotografica, Bucuresti, Ed. Tehnica, 1961.
Stapf, H. - Practica fotografica, Bucuresti, Ed. Tehnica, 1958.
Tomescu N. - Estetica imaginii fotografice, Bucuresti, Ed. Tehnica, 1972.
Constantinescu Dinu Teozer – Fotografia – mijloc de cunoastere, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1980.
Botez Victor – Fotografia in Clubul Artelor, Bucuresti, 1994.
