|
|
|
CREDITUL PUBLIC - ETIMOLOGIE SI PARTICULARITATI
Categoria de credit public se bazeaza pe situatia de imprumutat pe
care o are statul in acest caz, precum si pe situatia juridica a detinatorilor
de astfel de titluri, ca imprumutatori ai statului, conditie foarte diferita de
postura contribuabililor.
Notiunea are o origine straveche, tributara tot limbii latine si, anume,
expresia creditum, ca participiu trecut al verbului credéa, credere, cu
referire la credinta celui care da bunuri ori presteaza servicii ca va primi in
schimb (unele) valori echivalente; cu alte cuvinte, se intelege prin credit
increderea ofertantului in solvabilitatea solicitantului partener intr-o rela tie
de imprumut.
Asadar, creditul public reprezinta operatiunile cumulate prin care
statul isi procura partial complementul de resurse financiare
deficitare, cu conditia de a plati o dobanda, de a acorda anumite
avantaje, precum si de a rambursa ratele scadente in viitor.
Ca subiect implicat, statul se regaseste sub o varietate de identitati:
guvern si departamente guvernamentale, regii publice autonome si
intreprinderi publice comerciale, institutii publice care desfasoara activitati
non-profit, consilii si/sau alte structuri administrative de la nivel local sau
central.
Creditul public a devenit una din cele mai frecvente solutii si practici
de alimentare a casieriei publice in activitatea moderna a autoritatii
publice, iar evolutia spectaculoasa a datoriei publice a determinat pe unii
analisti sa concluzioneze asupra unei legitati obiective in cresterea
acesteia.
In practica, statul isi procura sumele necesare prin:
- contracte direct incheiate cu detinatorii de disponibilitati banesti
temporar libere;
- angajarea unor institutii specializate care colecteaza si pun la
dispozitia statului fondurile banesti solicitate.
Intocmai ca in situatia oricarui gen de acord sau tranzactie bilaterala,
si in acest caz este vorba de confruntarea intre oferta si cerere, insa de
asta data pentru fondurile de imprumut.
Oferta se poate compune din:
- capitalurile temporar disponibile ale persoanelor fizice si/sau
juridice;
- rezervele provenite de la institutii bancare si financiare;
- veniturile dobandite de diferite categorii de rentieri;
- economiile banesti ale micilor producatori, liber profesionistilor
sau altor categorii sociale.
Cererea este formulata de catre:
- autoritatea publica sub variatele sale identitati si in conditiile
respectarii abilitarilor prevazute expres de lege, dar si
- entitati private diferite, cu aprobarea si garantarea din partea
autoritatii publice.
Fata de trasaturile indeobste cunoscute ale creditului public, asa cum
rezulta din caracterul sau contractual, rambursabil si oneros, literatura de
specialitate si practica unor state invoca si imprumuturile fortate, cand
subscrierea s-a realizat in mod obligatoriu si prin constrangere juridica.
Acestea s-au aplicat deopotriva:
a) in conditii normale, cand statul isi obliga firmele proprii sa-si
constituie depozite de titluri publice cu cca. 10-15% din trezoreria lor (ca
forma directa), precum si in calitatea sa de client al unor furnituri, cand
substituie moneda de plata a acestora cu bonuri de tezaur, bonuri de
impozite sau obligatiuni ale unui imprumut de stat (forma deghizata);
b) in conditii exceptionale, generate de calamitati naturale sau de
conflicte armate devastatoare, cand cetatenii inteleg si accepta
participarea financiara cu sentimentul ca astfel isi exercita o datorie
patriotica; in plus, sansa clamata a rambursabilitatii confera un plus de
atractivitate fata de oricare forma de impunere fixa extraordinara.
Avand in vedere atractivitatea si diversitatea contraprestatiilor pe care
statul debitor le promite subscriitorilor sai creditori, statele moderne
apeleaza mult mai frecvent la credite, si mai putin la fiscalitate, pentru
completarea golurilor de resurse financiare. Procedura comporta o serie
de particularitati.
i. Caracterul contractual al creditului public rezida in faptul ca
exprima un acord bilateral de vointa, chiar daca, in mod unilateral, se
stabilesc conditiile si termenele aferente. In aceste cazuri opereaza
prezumtia ca statul este oricand solvabil, in orice situatie si fata de oricine;
exceptiile imprumuturilor fortate nu impieteaza principiul facultativitatii
raspandit ca regula consacrata.
ii. Caracterul legal al oricarui imprumut de stat provine din faptul
ca procedura de lansare si aprobarea forului legislativ iar in absenta
acestora, imprumutul este practic nul. Votul parlamentului este si garantia
politica de solvabilitate a statului, insa reprezinta si incadrarea explicita a
unei autorizatii acordate executivului.
iii. Caracterul rambursabil deriva din natura diferita a acestor
sume, de resurse temporare, si nu definitive, cum este in cazul impozitelor
si a taxelor; exceptiile unor imprumuturi asa-numite perpetue nu pot dilua
aceasta regula (statul poate promite doar plata dobanzilor sau isi poate
rascumpara titlurile la bursa in cazurile convenabile propriilor interese);
mentionarea acestor exceptii are valoare cognitiva pur teoretica, date fiind
si abordarile moderne ale puterii publice.
iv. Caracterul oneros implica mai multe avantaje si contraprestatii
directe din partea statului, ca pret asumat solemn la contractarea unui
imprumut. In felul acesta statul isi plateste folosinta temporara a unor
sume dobandite prin emisiunea de titluri si, de aici, si motivul esential al
atractivitatii imprumuturilor fata de impozite. In plus, lansarea unui credit
public este mult mai operativa fata de o majorare a fiscalitatii.
Operativitatea maxima in procurarea unor fonduri imperios necesare
decurge din creditul de la banca centrala, o forma reala a emisiunii
monetare fara acoperire, insa aceasta practica a fost indelung incriminata
datorita efectelor sale nefaste pe termen mediu si lung. In conditiile
coordonarii actuale a politicilor monetare si fiscale, este practic interzisa ca
sursa financiara guvernamentala.
Asadar, creditul exprima increderea pe care se bazeaza schimbul a
doua prestatii disociate in timp, incredere valabil existenta intre doua parti
contractuale.
Pentru ca isi cedeaza temporar disponibilitatile banesti, creditorul este
remunerat de catre debitor, tinand cont de timpul pana la rambursare,
precum si de riscul asumat.
Literatura de specialitate3 dezvolta ample analize si comparatii intre
creditul privat si creditul public. Indiferent de momentul aparitiei celor
doua forme de credit, ca fapt notabil referitor la deosebirile dintre ele
trebuie precizat urmatoarele:
a) natura surselor de rambursare a creditului;
b) natura efectelor care certifica functionarea lor.
Creditul privat imbraca forma raspandita a creditului bancar sau
comercial, pe cata vreme creditul public este atributul autoritatii publice
expres abilitata pentru acest demers
Realitatile oricarei economii de schimb care impun multiplicarea si
diversificarea relatiilor dintre solicitantii si ofertantii de marfuri si de capital,
determina o reala competitie intre cele doua forme ale creditului, public si
privat. Functie de aceasta fireasca si reala competitie, cauzata de
functionarea surselor comune de constituire, autoritatea publica are
capacitatea si parghiile necesare cu care poate aplica acele masuri de
politica financiara si monetara, potrivit carora sa fie convenabil satisfacuta
cererea sa de resurse banesti. Astfel, se poate interveni asupra ratei
dobanzii, a termenelor de rambursare, asupra modalit atilor de remunerare
a creditorilor si altele.
In situatia creditului privat resursele banesti implicate se
valorifica si creeaza profitul, din care urmeaza sa se plateasca apoi
dobanda, ratele scadente si toate celelalte speze aferente. Titlurile care
certifica un atare credit compun categoria complexa a efectelor comerciale
si reprezinta un capital fictiv, adica au o valoare expresa, pe care o
confera capitalul real, asa cum este acesta materializat in diferitele bunuri
patrimoniale achizitionate cu banii subscriitorilor.
In situatia creditului public insa, resursele banesti implicate nu
sunt capital, ci mijloace de plata: ele nu se reproduc, nu se valorifica, ci se
consuma, iar rambursarea lor are loc prin angajarea ulterioara a fiscalitatii.
Titlurile care certifica acest gen de credit sunt inscrisurile din categoria
efectelor publice, nenominative, negociabile si cu circulatie proprie, dar
care nu exprima un capital real. De aici rezulta insusirea lor de dublu
capital fictiv, pentru ca sumele exprimate nu genereaza profit sau alte
forme de venit, iar rambursarea lor afecteaza intreaga masa a
contribuabililor, intrucat se realizeaza pe seama banului public (a
veniturilor bugetare).
Intreaga activitate4 referitoare la contractarea si garantarea de
imprumuturi interne si externe rambursabile pe termen mediu sau lung,
precum si gestionarea datoriei publice se exercita de catre Guvern, prin
Ministerul Finantelor.
Lansarea creditului public are loc prin emisiunea efectelor publice, iar
pentru sumele astfel subscrise si varsate, persoanele fizice si juridice
platitoare au calitatea de creditori ai statului. Institutiile specializate in
operatiunile ce privesc creditul public dobandesc calitatea de agent al
statului
Practica si doctrina financiara reprezinta si contine evolutiile amplelor
dispute intre adeptii si criticii creditului public, datorita impactului major
asupra tuturor aspectelor din viata social-economica a unei tari.
