Stiinta drepturilor omului - obiect, metode, izvoare, interferente cu alte stiinte sociale*

STIINTA DREPTURILOR OMULUI OBIECT, METODE, IZVOARE, INTERFERENTE CU ALTE STIINTE SOCIALE*

Motto:

'Ignoranta, uitarea, indiferenta fata de drepturile omului sunt singurele cauze ale nefericirilor publice'

Declaratia drepturilor omului si cetateanului 26 august 1789

Sub egida UNESCO[1] s-a publicat un document in care se mentiona ca 'drepturile omului nu sunt nici o noua morala, nici o religie laica; ele sunt mult mai mult decat o limba comuna a tuturor oamenilor'. Sunt exigente pe care persoana umana trebuie sa le studieze si sa le integreze in cultura ei dupa reguli si metode proprii, indiferent de diversitatea preocuparilor sale[2].

Dupa cel de al doilea razboi mondial drepturile omului au luat o dezvoltare prodigioasa prin amploarea pe care au capatat-o constituindu-se, dupa cum s-a remarcat, intr-un adevarat fenomen politic, social, juridic, cu implicatii in toate domeniile existentei umane, fenomen a carui amploare pretinde cunoasterea profunda a nasterii si evolutiei istorice a drepturilor omului, a situatiei in care acestea evolueaza in prezent, precum si deslusirea perspectivelor lor. Numai lucrari temeinice si obiective, cu caracter interdisciplinar, sunt capabile sa le puna in lumina stiintei.

Evident, acesta a fost si motivul pentru care Comisia drepturilor omului a Natiunilor Unite a cerut Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura sa examineze 'oportunitatea luarii in considerare a unui studiu sistematic si a elaborarii unei discipline stiintifice distincte privind drepturile omului, tinand seama de principalele sisteme juridice din lume, in vederea facilitarii, la nivel universitar si ulterior la alte niveluri de invatamant, cunoasterea, intelegerea, studiul si predarea drepturilor omului'. Studiul a fost realizat sub egida UNESCO si la initiativa Institutului International al Drepturilor Omului de la Strasbourg, fiind 'un adevarat elaborat stiintific al drepturilor omului', care va trebui, in mod progresiv, sa fie promovat[3]. Ca urmare, s-au constituit, pe parcursul timpului, bazele unei veritabile stiinte a drepturilor omului.

Se poate remarca, de altfel, ca in domeniul stiintelor sociale, poate mai pregnant decat in alte domenii ale stiintelor, s-a profilat tot mai clar tendinta de specializare care implica o fragmentare a realitatilor din societatea contemporana in care evoluam si pe care o si alcatuim. Stiinta drepturilor omului este influentata de celelalte stiinte sociale pentru ca domeniile luate in considerare au fost si sunt in contact cu alte domenii apartinand altor discipline si nu putine la numar. in acest fel, lanturile de interferenta intre discipline prezinta o mare frecventa. Asistam in epoca noastra la o fragmentare neintrerupta a stiintelor sociale in specializari mai mult sau mai putin inguste. Asistam, de asemenea, la o recombinare a unor asemenea specializari[4] care nasc noi discipline.

Dezvoltarea disciplinelor stiintifice este din ce in ce mai accentuata, pe masura ce si patrimoniul fiecareia se imbogateste. Se creeaza noi domenii, iar specializarea antreneaza noi progrese prin fragmentarea acestora, care la randul lor se combina cu fragmente din alte discipline, creandu-se noi campuri de cercetare, dezvoltandu-se patrimonii proprii.

Un astfel de exemplu il constituie stiinta drepturilor omului: din domenii apartinand dreptului international si dreptului constitutional, ea sa nu ne referim decat la aceste doua ramuri importante de drept, s-a conturat noua disciplina de care ne ocupam.

Mai intai, drepturile omului sunt studiate in paralel de doua sau mai multe discipline in exemplul nostru, de cele doua. Pe masura inregistrarii de progrese in domeniul drepturilor omului, cele doua discipline comunica din ce in ce mai mult. S-a institutionalizat treptat un nou domeniu care, prin emancipare, a fost recunoscut ca independent. Pe buna dreptate, s-a afirmat[5] ca istoria stiintei este istoria multiplicarii si diversificarii subdisciplinelor care, maturizandu-se, au fost recunoscute ca discipline. Acesta este si cazul stiintei drepturilor omului.

Prin contributii succesive aduse prin cercetarea marilor principii in materie, a dispozitiilor normative, a institutiilor s-a constituit domeniul drepturilor omului. Dar, ca orice alta stiinta teoretica, pura si aplicata, stiinta drepturilor omului a progresat in conditiile alternantei perioadelor luminoase cu altele de obscuritate.

Astfel, s-a ajuns la individualizarea unei discipline de sine statatoare, cu un limbaj si o metodologie proprie de acumulare, interpretare si explicitare a informatiilor, cu tehnici statistice de analiza.

Stiinta drepturilor omului este o stiinta a carei obiectivitate si rigoare este garantata de independenta drepturilor omului in raport cu orice scoala de gandire sau cu orice interpretare a realitatii.

Evident, la conturarea si dezvoltarea acestei discipline au contribuit specialisti din cadrul Natiunilor Unite, organizatiilor regionale si nationale, profesori, juristi, politologi, specialisti in sociologie, antropologie, istorie, geografie, economie, medici, psihologi, s.a.

O definitie a acestei stiinte a fost formulata in timpul desfasurarii lucrarilor Colocviului organizat intre 5-6 martie 1971 la Nisa de catre Institutul International al Drepturilor Omului cu tema: 'Stiinta drepturilor omului: metodologia si predarea ei'. Cu acest prilej s-au dezbatut printre altele probleme legate de definirea obiectului stiintei drepturilor omului si a metodei sale.

Sigur, este o stiinta teoretica constituita din cunostinte ordonate intr-o succesiune logica, in cautare continua de elemente noi, ceea ce inseamna cresterea cunostintelor. Aceasta cautare a stimulat eforturile umane si a sustinut de-a lungul istoriei aspiratia pentru libertate si progres; ea a raspuns si unor nevoi, prezente si potentiale, practice si intelectuale.

Rezulta de aici, importanta studierii istoriei drepturilor omului pentru intelegerea mecanismului de formare si functionare a stiintei de care ne ocupam, pentru ca numai printr-un astfel de studiu si al altor discipline de relatie, stiinta drepturilor omului isi poate defini obiectul si metodele, in general, cunostintele care formeaza sistemul drepturilor omului s-au dezvoltat dupa o ordine cronologica, cunostintele venite in urma inglobandu‑le pe cele dinaintea lor. Castigurile capatate astfel au avut o dezvoltare liniara, cu unele stagnari dar si cu salturi, toate determinand mersul ascendent al formarii stiintei noastre. Este o stiinta speciala, cu elemente si cautari de natura enciclopedica, cu cunostinte imprumutate din mituri, folclor, credinte religioase, traditii, obiceiuri, mentalitati, realitati sociale, politice etc.

Nevoia omului de a intelege ceea ce se intampla in ambientul sau si de ce se intampla ceea ce se intampla a fost atat de mare incat, in absenta unei informatii descriptive si explicative adecvate, fiintele umane au inventat miturile. Focul a fost daruit oamenilor de Prometeu, initiatorul primei civilizatii umane; Antigona a aparat legile nescrise ale obligatiilor morale impotriva justitiei false a ratiunii de stat; Ghilgames, eroul legendar al poemelor epice sumeriene - aceadiene, cauta nu numai dreptul la viata ci si calea nemuririi; zeita Proserpina guverna reproducerea anuala a vegetatiei, fara de care omenirea nu ar fi putut exista; acestea sunt doar cateva din multimea miturilor si legendelor.

Cu timpul, acestea au fost inlocuite cu conceptii si teorii la care sa ajuns prin confruntari, prin cercetari stiintifice, in variate domenii, in istorie, in domeniul politic, social, juridic, antropologic, filozofic etc. Sistemele explicative nu sunt prevazute ca fiind ansambluri de concluzii definitive si indubitabile, ci mai curand ca produse perfectibile ale unui proces in flux continuu de cercetare, care implica o aplicare inepuizabila a metodei critice. Un exemplu al unui asemenea proces il poate constitui succesiunea drepturilor omului in cele trei generatii, succesiunea lor fiind, de astfel, deschisa.

Analizand natura stiintifica a drepturilor omului ca domeniu interdisciplinar al comporta­mentelor umane, aceasta trebuie inteleasa in lumina traditiei, a ideilor filozofiei contemporane. Este o stiinta de granita, de contact, cum este de pilda stiinta gandirii economice, intre economie, istorie, filozofie, geografie, politologic. Stiinta drepturilor omului s-a format si a evoluat in domeniul interdisciplinar pentru ca ea cerceteaza comportamentele individuale si ale societatii aplicabile unui grup de discipline care studiaza sistemele structurile si manifestarile interactive din societate, dintre individ si stat, precum si sistemele de relatii si interactiuni dintre diferitele grupuri sau persoane.

O examinare atenta a instrumentelor internationale, regionale si nationale privitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale omului pune in valoare interactiunea dintre om ca persoana si cetatean si institutii precum si lungul sir de lupte pentru afirmarea lor[6]. De aici si nevoia amintita mai sus a studierii traditiilor in materie, in fond un cod de valori transmise din generatie in generatie, conform caruia fiecare om sau institutie a actionat si actioneaza inauntrul comunitatii contemporane lor.

Treptat, in mintea oamenilor si-a facut loc ideea egalitatii naturale a tuturor precum si ideea conform careia dezvoltarea, progresul speciei umane depind de legaturi exterioare, de evenimente contingente, altfel zis de mediu. O formulare explicita a acesteia a capatat expresie in filozofia materialista a lui Thomas Hobbes (1588-1679) si a lui John Locke (1632-1704), potrivit carora cunostintele si chiar principiile organizarii si functionarii mintii omenesti provin din experienta, deci din interactiunea cu mediul.

Surprinzand extraordinar ansamblul de idei, reguli si institutii, René Cassin[7] a definit stiinta drepturilor omului ca fiind o ramura deosebita a stiintelor sociale care are ca obiect studierea raporturilor dintre oameni in functie de demnitatea umana, determinand drepturile si facultatile al caror ansamblu este necesar infloririi personalitatii fiecarei fiinte umane.

In aceasta formulare se sugereaza ca disciplina drepturilor omului ca ramura deosebita a stiintelor sociale se intalneste si se intrepatrunde cu celelalte stiinte umane, precum dreptul, sociologia, politologia, filozofia, psihologia, istoria, cu doctrinele morale etc.

In fond, legatura dintre drept si alte stiinte a fost intuita de foarte multa vreme.

Cicero, de exemplu, in 'De legibus', a afirmat ca stiinta dreptului se inspira chiar din adancul filozofiei, 'ex intima philosophia' pentru ca filozofia ne invata ca toti oamenii au o ratiune comuna si aceasta ratiune este legea.

In zilele noastre, specialistul de mare valoare in vasta problematica a drepturilor omului, Karel Vasak, a formulat o a doua definitie 'inductiva' a stiintei drepturilor omului. Formularea a avut ca temei 'studiul frecventei termenilor ce se intalnesc in textele nationale si internationale care trateaza drepturile omului'. in speta au fost introdusi intr-un calculator peste 50 de mii de astfel de termeni referitori la drepturile omului, iar frecventa cea mai ridicata a acestora i-a permis specialistului sa elaboreze urmatoarea definitie: 'stiinta drepturilor omului priveste persoana si cu deosebire omul care munceste, traind in cadrul unui stat si acuzat de o infractiune sau victima unei situatii de razboi, care beneficiaza de protectia legii datorita judecatorului national si a interventiei organizatiilor internationale (precum organele Conventiei europene a drepturilor omului) si ale carui drepturi, cu deosebire dreptul la egalitate, sunt armonizate cu exigentele ordinii publice'[8].

Sub influenta filozofiei dreptului natural, filozofie care si-a gasit expresia majora in elaborarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului s‑a constituit si stiinta drepturilor omului. Platforma teoretica a Declaratiei este o cucerire a dreptului natural pentru ca ea afirma recunoasterea 'demnitatii inerente membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile', pentru ca afirma drepturi care sunt anterioare recunoasterii pozitive din partea legiuitorilor si pe care ei nu le pot suprima. Ideile de libertate, egalitate, nediscriminare ar ramane teorii pure in conceptii filozofice daca nu ar fi consacrate pe cale legislativa.

Declaratiei i‑au urmat pactele internationale si numeroase conventii referitoare la drepturile omului, care au constituit toate un sistem de principii de drept natural pe care intreaga omenire este chemat sa le respecte. Prin intermediul dreptului natural s-a putut transforma intr-o institutie politica ideea filozofica, inerenta naturii umane, a universalitatii drepturilor omului.

Deci, stiinta drepturilor omului are ca fundamente teoretice primordiale: drepturile omului sunt inerente naturii umane; drepturile omului nu deriva din recunoasterea lor pozitiva; ordinea naturala pe care ele se intemeiaza ramane valabila indiferent de circumstantele in care evolueaza. Drepturile omului sunt inerente persoanei umane, recunoscute prin forta legii, extensibile pe masura ce societatea omeneasca evolueaza. Sunt inerente persoanei umane fiindca ea, persoana umana, a fost dotata de la natura cu anumite prerogative fara de care individualitatea ei nu ar putea fi realizata. Sunt deci drepturi naturale intrucat deriva din natura fizica si psihica a omului, fiindca ii apartin inca de la nastere.

Prin urmare, omul se naste cu drepturi pe care le detine din propria sa natura, nu din bunavointa divina, nici din cea umana. Sunt drepturi nederivate, neatribuite, legate de insasi natura omului, independente fata de orice putere, anterioare dreptului pozitiv. Acesta, dreptul pozitiv adica, nu le creeaza, el poate numai sa le constate sau sa le incalce dar, in acest ultim caz, dreptul pozitiv isi pierde chiar temeiul, isi pierde ligitimitatea.

Altfel spus, drepturile naturale preexista oricarei puteri. Cu alte cuvinte, drepturile naturale ale omului nu se pot constitui ca niste creante asupra societatii pentru ca preexista acesteia. Ele desemneaza un ansamblu de reguli care se impun oamenilor prin natura lor si care le dirijeaza conduita inaintea oricaror legi pozitive. Sunt deci drepturi nascute o data cu omul si ele au existat si inaintea crearii lor, anterior si superior dreptului pozitiv. Sunt drepturi care deriva din ratiune si Seneca spune ca prin ratiune omul se deosebeste de animal. Aceasta inseamna ca drepturile naturale sunt acelea pe care numai ratiunea singura le concepe si le determina, sunt imuabile si independente de sanctiunea lor sociala.

Omul are astfel de drepturi pentru ca se naste cu ele, pentru ca ii sunt inerente, pentru simplul motiv ca este o fiinta umana; ele nu sunt create de legislator dupa cum legislatorul nu creeaza nici viata, nici familia, nici proprietatea si nici multe altele inca. Legislatorul le organizeaza, le sanctioneaza si ca urmare ele vor face parte din dreptul pozitiv.

Fara indoiala, primul drept natural al omului este dreptul la viata. Alaturi de acesta are dreptul de aparare a vietii, a integritatii fiintei corporale, dreptul de exercitare a facultatilor fizice si psihice, dreptul de a-si satisface nevoile de hrana, de odihna, dreptul la viata sexuala s.a.

Pentru ca aceleasi drepturi apartin tuturor oamenilor si intrucat trebuie limitate pentru a se evita conflicte in cadrul colectivitatii, rezulta ca daca fiinta umana are dreptul de a le exercita are si datoria de a le respecta pentru ca aceeasi ratiune le legitimeaza. Negarea unor drepturi sau negarea obligatiilor corelative are grave consecinte.

Omul care nu cunoaste decat indatoriri nu poate fi decat sclav. Fara indatoriri, exercitarea abuziva a drepturilor poate duce la negarea libertatii si la negarea altor drepturi, la despotism. Si astfel drepturile si indatoririle sunt indisolubil legate; ele reprezinta, in fond, aspectele diferite ale unuia si aceluiasi lucru: moralitatea umana.

Aceste idei de inalta principialitate au fost formulate inca de cei vechi, la inceput, partial, de catre Cicero in 'De officiis' si, in mod lapidar, de catre Ulpinian in cele trei celebre si eterne precepte ale dreptului: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere.

Raporturile de familie se inscriu, de exemplu, in aceasta optica de drept natural deoarece natura insasi atrage un sex spre altul pentru a se forma uniunea necesara reproducerii si conservarii speciei umane. Din raporturile de familie se nasc raporturi de paternitate si de filiatie. Parintii au deci dreptul natural de a avea copii, dar in aceeasi masura au si obligatii fata de copiii lor, de exemplu de a-i hrani. Sau dreptul la libertate are un corespondent in obligatia omului de a se conforma regulilor de convietuire existente in mediul sau de viata.

In toate marile documente care au marcat istoria drepturilor omului, cum sunt Declaratiile americane din 1776 si 1787 sau Declaratia franceza de la 1789 s.a. s‑au afirmat imperativ drepturile omului, valorizand astfel principiile apartinand dreptului natural, constituind si primele realizari legislative.[9]

Se observa ca stiinta drepturilor omului are legaturi de neconestat cu toate ramurile de drept: constitutional, international, public, penal, civil, administrativ etc. Chiar limbajul in care drepturile omului si libertatile sale fundamentale sunt exprimate este cel juridic, ele fiind inainte de toate notiuni de drept constitutional si de drept international. Sunt ramuri de drept diferite, dar complementare, raspunzand fiecare cu propriile sale caracteristici exigentelor protectiei fiintei umane.

Astfel, o legatura stransa a stiintei drepturilor omului este cu dreptul constitutional, fiindca in acest drept sunt prezente legile constitutionale in care se gasesc inscrise drepturile omului, drepturi care, in fond, determina raporturile dintre stat si persoana, vazuta in calitate de cetatean. Aceste legi definesc domeniul in care statul nu poate interveni, in care statul are obligatia sa le protejeze, sa le promoveze, si tot aici sunt inscrise si obligatiile pe care cetateanul le are fata de stat.

Desigur, stiinta drepturilor omului trebuie abordata prin intermediul istoriei dat fiind ca universalitatea drepturilor omului s-a constituit treptat, de-a lungul timpurilor, istoria drepturilor omului fiind legata indisolubil de istoria comportamentului interuman si chiar, din acest punct de vedere, fiind o componenta a acestuia. Drepturile sunt istorice si pentru ca ele se realizeaza in istorie, in conditii istorice date, in conditii de schimbari sociale, ideologice, economice, politice, fundamentale, cum ar fi schimbari in raporturile de productie, in raporturile de proprietate, miscari revolutionare, razboaie s.a. In fond, in faptele istorice se regasesc ideile dominante din diferite epoci, idei care nu sunt altele decat marile conceptii morale, juridice, religioase, stiintifice, politice.

Prefigurarile sau radacinile drepturilor omului se pierd in negura vremurilor. Cautarea surselor, a normelor care le guverneaza incepe cu studierea traditiilor, obiceiurilor, a urmelor arheologice, a primelor marturii scrise. Drepturile omului au evoluat pe tot parcursul istoriei ajungand in zilele noastre la formele pe care noi le cunoastem.

Evident, stiinta drepturilor omului are stranse legaturi cu istoria filozofiei, cu toate curentele filozofice, care in diferite masuri si-au adus contributia la constituirea si formularea drepturilor omului si libertatilor lui fundamentale.[10] Cunoasterea traditiilor religioase, filozofice, ideologice, culturale este indispensabila cercetatorului de astazi pentru a ajunge la sinteza dorita. Drepturile omului se intemeiaza nu pe o gandire comuna, speculativa ci pe una practica, nu pe afirmarea uneia si aceleiasi conceptii despre lume ci pe afirmarea unui ansamblu de convingeri practice in functie de o diversitate de determinari de natura locala, regionala si, evident, internationala. Asadar, toate curentele filozofice, toate culturile din lume si-au adus in diferite masuri contributia la implinirea persoanei umane, au determinat dezbateri asupra acesteia, asupra drepturilor si indatoririlor sale. Persoana umana este vazuta si inteleasa nu ca persoana izolata ci in primul rand in relatiile sale cu ceilalti, cu societatea, ca om-cetatean, ca om in general (este ceea ce inscrie si art. 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului), ca om in toata complexitatea sa, in relatie si cu natura dar in relatie si cu Fiinta Suprema.

Desigur, stiinta drepturilor omului este legata strans de doctrinele morale. Omul, prin natura sa fiind destinat sa vietuiasca in societate, a trebuit sa se supuna de a lungul timpului unor anumite reguli care sa-i dirijeze conduita fata de semenii sai. in principiu, omul trebuie sa-si pastreze liberul exercitiu al facultatilor sale naturale; acest exercitiu ii trebuie asigurat, insa cu unele restrictii impuse de necesitatea de a se asigura si celorlalti oameni acelasi exercitiu.

Deci, omul s-a dezvoltat, a acumulat cunostinte, si-a conservat facultatile, a putut sa fie ceea ce este numai in contact cu semenii sai. Dar traind intr-un mediu social, intr-o colectivitate, drepturile legate intim de natura lui umana se ciocnesc cu drepturile identice ale semenilor. Pentru evitarea conflictelor se stabilesc reguli de comportament care sa dirijeze actiunile oamenilor. Nici o societate nu poate exista in absenta unor principii de conduita, unor principii de morala. Cand societatea le sanctioneaza, in sensul ca le legifereaza, ele intra in domeniul dreptului pozitiv. Aceasta inseamna ca dreptul nu se confunda cu morala. Atitudinile imorale nu pot fi sanctionate decat daca dreptul pozitiv este susceptibil sa le receptioneze.

Credem ca in aceasta consta si marea analogie intre dreptul natural si morala. Diferenta rezida in aceea ca dreptul isi are fundamentul in insasi natura fapturii umane, in timp ce morala are drept scop imediat pe acela de a orienta aceasta natura, de a-i dirija comportamentul. intotdeauna si peste tot, morala a fost recunoscuta ca baza necesara a oricarei comunitati umane.

In preocuparile celor care studiaza drepturile omului intra, desigur, si studierea sistemelor de organizare ale diferitelor societati, fie ele statale sau prestatale. De aici si cercetari obiective prin intermediul metodelor sociologice si politologice, chiar si geografice.

Fireste ca drepturile omului nu au putut deveni realitati juridice decat in masura in care politicul se integreaza in drept, cand societatea permite fiintei umane sa fie adevaratul titular al drepturilor omului. in realitatea cotidiana soarta drepturilor omului variaza dupa sistemul politic existent in diferite tari. De aici si prezenta unor diferente intre prescriptiile referitoare la drepturile omului si aplicarea lor efectiva. Numai intr-o societate organizata sub forma unui stat de drept omul este cu adevarat liber si se poate bucura de aceste drepturi. Drepturile omului si puterea politica trebuie sa se gaseasca intr-un perfect echilibru. Acest echilibru nu poate fi realizat decat intr-un stat in care suprematia legii este asigurata, cu alte cuvinte, intr-un stat in care puterea politica si persoanele se gasesc legate in reguli generale care Ia randul lor sunt expresia vointei intregului popor. Destinatia sociala a drepturilor omului impune insa ca ele sa corespunda cu cerintele ordinii publice, cu nevoile societatii, cu cele economice care, se stie, sunt in permanenta dinamica.

Nu trebuie neglijata nici influenta exercitata de mediul geografic asupra fenomenelor sociale si ca urmare si asupra fiintei umane, stiut fiind ca solul si clima contribuie la modelarea societatii si, deci, a membrilor sai. S-a si spus, de altfel, ca istoria umana nu poate fi pe deplin inteleasa fara legatura omului cu mediul geografic in care vietuieste.

S‑a afirmat ca stiinta drepturilor omului este o stiinta in permanenta evolutie dar si aflata sub presiunea unei incarcaturi politice ce nu poate fi ignorata. Actualele situatii ce se intalnesc in diferite locuri ale globului o dovedesc pe deplin; aflate sub comandamente ideologice excesive si pernicioase, asistam astazi la manifestari violente de incalcari brutale ale drepturilor omului. Numai prin abordari obiective si dezinteresate progresul stiintei drepturilor omului poate fi asigurat.

Amploarea fara precedent inregistrata in domeniul normelor internationale, cu deosebire dezvoltarea exponentiala inregistrata dupa cel de-al doilea razboi mondial, a determinat aparitia in dreptul international a unui numar insemnat de discipline autonome. Exemple sunt destule: dreptul international al mediului, dreptul international al dezvoltarii, dreptul administrativ international, dreptul organi­zatiilor internationale, dreptul international al energiei nucleare, dreptul la cooperare stiintifica si tehnica, dreptul aerospatial si cosmic s.a.

Pe parcursul timpului, institutia drepturilor omului s-a dezvoltat intr-o ramura distincta a dreptului international general, in dreptul international al drepturilor omului[11] pentru ca ea evolueaza, a evoluat si s-a dezvoltat in cadrul comunitatii internationale caracterizata prin existenta statelor suverane si prin aceea ca, prin elementele sale, nu toate noi prin natura lor - metode, norme, institutii, da nastere unui drept de promovare si protectie care garanteaza persoanei respectarea si satisfacerea unor valori comune intregii comunitati internationale. Si astfel, problematica drepturilor omului a depasit cadrul statului national, devenind una de drept international.

Daca in conceptia clasica a dreptului international, drepturile omului erau de competenta exclusiva a statelor, intrucat lipsea principiul personalitatii internationale a individului, drepturile omului si-au facut intrarea in dreptul international mai tarziu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, o data cu multiplicarea instrumentelor internationale care enuntau drepturi garantate. Adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului a fost si momentul decisiv in procesul de internationalizare a lor. Declaratiei urmandu-i si alte documente, toate avand drept fundament Carta Natiunilor Unite. De pilda, printre principiile dreptului international inscrise in Carta Natiunilor Unite, preambulul Conventiei privind dreptul tratatelor intre state - de la Viena, semnata la 23 mai 1969 - enunta si 'respectarea universala si efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului pentru toti', pe care statele semnatare ale Conventiei trebuiau sa le respecte.

Se poate afirma ca stiinta dreptului international al drepturilor omului a cunoscut si cunoaste in zilele noastre acelasi proces de structurare, de care s-a amintit mai sus, este adevarat, lent dar ferm, caracteristic tuturor stiintelor sociale.

Nu trebuie uitat ca normele de drept international nu sunt emanatia unui organ supranational cu puteri legislative, ci sunt rezultatul unui acord de vointa intre state. In acest fel, statele care le-au elaborat sunt in pozitie de autori dar si de destinatari, adica sunt si subiecte de drept international.

Urmarirea aplicarii lor se realizeaza de organele internationale ale caror competente au fost stabilite tot prin acord de vointa. Ca urmare, procedura de control este incredintata unor astfel de organe. in absenta unui sistem de organe judecatoresti cu atributii generale si obligatorii, procedura de control mai poate fi incredintata unor organisme cu atributii jurisdictionale. Procedura care se desfasoara in fata acestor organisme are caracter facultativ, ea neputand fi declansata decat prin acordul statelor implicate. Izvoarele stiintei drepturilor omului deriva din interactiunea drepturilor omului cu celelalte discipline umane cu care ea s-a intalnit. Diversitatea acestor izvoare este deosebit de complexa: instrumente generale si specifice, tratate bilaterale sau multilaterale, principii generale de drept recunoscute de natiunile civilizate, cutuma nationala si internationala ca proba a unei practici general acceptate, practica organismelor cu atributii jurisdictionale, jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie si a curtilor regionale a drepturilor omului, decizii ale organelor internationale, doctrina specialistilor.

Trebuie subliniat faptul ca stiinta dreptului international al drepturilor omului concepe persoana umana nu ca simplu obiect sau simplu beneficiar al unor acorduri internationale ci o protejeaza ca fiinta umana individuala, sau ca membra a unui grup de persoane.

Deci dreptul international al drepturilor omului nu este numai o problema interna a unui stat. Din acest punct de vedere, conceptia clasica a dreptului international si a relatiilor internationale, conform careia problema drepturilor omului era de competenta exclusiva a statelor, s-a perimat si, ca atare, si principiul competentei nationale exclusive in aceasta materie. Recunoasterea internationala a drepturilor omului a insemnat totodata si transformarea sintagmei 'drepturile cetateanului' in 'drepturile omului', drepturile cetateanului fiind acelea care le-au precedat in istoria drepturilor omului.

Referindu‑ne la preocuparile de drept umanitar in dreptul international, e suficient daca amintim articolele 22 si 23 din Pactul Societatii Natiunilor, care atribuiau puterilor coloniale o 'misiune civilizatoare' a popoarelor aflate sub mandat, o sarcina de asigurare a bunastarii si a dezvoltarii acestor popoare. Mai putem aminti regimul capitulatiilor, fundamentat pe extrateritorialitate, sau regimul protectiei diplomatice s.a.

In dreptul international al drepturilor omului se acorda persoanelor posibilitateal de a se adresa unor organe internationale sau regionale, cerand interventia acestora impotriva propriului stat national atunci cand considera ca statul sub jurisdictia caruia se afla le-a violat unul sau mai multe drepturi. in situatia in care respectivul organ constata ca statul pus in cauza se dovedeste a fi culpabil, el poate sa-i ceara acestuia sa puna capat violarii produse, actului ilicit, sa restabileasca situatia, sa acorde eventualele despagubiri, reparatii materiale sau morale, sau, dupa caz, sa informeze organele supreme de decizie, in speta ONU, Consiliul Europei sau alte organizatii regionale. In astfel de situatii, trebuie aratat ca drepturile omului se manifesta sub forma unor drepturi procedurale, respectiv dreptul de a declansa o procedura internationala inaintea unui organ international.

In dreptul international al drepturilor omului, spre deosebire de dreptul intern, procedurile au un caracter de control si nu unul judiciar. Rezultatele unor astfel de proceduri sunt si ele diferite. in cele internationale ele nu au forta juridica obligatorie, exprimandu-se sub forma unei recomandari sau prin prezentarea unui punct de vedere de catre organul international de control, de altfel nu lipsit de consecinte.

Trebuie marcata, preeminenta izvoarelor formale in sistemul izvoarelor drepturilor omului, adica a acelora care au caracter juridic. Cealalta grupa de izvoare, izvoarele materiale, este desemnata de conditiile sociale, istorice, politice, ideologice etc., care au determinat aparitia unor norme de drept international al drepturilor omului. Izvoarele materiale, ca temelie sociologica a normelor internationale, sunt acelea care creeaza dreptul. Izvoarele formale sunt procedeele prin care izvoarele materiale devin norme de drept. Altfel spus, izvoarele materiale concretizeaza izvoarele formale, care sunt in primul rand Carta Natiunilor Unite, Statutul Curtii Internationale de Justitie, conventiile internationale si regionale, generale si specifice, documente adoptate in cadrul organizatiilor internationale, tratate internationale. Tot in cadrul izvoarelor formale trebuie amintita si cutuma.

In Europa, instrumentul principal care a formulat standarde juridice este Conventia Europeana a Drepturilor Omului.[12] Dispozitiile pe care le cuprinde o deosebesc de alte instrumente in materie. Ne referim aici la sistemul de control. Orice stat membru poate sa introduca o plangere impotriva oricarui alt stat pentru violarea grava a drepturilor omului. Mai mult, orice persoana sau grup de persoane dintr-un anumit stat membru pot acuza un stat, chiar si propriul stat in situatia unei violari a drepturilor omului. Cand plangerea a indeplinit conditiile de admisibilitate, o decizie finala, de natura judiciara, data de Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate condamna statul in cauza, caruia i se cere sa repare violarea comisa sau sa acorde 'o satisfactie echitabila'. Hotararea este obligatorie si executarea este supravegheata de organul politic al Consiliului Europei, Comitetul Ministrilor.

In cazul unor violari grave, flagrante ale drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului savarsite intr-o anumita parte a lumii, comunitatea internationala, prin organele Natiunilor Unite sau prin alte organe internationale, si chiar un stat sau un grup de state poate aplica sanctiuni. Sanctiunile pot fi de diferite feluri: ruperea relatiilor diplomatice, instituirea unui embargo, intreruperea relatiilor economice, a comunicatiilor, blocarea conturilor bancare s.a. Se pot aplica sanctiuni prin forta armata, prin blocada militara, demonstratii armate. Astfel de situatii s-au inregistrat in istoria postbelica, de exemplu: interventia militara in Coreea, in Irak, in Rwanda, in fosta Iugoslavie s.a.

Prin prisma teoriei sistemelor, stiinta dreptului international al drepturilor omului se prezinta ca un sistem, sau, mai bine zis, ca un microsistem, caracterizat prin:

a) un set de norme, proceduri si reguli care o identifica si, ca atare, o individu­alizeaza;

b) legaturi de comunicare in interiorul microsistemului si in afara lui;

c) ajustari interne si externe in legatura cu ambientul international si national, datorita caruia stiinta isi maximizeaza obiectivele.

In concluzie, stiinta dreptului international al drepturilor omului apare ca un subsistem in sistemul dreptului international care, la randul sau, apare ca subsistem in sistemul stiintelor juridice, alaturi de alte subsisteme devenite sisteme pentru componentele lor, sau, ca sa folosim acelasi limbaj, pentru subsistemele lor.