Ierarhia surselor si jus cogens

Ierarhia surselor si jus cogens

Deciziile judiciare si scrierile au in mod clar o functie subordonata in ierarhia aratata in art. 38(1) in timp ce principiile generale de drept sunt o modalitate de completare a cutumei si tratatelor se plaseaza ferm pe locul al treilea. Problema prioritatii intre cutume si tratate este foarte complexa. Ca regula generala, cele aparute ultimele vor avea prioritate. Tratatele sunt de obicei formulate sa inlocuiasca si codifice cutumele existente, iar tratatele in timp pot fi scoase din uz si inlocuite cu noi reguli cutumiare. Exista un principiu potrivit caruia legile speciale predomina legilor generale, asa ca, de exemplu, tratatele incheiate intre state au prioritate in fata regulilor generale cutumiare intre aceleasi state.

Curtea Internationala a statuat in cazul Barcelona ca a existat o diferenta esentiala intre obligatiile statelor fata de comunitatea internationala ca un intreg si acestea se ridica in fata altor state in domeniul protectiei diplomatice. Toate statele pot fi tinute sa aiba un interes legal in protectia lor, ele sunt obligatii erga omnes. Exemple de asemenea obligatii include scoaterea in afara legii a agresiunii si genocidului, protectia impotriva sclaviei si a discriminarii rasiale. La acestea se adauga interzicerea torturii.

Simplitatea regulilor traditionale privitoare la "locus standi"[1] in anumite circumstante cu privire la gasirea unei solutii legale impotriva sustinerii statelor care incalca legea poate fi legata de o intrebare separata de principiile superioare in dreptul international.

O asemenea norma coercitiva este definita de Conventie ca una acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor ca o norma de la care nu se poate deroga si care poate fi modificata doar de o norma subsecventa de drept international general avand acelasi caracter. Conceptul de jus cogens este bazat pe acceptarea valorilor fundamentale si superioare din sistem si in inrudirea dintre notiunea de ordine publica sau de politica publica in ordinea legala interna. Reflecta de asemenea influenta gandirii Dreptului Natural (Comun). Variate exemple care au in continutul lor jus cogens au fost aduse, in special in discutiile in chestiune de Comisia Internationala ca de exemplu nelegala folosire a fortei, a genocidului, a comertului cu sclavi, a pirateriei. Totusi nici un acord clar n-a fost incheiat cu privire la aceste probleme si chiar si exemplele date sunt necontroversate. Mult mai important este probabil, mecanismul care duce la crearea lui jus cogens, din moment ce odata create nu se poate deroga de la ele.

O abordare in doua etape este implicata pentru a simplifica intelesul art. 53: prima este stabilirea propunerii unei reguli (legi) generale de drept international iar a doua etapa este acceptarea ca lege obligatorie a normei de catre comunitatea internationala a statelor ca un intreg. Dupa cum se va vedea, un proces strict (obligatoriu) este desfasurat si ca urmare, stabilirea la un nivel superior a legilor obligatorii are serioase implicatii pentru comunitatea statelor la nivel international. Trebuie sa se evite situatia ca unele dintre aceste norme obligatorii care se refera la politica sau ideologia minoritatilor, sa fie impuse, pentru ca altfel, in timp, conceptul acestora si-ar pierde valoarea. Textul de lege insusit va necesita o acceptare universala a propunerii ca lege obligatorie pentru state si o recunoastere a acesteia ca jus cogens de catre marea majoritate a statelor, intalnind ideologia si politica partidelor. Este clar ca numai regulile bazate pe cutume ori tratate pot forma baza unor norme jus cogens. Aceasta datorita atitudinii ostile pe care unele state o au fata de unele principii generale in ideea ca acestea constituie o sursa independenta de drept international si datorita cerintei universale de creare a unor jus cogens. Asa cum arata art. 53 al Conventiei de la Viena, un tratat care este contrar unei legi existente jus cogens, este nul ab initio, in timp ce, in virtutea art. 64, un tratat existent care intra in conflict cu o lege aparuta jus cogens nu va mai putea fi aplicat din momentul in care legea respectiva apare. Nu este nul ab initio nici prin art. 71, obligatia sau situatia legala creata de un tratat anterior care prin efectele sale arata ca mentinerea (respectarea) sa nu este contrara normei cu forta obligatorie[2]. Este vorba de o problema care implica o grosolana si sistematica greseala din partea unui stat responsabil sa-si indeplineasca o anumita obligatie. Problemele care afecteaza o lege jus cogens pot fi considerate ca nelegale, in timp ce, s-a sugerat ca, conduita statelor care violeaza normele jus cogens nu poate atrage o plangere referitoare la imunitatea statelor. Legatura dintre normele jus cogens si art. 103 a Cartei Natiunilor Unite statueaza ca obligatiile din Carta au precedent fata de obligatiile din alte acorduri internationale.

Subiectele dreptului international

Pentru a afla cine poate fi subiect de drept international public este necesara definirea notiunii. Dictionarul de terminologie de drept international "cel caruia i se adreseaza regulile de drept international pentru a-i impune direct obligatii sau sa-i atribuie drepturi"[3]. Aceasi sursa precizeaza ca termenul de subiect de drept international este folosit in "mod obisnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul international, este apt sa fie titular de drepturi internationale, sa fie legat de obligatii internationale, si sa aiba acces la procedurile internationale"[4]. Rezulta,ca elementele caracteristice ale subiectelor de drept international si anume acelea de a fi titular de drepturi si obligatii internationale in mod direct,adica de a avea personalitate internationala, prin aceasta intelegind-se"Aptitudinea de a fi titular de drepturi si obligatii potrivit dreptului international".

Dupa modul in care etitatiile intrunesc aceste conditii apar deosebirile intre subiectele dreptului international. Acest fapt este subliniat atit de doctrina de drept international cat si de jurisprudenta internationala. Curtea Internationala de Justitie,intrun aviz consultativ din 1949, precizeaza: "In timp ce un stat poseda totalitatea drepturilor si obligatiilor internationale, drepturile si obligatiile unei etitati ca Organizatia Natiunilor Unite trebuie sa depinda de scopurile si functiile sale, enuntate sau de decurgind din actul sau constitutiv, si dezvoltate in practica"

Personalitatea juridica

Personalitatea juridica in dreptul international necesita considerarea legaturilor dintre drepturile si obligatiile permise de sistemul international si capacitatea de a le promulga drepturile.

Personalitatea implica cercetarea unor anumite concepte de drept,cum ar fi: statutul, capacitatea, competenta, precum si natura si intinderea drepturilor si obligatiilor fiecareia. Intregul proces opereaza in cadrul unui sistem legal care se circumscrie personalitatii, naturii si definitiei fiecarei entitati in parte. Aceasta se intampla in special in dreptul international.

Ce categorie de factori trebuie luati in considerare pentru a determina daca o entitate are personalitate juridica, si daca are, ce drepturi, obligatii si competente se aplica fiecarui caz in parte?. Una dintre caracteristicile distinctive ale dreptului international contemporan este ca are un numar mare de categorii de participanti (subiecte). Acestia includ statele, organizatiile internationale, organizatiile regionale, organizatiile non-guvernamentale, companiile publice si private si indivizii. De asemenea, se discuta calitatea de subiec t international a persoanei morale (juridice),a organizatiilor neguvernamentale si chia a omenirii in intregul ei. In evolutia dreptului intrnational entitatile sufera modificari in competente,pentru cu intelegerea notiunilr este nevoie de a fi prezentata personalitatea juridica a acestora.Nu toate aceste entitati vor dobandi personalitate juridica cu toate ca ele pot avea o oarecare influenta pe plan international. Personalitatea juridica internationala presupune participarea pe scena internationala plus acceptarea din partea comunitatii internationale. Pentru a putea preciza cine poate fi subiect de drept international public este necesara definirea notunii. Dictionarul de terminologie de drept international,de la Paris,din anul 1960,arata ca este subiect de drept international "cel caruia i se adreseaza relatiile de drept international pentrua-i impune direct obligatii sau sa-i atribuie drepturi"[5] Ramurile particulare ale dreptului international joaca aici un rol crucial. Rezulta ca unul din elementele caracteristice ale subiectelor de drept international public si anume acela de a fi titular de drepturi si obligatii internationale, in mod direct, adica de a avea personalitate internationala[6], in acelasi dictionar se precizeaza ca prin a avea personalitate internationala se intelege"Aptitudinea de a fi titular de drepturi si obligatii potrivit dreptului intrnational"[7] Legile privitoare la drepturile omului, legile referitoare la conflictele armate si dreptul international economic, in special este important pentru generarea si reflectarea participarii crescande si a rolului personalitatii juridice in dreptul international.

In concluzie putem spune ca o entitate poate fi considerata subiect de drept international public daca indeplineste urmatoarele conditii:

sa fie destinatarul nemijlocit al normelor;

sa fie titularul direct de drepturi si obligatii internationale;

sa participe in mod nemijlocit la raporturile juridice internatione si sa aiba acces direct la procedurile internationale pentru asi apara drepturile(fie in fata unor instante de judecata internationale sau in cadrul unor organizatii internationale).

Din literatura de specialitate reiese ca pot fi subiecte de drept international public urmatoarele etitati: statul suveran(mult timp a fost singurul subiect de drept);organizatiile internationale guvernamentale,ca subiecte derivate si limitate;poporul care lupta pentru independenta,ca subiect in devenire si cu competenta limitata;si in curs de afirmare-omul .De asemenea se discuta calitatea de subiect de drept international a persoanei morale,juridica.

Statul

suveran-subiect de drept international

Originea statalitatii (statului)

Statul suveran ocupa,si in prezent o situatie dominanta printre subiectele dreptului international public,in ordinea juridica internationala iar nasterea unui stat[8] este in primul rand o problema de fapt sau de drept interactiunind intre criteriul eficacitatii si un alte principii relevante ale dreptului pentru a rezolva probleme de o complexitate considerabila, foarte importante. Evenimente recente precum separarea Uniunii Sovietice, a Republicii Socialiste Federale a Iugoslaviei si Cehoslovaciei, miscarea decolonizarii stimuleaza reexaminarea criterilor traditionale.

Statul ca subiect de drept international ar trebui sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:

o populatie permanenta,

un teritoriu bine definit,

un guvern,

capacitatea de a intra in relatii cu celelalte state[9].

Nevoia unui teritoriu definit se bazeaza pe cerinta unei baze particulare teritoriale pe care sa se opereze. Totusi nu este necesara pentru dreptul international definirea si stabilirea granitelor. Un stat poate fi recunoscut ca subiect de drept international chiar daca este implicat intr-o disputa cu vecinii pentru precizarea demarcatiei frontierelor sale[10], atata timp cat exista o portiune de teritoriu consistenta care fara urma de indoiala este controlata de un guvern pe care statul l-a ales in frunte.[11] Conteaza prezenta unei comunitati stabile intr-o anumita arie teritoriala, chiar daca frontierele sunt nesigure.

Pentru ca o societate politica sa functioneze este nevoie de o forma de guvernamant sau de un control central. Totusi aceasta nu este o conditie anterioara recunoasterii ca stat independent. Aceasta conditie ar trebui privita mai mult ca o indicare a prezentei unei coerente a structurii politice si a societatii, decat ca o necesitate pentru un aparat sofisticat al organelor executive si legislative. Cerinta acesteia are legatura cu preocuparea secolului 19 ca "civilizatia" sa fie esentiala formarii unui stat independent si ignora tendinta moderna de atribuire a suveranitatii unor populatii care nu sunt independente ca o consideratie suprema si indiferenta conditiilor administrative.

Ca un exemplu al acestei foste tendinte putem nota, cazul Insulelor Aaland din 1920. Raportul Comitetului International al Juristilor insarcinat sa investigheze statutul acestor insule si infiintarea unei Republici finale in zilele zbuciumate care au urmat revolutiei ruse, a facut extrem de dificila numirea unei date la care Finlanda isi va dobandi suveranitatea. S-a notat ca: "acest lucru n-a fost sigur pana cand n-au fot create organizatii politice stabile si pana cand autoritatile publice n-au devenit destul de puternice sa se afirme singure in stat fara ajutorul unor trupe straine"[12].

Capacitatea de a intra in relatii cu alte state este o alta conditie a unei entitati ca o indicare a importantei acordate recunoasterii sale de catre celelalte state. Capacitatea sa nu este limitata la natiunile straine din moment ce si organizatiile internationale si statele care nu sunt independente pot intra in relatii de drept cu alte entitati sub regulile dreptului international. Esential pentru un stat suveran este sa aiba capacitatea de a intra in relatii de drept cu alte state. Daca aceasta capacitate nu exista, entitatea nu poate fi un stat independent. Problema aici nu este presiunea politica a unui stat asupra altuia ci mai degraba lipsa capacitatii de a intra in relatii de drept. Diferenta este prezenta sau absenta capacitatii, nu gradul de influenta care poate afecta deciziile luate.

Esenta unei asemenea capacitati este independenta. Este foarte importanta pentru statalitate si pentru a trage niste concluzii in dreptul international in lumina unor circumstante particulare. Este discutabil in ce grad este necesara aceasta actuala si formala independenta. Totusi multe state sunt dependente de ajutorul altor state iar succesul economic n-ar trebui sa altereze atitudinea comunitatii internationale[13].

Autodeterminarea si formarea statului

Criteriul guvernarii care, asa cum s-a sugerat mai sus, a fost afectat de dezvoltarea dreptului legal la autodeterminare. Traditionala prezentare a criteriului s-a concentrat asupra stabilitatii si eficientei de care este nevoie pentru ca acest factor sa fie realizat, in timp ce natura reprezentativa si democratica a guvernarii a fost formulata de asemenea ca o cerinta. Evolutia autodeterminarii a fost afectata de standardul necesar exercitarii autoritatii, dar se pare ca un nivel scazut de eficienta al acesteia precum in situatiile decolonizarii, a fost acceptat.[14] .

Cea mai buna abordare a problemei, este acceptarea dezvoltarii autodeterminarii ca un criteriu aditional al formarii statului, refuzarea acesteia putand eluda statalitatea. Aceasta poate fi recunoscuta doar in situatiile de autodeterminare dar nu va opera, de exemplu, in cazuri de secesiune intre state. Cu alte cuvinte, in cazul in care o entitate incearca sa devina stat si sa fie acceptata de comunitatea internationala ca fiind indreptatita sa-si exercite dreptul de autodeterminare este necesar sa demonstreze ca cerintele de ordin intern ale principiului autodeterminarii n-au fost incalcate.

Se poate atrage atentia asupra practicii comunitatii internationale privitor la statele noi formate din fosta Iugoslavie. Comunitatea Europeana a adoptat Indrumarile Recunoasterii de catre noile state est-europene si Uniunea Sovietica in 16 decembrie 1991, care constituiau pozitia comuna in procesul de recunoastere a noilor state si au facut referire in special la principiul autodeterminarii. Indrumarile au subliniat nevoia de respectare a legilor, democratiei si drepturilor omului si au mentionat cerinta specifica de garantare a drepturilor minoritatilor nationale. Totusi, nu s-a rezolvat problema recunoasterii, ca fiind un criteriu al formarii statului, cele doua fiind interconditionate, cerintele pentru recunoastere in circumstantele respective fiind aceleasi, exprimate in termenii generali si nu specifici, in practica fiind adesea interpretati in completarea criteriului de formare a statului.

Recunoasterea

Recunoasterea este o metoda de acceptare a anumitor situatii de fapt si inzestrarea lor cu semnificatie legala dar aceasta relatie este una complicata. In contextul crearii unui stat, recunoasterea poate fi privita ca declaratorie si constitutiva, Fostele teorii sustin ca numai prin recunoastere un stat devine subiect de drept international, dar noile teorii sustin ca odata ce conditiile de creare a unui stat au fost indeplinite, noul stat exista ca personalitate juridica, recunoastere devenind mai mult un act politic decat legal (de drept) in acest context[15]. S-au adus numeroase modificari acestor teorii, dar rolul recunoasterii in cele din urma, aducand dovada puternica a indeplinirii conditiilor de creare al unui stat, ceea ce trebuie retinut. In multe situatii, cerintele exprimate pentru recunoastere pot avea un mare impact asupra crearii unui stat asa cum prevederile din Indrumarile Comunitatii Europene au aratat. Exista o legatura intre recunoastere si crearea statului in sensul ca, cu cat este mai coplesitoare recunoasterea la scara internationala intr-o anumita situatie, cu atat sunt mai putin solicitati termenii de demonstrare obiectiva a aderarii la formarea statului respectiv. Si invers, cu cat este mai mica (putin raspandita) recunoasterea, cu atat mai mult va fi concentrata atentia asupra dovedirii actualei indepliniri a conditiilor crearii statului.

Extinderea fenomenului de creare a statelor

Extinderea fenomenului de creare a statelor poate fi o consecinta a unirii, absorbtiei sau din punct de vedere istoric, a anexarii. Ar putea fi de asemenea rezultatul ciopartirii (dezmembrarii) unui stat existent. In general, precautia trebuie manifestata inainte ca dizolvarea unui stat sa fie acceptata la nivel international. Disparitia, ca si existenta unui stat este o stare de fapt legal conditionata in dreptul international iar aportul consecintelor legale particulare la situatiile de fapt particulare si aprecierea acestora vor avea loc intr-un anumit cadru legal.

In timp ce disparitia guvernelor nu este nimic neobisnuit, este destul de rar ca statele sa dispara. Aceasta nu se va intampla in dreptul international ca rezultat al folosirii ilegale a fortei, precum in criza din Kuveit din august 1990 iar raspunsul consecvent al Natiunilor Unite demonstreaza clar ca nu este o consecinta a schimbarilor politice interne intr-un stat, dar ar putea avea loc printr-un acord in aceasta privinta.[16]

In 1991, procesul dezintegrarii Uniunii Sovietice, a adunat forte precum statele baltice care si-au reafirmat independenta, iar celelalte republici ale URSS si-au facut cunoscute intentia de a deveni suverane. In decembrie,1991, Comunitatea Statelor Independente a fost proclamata si a fost mentionat in Declaratia "Alma Ata" ca odata cu infiintarea acestei comunitati Uniunea Republicilor Socialiste inceteaza sa existe. Statele membre ale acestei comunitati au convenit sa sustina Rusia ca membru, succesor al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste in cadrul Natiunilor Unite, inclusiv ca membru permanent al Consiliului Securitatii si al altor organizatii internationale. A fost unanim acceptat faptul ca Rusia reprezinta o continuare a URSS cu toate modificarile firesti, luand in consideratie independenta fostelor Republici ale Uniunii Sovietice. Este totusi un caz de dezmembrare constand in transformarea unui stat existent.

Prin contrast, nu toate partile importante au acceptat dizolvarea fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia in 1991, 2 au rezultat din dizolvarea acelui stat. Republica Federala Iugoslavia alcatuita din fostele republici Serbia si Muntenegru a fost privita ca si o continuare a fostului stat cu frontierele reduse, in timp ce alte foste republici au sustinut ca Republica Federala Iugoslavia succesoarea fostei Iugoslavii, avand aceeasi baza precum fostele republici Croatia, Slovenia, Bosnia si Hertegovina. Problema a fost discutata de Comisia Arbitrara Iugoslava[17]. La aceasta concluzie s-a ajuns si prin faptul ca Slovenia, Croatia, Bosnia si Hertegovina fusesera recunoscute ca noi state, republicile Serbia si Muntenegru adoptasera o noua constitutie pentru Republica Federala Iugoslavia, iar rezolutiile Natiunilor Unite adoptate faceau referire la fosta Republica Socialista Federala Iugoslavia. Comisia a aratat ca existenta statelor federale a fost serios compromisa cand majoritatea entitatilor constituente au devenit state suverane pentru ca autoritatea federala nu mai putea fi in mod eficient exercitata. La 1 noiembrie 2000, Iugoslavia a fost admisa in Natiunile Unite ca un nou membru, conform cererii trimise Consiliului Securitatii in 27 octombrie 2000.

Drepturile fundamentale ale statelor

Drepturile fundamentale ale statelor exista in virtutea ordinii dreptului international care este capabil, ca si in cazul altor ramuri de drept, sa defineasca caracteristicile subiectelor sale.

Independenta

Probabil ca cea mai evidenta caracteristica a statului este independenta sau suveranitatea. Acesta a fost definita in Proiectul Declaratiei Drepturilor si Obligatiilor Statelor pregatit in 1949 de Comisia Dreptului International, ca fiind capacitatea unui stat de a-si asigura bunastarea si libera dezvoltare fara amestecul altor state iar acestea neputand sa-i slabeasca sau violeze drepturile sale legitime. Prin independenta se face referire la conceptul legal si nu este o deviere de la independenta sa fii considerat subiect de drept international. Orice dependenta politica sau economica, care ar putea sa existe in realitate nu afecteaza independenta legala a statului doar daca statul este silit sa se supuna unor pretentii (cereri) ale unui stat superior, caz in care este dependent de acest din urma stat.

Legalitatea amenintarii si folosirii armelor nucleare in practica statelor, arata ca ilegalitatea folosirii unor anumite arme nu rezulta din absenta unei autorizari ci dimpotriva, este formulata in termeni prohibitivi. Inceputul luarii in considerare a drepturilor si obligatiilor statelor in cadrul sistemului dreptului international este marcat de faptul ca dreptul international permite libertatea de actiune a statelor in afara cazului in care exista o lege care sa interzica acest lucru. Totusi, o asemenea libertate exista inauntrul si nu in afara sistemului dreptului international si este dreptul international cel care dicteaza scopul si continutul independentei statelor iar nu statele insusi in mod individual si unilateral.

Notiunea de independenta in dreptul international implica un numar de drepturi si obligatii, de exemplu, dreptul unui stat de a-si exercita jurisdictia asupra propriului teritoriu si a populatiei permanente sau dreptul de a se angaja (implica) intr-un act de autoaparare, in anumite situatii. Implica de asemenea obligatia statului de a nu interveni in treburile interne ale statelor suverane. S-a sustinut de catre puterile vestice pentru multi ani ca orice discutie sau actiune a Natiunilor Unite cu privire la posesiile coloniale sunt contrare dreptului international.

Totusi, acest argument al puterilor coloniale europene, n-a avut succes si Natiunile Unite au examinat multe situatii coloniale. Problemele legate de drepturile omului si opresiunea rasiala nu intra in categoria inchisa a jurisdictiei interne. S-a statuat din partea Comunitatii Europene ca "protectia drepturilor omului si libertatile fundamentale nu pot fi considerate ca o interventie in treburile interne ale statului". Referirea s-a facut de asemenea cu privire la "dreptul moral de a interveni atunci cand drepturile omului sunt violate"[18]. In consecinta, interventia armata sau alte forme de interventie sau incercari de amenintare impotriva persoanei unui stat sau impotriva elementelor sale economice, politice sau culturale este o violare a dreptului international"[19].

In special, folosirea fortei pentru a priva populatia de identitatea sa nationala duce la o incalcare a principiului ne-intervenirii in treburile interne ale unui stat. Principiile asemanatoare celui al suveranitatii, precum ne-interventia in treburile interne sunt esentiale pentru mentinerea unui sistem rezonabil de stabil a rivalitatii statelor. Stabilirea unor limite in ceea ce priveste puterea statelor in comparatie cu alte state contribuie la marirea gradului de stabilitate si ordine legala.

Un stat nu poate sa-si impuna aplicarea legilor pe teritoriul altui stat, fara acordul statului respectiv. Urmeaza ca prezenta unor trupe straine pe teritoriul unui stat suveran sa necesite consimtamantul acelui stat.

Egalitatea

Celalalt principiu crucial este egalitatea legala a statelor, adica o egalitate in drepturi si obligatii. Statele, indiferent de marime si putere, au aceleasi functii si capacitate juridica si sunt la fel indreptatite la un vot in Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Doctrina egalitatii in drepturi a statelor este o categorie "umbrela" pentru ca include in scopul sau, drepturile si obligatiile recunoscute care "cad" asupra altor state.[20] In special, egalitatea suveranitatii cuprinde urmatoarele elemente: statele sa fie din punct de vedere juridic egale; fiecare stat se bucura de drepturile mostenite in deplina suveranitate; fiecare stat are datoria (obligatia) de a respecta personalitatea celorlalte state; integritatea teritoriala si independenta politica sunt inviolabile; fiecare stat este liber sa-si aleaga si dezvolte domeniul politic, social, economic si cultural; fiecare stat are datoria de a-si indeplini complet si cu buna credinta obligatiile internationale si sa traiasca in pace cu celelalte state.

In multe sensuri, aceasta doctrina isi are originile in gandirea Dreptului Natural. Asa cum egalitatea a fost privita ca esenta umanitatii iar filozofic la fundamentarea statului, la fel scriitorii naturalisti si-au tratat egalitatea ca pe o conditie naturala a existentei statului. Odata cu aparitia pozitivismului, parerile (sustinerile) s-au alterat mai degraba decat sa mentina o regula generala aplicabila pentru toate, din care sa poata fi deduse o serie de drepturi si obligatii, juristii internationali si-au concentrat atentia asupra suveranitatii fiecarui stat in parte si pe necesitatea ca dreptul international sa fie fondat pe acordul dintre state.

Notiunea de egalitate in fata legii a fost acceptata de catre state in sensul egalitatii personalitatii legale si a capacitatii. Totusi n-ar fi corect sa vorbim de termenii egalitatii statelor in dreptul actual. Statele importante vor avea intotdeauna o influenta corespunzatoare cu statutul lor numai din cauza ca, sunt mult mai extinse concernele lor, interesele mult mai profunde, iar puterea lor mult mai eficienta.

Prin Adunarea Generala a Natiunilor Unite, doctrina egalitatii este mentinuta de legea unui singur stat, un singur vot. Totusi n-ar trebui sa fie ignorat veto-ul detinut de SUA, Rusia, Franta, China si Marea Britanie in Consiliul de Securitate.

Co-existenta pasnica

Acest concept a fost formulat diferit, din diferite puncte de vedere, inclusiv a naturii sale legale in URSS, China si Lumea a treia. S-au elaborat in 1954 cinci Principii de Co-existenta Pasnica, de catre India si China si privesc respectul reciproc pentru integritatea si suveranitatea celorlalte state, ne-agresiunea reciproca, ne-intervenirea in treburile interne ale celorlalti si principiul egalitatii.

Ideea a fost extinsa intr-un numar de documente internationale precum si in numeroasele rezolutii ale Natiunilor Unite. Elementele sale componente recunoscute, apar de asemenea in lista Principiilor Cartei Organizatiei Unitatii Africane. Printre punctele enumerate se afla conceptele de suveranitate si egalitate, de ne-intervenire in treburile interne ale statelor, de respect fata de suveranitatea si integritatea teritoriala ale altor state si de asemenea, de condamnare a activitatilor de rasturnare a guvernarii unui stat de catre alt stat. Alte concepte au fost incluse in categoria aceasta, cuprinzand principiile de neagresiune si de executare cu buna-credinta a obligatiilor internationale[21]. Uniunea Sovietica si-a exprimat de asemenea punctul de vedere potrivit caruia, co-existenta pasnica constituie un principiu calauzitor in dreptul international contemporan.

Protectorii si statele protejate

O entitate anume intra intr-un acord cu un stat fata de care va avea o personalitate legala separata dar nu vor fi total separate din punctul de vedere al statalitatii. Ca stat protejat, entitatea respectiva isi mentine statutul de stat separat dar semneaza unele tratate cu un alt stat care-i permit acestuia din urma anumite prerogative interne si externe. Totusi, care tip de acord a fost incheiat, natura statutului acestora, drepturile si obligatiile partilor, vor depinde de circumstante si in special de termenii in care a fost incheiat acordul si de atitudinea partilor terte.[22]

Extinderea puterilor delegate sa protejeze alte state in anumite circumstante, este schimbatoare precum si termenii in care au fost incheiate aceste acorduri. In aceste cazuri, suveranitatea formala a statelor protejate ramane neatinsa si isi pastreaza statutul avut anterior si pot sa se manifeste ca state distincte in fata unui for international, dar cu respectarea termenilor acordului incheiat. Obligatia poate consta in simpla luare in considerare a sfaturilor statului protector sau poate sa se formeze o delegatie diplomatica cu scopul de a fi instruita in anumite probleme precum in cazul Liechtenstein-ului.[23]

Statele federale

Sunt numeroase forme de federatii si confederatii in functie de distribuirea puterii intre organele de conducere centrale si locale. In unele state, puterea apartine guvernarii centrale, in alte state, organelor locale sau provinciale. O confederatie implica un aranjament mai flexibil lasand un grad considerabil de autoritate si competenta unitatilor componente in detrimentul organelor centrale[24].

Divizarea puterilor dobandite prin asemenea aranjamente ridica adesea probleme in dreptul international, in special in domeniul personalitatii, responsabilitatii si imunitatii. Daca o federatie se dizolva in doua sau mi multe state aduce in atentie problema autodeterminarii in forma unei secesiuni. O asemenea dizolvare poate fi rezultatul unui acord amical si constitutional sau poate fi urmarea unei secesiuni realizata prin forta. In ultimul caz legile internationale pot veni in ajutor, dar pozitia luata pare a fi aceea ca (in afara situatiilor coloniale recunoscute) nu exista un drept de autodeterminare aplicabil statelor independente care sa justifice recurgerea la secesiune. Bineinteles, nu exista o obligatie internationala de oprire a secesiunii: situatia ramane un subiect de drept comun. Totusi daca secesiunea se dovedeste a fi un succes, atunci conceptele de recunoastere si de formare a statului se vor dovedi relevante si determinative in noile situatii.

Statul federal prin sine, are personalitate juridica dar problema personalitatii si a capacitatii unitatilor componente ale federatiei pe plan international, poate fi determinata doar in privinta statului respectiv si a practicii acelui stat.[25]. Statele componente ale unei federatii care au o competenta internationala restrictiva pot fi acceptate ca avand intr-o oarecare masura personalitate juridica internationala,[26].

Diferite federatii au fost implicate in diferite sisteme privitoare la alocarea puterilor deduse din tratate. Constitutia Elvetiei, de exemplu, precizeaza incapacitatea cantoanelor de a incheia tratate cu state straine pe probleme privind economia publica, relatiile de frontiera si de politie, subiecte in privinta carora Consiliul Federal actioneaza ca intermediar. In cazul Statelor Unite, responsabilitatea pentru conduita relatiilor internationale revine Guvernului Federal desi statele americane intrasera in anumite intelegeri cu statele straine sau unitatile componente. In orice caz, este clar ca structura constitutionala interna este importanta in inzestrarea unitatii respective cu capacitate. Ce transforma, totusi, capacitatea internationala intr-o recunoastere?

Aceasta problema care a fost subiectul unor discutii este o problema de implementare interna a obligatiilor care decurg din tratate, in cazul federatiilor, in special din perspectiva faptului ca unitatile componente pot avea puteri legislative relativ la subiectul cuprins in tratate. Desi aceasta problema este in primul rand de domeniul dreptului constitutional intern, are importante implicatii in dreptul international. In Statele Unite, de exemplu, abordarea adoptata a inserat rezerve "federale" tratatelor, in cazuri in care statele Uniunii isi exercitasera jurisdictia asupra subiectului in chestiune, aratand ca Guvernul Federal va lua masurile necesare pentru a pune autoritatile competente ale unitatilor componente in imposibilitatea de a lua masurile potrivite pentru indeplinirea obligatiilor necesare. In general, totusi, au fost cateva restrictii in incheierea acordurilor internationale.

Problema divizarii competentei in federatii si incheierea tratatelor internationale s-a ridicat in trecut, in special cu privire la Organizatia Internationala a Muncii care cuprinde subiecte tipice pentru crearea competentei legale a unitatilor componente federale. Problema care se ridica este fie pozitia unui stat care refuza sa ratifice sau sa semneze tratatul pe motive de competenta a unitatii componente in domeniul discutat, fie problema implementarii si a responsabilitatii atunci cand ratificarea are loc. In Australia, de exemplu, problema a luat forma interpretarii constitutionale acordata puterilor federale care pot crea legi cu respectul "treburilor externe".

Dificultatile cu care s-au confruntat statele federale au devenit mai evidente si cu privire la responsabilitatea statelor. Ca problema a dreptului international, statele sunt responsabile pentru actiunile lor inclusiv acele organe subordonate fara a tine seama de acordurile constitutionale interne.[27]

Deci responsabilitatea internationala a unui stat poate coexista cu lipsa unei capacitati interne de a remedia o problema particulara internationala. In asemenea conditii, guvernarea centrala are obligatia de a convinge unitatea componenta sa corecteze valoarea legii internationale, iar aceasta din urma, are obligatia internationala de a actiona in conformitate cu obligatiile internationale ale statului. Practica federala in rezolvarea disputelor intre unitatile componente are adesea o valoare considerabila in dreptul international. Aceasta se aplica in special in cazuri de probleme frontaliere.

Entitatile teritoriale sui generis

Teritoriile delegate si incredintate

Dupa Primul Razboi Mondial si prabusire Axei si a imperiului Rus, Aliatii au stabilit un sistem pentru a trata cu, coloniile puterilor invinse care nu s-au implicat in anexare. Aceste teritorii vor fi guvernate potrivit principiului "bunastarii si dezvoltarii acestor popoare cu civilizatii sacre"[28]. Modul in care principiul va putea avea efect ar fi sa incredinteze tutela acestor popoare "unor natiuni dezvoltate care datorita resurselor lor, experientei si pozitiei geografice"[29] ar putea prelua responsabilitatea.

Germania 1945

Odata cu infrangerea Germaniei in 5 iunie 1945, Puterile Aliate si-au asumat "suprema autoritate" cu respect fata de tara, avand intentia de anexare. Germania a fost impartita in 4 zone de ocupatie, cu patru puteri de control asupra Berlinului. Controlul Consiliului stabilit de Aliati a actionat in beneficiul Germaniei si avand o asemenea capacitate a incheiat acorduri legale obligatorii. Statul, Germania, a continuat sa existe, totusi situatia, precum s-a vazut, se inrudea cu reprezentarea legala sau un mijloc de necesitate. Sub Tratatul din 1952 intre 3 puteri vestice si Republica Federala Germania, deplinele puteri suverane au fost recunoscute inclusiv capacitatea de a incheia tratate de pace iar in 1972, Republica Federala Germania si Republica Democrata Germana, infiintata in 1954 de Uniunea Sovietica in zona sa de influenta, si-au recunoscut reciproc suveranitatea.

Totusi, desfasurarea unor serii de evenimente dramatice in 1989 in Europa Centrala si de Est, derivand in esenta din retragerea controlului Sovietic, au facut ca pornirea pentru reunificare a Germaniei in 1990 sa devina de neoprit. Un Tratat pentru unificarea economica, monetara si sociala a Germaniei a fost semnat de Ministerele Finantelor celor doua Germanii in 18 mai si si-a produs efectele la 1 iulie. Un Tratat de Unificare a fost semnat pe 31 august, pentru unificarea din 3 octombrie prin adaugarea Republicii Federale Germania la Landul Republicii Democrate Germania sub art. 23 al Legii de Baza a Republicii Federale, cu Berlinul ca si capitala. Obstacolul extern al unitatii a fost inlaturat prin semnarea la 12 septembrie a Tratatului de Asezare Finala cu Respectarea Germaniei, intre cele doua state germane a celor patru aliati de razboi (UK, USA, URSS si Franta). Sub acest tratat, Germania reunificata a fost de acord cu prezenta Oder-Nisa, granita cu Polonia si sa-si limiteze fortele armate la 370.000 de persoane, angajandu-se sa nu posede sau foloseasca arme atomice, chimice sau biologice. Acordul de rezolvare a anumitor probleme legate de Berlin intre Republica Federala si cele trei puteri vestice din 25 septembrie 1990 cerea renuntarea la drepturile Aliatilor in privinta Berlinului.

Condominium

Acesta se explica prin exercitarea suveranitatii in mod egal de catre doua sau mai multe state cu respectarea teritoriului si a locuitorilor. S-a argumentat in legatura cu relatia dintre aceste state, identitatea suveranitatii in scopuri teritoriale si natura competentelor implicate. In cazul Noilor Hibrizi, o serie de acorduri anglo-franceze, au stabilit o regiune de influenta cumulata, fiecare putere in parte mentinandu-si suveranitatea asupra populatiei sale si nici una din ele neexercitand o autoritate separata asupra intregului teritoriu. Un protocol a enumerat functiile guvernarii condominiale si a investit pentru rezolvarea problemelor comune, un Inalt Comisar britanic si francez. Aceasta putere a fost delegata comisionarilor rezidenti care vor trata cu populatia lor. Trei sisteme guvernamentale in conformitate cu aceasta au coexistat cu lipsuri legale in ce priveste stapanirea teritoriului si schimburile civile ale populatiei indigene. Procesul acesta a condus la independenta teritoriala reflectata si in statutul unic al condominiului. S-a notat ca obisnuita independenta prevazuta de Lege nu s-ar fi potrivit din moment ce Noii Hibrizi nu erau colonii britanice. Statutul legal al condominiului anglo-francez fusese infiintat printr-un acord international si putea doar sa ia sfarsit in acelasi fel. Natura condominiului a presupus ca doua puteri mari sa actioneze intotdeauna impreuna iar actiunile unilaterale nu erau prevazute in documentele constitutionale de baza. Teritoriul a devenit independent pe 30 iulie 1980 ca statul Vanuatu. Entitatea implicata a depasit limitele tratatului international in ceea ce priveste independenta si s-a infiintat o entitate administrativa distincta fata de guvernarea metropolitana dar operand mai mult ca o forma de agentie comuna cu rangul de putere delegata.

Curtea Centrala Americana de Justitie in 1917 sustinut ca, condominiul a existat cu respectarea Golfului Fonseca militand pentru dreptul de coproprietate ale celor 3 state de coasta: Nicaragua, El Salvador si Honduras. Problema s-a ridicat in cazul El Salvador Honduras inainte de acord fiind "un sistem structurat pentru exercitarea in comun a suveranitatii de catre puterile guvernamentale asupra teritoriului"[30] fiind normal creat prin acordul intre statele interesate, totusi a putut fi creat ca o consecinta juridica a succesiunii statelor .

Teritoriile internationale

In asemenea cazuri, anumite teritorii sunt supuse unui regim international dar conditiile sub care se desfasoara au variat foarte tare de la teritorii autonome de state la entitati relativ independente. Natiunile Unite sunt capabile sa-si asume administratia acestor teritorii in circumstante specifice. Sistemul tutelar avea la baza rolul supraveghetor al Natiunilor Unite, in cazul Africii de Sud-Vest, Adunarea Generala sustinuta de Consiliul de Securitate punand capat mandatului Africii de Sud si afirmandu-si competenta in a administra aceste teritorii in circumstante specifice nehotarate. In afara de aceasta, organele Natiunilor Unite exercitandu-si puterile, pot sa-si asume o varietate de functii administrative asupra anumitor teritorii referitor la care s-au ridicat probleme de drept international. Incercari de a se crea un asemenea regim au existat in privinta Ierusalimului sub rezolutia de despartire de Palestina, a Adunarii Generale, in 1947 ca un "corpus separatum, sub un regim international special . administrat de Natiunile Unite" dar aceste incercari nu s-au materializat niciodata pentru un numar de motive.

Mai recent, Natiunile Unite s-au implicat mai mult intr-o serie de functii administrative, autoritatea derivand de la un amestec de acorduri internationale, acorduri interne iar autoritatea Consiliului de Securitate sub Capitolul VII de a adopta decizii obligatorii privitoare la pacea si securitatea internationala, dupa caz. De exemplu, in 1991 Acordurile de pace de la Paris, intre cele patru fractiuni ale Cambodgiei autorizate de Natiunile Unite pentru stabilirea functiilor civil-administrative in acea tara nerezolvand problema alegerilor si adoptarea unei noi constitutii. Acest lucru s-a realizat prin Autoritatea Tranzitionala a Natiunilor Unite in Cambodgia (UNTAC), careia i-au fost delegate "toate puterile necesare pentru a asigura implementarea" tratatelor de pace si care avea si competenta in probleme externe, aparare, finante si asa mai departe.

Anexa 10 a Cadrului General al Acordului de Pace in Bosnia si Hertegovina a stabilit postul de Inalt Reprezentant cu puteri extinse privind implementarea pentru populatia civila a acordului de pace si cu autoritatea finala de a interpreta aspectele civile ale acordurilor. Aceasta a fost introdus si confirmat de Consiliul de Securitate in rezolutia obligatorie 1031 (1995). Autoritatea Inaltului Reprezentant s-a manifestat in privinta celor 55 membri a Consiliului de implementare a pacii care reconsidera progresul privitor la aplicarea tratatelor de pace. Aceasta structura neobisnuita cu privire la un stat independent este rezultatul amestecului intre acordurile partilor si obligativitatea Capitolului VII privind activitatea Consiliului de Securitate.

In Rezolutia 1244 (1999), Consiliul de Securitate a autorizat pe Secretarul General sa stabileasca un interimat al prezentei internationale civile in Kosovo (UNMIK) urmand retragerea trupelor iugoslave de pe acea parte a tarii consecventa actiunii NATO. Prin aceasta rezolutie interimatul va indeplini un mare numar de functii administrative, inclusiv sanatate si educatie, finante, banci, posta, telecomunicatie, legi si ordine. A fost insarcinat "inter alia" sa promoveze (infiintarea) stabilirea unei autonomii si o auto-guvernare in Kosovo, care sa coordoneze ajutoarele umanitare si in caz de dezastre, sustinea reconstructiei infrastructurii, mentinerea ordinii si legilor civile, promovarea drepturilor omului si asigurarea intoarcerii refugiatilor. Structurile administrative au fost stabilite si alegerile s-au tinut. Prima reglementare adoptata de Reprezentantul Special al Natiunilor Unite, Secretarul General numit prin rezolutia 1244 a stabilit toate autoritatile legislative si executive in Kosovo pe timpul interimatului (UNMIK) exercitat de Reprezentantul Special. Aceasta rezolutie a stabilit de asemenea, ca legea teritoriului era in fiinta atata timp cat nu intra in conflict cu standardele internationale cuprinse in rezolutie, in sectiunea a 2-a pentru indeplinirea mandatului dat de UNMIK sub rezolutia 1244 ori a altor rezolutii realizate de UNMIK. Cadrul Constitutional pentru autoguvernarea provizorie a fost promulgat de Reprezentantul Special in mai 2001. Aceasta competenta administrativa cuprinzatoare este fundamentata pe reafirmarea suveranitatii Iugoslaviei si a integritatii sale teritoriale (numele teritoriului pastrandu-se in provincie) si pe cerinta pentru o "autonomie substantiala si o autoadministrare intentionata pentru Kosovo. Ca urmare, acest aranjament ilustreaza o completa separare (divizare) intre (titlu) dreptul teritoriului si exercitiul puterii si al controlului asupra acestuia. Rezulta din rezolutia obligatorie a Consiliului de Securitate acordul Iugoslaviei fata de principiile esentiale cuprinse in aceasta.

Administrarea temporara a Timorului de Est de catre Natiunile Unite (UNTAET) a fost infiintata prin rezolutia 1272 (1999) a Consiliului de Securitate sub indrumarile Capitolului VII. S-a imbogatit cu o responsabilitate globala pentru administrarea Timorului de Est" si "imputernicita (Natiunile Unite) sa exercite toata autoritatea legislativa si executiva incluzand administrarea justitiei". Mandatul sau extins a inclus, in completarea administrarii publice, responsabilitatile umanitare si o componenta militara si au fost autorizate (Natiunile Unite) sa ia toate masurile necesare pentru a-si implini mandatul. Mandatul pentru administrarea Timorului de Est (UNTAET) s-a extins pana-n 20 mai 2002, la dat cand Timorul de Est si-a dobandit independenta, devenind un nou stat Timor-Leste. Abia dupa aceea, a urmat crearea Misiunii Natiunilor Unite de Sustinere a Timorului de Est (UNMISET).

Taiwan

Acest teritoriu a fost cedat de China, Japoniei in 1895 prin tratatul Shimonoscki si a ramas sub ocupatia acesteia din urma pana-n 1945. Japonia a preluat aceasta capitulare nu pentru a avea suveranitate asupra Taiwanului si acest lucru s-a afirmat prin Tratatul de Pace din 1951 intre Puterile Aliate (fara URSS si China) si Japonia prin care se renunta la toate drepturile asupra insulei fara a se primi altceva in schimb. Dupa Razboiul Civil Chinez, fortele comuniste au preluat puterea pe continent iar regimul nationalist a fost instalat in Taiwan (Formosa) si Pescadores. Statele Unite si UK au observat ca suveranitatea asupra Taiwanului este una nesigura si nedeterminata. Problema care afecta statutul acestui stat era ca ambele guvernari au pretins ca reprezinta intreaga China. Nici o cerere de separare a acesteia fata de Taiwan n-a fost facuta astfel ca a fost dificil sa se sustina ca un asemenea statut al Taiwanului exista. Totala lipsa a recunoasterii Taiwanului ca stat independent este evidenta. In 1979 Statele Unite recunoscusera poporul Republicii China ca singurul si legitimatul sa guverneze China. De aceea, Taiwanul aparea ca un non-stat, o entitate teritoriala care este capabila de a-si manifesta independenta pe scena internationala, dar este probabil o parte de jure a Chinei. E interesant de observat ca, in 1990 Taiwanul s-a aliniat Acordului General pentru schimburi si tarife (GATT) prin Cererea de inregistrare a celor care intra in Taiwan, Penghu, Kimmen si Matsu evitandu-se afirmarea statalitatii. Alaturarea Taipei-ului chinez la Organizatia Mondiala de Schimburi a fost aprobata de Conferinta Ministeriala in noiembrie 2001.

Republica Turca a Ciprului de Nord

In 1974, dupa o lovitura de stat in Cipru, sustinute de un regim militar in Grecia, fortele turce au invadat insula, Consiliul de Securitate, in rezolutia 333 (1974) a cerut tuturor statelor sa respecte suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a Ciprului si a pretins sa se puna capat imediat interventiei militare straine pe insula care era contrara unui asemenea respect. Pe 13 februarie 1975 Statul Federal Turcesc al Ciprului a fost proclamat ca aflandu-se in aria teritoriala ocupata de fortele militare turce. O rezolutie adoptata la aceeasi intalnire a Consiliului de Ministri si a Adunarii legislative a administratiei autonome turco-cipriote la care proclamatia a fost facuta, a aratat hotararea de a "se opune in mod hotarat tuturor atentatelor impotriva independentei Ciprului si impartirii lui sau unirii lui cu alt stat" si a incercat sa puna bazele unei administratii separate pana in 1960 cand, Constitutia Ciprului a fost modificata in sensul punerii bazelor unei republici federale.

Pe 15 noiembrie 1983, turcii ciprioti si-au proclamat independenta ca Republica turca a Nordului Ciprului. Aceasta a fost declarata ilegal constituita de Consiliul de Securitate prin rezolutia 541 (1983) si a cerut desfiintarea sa. Se cerea tuturor statelor sa nu recunoasca "presupusul stat" sau sa-l ajute in orice fel[31]. Curtea Europeana a drepturilor omului in hotararea din 10 mai 2001 in cazul Cipru V. Turcia, a concluzionat ca, "este evident din practica internationala. ca, comunitatea internationala nu recunoaste TRNC ca fiind un stat sub dreptul international" si a declarat ca "Republica Cipru a ramas singura forma legitima de guvernare a Ciprului"[32]. Astfel ca, greaua dependenta a teritoriului fata de Turcia, nu a putut fi privita ca pe un stat suveran ci a ramas de facto o entitate administrata cu recunoscuta ingradire a Republicii Cipru si dependenta de ajutorul Turciei.

Republica Democratica Araba Sahara

In februarie 1976, miscarea de eliberare Polisario, conducand razboiul de eliberare a teritoriului de Vest al Saharei de sub controlul Marocului a declarat independenta statului suveran Republica Democrata Araba Sahara. In anii urmatori, multe state au recunoscut nou entitate incluzand majoritatea membrilor Organizatiei Uniunii Africane. In februarie 1982 Secretarul general al OAU a sa stabileasca o delegatie a SADR pe acel teritoriu dar a provocat protestul a nouasprezece state si o criza majora. Totusi, in noiembrie 1984 Adunarea sefilor de state si Guvernul OAU au fost de acord pentru stabilirea unei delegatii SADR in ciuda amenintarii cu retragerea din organizatie a Marocului. Acest lucru poate fi privit ca o recunoastere a statului din partea OAU, si asta are o importanta deosebita. Intr-adevar, redusa importanta a eficientei controlului in manifestarea auto-determinarii, un argument puternic poate fi adus privind crearea Statului SADR (Republica Democrata Araba Sahara), totusi problema este controversata in special in privinta continuarii ostilitatilor.

Asociatiile de state

Exista un numar de modalitati prin care statele pot formal sa se asociez unele cu altele. Asemenea asociatii nu sunt state dar au anumite efecte in dreptul international. Confederatiile, de exemplu, sunt probabil cea mai apropiata forma de cooperare si ele implica in general cateva state care actioneaza in virtutea unui acord international si au institutii centrale cu functii limitate. Aceasta este diferenta fata de federatii. O federatie este un stat cu organe puternic centralizate si cu o birocratie cu puteri extinse in privinta cetatenilor statului, desi puterile in stat sunt impartite intre unitatile federatiei. Cu toate astea, un stat poate fi compus din mai multe unitati cu puteri extensive.

Ca adaugare, anumite "asociatii de state" care datorita teritoriului lor mic si a lipsei lor de dezvoltare au o relatie stransa cu alte state. De exemplu, este o stransa legatura intre Insulele Cook si Noua Zeelanda unde autoguvernarea interna este strans legata de dependenta externa. Un alt exemplu, ar fi un grup de insule care au constituit Statele Asociate ale Indiilor de Vest. Acestea au fost legate de Marea Britanie potrivit termenilor Actului Indiilor de Vest din 1967 care a aratat ca UK exercita un control cu privinta la straini si probleme de aparare. Totusi, asemenea state au fost capabile si au reusit sa-si cucereasca independenta.

Statutul asemenor entitati intr-o relatie de asociere cu alte state va depinde de natura constitutionala a acordului si poate implica in anumite circumstante personalitati distincte de statul metropolitan depinzand si de acceptarea internationala. Trebuie totusi, notat, ca un asemenea statut este unul al modalitatilor acceptate de Natiunile Unite, de exercitare a dreptului de autodeterminare. Asta inseamna ca unele atributii pana la un nivel acceptabil, inclusiv cele privitoare la afacerile interne raman la statul asociat iar acesta poate fara nici o problema sa revoce acordul, un grad de personalitate fiind de dorit si chiar acceptabil.

Uniunea Natiunilor (fosta Uniune Britanica) este probabil cea mai cunoscuta libera asociatie care a grupat state straine pe baza intereselor comune si a legaturilor istorice. Membrii sai sunt total independenti si coopereaza sub asistenta Secretariatului Uniunii si periodicele conferinte ale sefilor de guvern.Uniunea nu reprezinta o relatie legal obligatorie ci functioneaza ca un forum deschis pentru discutii. Relatiile dintre membrii Uniunii au caracteristici speciale, de exemplu, ambasadorii sunt numiti Inalti Comisari. Ar parea putin probabil ca in aceste circumstante sa se pastreze personalitatile internationale distincte. Totusi, cu cat mai mare este dezvoltarea institutiilor distinctive ale Uniunii, si stabileste politici comune cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii, cu atat mai mult poate fi adus argumentul unei personalitati legale internationale. Urmand dizolvarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei republicilor constituente, cu Federatia Rusa fiind considerata continuarea Uniunii Sovietice, s-a decis sa se infiinteze Uniunea Statelor Independente. Initial formata din Rusia, Belarus si Ucraina in 8 decembrie 1991, s-a marit pe 21 decembrie 1991 incluzand 11 foste republici ale URSS. Georgia s-a alaturat CIS in 8 octombrie 1993. Toate fostele state sovietice, excluzand cele 3 state baltice sunt acum membre ale acestei organizatii. Acordul de infiintare a CIS (Uniunea Statelor Independente) a promovat respectul pentru drepturile omului si alte principii si a cerut cooperarea intre statele membre. Carta CIS a fost adoptata pe 22 iunie 1993 ca fiind un tratat international obligatoriu statuand o serie de principii de la respectul pentru suveranitate si integritate teritoriala a statelor, autodeterminarea popoarelor, la interzicerea folosirii sau amenintarilor prin forta si rezolvarea disputelor prin mijloace pasnice. S-a notat ca, CIS n-a fost un stat, si n-a fost "supranationala" (art. 1) ci infiintarea unor institutii comune, coordonate. In special, Consiliul Sefilor de State este "organul superior al Uniunii" si "poate lua decizii in principalele probleme legate de activitatea de membru al fiecarui stat in domeniul intereselor lor comune" (art. 21), in timp ce Consiliul Sefilor de Guvernare are functia de coordonare si cooperare intre organele executive ale statelor membre (art. 22). Amandoua Consiliile pot lua decizii pe baza consensului (art. 23). Un Consiliu de Ministri Straini a fost infiintat odata cu Comitetul Consultativ si de cooperare, ca organ executiv permanent si coordonator al Uniunii. CIS a adoptat un Tratat de uniune economica si o Conventie a Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale. Dezvoltarea crescanda a CIS ca o institutie internationala sugereaza posesia unei personalitati internationale.

Uniunea Europeana este o asociatie a 27 de state care au infiintat o varietate de institutii comune si care au competenta de a adopta nu numai acte legale obligatorii pentru statele membre ci actiunile sale au un efect direct in sistemele legislative interne ale statelor. Uniunea este formata esential din Comunitatea Europeana (un amestec al Comunitatii Europene al Carbunelui si Otelului, EURATOM si Comunitatea Europeana Economica) si doi piloni aditionali, Politica Externa de Securitate, Justitie si Afaceri Interne(Cooperare politieneasca si judiciara). Numai Tratatul CECO a adus in discutie explicit personalitatea internationala legala a Uniunii (art. 6) dar legile - cazuri ale Curtii Europene de Justitie demonstreaza increderea ca si celelalte doua comunitati (EURATOM si CEE) au o asemenea personalitate. S-a stabilit, de asemenea ca dreptul comunitar este superior dreptului intern. Curtea Europeana de Justitie a aratat devreme in istoria Comunitatii ca, Comunitatea constituia "o noua ordine legala internationala". In asemenea circumstante este greu de negat ca, Comunitatea are personalitate legala internationala dar este putin probabil ca procesul de cooperare implicat in alaturarea (adaugarea) celor 2 piloni este inzestrat de asemenea cu aceleasi prerogative.

Concluzii

Daca entitatile in discutie sunt sau nu subiecte de drept international sau sunt intr-adevar state sau numai parti al altor subiecte de drept international este o problema care trebuie privita in functie de circumstantele fiecarui caz in parte, in special cererile facute de o asemenea entitate, faptele de baza privitoare la o a treia parte (terta parte) care-si manifesta controlul asupra entitatilor, reactia celorlalte state si gradul de eficienta al administratiei acestora. Importanta recunoasterii internationale, si a acceptarii din partea celorlalte state este de la sine inteleasa. Acceptarea unor personalitati internationale nu e nevoie sa fie obiectiva la fel si obligarea statelor care nu si-au dat acordul si nici nelimitate ca timp sau ca factori componenti. Aceste elemente vor fi discutate mai jos. Ar trebui sa se noteze ca, comunitatea internationala in sine are nevoie si interese asupra acestei probleme a statului international. Acest lucru se intampla in special cu privire la problemele de responsabilitate si protectie a persoanelor impotriva regulilor de guvernare la care s-a recurs si solutionarea conflictelor armate

Organizatiile internationale

Calitatea de subiecte ale dreptului internationl public,a fost recunoscuta in secolul al XX-lea,Dupa cel de-al doilea razboi mondial,jurisprudenta internationala si diferite acte internationale au recunoscut aceasta calitate pentru organizatiile internationale guvernamentale[33]

Pentru ca o organizatie internationala sa fie subiect de drept internationalpublic trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:sa fie o organizatie interguvernamentala;statutul organizatiei internationale sa fie in concordanta cu principiile imperative ale dreptului intrnational,in primul rind cu principiile Cartei O.N.U.;functiile organelor lor sa le permita o autonomie functionala,in cadrul relatiilor internationale

Cazuri speciale

Oranduirea suveranitatii in Malta

Ordinul (oranduirea) infiintat pe timpul Cruciadelor ca o asociatie militara si medicala a condus Rhodes din 1309 pana-n 1522 si a fost instaurat in Malta prin tratatul cu Charles V in 1530 ca un domeniu al Regatului Siciliei. Aceasta suveranitate a fost pierduta in 1798 iar in 1834 Ordinul si-a stabilit centrele de conducere la Roma ca pe niste organizatii umanitare. Ordinul avea deja personalitate internationala la momentul preluarii controlului asupra Maltei si chiar si cand a trebuit sa paraseasca insula a continuat sa schimbe legatii diplomatice cu majoritate statelor Europei. Curtea italiana de Casatie in 1935 a recunoscut personalitatea internationala a Ordinului notand ca "teoria moderna a subiectelor de drept international recunoaste un numar de unitati colective a caror alcatuire este independenta de nationalitatea membrilor sai constituenti si al caror scop transcede in virtutea caracterului lor universal granitele oricarui stat in parte. Acesta este predicatul (functia) nevoilor functionale ale entitatii fiind acceptat de terti. S-a notat, de exemplu, ca Ordinul mentine relatii diplomatice cu peste patruzeci de state.

Sfantul Scaun si orasul Vatican

In 1870, cucerirea statelor papale de catre fortele italiene au dus la sfarsirea existentei lor ca state suverane. Problema ridicata este cea a statutului Sfantului Scaun in dreptul international, lipsit, cum a fost atunci de o suveranitate teritoriala normala. In 1929 Tratatul Lateran cu Italia a fost semnat si a recunoscut statul Vatican si "suveranitatea Sfantului Scaun in domeniul relatiilor internationale ca un atribut care este legat de insasi natura Sfantului Scaun in conformitate cu traditiile sale si cu pretentiile (cererile) misiunii sale in lume"[34]. Problema aceasta este in legatura cu problema statutului Vaticanului chiar si in ziua de azi. Vaticanul nu are o populatie permanenta in afara de angajatii (slujitorii) bisericii si exista doar pentru sustinerea lucrarilor (muncii, activitatii) Sfantului Scaun. Italia are un numar substantial de functii administrative privitoare la Vatican. Unii autori au concluzionat ca nu poate fi privit ca un stat. Totusi, Vaticanul este parte a multor tratate internationale si este membru al Uniunii Universale a Postei si a Uniunii Internationale a Telecomunicatiilor. S-ar parea ca in virtutea recunoasterii si acceptarii sale si in contextul cererii formulate, Vaticanul exista ca stat. Vaticanul este strans legat de Sfantul Scaun si impreuna sunt parti esentiale ale aceleiasi "constructii".

Sfantul Scaun a continuat dupa 1870 sa se angajeze in relatii diplomatice si sa faca parte din acordurile internationale. Potrivit statutului sau ca persoana internationala a fost acceptat de participanti ca atare. Prin adaugarea Celui de-al 11-lea si al 12-lea raport inaintate Comitetului Natiunilor Unite pentru Eliminarea discriminarii rasiale in 1993, Sfantul Scaun a reamintit comitetului "natura sa exceptionala in cadrul comunitatii natiunilor ca subiect de drept international si ca avea misiunea unei ordini esentialmente religioase si morale, universale ca scop, care s-a bazat pe niste dimensiuni teritoriale minimale, garantand baza unei autonomii pentru ministerul pastoral al Suveranului Pontif"[35].

Indivizii

Problema statutului indivizilor in dreptul international este strans legata de cresterea protectiei drepturilor omului. Aceasta sectiune va face referire la cateva idei despre acest subiect. Obiectul teoriei sustine ca indivizii constituie un subiect-problema in intentia de a aduce reglementari acestui subiect. Numai statele si uneori unele organizatii internationale sunt subiecte de drept. Aceasta teorie are o valoare limitata. Esenta dreptului international a avut intotdeauna un interes deosebit pentru orice om (persoana) iar acest lucru s-a manifestat clar in Dreptul Natural (comun) care este originea dreptului international clasic. Cresterea numarului teoriilor pozitiviste, in special in secolul 19, a ascuns fostele idei si a atras in centrul atentiei, chiar in exclusivitate statul ca subiect de drept international. Nu mai putin, practica moderna demonstreaza ca indivizii au devenit din ce in ce mai recunoscuti ca participanti si subiecte de drept international. Acest lucru a fost posibil in primul rand dar nu in exclusivitate datorita legilor referitoare la drepturile omului.

Legatura dintre stat si individ in dreptul international a fost din punct de vedere istoric conceptul de nationalitate. Acest lucru a fost si ramane crucial in special in sferele jurisdictiei si a protectiei internationale a individului de catre stat. S-a notat adesea ca plangerea unui individ impotriva unui stat strain, de exemplu, devine o parte componenta a statului national propriu. Fiecare stat are capacitatea de a determina care sunt nationalii sai si acest lucru este recunoscut de celelalte state si deci in dreptul international desi, pentru ca celelalte state sa accepte aceasta nationalitate trebuie sa existe o legatura adevarata intre individ si statul respectiv.

Indivizii ca si regula generala nu pot afirma ca s-a violat vreun tratat international in absenta protestului statului lor national facut in acest sens, desi statele pot conveni sa recunoasca indivizilor anumite drepturi particulare care pot fi promulgate in dreptul international independent de dreptul statului respectiv. Conform art. 304(b) a Tratatului de la Versailles in 1919, de exemplu, nationalii Aliatilor si a Puterilor Prietene (Partenere) puteau aduce cazuri impotriva Germaniei in fata Tribunalului Mixt Arbitral in nume propriu pentru a cere compensatii, in timp ce Tratatul din 1907 intre 5 state ale Americii Centrale a infiintat Curtea Centrala Americana de Justitie care a aratat ca indivizii pot aduce cazuri direct in fata Curtii.

Aceasta afirmatie a fost reluata in cazul Caii ferate oficiale de Curtea Permanenta Internationala de Justitie care a aratat ca desi tratatele internationale nu creeaza asemenea drepturi directe sau obligatii pentru indivizi, totusi tratatele speciale ar putea sa prevada adoptarea unor drepturi si obligatii individuale care sa fie promulgate de curtile nationale, iar aceasta a fost intentia partilor contractante. In prevederile privitoare la protectia minoritatilor in Tratatele de Pace din 1919 a fost posibila infatisarea indivizilor direct in fata curtilor internationale in cazuri particulare. La fel, Tribunalul infiintat sub Conventia Silesiei de Nord in 1922 a decis ca era competent de a solutiona cazurile nationalilor unui stat impotriva acelui stat.

De atunci, un numar mare de alte tratate au aratat ca indivizii au drepturi directe sau nu au acces direct la curtile internationale sau tribunalele internationale. Se poate mentiona ca exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1959; tratatele Comunitatii Europene, 1957; Conventia Inter-Americana a Drepturilor Omului din 1969; Protocolul Optional al Conventiei Internationale pentru Drepturi Civile si Politice in 1966; Conventia Internationala pentru Eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala din 1965; si Conventia pentru rezolvarea disputelor in domeniile investitiilor in 1965.

Atribuirea, natura si consecintele personalitatii legale - cateva concluzii

Rezumatul de mai sus si posibilele subiecte de drept international demonstreaza impreuna limitele interactiunii pe scena internationala a tuturor tipurilor de entitati si obliga dreptul international sa puna bazele structurii contemporane a relatiilor internationale. Curtea Internationala a recunoscut in mod clar multitudinea formelor personalitatii juridice internationale si accentueaza faptul ca "subiectele de drept in orice sistem de drept nu sunt neaparat identice prin natura lor sau in extensia drepturilor lor"[36]. Exista totusi doua categorii de baza - personalitatea obiectiva si calificata. In primul caz, entitatea este subiect (de drept international) al unor largi intinderi de drepturi si obligatii internationale si va fi in drept sa fie acceptata ca un subiect international de catre oricare alt subiect de drept international cu care intra in relatii. Cu alte cuvinte, va opera erga omnes. Infiintarea unei personalitati obiective internationale va fi necesar mai greu de realizat si va cere actiunea (functionarea) comunitatii internationale ca un intreg sau ca un element al sau substantial. Curtea a notat in cazul Compensatiilor ca: "50 de state, reprezentand marea majoritate a membrilor comunitatii internationale, au dreptul (puterea), in conformitate cu prevederile dreptului international, sa infiinteze o entitate cu personalitate obiectiva internationala si nu numai aceasta personalitate va fi recunoscuta de catre ele (state) ci si capacitatea entitatii de a avea anumite cereri (pretentii) internationale"[37].

Pentru a deveni o personalitate calificata, pe de alta parte, supusa numai unui subiect consimtit, s-ar putea realiza mult mai usor si mai clar, in acest caz, teoria fiind datoare sa recunoasca practica existenta. Orice subiect legal poate accepta ca o alta entitate are personalitate proprie si aceasta determinare va opera numai in personam.

Statele sunt subiecte majore si originale de drept international. Personalitatea lor deriva din natura si structura sistemului international. Crearea unui stat va fi un rezultat al unei satisfaceri in fapt al unor conditii legal stipulate. Teoria constitutiva a recunoasterii nu este pe deplin acceptabila, desi, recunoasterea, desigur, este o dovada valoroasa a indeplinirii conditiilor cerute. Toate statele, in virtutea principiului egalitatii suveranitatii vor dobandi in aceeasi masura personalitatea legala internationala. S-a afirmat ca unele organizatii internationale mai degraba decat sa fie subiecte derivate de drept international sunt comunitati legale straine care se autoguverneaza si au o personalitate mostenita direct din sistem si constituie subiecte generale si obiective de drept international. Persoanele care nu sunt straine inclusiv organizatiile non-guvernamentale sau individualitatile, vor fi subiecte derivate avand doar acele capacitati (puteri) internationale conferite in mod exceptional de subiectele necesare dreptului international. Acest punct de vedere poate fi contestat dar este adevarat ca importanta practicii prin marile organizatii internationale nu poate fi subestimata.

Rolul asemanator al Sfantului Scaun (in special inainte de 1929), precum si experienta Natiunilor Unite demonstreaza ca o denumire derivata nu este satisfacatoare. Importanta acestora este legata de abilitatea lor de a-si extinde limitele drepturilor si obligatiilor internationale pe baza faptului ca ambele constituie instrumente si practica subsecventa si au capacitatea de a influenta crearea unor noi subiecte de drept international si joaca un rol in procesul de creare a normelor.

Recunoasterea, incuviintarea (aprobarea) sunt principii importante in contextul personalitatii internationale nu numai cu privire la state si la organizatiile internationale ci la o varietate de subiecte. Ele vor influenta nu numai crearea unor noi subiecte ci si definirea naturii lor, a drepturilor si obligatiilor ce le revin.

Personalitatea poate fi dobandita prin amestecul prevederilor unor tratate, recunoasterea si acordul celorlalte subiecte de drept international. De exemplu, Comitetului International al Crucii Rosii, o organizatie privata non-guvernamentala, subiect al dreptului elvetian i-au fost recunoscute atributiile speciale in urma Conventiei Crucii Rosii de la Geneva in 1949 si a fost acceptat ca fiind capabil sa intre in acorduri internationale conform prevederilor dreptului international cu alte subiecte de drept international, precum cel cu EEC in Programul de Alimentatie Mondiala. O alta metoda posibila de dobandire a personalitatii internationale este prin incheierea unui acord intre un subiect de drept international recunoscut si o entitate privata sub prevederile dreptului international. Acesta ar avea efectul de a transmite celei din urma personalitatea internationala in contextul acordului in cauza astfel incat sa fie capabila invocarea in domeniul dreptului international a drepturilor ce deriva din acest acord. Aceasta tendinta poate sa nu fie in intregime acceptabila pentru statele Lumii a Treia, din cauza perceperii unor prevederi importante ale dreptului international care pot fi modificate foarte usor. Personalitatea internationala poate fi de asemenea dobandita in virtutea faptului ca o entitate poate fi direct supusa unor obligatii internationale. Acesta s-ar aplica individualitatilor in cazuri speciale precum crimele de razboi, pirateria si genocidul si ar putea constitui pe viitor o modalitate prin care corporatiile transnationale sa poata fi acceptate ca personalitati internationale.

Comunitatea are nevoie sa priveasca ca pe o necesitate pastrarea stabilitatii internationale iar viata poate fi legata de anumite circumstante exceptionale. In cazul unor entitati care nu sunt state care nu sunt total dominate de un stat, vor aparea ca o comunitate care are nevoie sa cunoasca macar regulile referitoare la recurgerea la forta sau legile pe timp de razboi. Nu se accepta unele forme de personalitati calificate in acest domeniu care sa elibereze aceste entitati de asemenea obligatii de respectare a legilor iar acest lucru ar afecta in mod clar cerintele comunitatii. Problema determinanta aici este gradul de control efectiv mentinut de entitate in limitele sale teritoriale. Totusi, chiar si asa, recunoasterea ar putea invinge acest obstacol, asa cum recunoasterea Byelorusiei si a Ucrainei ca entitati statale non-suverane inainte de desfiintarea Uniunii Sovietice si transformarea acestor entitati in statele independente Belarus si Ucraina au demonstrat.

Toate aceste entitati pot fi usor incluse in categoria personalitatilor calificate avand un numar limitat de drepturi si obligatii intemeiate pe ideea neacceptarii personalitatii lor. Nu exista in prezent reguli care sa conduca la extinderea drepturilor si obligatiilor unei personalitati internationale. Acest lucru depinde de tipul de entitate avut in vedere, de cererile si pretentiile sale, de functiile si atitudinea adoptata de comunitatea internationala. Exceptie aici fac statele care iau nastere pastrand un numar egal de drepturi si obligatii. Aceste entitati cu personalitate obiectiva vor beneficia, s-a sugerat, de o percepere mai flexibila a extinderii drepturilor si obligatiilor lor in forma unei mai largi interpretari a atributelor lor puse in practica. Totusi in cazul subiectelor calificate, atributele implicate vor fi mult mai dificil de demonstrat si acceptat, iar numarul drepturilor si obligatiilor lor va fi mult mai limitat. Prezumtia va opera in alt sens.

Catalogarea precisa a drepturilor si obligatiilor este prin urmare imposibil de realizat dinainte. Capacitatea de a functiona pe scena internationala in dezbaterile legale ale unei asemenea descrieri ca nefiind una neobisnuita, in timp ce capacitatea de a incheia tratate va fi mai putin raspandita. Prin urmare, Comisia de Drept International a notat ca "acordurile incheiate intre entitati, altele decat statele sau organizatiile internationale sunt prea eterogene ca si grup pentru a constitui o categorie generala, iar partea importanta a practicii internationale este prea diferita de caracteristicile unei categorii atat de generale pentru a fi dedusa din ea"[38]. Precizarea acelor subiecte care pot fi international responsabile este neclara, desi in general o asemenea entitate va avea responsabilitatea de a-si extinde drepturile si obligatiile; dar multe probleme in acest domeniu raman nerezolvate. La fel, este controversat rolul de creare a normelor de catre aceste entitati dar practica tuturor subiectelor de drept international este cu siguranta un material important care va atrage dupa sine descoperirea unor reguli si principii de drept international, in special in cazul entitatii in cauza.

Personalitatea internationala se concentreaza nu atat pe capacitatea unei entitati de a avea drepturi si obligatii cat pe reala atribuire a drepturilor si obligatiilor pe plan international, determinata de o varietate de factori decurgand din pretentiile derivate din atributiile prevazute. Capacitatea procedurala in privinta investirii, este importanta dar nu esentiala, dar in cazul unor entitati non(ne)-individuale, aceasta va trebui sa fie "in pozitia de a avea cu privire la membrii sai, drepturi pe care sa fie indreptatita sa ceara sa-i fie respectate"[39]. Acest lucru, a notat Curtea Internationala, exprima "un test esential daca un grup compus din state, triburi sau individualitati poate pretinde sa fie considerat entitate legala distincta fata de membrii sai"[40].

Exista un mare numar de entitati care nu sunt subiecte de drept international care contribuie la evolutia sistemului international. Participarea si personalitatea sunt doua concepte, dar rolul general jucat in dezvoltarea relatiilor internationale si dreptul international de individualitati si entitati de diferite categorii care nu sunt subiecte de drept international, trebuie apreciat.

RAPORTUl dintre Dreptul international si dreptul intern al statelor

Importanta si rolul statului in lumea moderna este unul tot mai complex. Datorita concurentei mondiale, comunicarii tot mai rapide, nici chiar cele mai puternice state nu sunt pe deplin suverane. Independenta si stransa legatura a caracterului comercial international contemporan cu societatea politica determina, practic, faptul ca orice actiune a unui stat poate avea repercusiuni puternice asupra sistemului de drept ca intreg dar si asupra deciziilor luate tinind cont si de ifluenta celorlaltestate.

De aceea, realitatea se circumscrie conceptului de suveranitate si creste necesitatea unei coordonari a problemelor mondiale sub forma unor intelegeri cu caracter de lege internationala adoptate pentru combaterea neintelegerilor ce apar in mediile economice,a pericolelor care se abat asupra mediului inconjurator si nu in ultimul rind in ce priveste terorismul ca fenomen regional sau global.

Odata cu evolutia si extinderea dreptului international apar probleme legate de rolul jucat de stat in cadrul sistemului international si in legatura cu relatia dintre ordinea legala interna a unei anumite tari si legile si principiile care guverneaza comunitatea internationala ca pe un intreg. Dreptul statului reglementeaza aspectele interne ale guvernarii si se confrunta cu problemele aparute intre indivizi, intre indivizi si aparatul administrativ, pe cand dreptul international se concentreaza in primul rand asupra relatiilor dintre state. Sunt multe exemple in care pot aparea probleme care pot genera dezacorduri intre cele doua sisteme[41]

Teorii

Pozitivismul sustine importanta deosebita a statului si tinde sa priveasca dreptul international ca fiind fondat pe acordul dinte state. In practica actuala, ilustrata de cutume si tratate se formuleaza rolul dreptului international si nu structurile formale, deductiile teoretice sau stipulatiile morale. Ca urmare, cand pozitivisti precum Triepel sau Strupp fac referire la relatia dintre dreptul international si dreptul intern, o fac sustinand suprematia statului si a existentei unei mari diferente intre functionarea celor doua ordini legale. Aceasta teorie este cunoscuta ca dualism (sau uneori pluralism) si arata ca legile sistemului de drept international si intern, exista separat si nu se poate presupune ca unele, le resping pe celelalte.

Aceasta este din cauza naturii fundamental diferite a relatiilor din stat si dintre state si a structurii legale diferite angajata pe de-o parte in stat, pe de alta parte intre state. Cand legislatia interna permite exercitiul regulilor de drept internationale este o manifestare de toleranta ca un exemplu de suprema autoritate a statului fata de propria-i jurisdictie interna mai degraba, decat o influenta mentinuta de dreptul international in sfera interna.

Acei autori care resping aceasta teorie si care adopta o abordare monista, fac parte din doua categorii diferite: aceia care, precum Lauterpacht, au o puternica pozitie etica cu o profunda implicare in domeniul drepturilor omului, si ceilalti, precum Kelsen, care isi mentine pozitia monista pe motive de logica formala. Monistii au un punct de vedere unitar al dreptului ca un intreg si se opun strictei divizari impusa de pozitivisti.

Curentul "naturalist" reprezentat de Anglia prin lucrarile lui Lauterpacht, priveste prima functie a tuturor legilor ca fiind una preocupata de bunastarea indivizilor si sprijina suprematia dreptului international ca fiind cea mai buna metoda disponibila pentru a realiza acest lucru. Aceasta abordare este caracterizata de ideea unui sistem international bazat pe suveranitate si a absolutei independente a statelor si impodobita cu increderea in capacitatea regulilor de drept international de a determina ordinea internationala in sensul unui scop moral si a justitiei fundamentata pe respectul drepturilor omului si a bunastarii indivizilor.

Metoda pe care Kelsen isi fundamenteaza teoria monista este vizibil diferita si are la baza filozofia lui Kant. Legea este privita ca fiind o ordine care stabileste tiparele de comportament ce ar trebui urmate impreuna cu prevederi ce cuprind sanctiuni care sunt aplicate oricarei actiuni ilegale a unei conduite. Din moment ce aceeasi definitie cuprinde atat sfera interna cat si cea internationala, unitatea logica este depasita si din cauza ca statele datoreaza relatiile legale dintre ele, regulilor dreptului international de pe pozitie de egalitate dar neputand fi egale in fata legii fara o regula care sa reglementeze acest lucru, rezulta ca dreptul international este superior sau esential in relatia sa cu dreptul intern.

S-a facut intotdeauna referire la sistemul ierarhic al lui Kelsen in care legalitatea unei anumite reguli este afirmata odata ce este conforma regulii anterioare. Acest proces prin care se face referire la legile anterioare sau la cele superioare se sfarseste cu asa numita norma de baza a ordinii legale. Totusi aceasta norma simpla este simpla numai in sens relativ, dat fiind caracterul legal al statelor, jurisdictia, suveranitatea si egalitatea lor este intemeiata de catre dreptul international. De aceea, Kelsen arata unitatea intregii ordini legale pe baza predominarii dreptului international declarand ca norma de baza a ordinii legale internationale, este motivul primordial de validare a legilor nationale.

A treia abordare, fiind intr-o oarecare masura, o modificare a pozitiei dualiste si formulata de Fitemaurice si Rousseau, printre altii, incearca sa creeze un cadru teoretic legat de realitate. Aceasta abordare incepe prin a nega faptul ca exista orice domeniu comun de operare intre dreptul international si cel al statului determinand ca un sistem sa fie inferior sau superior celuilalt. Fiecare este suprem in propria sa sfera precum dreptul francez si dreptul englez sunt in Franta si Anglia. Si nu se poate vorbi despre suprematia dreptului francez asupra dreptului englez ci de doua sisteme legale distincte, fiecare operand in domeniul sau, astfel incat este posibil sa tratam in acelasi mod, dreptul international si dreptul statului. Ele sunt amandoua elementul legal continut de sistemul intern si international si exista in ordini judiciare diferite.

Ceea ce se intampla adesea este un conflict de obligatii, cand statul cu sfera sa interna nu actioneaza in concordanta cu obligatiile prevazute de dreptul international. Intr-un asemenea caz, pozitia interna, nu este afectata (nu este respinsa de o regula contrara de drept international) ci mai degraba statul, pe plan international a incalcat o lege a dreptului international iar remediul va fi de domeniu international, adica un protest diplomatic sau o actiune judiciara.

Aceasta metoda de rezolvare a problemei, nu cerceteaza profund consideratiile teoretice dar tinde sa fie practica si in acord cu majoritatea practicii statelor si a deciziilor judiciare internationale.

Rolul legilor interne in dreptul international

Regula generala cu privire la pozitia dreptului intern in sfera internationala este ca un stat care a incalcat o prevedere de drept international nu poate justifica acest lucru invocand dreptul intern.

Ca urmare, practica statelor si anumite cazuri rezolvate au creat aceasta prevedere si a prevenit ca tarile implicate in litigii internationale sa invoce dreptul intern ca pe o metoda de impiedicare a respectarii dreptului international[42]. Aceasta este in afara cazului in care violarea legilor interne in chestiune a fost "manifesta si priveste o lege de o importanta fundamentala"[43]. Curtea a aratat de asemenea ca nu este o obligatie generala legala pentru state sa se informeze despre evolutia legislativa si constitutionala din alte state care pot deveni importante pentru relatiile internationale cu aceste state.

Asemenea prevederi sunt cuprinse in cazurile-lege[44].

Curtea Internationala, in cazul Aplicabilitatii obligatiei de arbitraj, a subliniat ca "principiul fundamental de drept international are prioritate in fata dreptului intern"[45],

Totusi, o asemenea expresie a suprematiei dreptului international asupra dreptului intern in fata tribunalelor internationale, nu inseamna ca prevederile legislatiei interne sunt irelevante sau inutile. Dimpotriva, rolul legilor interne este vital pentru functionarea sistemului international. Una din modalitatile care face posibila intelegerea si descoperirea pozitiei legale a unui stat fata de diferite probleme importante pentru dreptul international este prin examinarea legilor interne. O tara isi va exprima opinia fata de problemele internationale vitale, precum extinderea marii sale teritoriale, daca jurisdictia o va cere, sau conditiile pentru dobandirea nationalitatii prin intermediul legilor sale interne. De aceea, adesea, in cursul judecarii unui caz, o curte internationala va considera ca este necesar sa studieze partile relevante ale legislatiei interne.

In completarea rolului dreptului intern de a arata pozitia legala a unui stat fata de probleme de importanta internationala, regulile de drept intern pot fi folosite ca dovezi ale acordului sau dezacordului fata de obligatiile internationale[46].

Nu in ultimul rand, in ciuda multelor functii ale dreptului intern in sfera dreptului international, trebuie mentionat ca prezenta sau absenta unor prevederi speciale a structurii legale a unui stat, inclusiv constitutia sa, daca are una, nu poate fi folosita pentru a evita obligatiile internationale. Orice alta solutie ar reda operatiile dreptului international in mod mai degraba nesigur.

Legea internationala in fata curtilor statului

Problema rolului dreptului international in cadrul sistemului de drept intern este complicata si exista un numar de abordari diferite a acesteia. Statele au, desigur, obligatia generala de a actiona in conformitate cu regulile dreptului international si vor fi trase la raspundere pentru incalcarea lor fie ca le-a comis organele sale legislative, executive sau judiciare. Tratatele dreptului international, pot impune unele cerinte legislatiei interne ale statului.

O alta abordare, cunoscuta ca doctrina incorporarii, sustine ca dreptul international este automat parte a dreptului intern fara a fi nevoie de interpunerea unei proceduri constitutionale de ratificare[47].. Aceasta doctrina face referire si la dreptul cutumiar international si la diferite reguli care se aplica tratatelor.

Dreptul cutumiar international

In acest domeniu, doctrina incorporarii a devenit principala abordare in multe din sistemele de drept intern . Este o teorie infiintata de mult, datand din secolul 18, datorandu-si evolutia in acea perioada considerabilelor discutii care au avut loc pe marginea extinderii imunitatii diplomatice[48].

Ca urmare, o regula de drept international va fi implementata daca ajunge sa fie statutul sau decizia unei inalte curti.

Orice proiect de lege apartinand dreptului international trebuie sa se dovedeasca a fi satisfacator de "recunoscut si aplicat in propria tara"[49], altfel ar fi de asa natura incat s-ar presupune ca orice stat civilizat l-ar respinge.

Aceasta doctrina a incorporarii, modificata, a fost clar definita de lordul Atkin . El nota ca: legea internationala nu este valida, exceptand principiile acceptate si adoptate de legea interna. Curtile recunosc existenta unui grup de legi pe care natiunile le accepta. Pentru orice problema judiciara ele cauta sa inteleaga importanta unei legi iar dupa ce o gasesc, o incorporeaza in dreptul intern, asa incat sa nu existe neconcordanta cu legile promulgate in fiecare stat sau in cele din urma declarate de catre tribunalele lor.

Orice regula de drept cutumiar trebuie sa se dovedeasca a fi o regula valida de drept international, nu numai o propunere nesustinuta.

Un efect al doctrinelor enuntate de practica judiciara a curtilor este ca dreptul international sa nu fie tratat ca o lege straina ci intr-o maniera evidenta, ca parte a dreptului intern. Asta inseamna ca in timp ce existenta fiecarei legi straine trebuie dovedita, curtile tin cont de orice regula de drept international cum ar fi textele din carti, de exemplu, mai degraba decat sa ceara prezenta si marturia unui expert.

Pentru stabilirea naturii si existentei oricarei legi speciale, curtile ar trebui sa recurga la studierea "tratatelelor internationale, conventiilor, texte ale cartilor, practica si decizii judiciare"[50] ale curtilor altor tari.

Adevaratul principiu, a notat Shaw L.J. era ca, "curtile engleze trebuie oricand sa descopere care regula de drept international predomina si sa aplice acea regula. Acest lucru a marcat aparitia unei importante abordari, care ar putea avea consecinte importante, de exemplu, in domeniul drepturilor omului.

Daca o asemenea lege exista, se ridica problema, cum sa fie acceptata sau aplicata, in contextul dreptului intern. Aceasta, desigur, ar depinde de continutul precis al regulii internationale respective si precum a notat Kerr L.J. nu exista in dreptul international o actiune permisa impotriva statelor membre, " in fata oricarei curti nationale".

Tratatele

In ceea ce priveste tratatele[51], diferite reguli se aplica cu privire la utilizarea lor in cadrul jurisdictiei interne, din motive istorice si politice intemeiate. In timp ce dreptul cutumiar se dezvolta prin evolutia practicii statelor, conventiile internationale iau forma unor contracte obligatorii pentru semnatari. Pentru ca o cutuma sa apara, este un lucru obisnuit desi nu intotdeauna necesar ca un numar de state sa actioneze intr-un anume mod considerat a fi in conformitate cu legea. Totusi, in circumstante normale, influenta unui anumit stat nu este de obicei decisiva. In cazul tratatelor, statele implicate pot crea o noua lege care sa fie obligatorie pentru ele indiferent de practica anterioara sau contemporana. Cu alte cuvinte, influenta executivului este in general cu un impact mai mare in cazul unui tratat decat in cazul unei reguli cutumiare.

Ca urmare, tratatele sunt datoare a fi aplicate direct intr-un stat, fara o faza intermediara, dupa semnare si ratificare si inainte de operarea interna, executivul fiind in masura sa legifereze fara legislatura. Din aceasta cauza, orice abordare a teoriei incorporarii a dreptului tratatelor a fost respinsa. Intr-adevar, in aceasta privinta se pare ca se transforma mai mult intr-o relatie particulara intre ramurile executive si legislative ale guvernarii, decat in niste notiuni preconcepute de drept international.

In Regatul Unit, Coroana este cea care poseda autoritatea constitutionala de a incheia tratate iar aceasta prerogativa nu poate fi retrasa de catre curti. Totusi, aceasta putere, poate fi influentata de legislatie[52]. Rezulta ca, tratatele nu pot opera prin ele insele intr-un stat, ci au nevoie de un statut care sa le permita acest lucru. Coroana, in Marea Britanie, isi mentine dreptul de a semna si ratifica acordurile internationale dar nu poate legifera in mod direct. Inainte ca un tratat sa devina parte a dreptului britanic, este necesar un Act al Parlamentului. Tratatele, asa cum s-a afirmat uneori, nu sunt aplicabile prin ele insele. Un tratat nu este parte a dreptului britanic in afara cazului in care si pana cand, n-a fost incorporat in lege, de catre legislatie.

De aceea, in ceea ce-i priveste pe indivizi, asemenea tratate sunt res inter alia acta, din care pot rezulta drepturi si datorita carora pot fi privati de unele drepturi si pot fi subiectele unor obligatii. Cand legislatia in cauza se refera expres la un tratat important dar incorporat, este posibil ca acesta din urma sa se utilizeze pentru a constrange prevederile primei. S-a discutat ca ratificarea unui tratat international (cand incorporarea nu a avut loc) poate da nastere unor pretentii legitime ca executivul, in lipsa unor indicatii statutare, dimpotriva, sa actioneze in conformitate cu tratatul.

Totusi, tratatele privitoare la comportamentul pe timp de razboi, cesiunea unor teritorii si impunerea unor taxe pentru fondurile publice nu au nevoie de interventia unui act legislativ pentru a deveni obligatorii pentru cetatenii unei tari. O situatie asemanatoare exista cu privire la acordurile administrative mai putin importante care nu necesita ratificarea lor sustinand ca scopul lor nu este de a modifica dreptul intern. In anumite cazuri, Parlamentul isi va da acordul dinainte pentru incheierea tratatelor in anumite domenii cu limite specificate, subiectele pentru termenii negociati ale unor tratate speciale fiind promulgate prin intermediul unui instrument statutar (legislatie secundara).

Exista in dreptul englez, prezumtia ca legislatia trebuie sa fie constituita in asa fel incat sa se evite un conflict cu dreptul international. Acest lucru functioneaza, in special cand un Act al Parlamentului care vrea sa puna in aplicare un tratat, este el insusi neclar. Ca urmare, daca prevederile unei legi care implementeaza un tratat au mai multe intelesuri, iar una dintre interpretari este compatibila cu termenii tratatului, iar celelalte interpretari, nu sunt, atunci prima abordare va fi adoptata. Lor

Totusi, cand unele exprimari ale legilor sunt neclare, curtile sunt nevoite sa le aplice indiferent daca sunt sau nu in conflict cu acordurile internationale. Bineinteles, orice incalcare a obligatiilor internationale, va atrage raspunderea UK, la nivel international, indiferent de consideratiile interne. Au fost facute unele incercari, in trecut, de a se considera tratatele in contextul legislatiei interne, nu prin promulgarea lor directa sau ca indicatii ale ordinii publice, in special cu privire la tratatele care prevad drepturile omului si se pare ca trebuie luate in considerare pentru a interpreta prevederile neclare.

O problema speciala ridicata in cazul implementarii obligatiilor internationale este legata de sanctiunile Natiunilor Unite.. O asemenea legislatie secundara tinde sa fie detailata si da posibilitatea aparitiei unor diferite interpretari. Trebuie notat ca importanta si aplicarea prevederilor Uniunii Europene poate fi de asemenea o problema[53].

In interpretarea tratatelor internationale incorporate de lege, Curtile engleze au adoptat o abordare mai larga decat cea pentru interpretarea legala a cutumelor. Intr-o situatie oarecum speciala, se afla, Actul Drepturilor Omului din 1998 care a cuprins Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Sectiunea 3(1) prevede ca "atata timp cat este posibil, legislatia primara si cea secundara trebuie sa fie compatibila cu Conventia drepturilor, desi acest lucru nu afecteaza validitatea, actiunea continua sau ratificarea oricarei legislatii primare incompatibile. Obligatia impusa de sectiunea 3 este in mod evident in legatura cu decretele anterioare si subsecvente. Cand legislatia nu poate fi interpretata pentru a fi compatibila cu Conventia drepturilor, atunci o declaratie a incompatibilitatii poate fi facuta sub prevederile sectiunii 4, si Parlamentul poate apoi sa modifice prevederile care nu sunt conforme, sub sectiunea 10, Curtile au adoptat de asemenea o abordare mai larga a interpretarii legislatiei interne pentru a-i asigura compatibilitatea cu, Conventia. In procesul interpretarii legislatiei interne pentru a o face compatibila, daca e posibil, cu Conventia drepturilor, Curtile trebuie sa tina cont de jurisprudenta relevanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, desi aceasta nu este o prevedere impunand o obligatie pentru aceste cazuri-legi. Referirea ar trebui facuta de asemenea la cresterea importantei intrarii in Comunitatile Europene, in acest context. Cazul-lege al Comunitatilor demonstreaza ca drepturile fundamentale sunt o parte integrala a principiilor generale de drept, a caror observare incearca s-o asigure Curtea Europeana de Justitie. Sistemul prevede ca legile Comunitatii u prioritate fata de legile interne si ca deciziile Curtii Europene trebuie sa fie aplicate curtilor interne ale statelor membre. Posibilitatea unei schimbari in acest sens, este importanta. In interpretarea legislatiei interne facuta in Actul Comunitatilor Europene din 1972, in care prima pare a fi in conflict cu Tratatul de la Roma (infiintand o Comunitate Europeana).

Statele Unite

In privinta relatiei dintre dreptul intern si dreptul cutumiar international, pozitia americana este similara practicii britanice, in afara de nevoia de a lua in considerare Constitutia.

Pozitia actuala acceptata este aceea ca dreptul international cutumiar in Statele Unite, este dreptul federal, si determinarea sa de catre Curtile federale este supusa curtilor statului. Asemanarea cu abordarea din UK nu este surprinzatoare, istoria comuna, traditiile culturale si interzicerile paralele ale teoriilor, sunt evidente. Curtile americane sunt legate de doctrina anterioara, si de necesitatea de a proceda in conformitate cu deciziile luate in cazurile anterioare si trebuie sa aplice si legile care nu sunt in concordanta cu regulile dreptului international cutumiar[54].

S-a notat ca organismele politice si juridice ale Statelor Unite pot ignora dreptul international daca acesta se intampla "sa controleze un act executiv". Acest fapt a dat nastere multor controverse, precum relatia generala intre cutuma si legile inconsecvente preexistente. Totusi, s-a acceptat faptul ca legile inlocuiesc vechile tratate sau reguli cutumiare de drept international. Trebuie sa se tina seama de Constitutie pentru ca o curte sa stabileasca daca o decizie a Curtii Internationale de Justitie poate respinge o decizie obligatorie a Curtii Supreme a Statelor Unite si deci sa permita un remediu judiciar la o violare a Constitutiei de catre un individ.

Exista, ca si in dreptul englez, o prezumtie, ca legislatia nu trebuie sa tina seama de dreptul internation[55].

Alte cazuri aparute in fata curtilor in care incorporarea prevederilor dreptului international cutumiar, priveste probleme ale drepturilor omului, au fost rezolvate uneori cu succes, alteori nu. Incercarea de a se lua o hotarare in Statele Unite, impotriva Republicii Argentina pentru torturarea propriilor cetateni, a fost totusi fondata pe doctrina imunitatii strainilor, in timp ce s-a sustinut ca actele de "terorism international" nu pot fi judecate potrivit Actului plangerilor impotriva torturii strainilor.

Relativa convergenta a practicii intre Marea Britanie si Statele Unite cu precizarea asimilarii dreptului cutumiar nu este reflectata, in ceea ce priveste regimul tratatelor internationale. In UK, ramura executiva este cea care negociaza, semneaza si ratifica acordurile internationale cu rezerva ca, actiunea parlamentara este necesara inainte ca prevederile acordului sa fie acceptate ca parte a dreptului englez. In Statele Unite, pe de alta parte, Art. 6 Sectiunea 2 a Constitutiei, prevede ca: "toate tratatele incheiate sau care vor fi incheiate sub autoritatea Statelor Unite vor fi considerate legi superioare ale statului, iar judecatorii fiecarui stat vor fi legati sa respecte Constitutia in ciuda contrarietatii cu legile oricarui stat".

Exista de asemenea o diferenta intre metodele de aprobare ale tratatelor, Art. II al Constitutiei, noteaza ca desi Presedintele are atributia de a incheia acorduri internationale, nu le poate ratifica fara acordul a cel putin doua treimi din membrii Senatului.

Exista o exceptie, si ce priveste institutia acordurilor executive. Ele sunt incheiate de obicei, prin autoritatea Presedintelui si constituie tratate valide in cadrul dreptului international. Spre deosebire de tratatele obisnuite, crearea acordurilor executive nu este expres prevazuta de Constitutie ci mai degraba rezulta implicit din termenii sai si din practica subsecventa si au fost utilizate in mod extensiv[56].

Doctrinele americane, pentru intelegerea dreptului tratatelor, sunt fondate pe distinctia intre tratate auto-executive si tratate care nu sunt auto-executive. Primele pot opera automat in sfera interna fara nevoia oricarei legislatii municipale, in timp ce, cele din urma, au nevoie de acte de ratificare inainte de a putea functiona in stat si a se impune curtilor americane. Tratatele auto-executive se aplica direct in Statele Unite ca parte a legii supreme in stat, in timp ce acele conventii numite ca nefiind auto-executive sunt obligate sa treaca printr-o transformare legislativa fara de care nu pot fi privite ca legal promulgate pentru cetatenii americani sau institutiile statului.

Dar cum se poate sti cand acordurile internationale intra intr-o categorie si cand in alta? Aceasta problema a fost absorbita de Curtile Statelor Unite in multi ani, iar distinctia pare sa fi fost facuta pe baza continutului politic. Cu alte cuvinte, cand tratatele implica probleme de definire si expunere politica, problema ar trebui lasata pe seama organelor legislative ale natiunii, mai degraba decat sa opereze in mod automat.

Acesta inseamna ca o conventie internationala va deveni lege a statului cand termenii sai determina drepturile si obligatiile cetatenilor si nu sunt in postura de a implica probleme politice, tratatul fiind privit totusi ca nefiind unul auto-executiv.

Bineinteles, asemenea generalizari duc la o considerabila ambiguitate si indoiala in cazul in care exista mai multe tratate, si intreaga problema a fost reexaminata din nou in 1952 in fata Curtii Supreme a Californiei[57].

Problema era, daca, Carta Natiunilor Unite, era un tratat auto-executiv in virtutea caruia era parte a dreptului statului si ar inlocui legile locale neconforme. Curtea a declarat ca, pentru luarea unei decizii in sensul ca este un tratat auto-executiv sau nu, va trebui sa consulte insusi tratatul si sa incerce sa deduca intentia semnatarilor si sa examineze circumstantele relevante.

Curtea a concluzionat dupa o cercetare amanuntita ca prevederile relevante ale Cartei Natiunilor Unite nu erau auto-executive. Ele stabileau numeroase principii si obiective ale Organizatiei Natiunilor Unite, dar nu "impun obligatii legale pentru fiecare membru al natiunilor si nu creeaza drepturi pentru persoane private"[58]. Curtea a sustinut ca era evident ca actiunea legislativa urmata de semnatari poate realiza transformarea principiilor Natiunilor Unite, in legi interne obligatorii pentru toti cetatenii statelor.

Precum in sistemul din UK, este posibil pentru legislatura americana sa actioneze fara a tine cont de regulile de drept international si chiar in sens contrar acestora, iar in acest caz, legislatia va fi suprema in cadrul jurisdictiei americane.

Totusi, exista prezumtia ca, Congresul nu va legifera in sens contrar obligatiilor internationale ale statului si un principiu al interpretarii conform caruia cand un act sau un tratat au acelasi subiect, curtile vor incerca sa le interpreteze dandu-le efect amandorura fara a lua masuri contrare vreunuia dintre ele. Cand cele doua sunt inconsecvente regula generala este ca ultima aparuta sa triumfe, dat fiind caracterul auto-executiv al tratatului.

Problema unui posibil conflict intre obligatiile tratatelor si legislatia interna a aparut si in cazul Statelor Unite v. Organizatia de Eliberare a Palestinei. Actul Anti-terorism al anului precedent, prevederea inchiderea tuturor birourilor Organizatiei in Statele Unite iar acest lucru, a determinat Procurorul General sa includa Organizatia intr-o misiune a Natiunilor Unite, actiune care ar fi incalcat obligatiile Statelor Unite fata de Acordul Cartierului General al Natiunilor Unite. Totusi, Curtea Districtuala a considerat ca nu este clar ca legislatia a prevazut in mod inechivoc ca obligatiile decurgand din Acordul Cartierului General al Natiunilor Unite, un tratat valid, sa fie violate.

Curtea a notat ca trebuie acordata o consideratie deosebita interpretarii unui tratat international de catre curtea internationala respectiva, totusi este "de recunoscut ca in dreptul international, absenta unei declaratii clare si exprese contrara regulilor procedurale ale forumului Statelor Unite, determina implementarea acelui tratat in Statul respectiv". Ca urmare, efectul recurgerii la o regula procedurala interna este sa previna aplicarea in orice situatie a unei prevederi a tratatului international. Curtea Suprema, a afirmat de asemenea, ca tratatele internationale, potrivit Constitutiei, erau recunoscute ca "legi supreme in stat", la fel cum sunt si prevederile Constitutiei. Un Act al Congresului era "in deplina egalitate" cu un tratat asa incat ultima lege va interpreta un tratat mai vechi fara a ajunge la un conflict.

Alte tari

In alte tari, unde a fost adoptat dreptul comun englez, precum majoritatea statelor Commonwealth si, de exemplu, Israelul este posibil sa se spuna ca in general li se aplica aceleasi principii. Dreptul cutumiar este privit pe intreg ca o parte a dreptului statului, Legile interne se presupune a nu fi in neconcordanta cu regulile dreptului international dar in cazuri de conflict, cele dintai vor avea prioritate.

Opinia ca, dreptul international cutumiar formeaza o parte a dreptului intern al Canadei a fost reafirmata intr-un numar de cazuri. Aceasta a fost acceptata in Noua Zeelanda si in Australia. Relatia dintre tratate si dreptul intern a fost examinata de Inalta Curte a Australiei in cazul Ministerului Statului pentru Imigrare si Probleme Etnice v. Ah Him Teoh FC. Curtea a sustinut doctrina traditionala in sensul ca prevederile tratatelor internationale la care Australia este parte nu formeaza o parte a dreptului Australiei si nu dau nastere unor drepturi in afara cazului acelor prevederi care au fost in mod legal incorporate in dreptul intern prin lege. Aceasta, din cauza separarii constitutionala a functiilor in cea executiva care creeaza si ratifica tratatele si cea legislativa care creeaza si modifica legi. Majoritatea Curtilor, totusi, au continuat sa sustina faptul ca daca un tratat n-a fost incorporat, nu inseamna ca ratificarea sa de catre executiv, nu are semnificatie pentru dreptul australian. Daca o lege sau o legislatie subordonata era ambigua, Curtile ar trebui sa le sustina pe acelea care sunt in acord cu obligatiile Australiei izvorate dintr-un anumit tratat, in timp ce legea, in general va fi interpretata atat cat permite limba pe care o foloseste in asa fel incat sa fie in conformitate si nu in conflict cu regulile de drept international existente. Intr-adevar, Curtea a observat ca o conceptie restransa a ambiguitatii, in acest context, ar trebui respinsa. Referindu-se la Ex Parte Brind, Curtea a statuat ca acest principiu nu este altceva decat un principiu de interpretare, si ca nu aveau importanta termenii tratatului pentru dreptul intern. In afara de aceasta opinie, in general consecventa, in cadrul doctrinelor de drept comun, majoritatea Curtilor au avut in vedere faptul ca ratificarea unei conventii in sine, constituie baza adecvata a unei pretentii legitime (in afara cazului in care, exista unele prevederi statutare sau executive, contrare) ca cei care iau decizii administrative sa procedeze in conformitate cu o conventie neincorporata dar ratificata. Aceasta prezumtie speciala este controversata in doctrina legala, dar este un exemplu interesant al faptului ca cei care iau decizii pe plan intern nu pot fi presupusi a fi intotdeauna imuni fata de influenta obligatiilor asumate de catre statul lor.

Desi abordarea de baza a fost adoptata de majoritatea legilor de drept comun este clar ca apar complicatii cand statul in cauza are o constitutie scrisa indiferent ca se face sau nu o referire expresa in ea la regimul acordurilor internationale. Un exemplu, in acest sens este India, a carui constitutie face referire doar in termeni vagi la termenii dreptului international, in timp ce, prin contrast, constitutia Irlandei statueaza ca tara nu va fi legata de nici un tratat care presupune unele taxe asupra fondurilor publice, in afara cazului in care termenii acordului fusesera aprobati de catre Dáil. In art. 169(3) a constitutiei Ciprului, tratatele sunt incheiate in conformitate cu acea prevedere care este publicata in Gazeta Oficiala a Republicii "avand forta superioara fata de orice legi interne, cu conditia, ca asemenea conventii, tratate sau acorduri sa fie aplicate si de cealalta parte". In asemenea cazuri, cand exista o constitutie scrisa, pot aparea serioase probleme de drept constitutional, iar situatia respectiva trebuie luata in considerare, in contextul propriu, politic. Dar in general, dreptul comun intern, tinde sa adopte, abordarea britanica.

Practica acestor state care au un sistem de drept civil, bazat la inceputurile sale, pe dreptul roman, are anumite diferente fata de practica altor state.

Dreptul de baza al Republicii Federale Germania, de exemplu, statueaza in mod expres, in art. 25, ca "regulile generale ale dreptului international public sunt parte integrala a dreptului federal. Vor avea precedent in fata legilor, si vor crea in mod direct drepturi si obligatii pentru locuitorii teritoriului federal. Aceasta prevedere, care nu numai ca trateaza dreptul international ca parte a dreptului intern dar il priveste ca fiind superior legislatiei interne, fiind subiectul unor mari controverse, atat doctrinarii cat si juristii au incercat sa stabileasca daca regulile de drept international vor anula legislatia interna inconsecventa sau daca regulile internationale puteau nesocoti constitutia. In mod asemanator, expresia "reguli generale ale dreptului international public" aduce probleme de interpretare, referindu-se la toate aspectele dreptului international, inclusiv la cutume si tratate sau doar la principiile generale comune pentru toate statele sau numai pentru anumite natiuni.

In ceea ce priveste tratatele, curtile federale germane, le privesc ca fiind superioare legislatiei interne, desi nu le este permis sa opereze in sensul afectarii constitutiei. Art. 59 a Constitutiei, declara ca tratatele care reglementeaza relatiile politice ale federatiei sau cuprind probleme ale legislatiei federale, necesita acordul sau participarea, in conformitate cu dreptul federal, a organelor competente in cazuri specifice pentru o asemenea legislatie federala. Asemenea tratate, vor fi considerate ca incorporate dreptului german, dar cu statutul (nu superior) unei legi federale. Asemenea legi pot intr-adevar sa fie invocate in fata curtilor pe motivele unor plangeri constitutionale, daca tratatul respectiv, contine prevederi care incalca sfera legala a indivizilor.

Art. 9(1) a Constitutiei Olandei din 1983, specifica necesitatea aprobarii Parlamentului inainte ca denuntarea tratatelor sa devina obligatorie, in timp ce art. 91(3) prevede ca orice prevederi ale tratatului care sunt in conflict cu Constitutia, sau care ar da nastere unor conflicte cu aceasta, pot fi aprobate de Camerele Parlamentului daca cel putin doua treimi din acestea voteaza pentru. Art. 94 prevede ca regulile statutare, in vigoare, in Regat, nu vor fi aplicabile daca aplicarea lor este in conflict cu prevederile tratatelor care sunt obligatorii pentru toate persoanele sau care sunt in conflict cu rezolutiile adoptate de institutiile internationale. Dreptul international cutumiar este considerat a fi aplicat pe plan intern, desi se pare ca, statutul sau, va predomina in caz de conflict. Intr-o prevedere cuprinsa in alte constitutii, art. 10 al Constitutiei italiene, de exemplu, din 1947, stipuleaza ca ordinea legala italiana "se va conforma cu regulile general recunoscute ale dreptului international"[59]. Art. 8(1) al Constitutiei Portugaliei prevede ca, regulile si principiile generale de drept international, inclusiv cel cutumiar, sunt parte integrala a dreptului portughez.

Constitutia franceza din 1958, declara ca, tratatele ratificate in mod corespunzator si publicate, vor opera, ca legi in cadrul sistemului intern. Totusi, constitutia prevede ca, desi in principiu, Presedintele Republicii este cel care negociaza si ratifica tratatele, in special pe cele importante, precum sunt tratatele comerciale care necesita unele cheltuieli, tratatele privitoare la organizatiile internationale, tratate care aduc modificari legislatiei, tratate care afecteaza statutul personal, sunt ratificate printr-un Act al Parlamentului. Odata ce legislatia relevanta a fost adoptata, acordul este promulgat si devine obligatoriu in fata curtilor. Art. 55 al Constitutiei prevede ca tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate in mod corespunzator, vor nesocoti, dupa publicare, legile interne, urmand ca tratatul sau acordul sa fie aplicat de catre cealalta parte sau parti semnatare. S-a acceptat de asemenea, ca curtile franceze pot declara o lege inaplicabila pentru ca este in conflict cu un tratat mai vechi. Totusi, Curtea de Casatie a sustinut ca suprematia acordurilor internationale fata de dreptul intern, nu se extinde si la prevederile constitutionale.

Federatia Rusa a adoptat o noua constitutie in 1993. Potrivit art. 86, Presedintele negociaza si semneaza tratatele si ratifica tratatele, in timp ce, potrivit art. 106 Consiliul Federal (camera superioara a Parlamentului federal) trebuie sa ia in considerare aceste legi federale adoptate de Duma Statului (camera inferioara) care privesc ratificarea si denuntarea acordurilor internationale. Curtea Constitutionala poate revizui tratatele din punctul de vedere al constitutionalitatii lor, tratate care nu au fost inca in vigoare (art. 125(2)) si tratatele care sunt contrare Constitutiei, nu vor fi promulgate (art. 125(6)). Art. 15(6) a noii constitutii prevede ca "principiile general recunoscute, normele de drept international si tratatele internationale ale Federatiei Ruse, ar trebui sa constituie o parte a sistemului sau de drept. Daca un tratat international al Federatiei Ruse, creeaza alte reguli decat cele stipulate de catre lege, atunci regulile tratatului international se vor aplica". Deci, atat dreptul tratatelor, cat si dreptul cutumiar, sunt incorporate in dreptul rus, iar regulile cuprinse in tratate au un statut superior legilor interne. Curtea Constitutionala a recunoscut faptul ca dreptul cutumiar international si tratatele internationale ratificate de Rusia, sunt norme incorporate in dreptul rus.

Potrivit art. 73(3) al Constitutiei japoneze din 1946, Cabinetul are autoritatea de a incheia tratate, cu aprobarea anterioara si subsecventa a Dietei, desi acordurile executive pot fi incheiate fara a fi nevoie de o asemenea aprobare, de obicei, printr-un simplu schimb de note. Promulgarea unui tratat, are loc prin publicarea in Gazeta Oficiala, numita Emperor (Imparatul), dupa ce Dieta si-a dat acordul si Cabinetul a ratificat acordul (art. 7). Art. 98(2) prevede ca "tratatele incheiate de Japonia si devenite legi ale natiunii, vor fi cercetate cu incredere", iar aceasta prevedere este considerata ca o incorporare a dreptului international (amandoua), atat tratatele, cat si dreptul cutumiar, fiind relevante pentru sistemul legal al Japoniei. Japonia a intampinat o oarecare dificultate in contextul unei definiri relative a tratatelor auto-guvernatoare si a celor care nu sunt auto-guvernatoare.

Supravietuirea atitudinilor adoptate de diferite tari, fata de dreptul comun si traditiile dreptului civil conduce la cateva concluzii. Prima ar fi ca stricta aderare la pozitia monista sau dualista, nu va fi suficienta. Majoritatea tarilor accepta operarea regulilor cutumiare in cadrul propriilor jurisdictii, presupunand ca nu sunt contrare cu legile existente iar unele vor permite dreptului international sa aiba prioritate fata de legile interne. Se poate spune ca acesta este un element important al extinderii principiilor si protectiei dreptului international indiferent ca este permis de o anumita prevedere sau de o ratificare constitutionala sau de un caz-lege, ilustreaza superioritatea dreptului intern.

Situatia tratatelor este mult mai complexa, diferitele atitudini fiind mentinute de diferite state. In unele tari, anumite tratate vor fi aplicabile prin ele insele (auto-executive), in timp ce altele trebuie sa treaca prin procesul legislatii interne. Exista tari, in care legislatia interna este necesara pentru toate acordurile internationale, de exemplu, Belgia. Asta nu inseamna ca s-a stabilit un principiu general, potrivit caruia, tratatele au prioritate fata de regulile interne. Unele tari, permit tratatelor sa inlocuiasca toate legile interne indiferent ca au fost realizate inainte sau dupa acorduri. Alte tari, precum Norvegia, au adoptat o pozitie contrara. Cand exista constitutii scrise, apare un element in plus care complica situatia iar cateva stabilesc in mod rezonabil o ierarhie a incorporarii legilor ordinare, prevederilor constitutionale si a dreptului international, care trebuie mentinuta. Aceasta in special unde exista un sistem federal. Depinde de fiecare tara in parte daca adopta o lista proprie a preferintelor.

Bineinteles, opiniile atat de diverse, pot crea confuzie, dar in conditiile actualului statut al dreptului international, este inevitabil ca aplicabilitatea sa si sfera sa de actiune sa nu fie in stransa legatura cu ideile si practicile dreptului intern. Intr-adevar, aceasta este din cauza aplicarii nepotrivite a facilitatilor care stau la dispozitia dreptului international, datorita carora se poate considera ca relatia cu dreptul intern are o importanta mai mare decat una limitata. Aceasta din cauza ca, unele curti din stat aplica reguli ale dreptului international, putand determina eficienta legislatiei internationale si a crearii deciziilor judiciare.

Totusi, a declara ca regulile dreptului international au prioritate fata de toate legislatiile interne relevante, ale tuturor timpurilor, este incorect in marea majoritate a cazurilor, i ar insemna o inlocuire a realului cu idealul. Statele, isi pazesc propriile prerogative si unele doresc sa legifereze fara a fi supuse controlului din afara si bineinteles, exista unele implicatii democratice. Suprematia consecventa a sistemelor de drept interne asupra dreptului international in sfera interna, nu este exclusiva dar exista ca un principiu general de netagaduit.

Este important sa ne referim pe scurt la impactul Uniunii Europene. Curtea Europeana de Justitie, a sustinut ca dreptul Comunitatii are suprematie fata de dreptul national ordinar, si asupra dreptului intern constitutional. In completarea crearii tratatelor Comunitatii Europene, exista o bogata legislatie secundara care in afara institutiilor sale, se poate aplica si statelor membre. Acesta ia forma regulamentelor, deciziilor si directivelor. Dintre acestea, primele doua sunt direct aplicabile in fiecare dintre tari, fara a avea nevoie de o legislatie care sa le promulge. Este adevarat ca legislatia pentru acest tip de activitate a fost aprobata, de exemplu sectiunea 2(1) a Actului Comunitatii Europene din 1972 din UK, care permite aceasta forma de creare indirecta a legii si deci asimilata in dreptul intern - deci statele membre au acceptat o sursa de drept extrateritorial care sa fie in anumite circumstante obligatorie pentru ele. Efectul acestui fapt este ca in mod direct dreptul Comunitatii avea prioritate in fata legislatiei inconsecvente a UK[60].

Hotararile judecatoresti, actele statului si doctrinele legate de acestea

O problema poate fi judecata daca poate fi probata in conformitate cu legea. Asta ar insemna ca problemele care sunt de competenta ramurii executive a guvernarii nu pot aparea in fata curtilor. Problema, daca pot sau nu sa apara in fata curtilor ar face lumina intr-un domeniu foarte nesigur, unde sferele executivului si judiciarului se unesc si se suprapun. Un aspect important al justitiabilitatii este doctrina actelor statului. Un act al statului in general are legatura cu activitatile executivului in relatii cu alte state, dar in contextul dreptului international si a curtilor statului se refera in special la doctrina potrivit caruia nici un stat nu-si poate exercita jurisdictia asupra unui alt stat. Acest lucru se bazeaza pe principiile suveranitatii si egalitatii intre state.

Legislatia poate influenta, bineinteles, ca problema sa fie judiciabila sau nu si suverana, iar imunitatea este relevanta in acest caz, precum este si fundamentarea pe principiile suveranitatii si a egalitatii dintre state[61].

Non-justitiabilitatea, in esenta, ca o dovada, din moment ce nu se poate dovedi daca doctrina imunitatii prevede dreptul curtilor de a-si exercita jurisdictia in aceste cazuri, este deci de datoria statului sa-si afirme imunitatea si sa inlature piedicile jurisdictionale. Intr-adevar, indiferent ca non-justitiabilitatea, in sensul de mai sus, are legatura cu, reglementarea relatiilor in state sau ca situatia se refera la o actiune privata, problema imunitatii va depasi invariabil relatia statului cu o individualitate care nu se vor referi la relatii inter-statale. In practica, este adesea dificil sa distingi conceptele diferite, desi in final termenii incapacitatii reclamantului de a inlatura piedicile suveranitatii, sunt adesea, aceiasi.

Lordul Oliver, in decizia Camerei Lorzilor a reafirmat esenta doctrinei non-justitiabilitatii. El a notat ca era ipotetic daca, curtile in stat au sau nu competenta de a lua hotarari pentru promulgarea unor drepturi decurgand din tranzactii incheiate de statele suverane, independente intre ele, pe planul dreptului international". Totusi, acest lucru nu insemna ca o curte nu trebuie sa tina cont sau sa interpreteze un tratat.

Un tratat putea fi privit ca o parte a unui fundal care a ridicat o anumita problema. S-a subliniat ca infiintarea Consiliului de catre un grup de state, era un act suveran si ca atribuirea drepturilor si obligatiilor intre statele membre ale Consiliului si Consiliului insusi, putea fi considerat a fi numai parte a cadrului international. Cu alte cuvinte, situatia se pare ca implica nu numai forma Buttes a unui act al unui stat in sensul non-justitiabilitatii ci si non-justitiabilitatea din punctul de vedere al unui tratat neincorporat.

Curtile engleze este posibil sa refuze a lua hotarari in probleme care pot implica "distrugerea (afectarea) intereselor publice in domeniul relatiilor internationale, a securitatii nationale si a apararii".

Principiul non-justitiabilitatii, care presupune conceptul unei actiuni a unui stat trebuie sa existe in cadrul unui sistem international fondat pe prezenta unor state suverane si formal egale intre ele. Afirmand acest lucru, nu exista indoiala ca extinderea doctrinei este pusa sub semnul intrebarii. In timp ce, curtile ar privi problema constitutionalitatii unei guvernari straine ca non-justitiabila, si n-ar presupune, ca o regula generala, validitatea actelor incheiate cu o capacitate suverana precum sunt legile constitutionale straine, ultima prezumtie este subiectul unor exceptii.

S-a aratat ca dreptul international a recunoscut faptul ca o curte nationala poate refuza sa puna in aplicare acte legislative sau de alta natura a statelor straine care au violat dreptul international. Lordul Steyn nota ca extinderea exceptiei ordinii publice pentru recunoasterea legilor straine de la incalcarea drepturilor omului la alte "incalcari flagrante a dreptului international" a fost corecta. Referirea a fost facuta la Carta Natiunilor Unite, la rezolutiile obligatorii ale Consiliului de Securitate si la opinia internationala, in general. Lordul Hope[62], a aratat ca orice exceptie de la actiunea unei legi a statului, trebuie plasata in niste limite foarte restrictive, "dar nu era nevoie de o restrictie pe motive de ordine publica "cand este clar fara discutie, ca o norma bine stabilita de drept internationala, a fost violata".

Curtile nu pot fi constranse in exprimarea pozitiei lor fata de activitatile straine suveran care implica o incalcare a dreptului international, in special in domeniul drepturilor omului si nu pot fi impiedicate sa cerceteze, in cazul unei dispute referitoare la drepturile private, validitatea unui act incheiat de un cetatean care actioneaza in numele unui stat suveran. Este clar, faptul ca, curtile vor privi sub un regim non-justitiabil deciziile guvernarii care privesc relatiile de prietenie cu statele straine, pe baza faptului ca regimul strain este dinainte recunoscut a fi domeniul guvernarii si a curtilor. In special, un numar de cazuri au surprins prezumtia ca deciziile executivului in privinta statelor straine, respectiv protectia cetatenilor britanici in strainatate, sunt non-justitiabile.

Aceasta opinie este totusi, subiectul unei caracterizari. Acesta priveste in special, evolutia dreptului in sensul revizuirii judiciare in functie de scopul lui implicand executivul si in termenii de "pretentii legitime" sau a pretentiei rezonabile ca practica obisnuita, va continua. Cand este vorba de protectia diplomatica a unui national in strainatate, Curtea de Apel considera ca "Secretarul de Stat trebuie sa fie liber sa acorde deplina importanta consideratiilor ordinii juridice straine, care nu sunt justitiabile. Totusi, asta nu inseamna ca intregul proces este scutit de cercetarea judiciara. Pretentia legitima a cetateanului este ca plangerea sa sa fie luata in considerare si ca toti factorii relevanti vor fi pusi in balanta. Curtea a concluzionat ca revizuirea judiciara ar trebui sa fie acea ca Oficiul Commonweathului si Oficiul pentru Strainii, contrar statutului lor, au refuzat sa hotarasca sa reprezinte diplomatic pe cei a caror drepturi fundamentale fusesera violate. Totusi, nici o prevedere generala n-a putut fi statuata, fiind dependenta de circumstante precise. Curtile australiene, au aratat de asemenea, importanta separatiei puterilor si nevoia exercitarii unei precautii considerabile, din partea curtilor cu privire la regimul strainilor.

Curtile Statelor Unite, in mod similar au recunoscut existenta unor domenii non-justitiabile din motive politice sensibile. Aceasta se refera de obicei la doctrina politica si opereaza pentru a impiedica luarea in considerare de catre curti a problemelor politice delicate din domeniul afacerilor externe[63]. In mod asemanator, problemele legate de drepturile la mostenire a bunurilor unui stat strain, erau non-justitiabile. Mult va depinde de circumstantele particulare a fiecarui caz in parte[64]. Plangerea era slab concentrata pe legitimitatea conduitei reclamantilor in acel incident.

In contextul non-justitiabilitatii, este relevanta doctrina actului statului "A treia reafirmare a dreptului relatiilor externe ale Statelor Unite" prevede ca "in absenta unui tratat sau a altor acorduri clare privind controlarea principiilor legale, Curtile Statelor Unite se vor abtine in general de la cercetarea legalitatii luarii unei proprietati de catre un stat strain pe teritoriul sau sau de la luarea unor decizii fata de unele acte cu, caracter guvernamental a unui stat strain pe teritoriul sau si aplicabile acolo".

In cazul Bancii Nationale a Cubei v. Sabatino, Curtea Suprema a Statelor Unite, a sustinut ca, conceptul de act al statului nu era o regula de drept international public ci este legat, in schimb, de probleme constitutionale interne. Era o regula de interdictie judiciara. Curtea a declarat ca ramura judiciara nu va examina validitatea luarii unor proprietati de catre o guvernare straina, pe teritoriul altei tari, indiferent de legalitatea acelei actiuni in cadrul dreptului international. Totusi se pare ca exista o exceptie de la stricta doctrina a actelor statului, cand prevederile relevante ale unui tratat specifica pentru parti standardul compensatiei care trebuie platita si astfel sunt prevazute, "principiile de control legal".