|
|
|
Nu intamplator una din reocuparile de frunte ale Centrului de Studii de la Birmingham (CCCS) a fost dezvoltarea unei metodologii si a unei arii de preocupari in legatura cu problemele subculturale.
Am vazut ca Scoala de la Chicago, prin concentrarea atentiei asupra subculturilor deviante, rastoarna paradigma consensului din studiile asupra mass-media din anii ’60. Scoala de la Birmingham ofera un raspuns propriu la aceasta problema.
In cadrul unei abordari specifice domeniului cultural studies, Graham Murdock defineste subculturile drept:
”Sistem de semnificatii si de moduri de expresie dezvoltate de grupuri apartinand unor parti particulare ale structurii sociale, pentru a se adapta la contradictiile situatiei lor sociale”.
Particularizand definitia, putem spune ca subcultura este un sistem de semnificatii si de moduri de expresie prin care grupuri aflate in pozitii subordonate structural incearca sa negocieze sau sa se opuna sistemului de semnificatii dominant. Ele propun o plaja de resurse simbolice disponibile pe care anumiti indivizi/grupuri le pot lua pentru a le folosi in situatia lor specifica, construind o identitate viabila.
Ideile-cheie ale acestei definitii sunt urmatoarele:
- grupurile fac parte din structura sociala
- asezarea in structura face ca tinerii sa caute o solutie colectiva
- in interiorul subculturii, indivizii gasesc modalitati de negiociere/opunere fata de cultura dominanta, dar care raman in plan simbolic
- pentru individ, subculturile fac posibile resurse simbolice pentru solutia la problemele identitare.
Reamintim ca CCCS se concentreaza asupra relatiei dintre cultura dominanta/cultura populara. De aceea subculturile tinerilor sunt cel mai adesea working class subcultures; in acelasi timp ele sunt o prelungire a “culturii parentale”.
Este generatia-sanwich intre “the older order” (vechea ordine) a anilor ‘50 si “the newer mass arts” (R. Hoggarth, The Use of Literacy). Astfel, in loc sa le priveasca ca delincvente, CCCS-ul le priveste ca simptomatice pentru contradictiile vremii.
Cateva elemente sunt importante aici:
- tineretul nu este alienat
- conform notiunii marxiste de productie culturala, sensul este creat de artefacte (de “materialul rut”) al existentei. In acest context, tineretea devine plina de expresie si de sens.
- din punct de vedere semiotic, subculturile tinerilor pot fi privite ca semne, deci ca texte care treuie interpretate.
Phil Coen, Subcultural Conflict and Working-Class Community (1972) vede in suculturile tinerilor un simptom al unei clase muncitoare in declin.
Subculturile devin un mod de rezolvare a unei crize a clasei (care sufera de o deplasare si de schimbare). Raspunsul tinerilor este de factura subculturala. De aceea subculturile tind sa recreeze – in sfera lor de actiune, adica loazirul – conditiile “culturii parentale”.
Cohen se concentreaza asupra East London-ului, unde in anii ’50 au avut loc transformari importante: comunitatile muncitoresti au fost dizlocate din zona initiala si mutate in case noi.
Proiectele de reconstructie ale zonei, afirma Cohen, articuleaza ideologii specifice, care tin de mediul middle class, caracterizat de proprietate privata, diferente individuale de status, de avere, sa m d. In schimb, structura mediului muncitoresc din cartierele saracacioase de pana atunci avea in centru conceptul de comunitate sau de indentitate colectiva, lipsa proprietatilor, averii, etc.
Forma fizica a noilor proprietati era middle-class, dar ocupantii nu. De aici, o contradictie in cadrul “culturii parentale”, care-i determina pe tineri sa dea un raspuns subcultural: bande de mods, parkas, skinheads si “crombies”. Toate acestea incearca sa reconstituie, in modul lor, elementele coeezive distruse in cultura parentala.
Stilul de viata “mods” e considerat o incercare de a realiza, intr-o relatie imaginara, conditiile de existenta ale clasei muncitoare cu mobilitate ascendenta. Formele argotice si rituale trimit la cultura parentala, in schimb imbracamintea si muzica reflecta imaginea hedonista a consumatorului afluent. In schimb, stilul skinheads reprezinta o inversare sistematica a acestuia din urma, el explorand lumpenul. Toate aceste subculturi, spune Cohen, apar ca o reactie la la “contaminarea” culturii clasei muncitoare.
Cohen distinge trei nivele ale analizei subculturale:
- nivelul istoric, care urmareste punerea in evidenta a conditiilor sociale in care se dezvolta subculturile.
- nivelul semiotic, la care se urmareste analiza tuturor artefacte subculturale (textele melodiilor, imbracamintea, etc.)
- nivelul etnografic, unde se pun in evidenta practicile sociale legate de existenta in aceste grupuri.
Fiecare din nivele necesita tehnici specifice. Astfel, la nivel istoric se face apel la analiza documentara si la modele teoretice, la nivel semiotic se folosesc tehnici specifice, iar la nivel etnografic se apeleaza la observatie participativa si la interviu.
John Clarke, Stuart Hall, Tony Jefferson si Brian Roberts Resistance Through Rituals (1975) pastreaza, a chiar pun accent sporit pe apartenenta de clasa a membrilor diferitelor subculturi. Preluand conceptul gramscian de hegemonie, autorii vad subculturile ca modalitati de rezistenta la “incorporarea” clasei muncitoare. Nu e vorba aici de o rezistenta politica, ci de una care se manifesta in sfera loazirului.
Am prezentat in capitolul anterior cateva elemente despre studiul lui Paul Willis, Learning to Labour. O caracteristica a subculturilor, analizata mai amanuntit in studiul sau bazat pe observatie participativa este respingerea logicii legitimatoare a scolii: “Sa te supui profesorilor pentru a ei te vor ajuta sa obtii o slujba mai buna”.
Motive invocate de baieti sunt ca slujbele bune resping traditia invatata in familie (masculinitate, hard drinking, distractie si sentimentul grupului de prieteni - mateship). Un alt motiv invocat este ca “slujbele bune” nu sunt asa din punct de vedere financiar, ca adevaratul barbat trebuie sa se descurce pe cont propriu, si nu are nevoie de genul de cunostinte care se predau in scoala (delegitimarea scolii este un element comun multor manifestari subculturale, inclusiv culturii hip-hop).
O abordare oarecum diferita este cea a lui Dick Hedbidge (Subculture: the meaning of Style, 1979)
Miscarile punk din marea Britanie de la sfarsitul anilor 70 ofera o genealogie mai putin legata de clasa. Patternurile imigrarii sunt aici determinante ale stilului subcultural, considerat prin excelenta sincretic. De exemplu, stilul punk se inspira din traditia reggae-ului caraibean.
Hebdidge preia de la antropologul francez Levy Strauss conceptul de bricolage (mod de adaptare a stilurilor culturale, in care elementele de stil, dizlocate din contextul normal, sunt folosite intr-un mod in care nu se intentiona initial).
Hebdidge ii considera pe punkisti bricoleuri prin excelenta, ei folosind dizlocarea ca un mod de refuz.
Aceasta foarte scurta trecere in revista a analizelor subculturale se incheie cu mentionarea unor tendinte actuale in domeniu:
- in conformitate cu slabirea influentei marxiste in stiintele sociale, ca si cu cresterea in marime a clasei mijlocii in tarile din Occident, analizele recente nu mai iau in calcul influenta clasei sociale in studiul asupra originii si dezvoltarii subculturilor
- desi pastreaza caracterul opozitional, subculturile tinerilor si-au pierdut mult din forta subversiva, ele fiind incorporate de mainstream-ul cultural prin procedee specifice. Publicitatea, de pilda, apeleaza tot mai mult la simboluri luate din subculturile tinerilor.
- cercetarile recente isi propun sa explice aparitia uneia sau alteia din subculturi ca urmare a opozitiei simbolice nu la ordinea dominanta din societate, ci la alte forme subculturale. Cu alte cuvinte, se tinde catre punerea in evidenta a dinamicii subculturale autonome a subculturilor.
- o data cu fenomenul de globalizare culturala, subculturile capata tot mai mult un caracter global, fiind studiate cu tehnicile specifice de analiza a influentelor culturale (cercetari comparative).
