|
|
|
ACTORUL - PERSONAJ SI CARACTERIZARE
Transformarea este cea dupa care tanjeste
actorul, in mod constient sau inconstient.
Si acum sa discutam problema crearii personajului. Nu exista roluri care sa poata fi considerate „drepte”, sau in care actorul infatiseaza publicului acelasi „tip” – el insusi, asa cum este in viata particulara. Exista mai multe motive care genereaza nefericite conceptii gresite asupra adevaratei arte dramatice, dar noi nu ne vom ocupa de ele aici. Este suficient sa subliniem faptul ca teatrul ca atare nu va creste si nu se va dezvolta niciodata daca i se va permite acestei atitudini distructive de „autoexhibare”, deja adanc inradacinata, sa prospere. Fiecare arta serveste scopului de a descoperi si releva orizonturi noi ale fiintei umane. Un actor nu poate da publicului revelatii noi etalandu-se pe sine insusi pe scena. Ce ati spune de un scriitor care, in toate piesele, fara exceptie, s-ar dramatiza pe sine insusi in rolul principal, sau de un pictor incapabil de altceva decat de autoportrete? Asa cum nu veti intalni in viata doi oameni la fel, tot asa in piesele de teatru nu veti intalni doua roluri identice. Ceea ce constituie diferenta dintre ele le face sa fie caractere si va fi un bun punct de pornire pentru actor. Ca sa dobandeasca o prima idee pentru rolul ce il are de jucat, actorul trebuie sa se intrebe: „Care este diferenta, oricat de subtila sau nevinovata ar fi, intre mine si personaj asa cum il descrie textul?” Facand astfel, nu numai ca veti arde dorinta de a va face in mod repetat autoportretul, dar veti descoperi si caracteristicile psihologice principale ale personajului. Apoi, va aflati in fata necesitatii de a incorpora aceste trasaturi caracteristice care formeaza diferenta dintre voi si personaj. Cum va veti apropia de aceasta sarcina? Calea cea mai scurta, artistica si amuzanta, de a va apropia de ea este de a gasi un trup imaginar personajului vostru. Imaginati-va ca trebuie sa jucati un personaj lenes, indolent si stangaci (atat psihic cat si fizic). Aceste trasaturi nu trebuie neaparat subliniate sau exprimate emfatic, ca in comedie. Ele se pot arata ca simple, imperceptibile, aproape indicatii, si totusi ele sunt trasaturi caracteristice, tipice, ale personajului, care nu trebuie omise. Imediat ce ati extras aceste aspecte si date ale personajului, comparat cu voi insiva, incercati sa va imaginati ce fel de trup ar putea avea un asemenea om lenes, indolent si incet. Poate veti gasi ca are un trup plin, indesat, scurt, cu umerii cazuti, gatul jos, brate lungi care atarna cu indiferenta si un cap mare si greoi. Acest corp este, desigur, departe de a se asemana cu al vostru. Totusi trebuie sa aratati si sa va miscati ca el. Cum veti face sa realizati o adevarata asemanare? Iata cum: incepeti sa va imaginati ca in acelasi spatiu pe care il ocupati cu propriul vostru corp exista si un altul – trupul imaginar al personajului pe care tocmai l-ati creat in minte. Va imbracati cu acest corp, ca si cum ar exista; il puneti ca pe un vestmant. Care va fi rezultatul acestei mascarade? Dupa o clipa, poate intr-o strafulgerare, veti incepe sa simtiti si sa ganditi despre voi insiva ca despre o alta persoana. Aceasta experienta este foarte asemanatoare cu cea a unei adevarate mascarade. Ati observat vreodata in viata voastra de toate zilele cat de diferit va simtiti in vesminte diferite? Nu sunteti „altcineva” atunci cand purtati o camasa de noapte decat atunci cand sunteti in haine de seara, cand purtati un costum vechi si uzat sau unul nou-nout? Dar „a purta” un alt corp? Inseamna mult mai mult decat a purta indiferent ce costum sau imbracaminte. Aceasta optiune a formei fizice imaginare a personajului influenteaza asupra psihicului vostru de zeci de ori mai mult decat orice imbracaminte! Corpul imaginar sta ca si cum ar exista intre corpul vostru real si psihic, influentandu-le pe amandoua cu aceeasi putere. Pas cu pas, incepeti sa va miscati, sa vorbiti si sa va simtiti in acord cu el. Ca sa spunem asa, personajul locuieste in voi (sau, daca preferati, voi locuiti in el). Cat de puternic exprimati datele tipului vostru imaginar, in timp ce jucati, aceasta depinde de genul piesei si de propriul vostru gust si dorinta. Dar, in orice caz, intreaga voastra fiinta psihica si fizica va fi schimbata, chiar posedata de personaj. Cand este intr-adevar adoptat si exersat, trupul imaginar pune in actiune vointa si simtamintele voastre (ale actorului), le armonizeaza cu vorbirea si miscarea caracteristice lui, transforma actorul intr-o alta persoana. Simpla discutare a personajului, analiza sa mintala, poate produce acest efect mult dorit, pentru ca ratiunea, oricat de abila ar fi, va va lasa rece si pasiv, pe cand trupul imaginar are putere de a apela direct la vointa si simtamintele voastre. Considerati crearea si adoptarea unui personaj ca pe un joc simplu si rapid. „Jucati-va” cu corpul imaginar, schimbandu-l si prefacandu-l pana cand sunteti pe deplin multumit de opera voastra. Nu veti pierde niciodata in acest joc, daca nerabdarea nu va va biciui rezultatul. Natura voastra artistica e sortita sa fie tarata de nerabdare daca o fortati prin „reprezentarea” prematura a corpului imaginar. Invatati sa credeti in el pe deplin si nu va va trada. Nu exagerati peste masura violentand, fortand si incercand aceste inspiratii subtile care „va vin de la noul trup”. Si numai cand incepeti sa va simtiti absolut liberi, adevarati si firesti in folosirea lui, puteti sa incepeti sa reprezentati personajul cu trasaturile si actiunile lui, acasa sau pe scena. In unele cazuri veti gasi ca e suficient sa folositi numai trupul imaginar (o parte din el) – bratele lungi si atarnande, de exemplu, pot sa va schimbe deodata intreaga psihologie si sa dea propriului vostru trup statura necesara. Dar sa aveti grija intotdeauna ca intreaga voastra fiinta sa se transforme in personajul pe care trebuie sa il reprezentati. Efectul corpului imaginar va fi intarit si va capata nuante neasteptate daca ii adaugati centrul imaginar (vezi cap. I). Atata vreme cat centrul ramane in mijlocul pieptului vostru (socotiti ca e plasat cu cativa centimetri mai adanc), veti simti ca sunteti in ea voi insiva si inca in deplina stapanire de sine, doar ceva mai energici, mai armoniosi, si trupul vostru apropiindu-se de tipul „ideal”. Dar indata ce veti incerca sa mutati centrul in alt loc, in interiorul sau exteriorul trupului, veti simti ca se schimba cand intrati intr-un corp imaginar. Veti observa ca centrul este capabil sa atraga si sa concentreze intreaga fiinta intr-un singur loc din care radiaza si emana activitatea voastra. Daca pentru a ilustra aceasta ati mutat centrul din piept in cap, veti baga de seama ca elementul gand a inceput sa joace un rol caracteristic in jocul vostru. Din locul sau in cap, centrul imaginar va incepe deodata sau treptat sa coordoneze toate miscarile, sa influenteze intreaga atitudine fizica, sa va motiveze comportarea, actiunile si vorbirea si va va acorda psihicul in asa fel incat, cu totul firesc, veti incepe sa aveti senzatia ca elementul gand este important si indispensabil creatiei voastre. Dar, indiferent unde veti pune centrul, el va produce un efect cu totul diferit imediat ce ii veti schimba calitatea. Nu este suficient sa-l asezati in cap, de exemplu, si apoi sa-l lasati acolo sa-si vada de treaba. Trebuie sa-l stimulati mai departe, investindu-l cu calitati variate, dupa dorinta voastra. Pentru un om intelept, sa zicem, va veti imagina ca centrul din cap este larg, luminand si radiind, in timp ce, pentru un tip stupid, fanatic sau inapoiat mintal, va veti imagina ca centrul este mic, dur si greu. Trebuie sa fiti liberi si fara nici o retinere in imaginarea centrului in multe si diferite feluri atat timp cat variatiile sunt compatibile cu rolul pe care il aveti de jucat. Incercati cateva experiente. Puneti un centru moale, nu prea mic, in regiunea abdomenului si veti experimenta un psihic multumit de sine, pamantean, putin greoi si totusi cu haz. Lasati un centru de greutate mic si greu in varful nasului si veti deveni curios, cercetator, indiscret si chiar inoportun. Mutati centrul intr-unul din ochi si veti observa cat de repede aveti impresia ca ati devenit sireti, abili si poate ipocriti. Inchipuiti-va un centru mare, greu, mohorat si inglodat asezat in afara batailor inimii si veti avea un caracter las, nu prea cinstit, caraghios. Un centru localizat la „cateva picioare” in fata ochilor sau fruntii poate da senzatia unei minti ascutite, patrunzatoare si chiar sagace. Un centru cald, inflacarat, asezat in inima, poate destepta in voi simtaminte eroice, curajoase si iubitoare. Puteti, de asemenea, sa va imaginati un centru mobil. Lasati-l sa se legene usor in fata fruntii si sa va inconjoare capul din timp in timp si veti trai psihologia unui om ratacit dezorientat. Sau lasati-l sa circule in mod neregulat in jurul trupului, in tempouri variate, acum ridicandu-se, acum prabusindu-se, si efectul va fi fara indoiala o acuzatie de intoxicatie. Nenumaratele posibilitati vi se vor deschide daca veti experimenta in felul acesta, liber si jucandu-va. Va veti obisnui cu „jocul” si-l veti practica si aprecia atat pentru placerea cat si pentru marea sa valoare practica. Centrul imaginar va este de folos in primul rand in ce priveste personajul in totalitatea sa. Dar il puteti folosi si pentru scene diferite si miscari separate. Sa presupunem ca lucrati la rolul lui Don Quijote. Vedeti batranul trup descarnat, linistit. Aveti viziunea mintii sale nobile, entuziaste, dar excentrice si usuratice si va veti hotari sa plasati un centru mic, dar puternic, iradiant si care se roteste continuu deasupra capului. Acesta va poate servi pentru intregul personaj. Dar ajungeti la scena in care el lupta cu imaginarii sai dusmani si vrajitori. Cavalerul lupta, sare in prapastii cu iuteala fulgerului. Centrul sau, acum intunecat si greu, se prabuseste din inaltimi in piept ingreunandu-i respiratia. Ca o minge legata de un elastic, centrul zboara inainte si se repede inapoi, aruncandu-se la dreapta si la stanga in cautarea dusmanului. Sare si ar goneste cavalerul dupa „minge” in toate directiile, pana ce lupta se termina. Cavalerul epuizat, centrul se lasa incet la pamant si apoi tot atat de incet se ridica din nou la locul initial, radiind si invartindu-se fara ragaz ca si mai inainte. De dragul claritatii vi s-au dat exemple evidente si poate grotesti. Dar folosirea centrului imaginar, in majoritatea cazurilor (mai ales in piesele moderne), cere o aplicare mult mai fina. Oricat de puternica ar fi senzatia pe care o propune centrul, limita pana la care doriti sa exteriorizati aceasta senzatie in timpul lucrului va depinde intotdeauna de judecata voastra. Amandoua, corpul imaginar si centrul, va vor ajuta sa credeti. Sa vedem acum care este deosebirea dintre personaj si intreg si caracterizarea care poate fi definita ca o mica trasatura particulara a personajului. O caracterizare sau trasaturile particulare pot sa nu fie ceva innascut in personaje: o miscare tipica, un fel anume de a vorbi, un obicei ce se repeta, un anumit fel de a rade sau o inclinare a capului si asa mai departe. Aceste mici particularitati sunt un fel de „tusa finala” pe care un artist o adauga creatiei sale. Imediat ce a fost inzestrat cu asemenea mici trasaturi particulare, personajul pare sa devina mai viu, mai uman si mai adevarat. Spectatorul incepe sa-l iubeasca si sa-l astepte, de indata ce ii atrage atentia. Dar, o asemenea caracterizare trebuie sa se nasca din personajul privit „ca un tot”, sa decurga din partea importanta a componentei sale psihice. Sa luam cateva exemple. Un om lenes si flecar, incapabil de a munci, ar putea fi caracterizat prin brate lipite de trup, uneori in unghi drept, si maini atarnand moi. Un personaj lipsit de inteligenta in timp ce converseaza cu altcineva ar putea avea un fel caracteristic de a clipi repede din ochi in timp ce, impungandu-si interlocutorul cu un gest ascutit al degetului, ar face o pauza cu gura usor intredeschisa inainte de a-si urma gandurile si a le pune in cuvinte. Un caracter incapatanat, un certaret, in timp ce asculta pe altcineva poate avea un obicei inconstient de a clatina usor capul ca si cum ar pregati un raspuns negativ. O persoana constienta de sine isi va plimba degetele pe propriile-i haine, jucandu-se cu nasturii, indreptand cutele. Un las si-ar putea tine degetele impreunate, incercand sa-si ascunda degetele mari. Un pedant ar putea sa atinga in mod inconstient obiectele din jurul sau, indreptandu-le si aranjandu-le mai mult sau mai putin simetric. Un mizantrop la fel de inconstient va indeparta poate de sine obiectele din raza sa de cuprindere. Un om nu tocmai sincer, sau viclean, ar putea capata obiceiul de a arunca priviri repezi spre tavan in timp ce vorbeste sau asculta. Uneori, caracterizarea poate ea insasi sa scoata deodata la lumina intregul personaj. In timp ce creati un personaj si o caracterizare a lui, ati putea gasi un mare ajutor si poate multe sugestii inspirate observand oamenii din jur. Dar, pentru a evita o cat de slaba copiere a vietii, nu v-as recomanda o asemenea observare inainte de a fi folosit din plin propria voastra imaginatie creatoare. Pe langa aceasta, spiritul de observatie se ascute mult atunci cand stiti ce cautati. Nu e nevoie sa recomandam aici niciun fel de exercitiu special. Vi le puteti inventa voi „jucandu-va” cu corpul imaginar si cu centrele schimbatoare si miscatoare, gasindu-le caracterizari potrivite. Aceasta va va ajuta daca pe langa „joc” veti incerca sa observati si sa descoperiti unde a plecat si ce fel de centru are omul acesta sau celalalt in viata reala.
