Rolul jocurilor dinamice in dezvoltarea capacitatii motrice generale a elevilor din invatamantul primar

ROLUL JOCURILOR DINAMICE IN DEZVOLTAREA CAPACITATII MOTRICE GENERALE A ELEVILOR DIN INVATAMANTUL PRIMAR

1 CALITATILE MOTRICE DE BAZA

Jocurile dinamice sunt utilizate cu precadere in ciclul primar, avand in vedere particularitatile de varsta si preocuparile elevilor in aceasta etapa de acomodare cu invatatura, cand jocul isi revendica drepturi si isi impune pozitia in activitatea scolara, chiar si in cea didactica, nu numai in timpul liber. In clasa I, jocul ocupa un loc special, rezolvand multiple sarcini didactice.

In cadrul lectiilor de educatie fizica se folosesc jocurile de miscare in scopul formarii si consolidarii de deprinderi si calitati motrice. Continutul programei scolare poate fi realizat aproape in intregime prin joc, deci includerea acestuia in fiecare lectie dand un pronuntat caracter atractiv lectiei si crescand eficienta.

In clasele I-IV, educatia fizica are ca principal obiectiv sprijinirea dezvoltarii corecte si armonioase a organismului elevilor, imbunatatirea starii de sanatate si sporirea capacitatii de munca. Pe primul plan trebuie situata grija pentru cresterea si dezvoltarea corecta si perfectionarea organelor si functiilor vitale ale organismului, suport pentru dezvoltarea multilaterala a personalitatii.

Sanatatea, rezistenta si robustetea organismului, precizia si acuitatea acriturilor, activitatea normala a intregului organism, indicii sporiti de indemanare, rezistenta, viteza si forta constituie premise importante pentru formarea personalitatii elevului, pentru organizarea, cu cea mai mare eficienta, a procesului instructiv-educativ in scoala. Copii sunt educati sa iubeasca miscarea, sa se obisnuiasca cu practicarea sistematica a exercitiilor fizice in scopul organizarii si folosirii in mod util si placut a timpului liber. Sa contribuie la formarea insusirilor si trasaturilor pozitive ale personalitatii, la dezvoltarea deprinderilor, a obisnuintelor cerute de activitatea in colectiv, la convingerile si obisnuintele de comportare civilizata, la formarea deprinderilor si obisnuintelor igienice, la calirea organismului prin folosirea judicioasa a factorilor naturali: aer, soare, apa.

Dezvoltarea calitatilor motrice si a deprinderilor motrice, nu reprezinta aspecte izolate, ci doua laturi ale unui proces unic de perfectionare a activitatii motrice a copilului. Calitatile motrice constituie suportul motric in lipsa caruia deprinderile nu se pot forma si consolida. La randul lor, acestea din urma asigura punerea in valoare a calitatilor motrice.

Relatiile de interdependenta dintre deprinderi si priceperi, dintre acestea si calitatile motrice, realizarea lor in conditii mereu schimbatoare si pe fondul solicitarii intense a unor calitati si insusiri motrice si de vointa subliniaza importanta jocurilor pentru indeplinirea obiectivelor educatiei fizice scolare.

Calitatile motrice sunt insusiri ale organismului uman. Ele se dezvolta pe parcursul vietii (pana la o anumita varsta), dar se pot si 'educa', influenta, prin procese specifice de instruire. Sunt de 2 feluri: de baza (viteza, indemanarea, rezistenta si forta, unii adaugand si mobilitatea si supletea) si specifice (cele implicate in practicarea unor ramuri de sport sau in exercitarea unor profesii, meserii - ele rezulta din combinarea intre 2 sau mai multe calitati motrice de baza, de exemplu: 'detenta sau viteza+forta'.

Calitatile motrice se dezvolta si 'educa' in functie de varsta. La cei mici, accentul este pus pe viteza si indemanare, iar cei mari pe forta si rezistenta.

La fiecare calitate motrica de baza ii corespunde un element caracteristic: -pentru: - viteza - repeziciunea;

indemanare - gradul de complexitate;

rezistenta - durata;

forta - incarcatura.                                 

VITEZA

Viteza reprezinta capacitatea organismului uman de a executa acte si actiuni motrice, cu intregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, intr-un timp cat mai scurt, deci cu rapiditate maxima, in functie de conditiile existente.

Formele de manifestare ale vitezei sunt:

1)            viteza de reactie;

2)      viteza de executie;

3)      viteza de deplasare;

4)      viteza in regimul altor calitati motrice.

Inca din clasa I, exercitiile si jocurile care necesita raspunsuri la semnale sonore si vizuale isi aduc o contributie insemnata la imbunatatirea vitezei de reactie. Prin folosirea accelerarilor pe distante scurte, care sunt prezente in diferite jocuri si stafete cu intrecere, viteza de deplasare se imbunatateste in mod simtitor. Pe parcursul ciclului primar, invatatorii folosesc numeroase jocuri inamice sub forma de intrecere care reprezinta mijlocul cel mai important pentru dezvoltarea vitezei de reactie, de deplasare si de exercitiu. Numeroase sunt jocurile si stafetele care folosesc prinderea si aruncarea mingii ca element de baza. Prin marirea numarului de repetari intr-un timp scurt, viteza de executie creste. Exercitiile de echilibru, dezvolta coordonarea, indemanarea dar si viteza de reactie, curajul, stapanirea de sine. Pentru imbunatatirea vitezei de reactie se folosesc exercitiile care pretind raspunsuri prompte la semnale vizuale, auditive, date spontan.

Factorii determinanti ai vitezei sunt:

>     mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, care determina tempoul alternarii contractiei si relaxarii muschilor;

>     nivelul de functionare (acuitatea, finetea, precizia) a organelor receptoare (analizatorii);

>     viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe caile aferente si eferente;

>     viteza de contractie a muschilor inervati;

>     tipul fibrelor musculare care se contracta (fibre albe sau rosii);

>     valoarea surselor si proceselor energetice;

>     lungimea segmentelor implicate, mobilitatea articulara si elasticitatea musculara.

REZISTENTA

Rezistenta este capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durata lunga si o intensitate relativ mare, mentinand indicii constanti de eficacitate optima. Deci este capacitatea psiho-fizica de a depune eforturi fara aparitia starii de oboseala sau prin invingerea acestui fenomen (de oboseala).

Formele de manifestare ale rezistentei sunt:

1) In functie de ponderea participarii grupelor musculare, majoritatea specialistilor o clasifica in:

a)     rezistenta generala;

b)     rezistenta specifica - locala - cand in efort se angreneaza mai

mult de 1/3 din musculatura;                                                                                                   - regionala - cand in efort se angreneaza

intre 1/3 si 2/3 din musculatura;

2) In functie de sursele energetice si durata efortului este:

a)     rezistenta anaeroba;

b)      rezistenta aeroba;

c)     rezistenta mixta;

3) In functie de modul in care se combina cu alte calitati motrice:

a)       rezistenta in regim de viteza;

b)      rezistenta in regim de forta;

c)       rezistenta in regim de detenta;

d)     rezistenta in regim de indemanare;

4) In functie de natura efortului, poate fi:

a)       rezistenta in regim constant;

b)     rezistenta in regim variat;

Dezvoltarea rezistentei se obtine prin cumularea efectelor calitative si cantitative ale exercitiilor si combinatiilor de mers si alergare, volumul fiind exprimate prin marimea distantei pe care se executa deplasarea; durata ei in timp si intensitate stabila prin tempou. Prin repetare se realizeaza si dezvoltarea rezistentei generale a organismului.

Rezistenta predomina, alaturi de forta, in jocurile dinamice, care se utilizeaza mai ales in veriga speciala din ultima parte a lectiei, destinata influentarii sistematice a acestor calitati.

Factorii determinanti ai rezistentei sunt:

>     stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, in sensul mentinerii unui raport constant;

>     posibilitati de activitate a sistemelor si functiilor organismului, mai ales pe plan cardio-vascular si respirator;

>     tipul fibrelor musculare implicate in activitate;

>     calitatea metabolismului si resurselor energetice ale organismului;

>      capilarizarea si reglarea periferica;

>      calitatea proceselor volitive, determinarea motivationala si mai ales nivelul de perseverenta si darzenie;

INDEMANAREA

Indemanarea, apreciata de majoritatea specialistilor drept o calitate motrica deosebit de complexa, implica capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau ale acestuia in intregime pentru efectuarea unor acte sau actiuni motrice, cum ar fi echilibru, precizia, orientarea spatio-temporala, amplitudine, ambilaterala.

Formele de manifestare ale indemanarii sunt:

1)         indemanarea generala;

2)    indemanarea specifica;

3)    indemanarea in regimul altor calitati motrice;

Prin exercitiile simple sau complexe, prin complicarea continua si progresista a actiunilor motrice din cadrul jocurilor, stafetelor si parcursurilor aplicative, prin exercitii de echilibru, indemanarea se imbunatateste necontenit.

Indemanarea reprezinta calitatea complexa ce se imbunatateste prin activitatile destinate perfectionarii capacitatii de aplicare a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor motrice.

Factorii determinanti ai indemanarii sunt:

>      nivelul de coordonare a centrilor sistemului nervos si plasticitatea scoartei cerebrale;

>      calitatea transmiterii impulsurilor nervoase si a inervatiei musculare;

>      capacitatea analizatorilor de a capta informatia si de a realiza sinteza aferenta pentru analiza aferenta situatiei;

>      capacitatea de anticipare a executantului;

>     memoria si gandirea executantului;

>     volumul si complexitatea deprinderilor motrice pe care le stapaneste individul uman;

>     nivelul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice de baza.

MOBILITATEA

Mobilitatea este definita ca fiind posibilitatea de a executa miscarile cu maximum de amplitudine. Ea nu este o calitate motrica precis definita, unii specialisti opinand pentru includerea ei in cadrul altor calitati (viteza, indemanarea). Pentru definirea ei se utilizeaza termeni diferiti: mobilitatea (articulara) sau supletea si elasticitatea (musculara, articulara).

Mobilitatea si supletea sunt solicitate in majoritatea actiunilor motrice, conditionand calitatea executiei acestora, nivelul la care se manifesta viteza, forta si indemanarea.

Mobilitatea depinde de urmatorii factori:

>     tipul si conformatia articulatiei;

>     elasticitatea tendoanelor, ligamentelor si lanturilor musculare;

>     coordonarea neuromusculara care determina gradul de contractie si relaxare a muschilor interesati in actiunea motrica;

>     calitatea fibrelor musculare;

Formele mobilitatii de a se manifesta sunt:

1)     generala sau speciala;

2)      activa - cand amplitudinea maxima se obtine ca rezultat al contractiei musculare, balansul, etc;

3) pasiva - cand rezultatul unor forte externe: partener, aparate, greutati.

Metodica dezvoltarii/educarii mobilitatii:

♦      exercitii libere (aplecari, flexii, extensii, rotari, rasuciri, balansari);

♦      exercitii efectuate la scara fixa;

♦      exercitii pe perechi;

♦      exercitii cu diferite obiecte (bastoane, mingii);

Este recomandat ca exercitiile de mobilitate sa se efectueze in regim de compensare (flexii si extensii). Pentru obtinerea unui randament crescut in dezvoltarea mobilitatii trebuie sa se lucreze sistematic, in fiecare lectie si chiar independent in unele situatii.

Mobilitatea poate fi influentata favorabil inainte de pubertate. Dupa pubertate trebuie sa se actioneze pentru mentinerea amplitudinii dobandite.

In general, se urmareste obtinerea unor modificari favorabile in dezvoltarea calitatilor motrice, acuitatea si precizia simturilor, influentandu-se pozitiv dezvoltarea armonioasa si cresterea capacitatii de munca a organismului elevilor.

Ca regula generala, exercitiile pentru dezvoltarea fizica si indemanare, se executa pe un fond de odihna fizica si nervoasa a organismului, in timp ce exercitiile de forta si rezistenta presupun angrenarea prealabila a organismului in efort, stiut fiind faptul ca aceste calitati se dezvolta prin aducerea organismului intr-un stadiu de odihna normala. Dupa atingerea acestui stadiu (spre sfarsitul lectiei), viteza si indemanarea nu mai pot fi influentate.

2 DEPRINDERILE MOTRICE DE BAZA SI APLICATIV-UTILITARE

DEPRINDERILE MOTRICE DE BAZA

Unele deprinderi motrice se formeaza in practica vietii, altele se insusesc in proces special organizat, adica in educatia fizica sau in antrenamentul sportiv.

Sunt forme concrete de activitate motrica, care au la baza stereotipuri dinamice, realizate prin legaturi temporale in scoarta cerebrala motorie, acestea fiind cu atat mai trainice cu cat numarul repetarilor este mai mare, iar varsta subiectilor este mai mica. Exercitiul fizic repetat in mod sistematic si continuu, este principalul excitant care contribuie la formarea legaturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor conditionate.

Jocurile si stafetele ofera posibilitati multiple de formare si consolidare a deprinderilor motrice utilitare si de baza: mers, alergare, sarituri, aruncari si prinderi, catarari, echilibru, etc. - favorizand in acelasi timp si dezvoltarea unor calitati motrice: viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenta, forta si indemanarea.

Printre caracteristicile mai importante ale deprinderilor motrice, subliniem urmatoarele:

♦      sunt elemente ale activitatii voluntare a omului;

♦      odata consolidate se executa cu indicii ridicati de stabilitate, precizie, cursivitate, expresivitate, coordonare, usurinta si rapiditate ceea ce asigura un consum redus de energie;

♦unele elemente ale deprinderilor motrice sau chiar acestea in intregime pot ajunge la faza de automatizare. In aceasta faza controlul scoartei cerebrale asupra efectorii deprinderilor motrice se pastreaza, dar atentia nu mai este indreptata spre succesiunea lantului de miscari specifice deprinderii respective. Ea este indreptata in primul rand asupra modificarii intervenite in contextul ambiental si asupra rezolvarii creatoare a sarcinilor motrice;

♦      in faza superioara, atunci cand se vorbeste de 'maiestrie motrica, pe baza interactiunii organelor de simt si a capacitatii de analiza si sinteza a scoartei cerebrale, se ajunge la formarea unor senzatii complexe', specifice unor ramuri de sport. Aceste senzatii complexe sunt denumite expresiv ca 'simtul mingii', 'simtul portii', 'simtul stachetei';

♦      se perfectioneaza treptat si neuniform;

♦      sunt ireversibile, miscarile componente se inlantuiesc intr-un singur sens;

♦      deprinderile motrice se 'destrama' treptat daca nu sunt considerate prin repetari multiple. De retinut ca o deprindere motrica nu dispare total, in intregime; ea lasa 'urme' in legaturile temporale si ca atare.

♦      poate fi restabilita relativ repede.

Etapele formarii deprinderilor motrice sunt prezentate ca numar si denumire, in mod relativ diferentiat in functie de punctul de vedere din care sunt abordate:

1) Etapa initierii in bazele tehnice de executie a deprinderilor motrice, cu
urmatoarele obiective principale:

a)       formarea unei reprezentari clara asupra deprinderilor respective;

b)     formarea ritmului general de executie cursiva a deprinderilor;

2) Etapa fixarii, a consolidarii deprinderilor motrice, cu urmatoarele
obiective principale:

a) formarea tehnicii de executie a deprinderii in concordanta cu caracteristicile spatiale, temporale si dinamice optime;

b) intarirea legaturilor temporale prin exersarea in conditii constante;                      3) Etapa perfectionarii deprinderilor motrice, urmatoarele obiective:

a)        largirea variantelor de executie a fiecarei deprinderi prin desavarsirea executiei mai multor procedee tehnice;

b)        exersarea cu precadere a deprinderilor in conditii cat mai variate si apropiate de cele intalnite in practica;

Tipuri de deprinderi motrice:

1) In functie de aria de automatizare, deprinderile se clasifica in:

a)       elementare - complet automatizare;

b)     complexe - partial automatizate;

2) In functie de finalizarea folosirii lor, deprinderile se clasifica in:

a)      de baza si utilitar-aplicative, folosite in viata cotidiana, dar si in practica ramurilor sportive; este vorba de mers, alergare, saritura, aruncare, prindere, transport de greutati, escaladare;

b)      specifice ramurilor si probelor sportive: este vorba de elementele si procedeele tehnice din aceste ramuri si probe sportive;

3) In functie de nivelul participarii sistemului nervos la formarea si
valoarea lor, deprinderile se clasifica in:

a)       propriu-zis, care se obtine prin repetari stereotipe: este cazul deprinderilor din gimnastica, patinaj, sarituri de la platforma;

b)     perceptiv-motrice, la care invatarea este influentata de ambianta: este cazul deprinderilor din oina, tir cu talere, jocuri la copii;

c)       inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv si intensiv: este vorba de deprinderile din jocurile sportive, lupte, box, scrima, judo.

Timpul necesar pentru formarea deprinderilor motrice este dependent de variabile, printre care:

♦      experienta motrica anterioara;

♦      nivelul indicilor morfo-functionali;

♦      nivelul calitatilor motrice;

♦      gradul lor de complexitate;

♦      motivatia subiectului, executantului.

Deprinderile motrice de baza(mersul, alergarea, saritura, aruncarea) reprezinta fondul motric cu un larg spectru de activitate atat in activitatea cotidiana, insa din primii ani de viata cu forme de manifestare diferita pe parcursul acesteia, cand si in activitatea de educatie fizica si sport prin implicarea acestora in mecanismul de baza al diferitelor procedee tehnice specifice probelor/ramurilor de sport.

Cunoscandu-se importanta acestora, factorii implicati in formarea corecta a acestor deprinderi (familia, educatoarele, invatatorii si profesorii de educatie fizica) trebuie sa actioneze, fiecare cu mijloacele de care dispune, pentru consolidarea lor, ca modalitate de a evita influentele nocive a unora dintre acestea asupra starii de sanatate, si de usurare a procesului de instruire sportiva desfasurat de cadrele didactice implicate in predarea educatiei fizice. Profesorul de educatie fizica, cu deosebire la clasele V-VI (ciclul curricular de dezvoltare), are datoria de a persevera in derularea procesului de invatare a deprinderilor specifice probelor ramurilor sportive. Daca deprinderile motrice de baza nu sunt corect insusite, acestea pot deveni factori limitativi implicati pe parcursul instrainarii sportive.

MERSUL

Mersul este o deprindere motrica de baza simpla, reprezentand principalul mijloc de locomotie adoptat inca din primii ani de viata. In educatia fizica scolara, mersul, in diferitele sale forme este prezent pe parcursul tuturor lectiilor, indeplinind sarcini diferitelor situatii de instruire.

Greseli posibile:

♦      mers rigid;

♦      mers saltat (pe verticala) sau leganat lateral;

♦      mers cu bratul si piciorul de aceeasi parte;

♦      mers ingenunchiat;

♦      mers cu orientarea varfurilor picioarelor in afara;

♦      mers cu tarsirea picioarelor;

♦      mers cu umerii cazuti, spatele rotunjit.

Indicatii metodice:

♦      greutatea corpului trece permanent de pe piciorul din spate, pe cel din fata;

♦      contactul labei piciorului cu solul se face pe toata talpa;

♦      in timpul deplasarii, trunchiul este drept, iar capul cu privirea inainte la 5-6 m distanta;

♦      bratele se misca din articulatiile umerilor si a coatelor, oblic inainte, catre interior, fiind relaxate;

♦      bratul isi coordoneaza miscarile cu cele ale picioarelor (brat picior opus);

♦      mersul va fi elastic si oblic inainte, fara oscilatii laterale;

♦      trunchiul este drept cu barbia usor proiectata inainte;

♦      ritmul deplasarii se indica de profesor si este corelat cu varianta respectiva de mers;

ALERGAREA

Alergarea reprezinta o deprindere motrica de baza care asigura deplasarea corpului cu diferite grade de rapiditate si in diferite forme de executie, in functie de scopul pentru care este utilizata.

In derularea lectiei, alergarea poate fi intalnita sub diferite forme in toate situatiile de instruire. Aceasta se poate manifesta ca o activitate singulara sau ca una din componentele motrice ale diferitelor probe atletice sau a procedeelor tehnice din jocurile sportive, a elementelor din gimnastica si sariturile la aparate.

Alergarea este o deprindere cu caracter ciclic, cuprinzand miscari care se succed identic, diferind doar ritmul de executie a pasilor. Ea se realizeaza pe pingea.

In practica didactica, de regula, alergarea se utilizeaza in doua forme, alergare cu ritmuri de deplasare variabile sau alergarea accelerata. In functie de scopul in care este utilizata, aceasta solicita si contributia unor calitati motrice, de exemplu: alergarea accelerata solicita calitatea motrica 'viteza', iar alergarea de rezistenta solicita calitatea motrica 'rezistenta'.

Greseli posibile:

♦      pozitia gresita a trunchiului in timpul alergarii prea in fata sau pe spate;

♦      amplitudinea miscarilor de brate prea redusa;

♦      deplasarea bratelor in fata trunchiului;

♦      necorelarea miscarii bratelor cu ritmul de miscare a picioarelor;

♦      ritmul de alergare nu se coordoneaza cu actul respirator;

♦      pozitionarea incorecta a talpilor pe sol;

♦      alergarea ingenunchiata, fara terminarea actiunii de impulsie;

♦      oscilarea laterala a corpului;

♦      alergarea pe toata talpa;

♦      marimea neadecvata a pasilor;

♦      corpul crispat;

Indicatii metodice:

In etapa invatarii, executiile se vor efectua intr-un ritm ceva mai lent, evitand accelerarile, urmarindu-se automatizarea corecta a principalelor miscari, cum ar fi: pozitia trunchiului, actiunea bratelor, efectuarea completa a impulsiei piciorului din spate, pastrarea directiei de alergare, contactul si pozitia talpilor pe sol, marimea pasilor, etc.

Alergarea trebuie sa fie incordata sau relaxata, in functie de ritmul de deplasare. Inca din primele lectii se va actiona pentru a insusi si automatiza corecta a actului respirator corelat cu ritmul si felul alergarii, o preocupare deosebita acordandu-se (in acest sens) la alergarea de rezistenta.

SARITURA

Saritura este o deprindere motrica cu un larg camp de aplicabilitate atat in activitatea cotidiana, cat si in cea sportiva in majoritatea probelor/ramurilor sportive.

Prin saritura se dezvolta calitatile motrice combinate forta-viteza (detenta) precum si a unor aspecte privind rezistenta si indemanarea. Ea ajuta la fortificarea sistemului muscular si a ligamentelor trenului inferior, precum si la dezvoltarea echilibrului. Aceasta intra in structura unor probe si procedee sau elemente tehnice din diferite ramuri de sport, precum: atletismul, gimnastica, jocurile sportive.

Prin alergarea gradata a unor sarituri pot aparea efecte si in dezvoltarea unor trasaturi pozitive de caracter, precum: curajul, vointa, perseverenta, etc.

Din structura lor pot exista urmatoarele categorii de sarituri: a) sarituri pregatitoare (libere):

♦      cu bataie pe un picior;

♦      cu bataie pe doua picioare; b) sarituri cu caracter sportiv:

♦      cu bataie pe un picior: - in lungime cu elan;

- in inaltime cu elan;

♦    cu bataie pe doua picioare: - in lungime de pe loc;

- cu sprijin pe aparatele de gimnastica; Greseli posibile

♦      aterizarea dura pe toata talpa (la gimnastica);

♦      lipsa de coordonare a segmentelor corpului;

♦      amplitudinea mica;

♦      impulsie mica in momentul bataii si desprinderii;

♦      la saritura cu elan: - reducerea vitezei de deplasare in apropierea bataii;

- lipsa de corelare a elanului cu bataia (la atletism). Sariturile se compun din mai multe faze:

>     elanul; > zborul;

>     bataia; > aterizarea.

Indicatii metodice:

Pentru a efectua sarituri eficiente este necesar sa avem preocupari permanente pentru dezvoltarea tonicitatii, troficitatii musculare a trenului inferior si a detentei, intarirea sistemului osteo-ligamentar, educarea perceptiilor spatio-temporale si a echilibrului.

In etapa invatarii se recomanda atat repetarea separata a fazelor sariturii, cat si repetarea integrala a sariturii globale, folosindu-se in functie de situatie, exercitiile pregatitoare sau ajutatoare, cum ar fi: pasul sarit, accelerari, desprinderi cu atingerea unui obiect suspendat, aterizari in adancime de pe un obiect, etc.

ARUNCAREA SI PRINDEREA

Aruncarea si prinderea sunt deprinderi motrice de baza cu un larg camp de aplicabilitate atat in cadrul deprinderilor aplicativ-utilitare, cat si a deprinderilor cu caracter sportiv, unde acestea fac parte din structura unor procedee tehnice importante, cum sunt: aruncarea mingii de oina la distanta, aruncarea si prinderea mingii la unele jocuri sportive (baschet, handbal, rugby, polo, oina, baseball) si aruncarile din atletism.

Aruncarea inseamna proiectarea in spatiu a obiectului, iar prinderea, actiunea membrelor superioare, cu deosebire a palmelor, care retin obiectul respectiv, cu exceptia aruncarilor atletice, unde obiectul aruncat trebuie lasat sa atinga solul.

Variante de aruncari si prinderi:

Dupa structura lor, in educatia fizica scolara, putem intalni urmatoarelor categorii de aruncari si prinderi:

a) aruncarea azvarlita de pe loc si din deplasare: - la distanta;

la tinta;

la partener;

b) aruncarea impinsa de pe loc si din deplasare: - cu o mana;

- cu doua maini;

c) prinderea: - cu o mana;

- cu doua maini.

Greseli posibile: La aruncare:

♦     priza defectuoasa la obiect;

♦     traiectoria de zbor incordata (prea inalta sau prea joasa);

♦      lipsa de participare a tuturor segmentelor corpului;

♦      aruncarea cu piciorul si cu bratul de aceeasi parte (la atletism);

♦      imprecizia aruncarii;

La prindere:

♦      lipsa de atentie;

♦      orientarea gresita a palmelor;

♦      lipsa de amortizare a obiectelor;

♦      nu se apreciaza corect traiectoria si viteza de zbor a obiectului.

Indicatii metodice:

Pentru a realiza aruncari eficiente; pe langa insusirea tehnicii de executie, este necesar sa ne preocupam pentru cresterea fortei generale, cu precadere a trenului superior, stabilitatea articulatiilor umarului, cotului si pumnului si cresterea mobilitatii umarului.

Intre aruncare si prindere, ultima se insuseste ceva mai greu, intrucat pentru aceasta sunt implicati factorii de coordonare, atentie, priza la obiect, analizatorul vizual si tactil, o tehnica mai putin naturala, pe care copilul nu a exersat-o in activitatea anterioara, in mod natural, precum la aruncare.

In toate tipurile de aruncare avem urmatoarele faze:

>      pozitia initiala;

>      actiunea bratului, picioarelor si a trunchiului;

>      proiectarea obiectului (de pe loc sau precedat de un elan);

Prinderea are urmatoarele faze:

>      pozitia de asteptare cu pozitionarea palmelor;

>      intampinarea obiectului (priza);

>      amortizare.

Pentru consolidarea prinderii si aruncarii este necesar ca exersarea sa se efectueze in perechi, realizandu-se un mare numar de executii, din pozitii si cu procedee variate.

DEPRINDERILE MOTRICE APLICATIV-UTILITARE

Deprinderile motrice utilitar-aplicative sunt o categorie de deprinderi cu un caracter specific, care prin continutul lor rezolva diferite situatii, posibil de intalnit, in activitatea cotidiana si in diferite domenii profesionale, cum ar fi: pregatirea militara, in activitatea de constructii, minerit, turism, salvamont, etc.

In categoria deprinderilor aplicativ-utilitare intra: tararea, escaladarea, catararea, transportul de greutati, tractiunea, impingerea si echilibrul. La acestea se mai adauga, cu un caracter secundar, si o parte din deprinderile motrice de baza, cum ar fi: mersul si alergarea in diferite variante, sariturile si urcarile, care se introduc ca elemente de legatura sau in cadrul formarii traseelor aplicativ-utilitare.

Un beneficiu al efectuarii unor trasee utilitar-aplicative este dezvoltarea calitatilor moral-volitive, cum sunt: curajul, darzenia, vointa, perseverenta, increderea in fortele proprii, etc.

TARAREA

Tararea este o deprindere ce consta in deplasarea pe orizontala a corpului, pe sol. Aceasta e o modalitate naturala de deplasare a copiilor mici care, pe parcurs, s-a adaptat si perfectionat din considerente de ordin practic. Aceasta deprindere, pentru a fi eficienta, impune existenta unor calitati motrice ca: forta, rezistenta si indemanarea, cu precadere a componentei coordonate si viteza de executie.

Poate fi folosita ca si mijloc de corectare a deviatiilor coloanei vertebrale. Tararea se poate efectua: - din culcat facial pe spate, pe o latura sau din sezand;

din sprijin pe palme si genunchi. Se poate efectua: - numai cu bratele; numai cu picioarele; cu bratele si picioarele.

Dezvoltarea efortului se realizeaza prin marirea sau micsorarea distantelor parcurse, greutatea obiectelor transportate, realizarea ei lenta sau sub forma de intelegere.

CATARAREA

Catararea se poate efectua la franghie verticala sau orizontala, pe prajina, pe scara fixa, banca de gimnastica, inclinata sau pe diverse obiecte din natura: copaci, stalpi, garduri, etc.

Catararea se poate efectua atat cu participarea alternativa a bratelor si picioarelor (tractiune si impingere), cat si numai in brate.

ESCALADAREA

Escaladarea este o deprindere prin care executantul isi trece corpul dintr-o parte in cealalta, peste un obiect, folosindu-se de brate si picioare. Se realizeaza, in general, peste aparatele de gimnastica (lada, cal, barna). Escaladarea solicita calitatile de forta si indemanare.

TRACTIUNEA

Tractiunea este deprinderea ce implica in continutul ei o actiune de deplasare prin tragere, a unui obiect sau partener, fara a-1 ridica de la sol. Sunt solicitate lanturile musculare de flexie, participand in egala masura atat bratele, cat si picioarele. Concomitent sunt solicitate calitatile de vointa, darzenie, perseverenta. Poate fi individuala, cu 1 singur brat sau in perechi si in grup cand se folosesc ambele brate. Priza poate fi directa mana la mana sau prelungita printr-un baston, coarda, franghie. Se poate executa intr-un singur sens sau in ambele sensuri deodata.

IMPINGEREA

Impingerea este deprinderea ce consta dintr-o activitate de deplasare a unui obiect sau persoane fara a fi ridicate de la sol.

Dupa modul in care sunt solicitate grupele musculare, actiunea de impingere solicita lanturile musculare extensoare atat a trenului superior, cat si a celui inferior. Se poate efectua individual sau in grup.

RIDICAREA SI TRANSPORTUL DE OBIECTE

Aceasta actiune implica doua momente:

♦      priza si ridicarea obiectului;

♦      transportul acestuia;

Aceasta deprindere are o mare aplicabilitate in viata cotidiana si doar sporadic in activitatea de educatie fizica, cand e necesara manipularea aparatelor si a diverselor materiale sau pentru dezvoltarea calitatilor motrice de forta.

Transportul se poate realiza individual sau in grup, inainte, lateral sau cu spatele, obiectele sau partenerii pot fi transportati prin sustinerea cu unul sau ambele brate, in apropierea soldului, pe brate, pe umeri, in spate sau chiar pe corp.

ECHILIBRUL

Echilibrul este o calitate care asigura mentinerea corpului intr-o pozitie stabila atat in actiuni statice, cat si dinamice pe suprafete fixe sau mobile cu baza de sustinere diferita ca dimensiuni ale latimii. Are la baza simtul chinestezic care se afla la baza coordonarii grupelor musculare si analizatorului vestibular.

Simtul echilibrului are importante aplicatii atat in activitatea cotidiana, cat si cea sportiva, in anumite ramuri acesta avand o importanta deosebita, ca de exemplu: patinaj, schi, sarituri, etc.

Pentru mentinerea echilibrului se considera esentiala conditia urmatoare: mentinerea pozitiei centrului de greutate al corpului in interiorul bazei de sustinere.