|
|
|
Conceptul "didactica" isi are originea etimologica in termenii grecesti "didaskein" (a invata), "didaktikos" (instructie, instruire), "didasko" (invatare, invatamant), "didactike" (arta invatarii). Acesti termeni sugereaza faptul ca sfera de cuprindere, extrem de extinsa, a didacticii, coincidea cu problematica procesului de predare - invatare, a educatiei, a invatamantului, a formarii omului.
Conceptul in discutie a fost introdus in teoria si practica scolii in secolul al XVII-lea, de catre pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592 - 1670), prin lucrarea sa "Didactica Magna", publicata in anul 1632 in limba ceha si in anul 1657 in limba latina. Atribuind conceptului
semnificatia de arta a predarii, respectiv "arta universala de a-i invata pe toti totul", Comenius considera ca a invata pe altul inseamna a sti ceva si a face si pe altul sa invete sa stie si aceasta repede, placut si temeinic, in special cu ajutorul exemplelor, regulilor si al aplicatiilor generale sau speciale.
Cristalizarea unei teorii a procesului de invatamant a reprezentat un proces complex si gradat: de la organizarea si conducerea procesului de invatamant pe baza elementelor mistice s-a ajuns la conceptia lui Comenius care considera ca este vorba de arta si de spontaneitate apoi la ideea de observatie sistematica si abia apoi la explicatia stiintifica.
Aportul lui Comenius la constituirea didacticii este deosebit, chiar fara precedent, contributiile sale la fundamentarea teoriei si practicii instruirii fiind absolut remarcabile. Ele sunt legate nu atat de sectorul administrativ cat de problematica de interes major pentru cadrele didactice (obiective, principii, continut, metode si forme de organizare a activitatii instructiv - educative) din dorinta de a oferi profesorului orientarea pedagogica necesara precum si instrumente de lucru operante.
A rezultat astfel o opera cu o valoare intrinseca mare pentru teoria si practica instruirii, stabila si generatoare a unei autentice revolutii in invatamant, opera care nu a fost egalata de alti pedagogi. De aceea, secolul al XVII-lea a mai fost numit in pedagogie si "secolul didacticii", iar Comenius a fost supranumit "Galilei al educatiei" si "Bacon al educatiei".
Opera pedagogica a lui Comenius se constituie intr-o doctrina pedagogica ce isi pastreaza si astazi actualitatea. Spre exemplificare, inventariem cateva din contributiile sale mai relevante care ofera o imagine destul de cuprinzatoare asupra conceptiei sale educative.
Viziunea sa asupra didacticii, sta la baza modalitatii de organizare a procesului de invatamant
desfasurat in limba materna, pe clase si lectii, cu programe scolare si manuale, cu elevi de aceeasi varsta, cu personal calificat, intr-un an scolar, cu perioade de activitate si de odihna / vacante, cu o anumita organizare a zilei de lucru / cu un anumit orar etc.
In conceptia sa, invatamantul avea obligatia de a cuprinde toata populatia spre a ridica nivelul de intelepciune al oamenilor. Considera ca axioma a instruirii sintagma "scolarului i se cade munca, profesorului - conducerea"; ". da intotdeauna in mana elevului uneltele ca sa simta ca nimic nu e imposibil, inaccesibil, greu; indata il vei face activ, ager, dornic" (J. A. Comenius, 1975, pag. 27).
Comenius considera ca profesorul trebuie sa-l ajute pe scolar sa-si insuseasca stiinta si a sti inseamna "a putea reda ceva fie cu mintea, fie cu mana, fie cu limba". (J. A. Comenius, 1975, pag. 17)
Acelasi autor sustinea ca o metoda de lucru adecvata asigura rezultate bune chiar si in cazul unor dascali si elevi mai putin buni si, de asemenea, ca in transmiterea cunostintelor conditia de baza este ca "toate sa fie predate prin exemple, prin precepte, prin aplicatie sau imitatie". (J. A. Comenius, 1975, pag. 28)
Teoria pedagogului german J. F. Herbart a determinat aparitia unui curent herbartian in pedagogie dintre adeptii caruia ii amintim pe: K. V. Stoy (1815 - 1885), T. Ziller (1817 - 1882), W. Rein (1847 - 1929). Herbartienii au pus accent pe procesul receptarii de catre elevi a cunostintelor, pe intemeierea invatamantului pe autoritatea profesorului, au luat in atentie mai mult psihologia lui Herbart decat pedagogia lui Comenius, au exagerat unele dintre ideile sustinute de acesta si au nesocotit modul nuantat in care el intelegea respectarea succesiunii celor patru trepte ale lectiei, atragand criticile reprezentantilor "educatiei noi".
Principalele reprosuri aduse lui Herbart si adeptilor
lui sunt: intelectualismul exagerat, formalismul in lectie, inabusirea individualitatii elevului, "ruperea" procesului instructiv - educativ de necesitatile naturale si sociale ale individului, reducerea scopului general al educatiei la un aspect al formatiei morale a omului - caracterul.
Totusi, marele merit al curentului herbartian a fost contributia sa la fundamentarea stiintifica a pedagogiei, respectiv la constituirea didacticii ca disciplina de sine statatoare. Daca la Comenius didactica era superpozabila cu pedagogia la continuatorii operei sale, aspectele didactice erau incluse in problematica pedagogica.
Incepand cu Herbart, didactica se constituie intr-o teorie cu un domeniu bine delimitat, fapt pentru care unii il considera pe Herbart parintele didacticii. Curentul herbartian s-a extins in numeroase tari, in tara noastra patrunzand la sfarsitul secolului al XIX-lea, pentru ca la inceputul secolului XX sa devina o doctrina pedagogica oficiala. Dintre sustinatorii si promotorii acestei teorii ii amintim pe pedagogii: I. Popescu, V. Gh. Borgovan, G. G. Antonescu.
Momentele de referinta in dezvoltarea teoriei si practicii instructiei in plan diacronic, de la Comenius si pana spre zilele noastre, sunt prezentate in cele ce urmeaza. (dupa coord. M. Ionescu, 2001).
Teoria lui Jan Amos Comenius (1592 - 1670), pedagog care a elaborat primul mare sistem coerent, de educatie - increderea in formarea omului, optimismul pedagogic. La baza teoriei lui stau urmatoarele principii:
principiul intuitiei;
principiul conformitatii educatiei cu natura;
asigurarea unui invatamant accesibil;
insusirea constienta si temeinica a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor;
caracterul sistematic al instructiei.
Orientarile psihopedagogice pentru procesul de instruire constau in urmatoarele:
- cunostintele sa se insuseasca prin extinderea continutului lor
- sa se respecte "ordinea naturii": intai lucrurile, apoi cuvintele;
- sa se invete numai "bazele" a ceea ce este "principal", in mod temeinic, scurt si repede.
Metodele de instruire promovate de acesta sunt: exercitiul, explicatia, exemplul, intuitia.
Teoria lui Johann Heinrich Pestalozzi (1746 - 1827), pedagog care a incercat sa elaboreze o teorie stiintifica asupra educatiei, a elaborat bazele invatamantului elementar si a realizat pentru prima data in istoria omenirii imbinarea organizata a muncii productive cu instructia, in localitatea Neuhof.
Elementele definitorii ale teoriei sale constau in convingerea ca toti oamenii pot fi instruiti si ideea ca omul trebuie dezvoltat ca intreg, respectiv "trupul, spiritul si inima sa".
Principiile coordonatoare promovate de acesta sunt:
respectarea legilor naturii in educatie;
realizarea unei educatii (educatia fizica, pregatirea pentru munca, educatia intelectuala si morala) in conformitate cu natura si respectarea particularitatilor individuale si de varsta ale copiilor;
principiul intuitiei;
principiul activitatii libere;
gradarea treptata si succesiunea riguroasa in instructie.
Orientarile oferite procesului de instructie constau in:
- invatamantul elementar sa asigure cunostintele si deprinderile necesare vietii, sa contribuie la dezvoltarea
fortelor interne, a dispozitiilor copilului;
- scopul este sa se acumuleze cunostinte bazate pe experienta senzoriala, formarea unui sistem de priceperi si deprinderi;
- instructia elementara recomanda: cititul, scrisul, socotitul, desenul, cantatul, activitatile practice, gimnastica, geometria.
Metodele de instruire promovate de acesta sunt, in deosebi: intuitia si exercitiul.
Teoria lui Stephan Ludwig Roth (1796 - 1849), discipol al lui Pestalozzi; a promovat la noi conceptia educativa a acestuia, adaptand-o la realitatile transilvanene. Elementul definitoriu al teoriei este conformitatea invatamantului cu natura copilului si cu conditiile sale de viata, iar principiile coordonatoare sunt urmatoarele:
respectarea legilor naturii in procesul educatiei;
realizarea unei educatii in conformitate cu natura;
respectarea particularitatilor individuale si de varsta ale copiilor;
principiul intuitiei.
Conform acestora, orientarile date procesului de invatamant constau in dezvoltarea unui invatamantul intuitiv, strans legat de dezvoltarea vorbirii, in care sa fie utilizata cu precadere metoda intuitiva.
Teoria lui Friedrich Adolph Wilhelm Diesterweg (1790-1866), adept al lui Pestalozzi si considerat "invatator al invatatorilor Germaniei" si "Pestalozzi al Germaniei". Elementele definitorii ale teoriei sale sunt:
pedagogia poate aspira sa devina stiinta daca exista un principiu suprem, cu valoare universala;
conformitatea educatiei cu natura;
omul are de la natura predispozitii ce trebuie stimulate prin educatie.
Principiile promovate sunt:
principiul conformitatii educatiei cu natura;
principiul conformitatii educatiei cu cultura;
principiul activizarii.
Procesul instruirii este orientat spre urmatoarele:
- promoveaza o instruire activa care sa tina cont de particularitatile individuale ale elevilor;
- promoveaza o cunoastere prin intuitie care dezvolta ratiunea;
- exercitarea cele doua functii ale invatamantului: informarea si formarea, adica sa se asigure caracterul educativ al invatamantului.
Metodele de lucru promovate sunt: intuitia si conversatia euristica.
Teoria lui Konstantin Dimitrievici Usinski (1823-1870), pedagog care, ca si Pestalozzi si Diesterweg, s-a ocupat de problematica invatamantului elementar. Elementul definitoriu al teoriei sale consta in ideea ca pedagogia trebuie sa se constituie ca o unitate intre teorie si practica.
Principiile care stau la baza practicii pedagogice sunt:
principiul intuitiei;
principiul conformitatii educatiei cu natura;
principiul insusirii constiente si active a cunostintelor.
Orientarile oferite pentru procesul instruirii sunt:
- a elaborat teza caracterului national al educatiei;
- a promovat invatamantul in limba materna, studiul istoriei nationale, al geografiei si al naturii patriei;
- promovarea tendintei spre activitate a copilului;
- asigurarea legaturii intre observare, gandire si limbaj.
Teoria lui Johann Friedrich Herbart (1776 - 1841), care a fost de formatie filozof si matematician, iar
dupa ce a cunoscut activitatea lui Pestalozzi si-a indreptat preocuparile spre educatie. A fost profesor universitar de pedagogie rastimp in care a infiintat un seminar pedagogic cu scoli de aplicatie. Este primul pedagog care elaboreaza o teorie a interesului considerand interesul ca veriga esentiala intre idee si actiune
Elementele definitorii ale teoriei sale se pot formula satfel:
conceptia sa este interesanta si valoroasa prin substanta sa psihologica, morala si tehnologico-didactica;
preocuparea de a aseza la baza procesului de invatamant conceptia multilateralitatii intereselor;
dezvoltarea copilului pe baza dinamicii reprezentarilor;
caracterul educativ al instructiei;
rolul moral al invatamantului.
Procesul instruirii este orientat spre urmatoarele principii:
principiul organizarii sistematice a activitatii elevilor;
principiul respectarii particularitatilor de varsta ale elevilor;
principiul respectarii specificului obiectelor de invatamant.
Orientarile oferite pentru procesul instruirii sunt:
- invatamantul este mijlocul principal de educatie, el facilitand si scurtand drumul experientei personale, indrumand-o;
- scoala nu este un loc in care se transmite un anumit volum de informatie ci un mediu eficient de educatie;
- recomanda studierea: elenei, latinei, matematicii, stiintelor naturii;
- considera ca scop indepartat al instructiei
dobandirea virtutii si ca scop apropiat dezvoltarea interesului multilateral.
Metodele de instruire promovate sunt: metoda observatiei si analizei, conversatia, convorbirea libera.
