PERSPECTIVE TEORETICE SI METODOLOGICE DE ABORDARE A TEMATICII INTERCULTURALITATII IN STIINTELE SOCIO-UMANE DIN ROMANIA

In studiul de fata voi incerca sa abordez dintr-o perspectiva sociologica problematica multi- si interculturalitatii in societatea romaneasca si in mod spccial in Transilvania la inceputul secolului XXI. Pentru a intelege ceea ce se petrece actualmente in sistemul social “Romania” sunt necesare cateva precizari de natura istorica. Ca autor al acestor randuri consider ca tema si problematica pluriculturalitatii, multiculturalitatii si interculturalitatii a aparut si a devenit relevanta dintr-o perspectiva teoretica si pragmatica pe la mijocul secolului al XIX-lea. Este, cu alte cuvinte, o tema si o problematica specifica ordinii sociale moderne. Prin urmare, chiar daca pentru istoriografie, pentru cercetarile istorice, tema continuitatii de exemplu (a ce, a cui, unde, de unde, cum, etc), sau confirmarea empirica a ancestorilor mitici in genealogia neamurilor ce-si revendicau si revendica (si acum) tinutul transilvan, a fost si este o preocupare perena si legitima (ca o profesie stiintifica respectata), pentru mine relevanta discutiilor este data de contextul societatii moderne romanesti. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, actiunile individuale, motivatia acestora deductibila din sensurile subiective atasate interactiunilor sociale, sunt cele care definesc ordinea sociala, alcatuirea si functionarea sistemului social.

Este evident ca sistemul social “Romania” a avut de gestionat si rezolvat chestiunile legate de etnie, pluralitate etnica si interculturalitate, la modul faptic, adica economic, politic, cultural, social etc. dupa constituirea statului national unitar in 1918.

Cadrul teoretic in care au decurs discutiile stiintifice a fost delimitat si definit de principiul nationalitatilor, principiu ce a stat la temelia reorganizarii sociol-politice si economice de dupa primul razboi mondial si a fost considerat universal in procesul de reasezare a noii ordini mondiale. Principiul aceasta a consfintit prevalenta constiintei nationale si a statului national ca modalitate de incluziune sociala universala si de delimitare prin excluziune de celelalte entitati social-politice, a marcat simbolic victoria functionala a democratiei si a statului modern.

Romania moderna s-a constituit si a fost recunoscuta international tocmai pe baza acestui principiu. In interiorul sistemului social din Romania acest principiu a impus recunoasterea si protectia minoritatilor nationale/etnice. Dupa parerea mea au fost creeate conditii ideale si pentru cercetarea multi- si interdisciplinara a interculturalitatii. Cum am aratat in alt loc in acest volum, realitatea din sistemul social global “Romania Mare”, din perioada interbelica, a fost indubitabil marcata de o eterogenitate etnica semnificativa, in special in spatiul transilvan. O eterogenitate cu care statul si societatea romaneasca interbelica a trebuit sa se obisnuiasca si sa invete sa o gestioneze.

A reusit acest proces de cunoastere? Eu cred ca nu. In nici un caz in perioda interbelica. Procesul acesta de invatare si intelegere a alteritatii a intrat intr-o faza de maturitate relativa doar dupa 1989.

Care ar fi motivele acestei indelungate tatonari si a multitudinii de reflectii teoretice asupra problemelor interetnice, a multi si interculturalitatii.

Voi incerca sa prezint parerea mea asupra acestei probleme exclusiv din unghiul de vedere al sociologiei inteleasa ca stiinta sociala.

Specificul sociologiei romanesti trebuie subliniat, explicat si mai cu seama inteles daca dorim sa argumentam, noi ca sociologi, de ce sociologia romaneasca a abordat tematica relatiilor interetnice, multiculturalitatii si interculturalitatii asa cum rezulta intr-o reconstructie teoretico-metodologica a ei din perspectiva istorica a ultimelor opt decenii.

Ori pentru realizarea acestui scop nu trebuie sa uitam ca sociologia romaneasca - ca stiinta- a aparut si s-a dezvoltat pe parcursul procesului de modernizare a societatii romanesti. Dupa cum bine se stie sociologia ca stiinta este un copil al epocii moderne. Ea a aparut in situatii de criza sociala avand drept scop declarat asanarea societatii prin cunoasterea critica a realitatilor sociale, ca un prim pas spre reforme rationale in domeniul socialului.

Care a fost problematica pe care insasi societatea romaneasca a definit-o ca fiind cea mai importanta pentru ea si pe care sociologia ca stiinta a abordat-o mai apoi cu mijloacele ei specifice de cunoastere si actiune? Problematica respectiva a fost (este?) problematica natiunii, a statului national unitar si modernizarea, mai exact spus, alternativele de modernizare pe care societatea romaneasca le-a avut la dispozitie in vederea selectiei (optiunii) si transformarii posibilitatii in realitate, tinand cont si de pozitia geostrategica a Romaniei, de constelatia influentelor exercitate de marile puteri ale vremii asupra evolutiei istorice romanesti, precum si de propriul potential de dezvoltare si de posibilitatile de solutionare a problemelor, preferate de elitele din Romania.

Intelectualii romani au fost de acord, deja pe la mijlocul secolului al 19-lea ca dezvoltarea societatii romanesti presupune cu necesitate modernizarea tuturor structurilor ei, conform modelului occidental[1]. Dezacordul dintre intelectuali se referea “numai” la ritmul si caile concrete de modernizare. Este cunoscut faptul ca luarile de pozitie pro sau contra au dat nastere la doua principale grupari in cultura romana, traditionalistii pe de-o parte si modernistii pe de alta parte.

Traditionalistii considerau ca modernizarea Romaniei trebuie sa fie realizata intr-un ritm moderat, ritm care trebuie sa fie adaptat la realitatile romanesti pentru a nu produce rupturi ireparabile si irecuperabile la nivelul traditiilor din societatea romaneasca. Am putea spune, din perspectiva de astazi, ca adeptii acestei directii prefereau schimbarea in continuitate. O ruptura prea brusca in structura traditionala a societatii romanesti echivala (functional) cu pericolul pierderii specificului national, al alterarii fondului spiritual national (Georgescu, 1992, 196). Este cunoscuta in acest context teoria formelor fara fond a Junimii care infierea imitarea formelor valorilor occidentale, preluate prea rapid si, ca atare, superficial si accidental de catre societatea romaneasca. Mai important ar fi, sustineau partizanii acestei conceptii, sa se descopere si conserve valorile originare, nefalsificate, autentice ale poporului roman acel “sambure vital”, “esenta” neamului romanesc.

Modernistii afirmau ca modernizarea societatii romanesti trebuie sa fie echivalenta (functional) cu o interventie chirurgicala. Modernizarea reala a societatii romanesti nu trebuie sa tina cont de traditii. Trecutul nu trebuie sa bareze drumul progresului. Xenopol a argumentat ca un progres fara durere si suferinta este inimaginabil. Cu cat mai mare este progresul intentionat cu atat mai mare va fi si suferinta sociala, deorece suferinta sociala este pretul pe care societatea il plateste progresului. Dar acest pret se justifica prin roadele viitoare ale progresului de care va beneficia intreaga societate (Georgescu, 1992, 197).

Traditionalismul si modernismul considera deopotriva ca modernizarea societatii romanesti este necesara, dar o reduc la modernizarea institutionala, cu precadere a structurilor politice si administrative. Cele doua orientari considerau ca mentalitatile, stilul si modul de viata, conceptiile, atitudinile, etc., poporului se vor adapta incet dar sigur (adica evolutiv) la aceste schimbari, generand in final un produs original: omul nou care sa corespunda si standardelor modelului occidental, intr-o societate traditionala modernizabila in principiu. Cele doua directii au insa un numitor comun, si anume, ambele concep societatea ca fiind un sistem social care functioneaza pe baza integrarii normative (a la Parsons), adica pe baza unui consens general in privinta valorilor si normelor care reglementeaza relatiile sociale si coexistenta umana. Or tocmai prezenta acestor trasaturi in cadrul conceptiei sale despre sistemul social societate i-au adus lui Parsons si constructiei sale teoretice reprosul si eticheta de conservator/conservatorism.

Relativ devreme unii intelectuali romani (Draghicescu, Radulescu-Motru) au atras atentia asupra faptului ca o modernizarea profunda si integrala a societatii romanesti este imposibila daca prioritatile nu sunt redefinite, si mai ales daca motivatia economica a tipului de actiune moderna nu este prezentata si raspandita in cadrul populatiei romanesti. (Aici se deschide o noua arie tematica, pe care nu o pot aborda in cadrul acestei lucrari. Este vorba de raportul si relatia dintre religia ortodoxa, rationalitate si tipul de actiune scop-rational si valorico-rational. Este un demers cu atat mai interesant cu cat Max Weber nu a analizat aceasta relatie in mod explicit.)

Modernizarea efectiva, reala a societatii romanesti a fost imposibila de realizat pana pe la sfarsitul secolului al 19-lea (1864), nu fiindca lipsea vointa politica si chiar asentimentul social, ci fiindca insasi structurile sociale existente nu permiteau nici macar selectia efectiva a acestei posibilitati, daramite punerea la dispozitie a unor mijloace specifice de punere in aplicare a masurilor de modernizare gandite, adica virtuale.

Modernizarea (schimbarea sociala) a fost pana in acel moment imposibila deorece sistemul juridic existent, mai cu seama in domeniul proprietatii, excludea din start orice inovatie, deci si inovatiile de natura politica sau administrativa. Conform legislatiei in vigoare pe atunci (in Principatele unite: Regulamentul organic) boierii erau proprietarii terenurilor agricole. Insa tot pe baza aceleasi legislatii ei erau obligati sa imparta pamanturile cu taranii care locuiau pe mosia/mosiile lor (cu exceptia unui anumite suprafete de care dispuneau liber). Cu alte cuvinte proprietatea funciara boiereasca nu a fost o proprietate asupra careia boierul dispunea in intregime, in mod liber. Proprietatea funciara a fost o forma de proprietate care functiona conditionat. Pe de alta parte taranii romani au fost liberi insa lipsiti de proprietate funciara (sau lipsiti de orice fel de proprietate) si tocmai din acest motiv ei au fost dependenti de boieri (Georgescu, 1992, 142). Aceasta relatie simbiotica intre boieri si tarani, emergenta din scheletul normativ al societatii romanesti este probabil si plauzibil raspunzatoare pentru conceperea taranimii ca purtator al dezvoltarii sociale si al istoriei (talpa tarii), ca strat social care a marcat, intrupeaza si reprezinta caracterul national al poporului roman. Aceasta stare de fapt a fost neproductiva pentru toata lumea. Nici boierii, nici burghezia aflata in ascensiune si nici taranimea nu manifesta vreu-un interes pentru sporirea rationalitatii activitatilor economice. Problema principala nu a constituit-o maximizarea profitului ci sporirea si garantarea proprietatii per se, cum vor dovedi reformele agrare din 1864, 1921, 1945 si de ce nu 1991 (celebra de pe acum lege 18). Nimanui nu ia placut “vechea cale englezeasca de dezvoltare a agriculturii, exproprierea taranilor si transformarea lor in proletari agricoli” (Georgescu, 1992, 143). Nimeni, nici macar din randul intelectualilor liberali, nu a agreat o asemenea masura radicala de modernizare a economiei si societatii romanesti. Dimpotriva s-a mers pe varianta “jumatatilor de masura”: distributia partiala a suprafetelor agricole taranilor, prin reforma agrara. Consecintele sociale ale acestei masuri au fost negative. Au aparut noi “vechi” relatii de dependenta, practic neoiobagia (Dobrogeanu-Gherea, 1910). Formula de functionare a societatii romanesti, gasita la vremea respectiva, a fost urmatoarea: nici burghezie si nici proletariat. Traditia a fost valorizata preferential in raport cu modernizarea.

Spre deosebire de societatile occidentale in care modernizarea a fost initiata de subsistemul economic in societatea romaneasca locomotiva modernizarii a fost reprezentata de subsistemul politic. Politicul a fost forta motrice a modernitatii si modernizarii; ea a indus (si impus) schimbarile economice si juridice, ea a operat inovatii in structurile societatii romanesti. In Occident in schimb subsistemul politic s-a ajustat la schimbarile care au venit dinspre subsistemul economic.

Din situatia juridica mentionata mai sus a rezultat o consecinta extrem de curioasa. Relatiile dintre boieri si taranime erau mai mult sau mai putin idilice (cu momente de rabufnire nervoasa) deoarece adevaratul adversar/exploatator a fost reprezentantul finantelor statului sau arendasul, care se vedeau obligati sa se interconecteze in aceasta relatie daca doreau sa-si asigure veniturile. Datorita pozitiei speciale a principatelor (Moldova si Muntenia aflate sub suzeranitate otomana) asemenea persoane au fost de regula straini. Orice tentativa de rationalizare a administratiei sau a productiei sau a comportamentului economic a fost interpretata de parca cineva strain urmarea sa impuna romanilor ceva strain de “fiinta” lor.

In acest context complexitatea procesului de modernizare a societatii romanesti a fost redusa la “chestiunea taraneasca”. Solutionarea acestei chestiuni a devenit prioritate nationala cu inevitabile conotatii nationaliste. Cu alte cuvinte s-a ajuns la definirea intregii problematici a modernizarii societatii romanesti in termenii natiunii, statului national unitar si a nationalismului. Mod de definire si de abordare in perfecta consonanta semantica vehiculata in Europa in perioada respectiva, mai ales in tarile in care constiinta nationala capata contur si consistenta.

Constituirea statului national unitar in 1918 a insemnat finalizarea unor eforturi seculare de dobandire a suveranitatii si independentei nationale. Aceasta performanta a fost posibila prin extinderea mecanismelor de functionare democratica a statelor dupa primul razboi mondial. Nu trebuie sa subapreciem nici efectul de contaminare a societatii romanesti de catre revolutia socialista din Rusia in 1917. Incepand cu anii ‘20 ai secolului 20 societatea romaneasca a fost inconjurata de sisteme sociale care promovau programe democratice si doreau modernizarea. In acest context, constientizand din ce in ce mai clar pozitia ei periferica si grevata de un (fals) sentiment de inferioritate, societatea romaneasca a cautat, prin eliteta ei, o cale de dezvoltare aparte care sa tina cont de “specificul” natiunii romane. Nu este deci de mirare ca in perioda interbelica, la inceput mai lent pe urma din ce in ce mai rapid, Romania opteaza pentru calea politica a dreptei supralicitand semantica nationalista.

Nationalismul se crede amenintat de catre democratie deorece considera ca programul democratic ii submineaza legitimitatea in randul propriului popor. Aceasta disputa intre democratie si nationalism a insotit istoria tuturor natiunilor si statelor “intarziate”. Democratia este valorizata exclusiv negativ, considerata dusmanul natiunii si a identitatii nationale. Ceea ce este specific societatii romanesti este “continuitatea (ca si predominanta) mitului national, substituirea mitului romantic (“nationalismul revolutionar”), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, traditionalism, ruralism, xenofobie” (Volovici, 1995, 51). Nu trebuie sa uitam sa mentionam principiul continuitatii istorice si credinat ortodoxa in calitate de religie nationala.

Acesta este mediul cultural-spiritual (schitat evident extrem de scurt si extrem de sumar) in care apare si se va dezvolta, din gandirea sociala existenta, sociologia romaneasca. Sociologia romaneasca s-a incadrat de la inceputurile ei ca stiinta, in paradigma nationala[2], problematica ei a fost delimitata si preformulata de ancorarea ei in realitatile societatii romanesti.

Cum este definita sociolgia si programul sociologiei in sociologia romaneasca ?

Ceea ce doresc sa subliniez de la bun inceput este faptul ca nu doresc sa inventariez toate definitiile date sociologiei in sociologia romaneasca si nici nu doresc sa analizez toate programele de sociologie propuse de sociologii romani. Imi propun doar sa va prezint o serie de elemente care, mai cu seama in perioada interbelicaformeaza, dupa mine, orientarile de baza in sociologia romaneasca, orientari care au indrumat actiunile generatiilor de sociologi si care au jalonat toate cercetarile empirice si teoretice intreprinse in Romania.

Cu mici exceptii cred ca toti membrii comunitatii sociologilor din Romania sunt de acord ca D. Gusti a avut un rol extrem de important in dezvoltarea, institutionalizarea, recunoasterea sociala si orientarea paradigmatica a sociologiei romanesti. Pentru Gusti sociologia este o stiinta statica, descriptiva, comparativa si explicativa care trebuie sa se ocupe de societate ca intreg (Gusti, 1968, 250), accesul la societate ca intreg, ca expresie a vointei umane (Gusti, 1968, 228-229) este posibil doar via realitatii sociale. Realitatea sociala se compune din unitati sociale, generate de vointa umana; coeziunea acestora este asigurata de constiinta apartenentei membrilor la unitate. Aceste unitati sociale apar si se dezvolta in anumite cadre (medii) formate din elemente cosmice, biologice, istorice si psihice; aceste unitati stau sub semnul unor manifestari - actiuni individuale si de grup (economice, spirituale, juridice, politice). Scopul sociologului este sa observe si sa descrie pana in cele mai mici amanunte aceste unitati sociale cu ajutorul metodei monografice. Gusti afirma ca sociologia sau este monografie sau nu este deloc. Cunoasterea absoluta a unitatii sociale este, dupa Gusti, conditia preliminara indispensabila a programului sau stiintific maximal,elaborarea Stiintei natiunii. Chiar titlurile lucrarilor sale ne indica intentia lui: Sociologia militans(1934), Cunoastere si actiune sociala in serviciul natiunii (1939). Din punct de vedere teoretic acest program a fost schitat in Doctrina sociologica, etica si politica (Gusti, 1968, pp. 235 s.u.). In acesta triada sociologiei ii revine un loc si un rol privilegiat. Ea studiaza realitatea sociala, constata faptele si mai ales disfunctiunile societatii. Pe baza acestei cunoasteri ea elaboreaza o lista cu idealurile sociale demne de urmat - etica si defineste concomitent si mijloacele necesare pentru realizarea acestor idealuri - politica. Sociologia este, in conceptia lui Gusti, o enciclopedie a stiintelor sociale si steaua calauzitoare a actiunii sociale. Sociologia urma sa fie un instrument al reformei sociale in Romania, aceasta a fost o certitudine pentru Gusti. Sociologul “autentic” nu se va sfii sa coboare in mijlocul faptelor, spre deosebire de sociologii “de birou” si toate celelalte persoane care se dedica problemelor sociale (jurnalisti, politicieni) care utilizeaza cunostinte de mana a doua si nu pot emite decat speculatii si in nici un caz adevaruri despre societate.

Gusti a definit sistemul de coordonate al sociologiei romanesti. Aceste coordonate sunt: Sociologia inteleasa ca o stiinta pozitivista, cu pretentii de inginerie sociala, cu un program de luminism sociologic pentru masele de oameni, dar si pentru elite, avand un scop extrem de clar formulat: in serviciul natiunii. Din punct de vedere paradigmatic sociologia lui Gusti, daca admitem ca este o pradigma, este o paradigma constituita eclectic. Specificul ei consta tocmai in aceasta imbinare selectiva a unor elemente paradigmatice existente la vremea lui in sociologia europeana.

O conceptie despre sociologie diametral opusa celei a lui Gusti a avut-o Petre Andrei. “Sociologia studiaza societatea in genere, aratand care este natura si esenta ei, ce structura si ce functiuni are ea si cum evolueaza” (Andrei, 1936, p. 75). Sociologia este o stiinta a realitatii sociale, adica cerceteaza fapte sociale. In opinia lui Andrei aceste fapte sunt relatii interumane concretizate si obiectivate, de natura psihologica si spirituala, caracterizate de caracteristica exterioritate (Andrei, 1936, 150/151). Sociologia ca stiinta are menierea - si numai aceasta - de a descrie si explica aceste fapte. Andrei, in opozitie explicita cu Gusti, considera ca sociologia renunta la statutul ei de stiinta daca incearca sa instrumentalizeze cunoasterea ei specifica in programe de reforma sociala; sociologia isi pierde independenta si autonomia daca se subordoneaza subsistemului politic (Andrei, 1936, 69). Sociologia si sociologii trebuie sa diferentieze clar intre cunoastere, pe de o parte, si utilizarea cunostintelor produse prin aceasta cunoastere,pe de alta parte. Militantismul nu este treaba oamenilor de stiinta ci a politicienilor. Sociologia ca stiinta nu este abilitata sa poiecteze idealuri pentru praxis, idealuri ce pot fi orientari prospectiv-proiective (adica utopice sau ideologice RP) pentru actiunile sociale.

Si pentru a inchide acest arc in timp prezint si conceptia lui Achim Mihu despre sociologie. “Sociologia este in mod esential studiul explicativ si comprehensiv al realitatii sociale in totalitatea ei, adica a unei realitati sui generis, precum si a unor parti, fenomene si procese ale acestei realitati in legaturile lor multiple, variate si complexe cu intregul” (Mihu, 1992, p. 11). Decupajul epistemic al sociologiei romanesti trebuie sa ramana insa un decupaj orientat de cadrul social national, chiar in conditiile internationalizarii sociologiei si a convergentei paradigmelor sociologice. “Exprimam insa rezerve fata de negarea oportunitatii construirii sau reconstruirii sociologiilor nationale, rezultata din aceeasi teorie a convergentei. Existenta statelor si comunitatilor nationale in lumea contemporana de care se leaga importante probleme interne si globale favorizeaza dupa parerea noastra, mentinerea sociologiilor nationale” (Mihu, 1992, 21). Intr-o prefata[3], Mihu ca reprezentant de seama al directiei autohtone, endogene de dezvoltare a sociologiei, afirma ca sociologia poate aspira la un status social mai ridicat si la o recunoastere sociala mai ampla, daca se sprijina pe valorizarea literaturii sociologice romanesti si nu incearca sa se bazeze pe o literatura straina deficitara (fiindca este greu si doar punctiform accesibila). In definitia data de Mihu sociologiei apare pentru prima oara, dupa stiinta mea, un element de noutate absoluta in sociologia romaneasca, admiterea dualitatii metodologice – explicatie/comprehensiune - in sociologia romaneasca. Este o noutate comparativ cu bazele teoretice si metodologice ale sociologiei mai ales din perioda 1945 - 1990.

Caracteristicile structurale ale sociologiei romanesti, dintr-o perspectiva temporala de mai multe decenii - de la constituirea ei ca stiinta pana dupa 1989 - sunt in interpretarea mea urmatoarele:

a. obiectul ei a fost si este delimitat national

b. tematica pe care o abordeaza se concentreaza in jurul natiunii, chestiunilor nationale, valorilor nationale

1. chestiunea taranesca, chestiunea proprietatii funciare, relatii sociale si de productie in mediul rural

2. strategii de dezvoltare: ramane Romania o tara agrara sau se industrializeaza si urbanizeaza

3. raportul dintre traditional si modern

4. cosmopolitism sau autohtonism (sau altfel formulat: dezvoltare durabila endogena sau exogena)

c. sociologia romaneasca se confrunta cel mai devreme dupa 1918 si cu siguranta dupa 1945 cu o problema fundamentala: este ea o stiinta obiectiva sau o stiinta normativa ?

d. pornind de la aceasta problema apare mereu intrebarea “clasica” cu privire la rostul sociologiei in societate: luminism sociologic sau tehnologie sociala ?

e. raportul dintre stiinta si ideologie ca problema gnoseologica si epistemologica a sociologiei

Sociologia romaneasca s-a autodescris si autodefinit constant ca stiinta sociala empirica. Dar nu numai ca stiinta sociala empirica ci ca stiinta sociala empirica naturalista, adica forjata dupa modelul, canoanele si exigentele stiintelor naturii. In sociologia romaneasca intalnim in mod sistematic ideea ca modelele de cunostere teoretica, elaborate in sociologie - conceptia si modelul sociologic a lui Parsons este dupa mine un exemplu ilustrativ in acest sens - nu sunt decat speculatii sterile, abstracte, fara referential ontic, straine de realitate, concepte fara continut[4]. La care se adauga (adauga?) atentionarea asupra imposibilitatii transferului si aplicarii acestor modele teoretice in cazul societatii romanesti deorece: 1. societatea romaneasca este un unicat, este singulara si 2. potentialul descriptiv-explicativ al sociologiei (occidentale) vizeaza doar societatile occidentale, deoarece pentru surprindea realitatilor de acolo au fost elaborate respectivele modele de cunoastere. Sociologia este intotdeauna nationala si nu internationala au afirmat si mai afirma unii sociologi romani. Sau altfel formulat: Sociologia este intotdeauna partinica, porneste de la raportarea la valori si de la judecati de valoare, nu poate fi neutra din punct de vedere axiologic.

Cu aceasta am ajuns la o alta tema a lucrarii mele, raportul dintre stiinta si ideologie. Tin sa precizez ca aceasta tema nu este una specifica doar sociolgiei romanesti, ci vizeaza ansamblul stiintelor sociale din Romania. Mai mult, aceasta tema a fost (este) prezenta in stiintele sociale din toate tarile fostului bloc comunist. Plecand  de la celebra teza a 11-a despre Feuerbach a lui Marx - important este sa schimbi lumea nu doar sa o interpretezi - stiintele sociale din aceste tari s-au situat, mai ales dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, pe pozitii militante. Militantismul sociologic este, dupa cum am vazut mai sus, o caracteristica mai veche a sociologiei romanesti, dar s-a accentuat in cele cinci decenii de regim socialisto-comunist (sa ne amintim ca a existat chiar o colectie a unei edituri intitulata Sociologia militans). Interesanta este solutionarea dilemei stiinta-ideologie in sociologia romaneasca, mai ales daca ne gandim la statutul ei de cenusareasa a stiintelor socio-umane din ultimele trei decenii ale regimului comunist. Aceasta dilema devine inteligibila si comprehensibila daca ne gandim la statutul sociolgiei si al stiintelor socio-umane in Romania pe parcursul secventei temporale marcate de totalitarism. Ca sa fiu mai explicit doresc sa reamintesc sociologilor dar si publicului larg ca in Romania au existat de fapt in paralel doua sociologii - o sociologiei ca stiinta (care pentru a supravietui a fost obligata sa se automarginalizeze dar a si fost marginalizata) si o sociologie ca ideologie - promovata de Academia de Stiinte Sociale si Politice a Republicii Socialiste Romania. Ce a fost aceasta Academie ? “Forul stiintific care organizeaza, indruma si coordoneaza, in mod unitar, activitatea de cercetare in domeniul stiintelor sociale si politice”[5] (art. 1). “Academia de Stiinte Sociale si Politice promoveaza in activitatea de cercetare conceptia materialismului dialectic si istoric, asigurand orientarea teoretica si ideologica (s.m. RP) a cercetarii stiintifice pe baza marxism-leninismului” (ibidem). “Academia de Stiinte Sociale si Politice isi desfasoara activitatea sub indrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Roman” (idem, art. 3, p.4). Programatic sociologia a fost orienata ideologic si supervizata politic. Sociologul care dorea sa publice trebuia sa gaseasca deci o varianta a discursului sau care sa satisfaca exigentele acestei Academii (dupa parerea mea una din cele mai monstruoase institutii create in Romania in domeniul stiintific si academic care de fapt a monopolizat sociologia ca stiinta[6] discreditand-o si inlaturand-o practic de pe scena) si a C. C. a PCR. Punctul culminant al acestei marginalizari (prin monopolizare) a fost interzicerea sociologiei in 1977, confirmarea marginalizarii ei prin desfiintarea invatamantului sociologic cu diploma. Din 1977 pana in 1994 in Romania nu au mai aparut sociologi cu diploma.

Dupa cum am mai spus, sociologia romaneasca si-a definit obiectul prin referire la natiune si national. Obiectul stiintelor sociale din Romania, deci si al sociologiei, trebuie sa fie (a fost) realitatea tarii noastre si nu o societate abstracta sau fenomene atribuite unei societati imaginare[7]. Stiintele sociale trebuie sa-si aduca, prin invatamant si cercetare, aportul la dezvoltarea ideologiei stiintifice, trebuie sa contribuie in maniera lor specifica la largirea orizontului de cunoastere individual si social. Pentru a putea indeplini aceasta misiune sociologia romaneasca trebuie sa dispuna de o baza gnoseologica si epistemologica adecvata. Acesta baza isi are bineinteles originea in cadrul de referinta al culturii romane, fiindca altfel nu ar fi capabila sa surprinda obiectul ei specific - natiunea romana si statul national unitar, precum si valorile nationale. Dupa cum am vazut, sociologia romaneasca din perioda interbelica a prefigurat aceasta tematica si a creat premisele unei reconectari tematice a sociologiei din perioada lui Ceausescu la o traditie autentica si productiva, chiar daca mediata de unica paradigma admisa in Romania comunist-socialista: materialismul dialectic si istoric[8]. Cu alte cuvinte sociologia din perioada anilor ‘60 si ‘70 s-a putut legitima stiintific si social partial si prin referirea la filonul sociologic traditional care a fost deopotriva si national si militant. Dar intarirea pozitiei sociologiei in societatea romaneasca a acelor ani a insemnat un compromis cu ideologia, fie ea si ideologia stiintifica.

Punctul de plecare pentru definirea conceptului de ideologie stiintifica (Popovici, 1976) este deosebirea (operata de Marx si Engels) dintre ideologia inteleasa ca falsa constiinta a realitatii sociale, pe de o parte, si ideologia inteleasa ca expresie a intereselor de grup - constiinta de clasa, pe de alta parte. Tentativa de definire a unei ideologii stiintifice pleaca de la premisa ca ideologia - ca falsa constiinta - nu este fundamental falsa (eronata) ci este doar o reflectare distorsionata si distorsionanta a realitatii, surprinde doar “fenomenul” si nu “esenta” lucrurilor, proceselor etc., dar este o cunoastere justificata si justificabila din punct de vedere istoric. Acest tip de cunoastere poate fi corectat; si anume poate fi corectat de oameni de stiinta “progresisti”, care datorita partinitatii lor (de partea progresului) pot depasi si evita unilateralitatea abordarilor, pot granta obiectivitatea cunoasterii si pot descoperii adevarul. Sau intr-o alta formulare: falsa constiinta poate fi transformata, printr-o partinitate asumata, in constiinta de clasa iar aceasta chiar in constiinta nationala si prin aceasta in cunoastere obiectiva.

Utopia marxista a credintei in stiinta a avut consecinte bizare in fostele state socialiste. Una dintre ele a fost echivalarea si echivalenta adevar = bine[9]. Binele echivala cu tot ceea ce servea “progresului “ si “maselor populare”. Ce insemna insa “progresul” si “masele populare “ stabilea partidul unic. Toate masurile luate de partid erau “bune” fiindca serveau binelui general, adica natiunii romane. Ceea ce a fost national, autohton a fost mereu “bun” si prin aceasta si automat “adevar” sau “adevarat” si invers. Judecatile de valoare moral-politice s-au impletit cu enunturile stiintifice in incercarea de a se legitima reciproc. In schimb aceste subsisteme nu au acceptat si nici nu au admis falsificarea tezelor si ipotezelor lor, in sens popperian, considerand acest procedeu inutil deorece cunoasterea partinica nu poate fi decat adevarata si corecta.

Totusi exista o posibilitate de a eluda “meandrele concretului” prin inscrierea demersului sociologic in semantica nationalista.

Pentru a intelege mai bine evolutia/evolutiile sociologiei romanesti trebuie sa mentionez neaparat linia de demarcatie care separa comunitatea sociologilor de prin anii ‘60: dogmaticii - cu studii la Moscova si promotorii unui marxism rigid de factura stalinista pe de o parte si autohtonistii care se straduiau sa intemeize si sa impuna un marxism romanesc, pe de alta parte. La aceasta se adauga curentul cultural al protocronismului. Nu intru in amanuntele intregii discutii care a avut loc in Romania pe aceasta tema. Imi permit doar sa sintetizez, asa cum inteleg eu, toata aceasta discutie si consecintele ei pentru sociolgie. Protocronismul este, in opinia mea, un fel de reactie protectionista a culturii romane la presupusul, intuitul dispret si imperialism cultural occidental, dar si la cel, la vremea aceea, sovietic (rusesc), de fapt marxismul leninist-stalinist. Formula magica a sunat cam in felul urmator: nu avem nevoie de nimeni, de nici un fel de ajutor, deoarece suntem in stare sa facem totul singuri, chiar mai bine, mai repede, si chiar inaintea tuturor celorlalti din lume.

In acest context si sociolgia incepe sa prezinte semne din ce in ce mai marcate de “autosuficienta”, autarhie. Dupa cum am mai spus, sociologia romaneasca si-a decupat obiectul ei de cercetare si domeniul asupra caruia s-a aplecat cu ajutorul conceptului si realitatii natiunii romane, soarta si interesele acesteia, valorile nationale. Aceasta componenta nationala si nationalista (nu intotdeauna in sensul peiorativ al cuvantului) a devenit placa turnanta a intregii culturi romane si deci si a sociologiei dupa proclamarea “revolutiei culturale” de catre Ceausescu in 1972. Abordarea problemai nationale, a scrie si gandi de pe pozitii partinice, chiar nationaliste a fost la moda, rigoarea stiintifica, abordarea metodica, obiectiva daca nu a fost “uitata” a fost totusi mult atenuata.

In acest climat si in sociolgie, prin intermediul lui Ilie Badescu mai ales, dar nu numai a lui, isi face loc incercarea de definire protocronista si/sau autohtonista a sociologiei. Simptomatic in acest sens este incercarea de-al prezenta pe Eminescu si intreaga lui gandire sociala drept primul sociolog roman si prima sociologie romaneasca (Badescu, 1984). Este evidenta incercarea intreprinsa de Badescu de a construi o sociologie romaneasca, care-si decupeaza  un obiect romanesc si abordeaza acest obiect cu mijloace gnoseologice, metodologice si epistemologice exclusiv romanesti. Pentru a-la putea prezenta pe Eminescu drept intemeietorul sociolgiei romanesti, Badescu extinde istoria sociolgiei romanesti pana la mijlocul secolului al 19-lea si incearca (in Istoria sociolgiei, 1994) sa preia in sociolgie, gnoseologia si epistemolgia lui L. Blaga. Cu alte cuvinte, Badescu incerca sa acrediteze ideea existentei unei sociologii romanesti originare si originale care nu avea si nu are nevoie de impulsuri exogen-alogene nici dinspre sociolgia occidentala dar nici dinspre sociolgia marxista de factura leninista (adica sovietica)[10]. Ambele tipuri de sociologii sunt pentru sociologia romaneasca la fel de straine.

Daca tinem cont si de ceea ce spunea Nae Ionescu, unul din mentorii generatiei de aur a intelectualilor din perioda interbelica, despre raportul si relatia dintre credinta ortodoxa si protestantism si dintre relatiile Romaniei cu Occidentul si anume ca “Noi suntem ortodocsi fiindca suntem romani si suntem romani fiindca suntem ortodocsi”[11]. Capitalismul si statul democrat sunt produsele protestantismului. In cazul romanilor insa aceste element sunt piedici in calea vietii sanatoase. Produsele protestantismului - care prin individualismul pe care-l promoveaza submineaza colectivismul specific poporului roman - trebuie inlocuite cu valori adecvate ortodoxismului. De aceea ortodoxismul autentic este antiliberal, totalitar si elitar[12]

De fapt sociologia romaneasca nu a fost si nici nu este pana la ora actuala interesata de actiunea sociala individuala ca unitate de referinta a analizei de tip sociologic, ci de actiunea colectiva. Paradoxal - avand in vedere mai ales sociologii din perioada interbelica care au studiat in Germania si nu erau staini de cultura si nici de sociologia germana - sociologia romaneasca a fost croita mai degraba conform sociologiei durkheimiene decat cea weberiana. Faptul social si nu actiunea sociala este nucleul analitic al sociologiei romanesti. Explicatia si nu comprehensiunea intereseaza in primul rand sociologii romani. Mai mult, cine a observat cu atentie piata publicatiilor sociologice si a cercetarilor sociologice empirice poate vedea ca sociologia romanesca este, la ora actuala dupa parerea mea, orientata prioritar in directia unei tehnologii a cunoasterii. Sociolgia romaneasca este prea putin preocupata de probleme legate de cercetarea fudamentala sau de reflectia asupra ei insasi. Indraznesc sa lansez o ipoteza: in perioda interbelica sociologia romaneasca a fost eclectica din punct de vedere paradigmatic, dar cu o preferinta implicita sau explicita spre paradigma de tip durkheimian; in perioda regimului comunist sociologia romaneasca a fost monoparadigmatica; dupa 1989 in mod paradoxal ea nu este multiparadigmatica cum am fi tentati sa credem ci ea este nonparadigmatica. Se creeaza impresia ca, respectand o anumita reteta, un anumit algoritm, o anumita succesiune de operatii, cu un cuvant o anumita tehnologie de cunoastere, sociologia isi consolideaza statutul ei stiintific si se bucura de o larga recunoastere sociala. Identificarea sociologiei cu sondajele de opinie merge in aceasta directie si nu cred ca va aduce comunitatii sociologilor din Romania servicii si avantaje, decat pe moment. Exista in sociologia romaneasca o ruptura intre cercetarea fundamentala si cea aplicativa. Se pare ca la ora actuala cercetarile aplicative au o conjunctura mai buna pe piata. In schimb nu am putut constata in publicatiile sociologice din Romania, cu exceptia poate a unui numar foarte mic de autori, o afinitate a sociologilor spre o anumita paradigma sau o familie de paradigme. Prea putini sociologi din Romania lucreaza constant, sistematic si programtic cu o paradigma sau din interiorul unei pozitii teoretice clar si precis circumscrise. In schimb putinii care mai abordeaza cercetarea fundamentala in sociologia romaneasca se inscriu inca in paradigma protocronista sau autohtonista.

Avand in vedere aceste interese de cunoastere ale sociologiei romanesti dublate de prioritatile pe care insasi societatea romaneasca si le-a fixat, cercetarea empirica si teoretica a obiectului epistemic «interculturalitate» este orientata preponderent etnocentric. Predomina studiile de caz centrate pe etniile prezente in societatea romaneasca, fara a se lua in considerare in mod programatic inferentele si interactiunile dintre ele.

Al doilea tip de cercetare pe care-l putem identifica in peisajul stiintelor sociale in general, al celor sociologice in mod special, este cercetarea-actiune (action research). Pe de-o parte asemenea studii se legitimeaza prin nevoia gasirii unor solutii practice pentru problemele sociale, economice, culturale etc. prezente in societate. Aceste solutii ar trebui sa fie finalitatea unui demers de cunoastere de tip stiintific. Pe de alta parte un asemenea tip de cercetare este favorizat si de programele de finantare disponibile la nivel national si international, care conditioneaza finantarea de tipul de cercetare action research.

O mare parte din datele disponibile despre etnii, relatii interetnice, interculturalitate sunt rezultatele sondajelor de opinie. Dezavantajul acestui tip de abordare este cantonarea la nivelul descriptiv al cunoasterii stiintifice.

Lipsesc inca cercetari findamentale, de lunga durata, privind interculturalitatea, strategiile cotidiene de interactiune intre etnii. Fapt explicabil prin paradigma nationala in care a fost si este abordata o asemenea tema. La acest nivel se impune cautarea unei/unor noi paradigme.

Un prim pas in acesta directie cred ca il constituie si volumul de fata.

Bibliografie

1.   Andrei, Petre, 1936, Sociolgie generala, Craiova

2.   Badescu, Ilie, 1984, Sincronism european si cultura critica romaneasca, Bucuresti

3.   Badescu, Ilie, 1994, Istoria sociolgiei Perioada marilor sisteme, Galati

4.   Balla, Balint; Geier Wolfgang (Hgr.), Kultursoziolgie, Sonderband 1994, Zu einer Soziolgie des Postkommunismus, Münster, Hamburg

5.   Beck, Ulrich; Bonß, Wolfgang, (Hg.), 1989, Weder Sozialtechnologie noch Aufklärung ? Analysen zur Verwendung sozialwissenschaftlichen Wissens, Frankfurt am Main

6.   Buzarnescu, Stefan, 1995, Istoria doctrinelor sociolgice, Bucuresti

7.   Caraioan, Pompiliu (Ed..), 1971, Sociolgia romanesca azi, Bucuresti

8.   Draghicescu, Dumitru, 1995, Din psihologia poporului roman, Bucuresti

9.   Georgescu, Vlad, 1992 ed. a III -a, Istoria romanilor. De la origini pana astazi, Bucuresti

10.Gusti, Dimitrie, 1968, Opere, vol I, Bucuresti

11.Herseni, Traian, 1982, Sociolgie Teoria generala a vietii sociale, Bucuresti

12.Käsler, Dirk, (Hg.), 1972, Max Weber Sein Werk und seine Wirkung, München

13.Marica, George, Em., 1935, Problema culturii moderne in sociolgia germana, Bucuresti

14.Mihu, Achim, 1983, Meandrele adevarului, Cluj

15.Mihu, Achim, 1992, Introducere in sociolgie, Cluj

16.Poledna, Rudolf; Rotariu, Traian; Roth, Andrei (coord..), 1995, Studii weberiene, Cluj

17.Popovici, Elena, 1976, Societate Ideologie Cunoastere, Bucuresti

18.Stahl, Henri, H. (Ed..), 1980, Dimitrie Gusti. Studii critice, Bucuresti

19.Stammer, Otto, (Hg.), 1965, Max Weber und die Soziologie heute, Tübingen

20.Timaneanu, Vladimir, 1995, Noaptea totalitara. Crepusculul ideologiilor radicale in secolul 20, Editura Athena, Bucuresti

21.Ungureanu, Ion, 1990, Paradigme ale cunoasterii societatii, Bucuresti

22.Verdery, Katherine, 1994, Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu, Bucuresti

23.Volovici, Leon, 1995, Ideologia nationalista si “problema  evreiasca“ in Romania anilor ‘30, Bucuresti

24.Weber, Max, 1984, Soziologische Grundbegriffe, Tübingen

25.Weber, Max, 1972, Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen

Repere bibliografice generale

1.     Abraham, Dorel; Badescu, Ilie; Chelcea, Septimiu, 1995, Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies, Editura Carpatica, Cluj-Napoca

2.     Andreescu, Gabriel (ed.), 1996, Nationalisti, antinationalisti… O polemica in publicistica romaneasca, Editura Polirom, Iasi

3.     Bernea, Ernst, 1997, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, Bucuresti

4.     Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc, V., 1983, Romania si Conferinta de Pace de la Paris (1918 - 1920). Triumful principiului nationalitatilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca

5.     Draghicescu, Dumitru, 1995 (1907), Din psihologia poporului roman, Editura Albatros, Bucuresti

6.     Gellner, Ernest, 1997, Natiuni si nationalism, Editura Antet

7.     Georgescu, Vlad, 1992³, Istoria romanilor. De la origini pana astazi, Bucuresti

8.     Gillet, Olivier, 2001, Religie si nationalism. Ideologia Bisericii ortodoxe romane sub regimul comunist, Editura Compania, Bucuresti

9.     Girodano, Christian, Rolshoven, Johanna (Hgr.), 1999, Europäische Ethnologie. Ethnologie Europas, Studia Ethnographica Friburgensia (Band 22), Editions Universitaires Fribourg, Suisse

10.  Graml, Hermann, 1969, Europa zwischen den Kriegen, Deutscher Taschenbuch Verlag, München

11.  Gusti, Dimitrie, 1968, Opere, vol I, Bucuresti

12.  Hitchins, Keith, 1996, Romania 1866 - 1947, Editura Humanitas, Bucuresti

13.  König, Walter (Hg.), 1994, Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, Böhlau Verlag, Köln

14.  Luhmann, Niklas, 1988 (ed. a 2-a), Soziale Systeme. Grundriss einer allgemeinen Theorie, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main (prima editie 1984)

15.  Mitu, Sorin, 1997, Geneza identitatii nationale la romanii ardeleni, Editura Humanitas, Bucuresti

16.  Moser, Rupert (Hg.), 2000, Die Bedeutung des Ethnischen im Zeitalter der Globalisierung. Einbindungen, Asugrenzungen, Säuberungen, Verlag Paul Haupt, Bern, Stuttgart, Wien

17.  Nassehi, Armin (Hrg.), 1997, Nation, Ethnie, Minderheit. Beiträge zur Aktualität ethnischer Konflikte, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien

18.  Nassehi, Armin; Weber, Georg, Identität, Ethnizität und Gesellschaft, in: McArthur, Marylin, 1990, Zum Identitätswandel der Siebenbürger Sachsen, Böhlau Verlag, Köln, Wien (Studia Transylvanica; Band 16)

19.  Nastasa, Lucian, Salat, Levente (Ed.), 2000, Interethnic Relations in Post-Communist Romania, Ethnocultural Diversity Resource Center, Cluj

20.  Patapievici, Horea-Roman, 1996, Politice, Editura Humanitas, Bucuresti

21.  Poledna, Rudolf, 2001, Sint ut sunt, aut non sint? Transformari sociale la sasii ardeleni dupa 1945, Presa Universitara Clujeana, Cluj

22.  Poledna, Rudolf, Zur Rezeption der Soziologie Max Webers in Rumänien. Himtergründe einer unbefriedigenden Situation, in: Sterbling, Anton; Zipprian Heinz (Hrsg.), 1997, Max Weber und Osteuropa (Beiträge zur Osteuropaforschung, Band 1), Verlag Dr. R. Krämer, Hamburg, pp. 267 - 291

23.  Radulescu-Motru, Constantin, 1996, Etnicul romanesc. Comunitate de origine, limba si destin (1942), Nationalismul. Cum se intelege. Cum trebuie sa se inteleaga (1909), Editura Albatros, Bucuresti

24.  Rostas, Zoltan, 2001, O istorie orala a Scolii Sociologice de la Bucuresti, Editura Printech, Bucuresti

25.  Roth, Andrei, 1999, Nationalism sau democratism, Editura Pro Europa, Tirgu Mures

26.  Seisanu, Romulus, 1996 (1935), Principiul nationalitatilor. Originile, evolutia si elementele constitutive ale nationalitatii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neully-sur-Seine, Sevres, Lausanne, Editura Albatros, Bucuresti

27.  Volovici, Leon, 1995, Ideologia nationalista si “problema evreiasca” in Romania anilor ’30, Editura Humanitas, Bucuresti

28.  Wicker, Hans-Rudolf (Ed.), 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity. The Struggle for Meaning and Order in Europe, Berg, Oxford, New York