|
|
|
Efectele contractului de asigurare
I. Obligatiile asiguratului
A. Plata primelor de asigurare (principala obligatie a asiguratului)
1) Stabilirea cuantumului primei de asigurare
189. Prima de asigurare este suma pe care o plateste asiguratul drept contraprestatie
pentru asumarea riscului de catre societatea de asigurare, reprezentand cauza
obligatiei corelative a asiguratorului de acoperire a riscului in caz de sinistru. Prima este
pretul protectiei patrimoniale a asiguratului, pretul securitatii sale.
Suma platita de asigurat (subscriitor, contractant) sau asa-numita prima bruta
sau prima comerciala), se compune din prima neta (uneori desemnata drept prima
pura, prima tehnica sau cota de baza) – necesara constituirii fondului de plata a
indemnizatiei in urma producerii riscurilor – si respectiv din adaosul de prima (sau
suplimentul la cota de baza) – destinat acoperirii cheltuielilor si profitului
asiguratorului.
Prima tehnica sau pura corespunde, practic, costului statistic al riscului
garantat. Cuantumul acesteia se determina prin aplicarea unei cote procentuale (cota de
prima) la nivelul de prima.
Stabilirea cotei de prima se face in functie de doi parametri statistici: unul de
probabilitate - frecventa sinistrelor si altul de intensitate – costul mediu al sinistrelor.
Frecventa producerii riscului se determina in functie de antecedente (de ex. in cazul
asigurarilor auto care acopera riscul de furt se stabileste cate furturi de masina s-au
produs intr-o anumita perioada) si statistici. Deoarece consecintele producerii riscului nu
sunt intotdeauna aceleasi (uneori vehiculul furat este distrus partial, alteori nu se mai
gaseste), apare necesara determinarea nivelului (costului) mediu al realizarii riscului
care nu se poate face decat excluzand ipotezele exceptionale care conduc la un calcul
(rezultat) eronat209
Nivelul primei este stabilit in functie de o baza de calcul care se fundamenteaza,
in cazul asigurarilor de bunuri, pe valoarea fixa sau fluctuanta a bunului asigurat, in
cazul asigurarilor de raspundere, pe importanta riscului garantat, iar in cazul
asigurarilor de persoane, pe suma asigurata. Desigur, pentru stabilirea cuantumului
primei brute sunt luati in calcul si alti parametri tehnici, precum durata garantiei si rata
dobanzii210
190. Calculul primelor de asigurare se efectueaza in baza tarifului de prima al
fiecare clase de asigurari, potrivit conditiilor speciale211. Societatile de asigurare cauta
fixarea la un nivel optim a primelor, deoarece o subdimensionare a lor ar putea
determina incapacitatea de plata a asiguratorului, iar o supradimensionare nu ar incuraja
potentialii asigurati sa intre in relatii contractuale cu respectiva societate. Calculele
actuariale efecuate de specialistii in matematica asigurarilor pentru determinarea
cuantumului corespunzator al primei au in vedere respectarea urmatoarelor exigente212
prima sa fie adecvata, adica suma de bani perceputa de la asigurat impreuna
cu dobanda aferenta rezultata din investirea acestei sume sa fie suficienta pentru a
acoperi despagubirile, respctiv suma asigurata si cheltuielile societatii;
prima sa fie echitabila, avandu-se in vedere principiul proportionalitatii
primei cu riscul;
sa nu fie excesiva in raport cu indemnizatia/suma asigurata promisa.
In cazul asigurarilor de viata, care se incheie pe o perioada mai indelungata,
riscul de deces sporeste odata cu varsta, motiv pentru care societatile de asigurare ar
trebui sa tina cont de evolutia gradului de risc in timp, incasand asa-numitele prime de
risc. Astfel, pentru a reflecta foarte exact evolutia riscului si a respecta principiul
proportionalitatii, prima de asigurare platita de subscriitor ar trebui sa fie tot mai mare,
de la un an la altul. Din punct de vedere financiar, executarea obligatiei de plata a primei
ar deveni in timp impovaratoare pentru subscriitor, crescand in permanenta, direct
proportional cu sporirea probabilitatii producerii riscului de deces. Pentru a
contrabalansa aceasta situatie, societatile de asigurari au implementat si promovat un
sistem de tarifare care se bazeaza pe perceperea unei prime nivelate, adica a unei prime
care ramane constanta pe parcursul executarii contractului de asigurare. Mecanismul de
functionare a acestui sistem de calcul este urmatorul: in primii ani de acoperire prima
platita (nivelata) este superioara valoric celei reale, aferente riscului efectiv din acea
perioada. In ceea ce-l priveste pe asigurator, se constituie un surplus care este investit de
catre companie, generand profit. Profitul, impreuna cu diferentele pozitive dintre prima
nivelata si cea de risc, urmeaza a se utiliza in anii finali ai contractului de asigurare,
perioada in care prima nivelata este inferioara primei de risc213
2) Principiile primei de asigurare
a) Principiul proportionalitatii primei cu riscul
191. Prima se stabileste independent de catre fiecare societate de asigurari.
Tarifele de prime nu se (mai) autorizeaza, insa una dintre atributiile legale ale C.S.A.
este aceea de a solicita informatii referitoare la bazele tehnice utilizate pentru calculul
primelor (art.5 Legea nr.32/2000 actualizata), respectiv sa verifice criteriile de stabilire a
primelor, care trebuie sa exprime corelatia rationala dintre riscurile asumate si prime,
avand drept criterii calcule actuariele si probabilistice, date statistice aplicate, etc.
Proportionalitatea primei distinge raporturile de asigurare de alte contracte aleatorii,
cum sunt pariurile si jocurile de noroc, conferind asigurarii un caracter comutativ din
perspectiva cuantumului angajamentului contractual al asiguratului.
Conform acestui principiu, variabilitatea riscului (spre exemplu agravarea
acestuia) pe parcursul executarii contractului are drept consecinta modificarea aferenta a
primei. Atunci cand se acopera astfel de riscuri (de exemplu in cazul asigurarilor de
grup, intensitatea riscului variaza in functie de numarul aderentilor la grup - asociatie,
grup sportiv etc.) fixarea primei nu se poate face decat a posteriori, in baza declaratiilor
asiguratului, dar asiguratorul va percepe o prima provisionala in avans214. Clauzele
referitoare la asigurarile de grup prevad, de regula, recalcularea valorii totale a primelor,
pe masura ce grupul variaza numeric, precum si recalcularea anuala a valorii primelor,
in functie de evenimentele efectiv suferite de catre grupul intrat in asigurare215
192. In legislatia romana, principiul proportionalitatii se deduce din prevederile
art.13 al Legii nr.136/1995, potrivit carora asiguratul trebuie sa declare asiguratorului
orice informatii sau imprejurari pe care le cunoaste si care sunt, in mod obiectiv,
esentiale pentru evaluarea riscului, iar daca imprejurarile esentiale privind riscul se
modifica in cursul executarii contractului, asiguratul are indatorirea sa comunice in
scris asiguratorului aceasta schimbare. Intr-o maniera similara este consacrata
proportionalitatea si in dreptul francez, prin raportare la aceeasi obligatie de informare in
vederea evaluarii riscului - art.L113-9 alin.3 din codul asigurarilor prevede ca, daca
declararea inexacta a riscului de catre asigurat este constatata dupa sinistru, indemnizatia
este redusa proportional cu prima platita prin raportare la primele care ar fi fost datorate
daca riscul ar fi fost complet si exact declarat, dupa formula:
Situatia se explica prin aceea ca, urmare a declaratiei inexacte sau
incomplete asupra riscului din partea asiguratului, asiguratorul si-a diminuat baza de
calcul a primei, a subtarifat riscul, echilibrul contractual neputand fi restabilit in ziua
producerii riscului decat prin reducerea indemnizatiei, proportional cu raportul care
exista intre prima platita si cea care ar fi putut fi datorata daca riscul ar fi fost corect
declarat216. In joc fiind insusi echilibrul tehnic al asigurarii, afectat de declaratiile
inexacte ale asiguratului privind riscul acoperit, reducerea proportionala a indemnizatiei
se impune chiar daca circumstantele inexact declarate nu ar fi avut nicio influenta in
producerea pagubei. Aplicarea principiului este posibila doar atunci cand inexactiatea
declaratiilor asiguratului influenteaza nivelul primei, insa nu si atunci cand asiguratorul
nu ar fi contractat daca ar fi putut aprecia corect riscul (de exemplu exista o clauza de
excludere pentru riscul in cauza).
Regula proportionalitatii primei comporta o valenta obiectiva, motiv pentru care
este opozabila beneficiarilor contractului si victimelor in cazul asigurarilor de
raspundere, chiar si obligatorii, cu exceptia R.C.A.217, unde aceasta regula nu este
opozabila victimelor accidentelor de circulatie care vor fi indemnizate integral de
asigurator potrivit normelor anuale emise de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor.
b) Principiul indivizibilitatii primei
193. Indivizibilitatea exprima faptul ca valoarea primei nu se recalculeaza daca
riscul s-a produs inainte de expirarea intervalului de timp pentru care prima a fost
stabilita. Plata primei este o obligatie aferenta intregii perioade asigurate. Probabilitatea
daunei/riscului se stabileste matematic pe intreaga perioada acoperita, fiind indiferent
daca si cand anume se produce evenimentul. Asiguratorul este un garant si un custode al
fondului de asigurare constituit din totalitatea contributiilor asiguratilor. Acest fond nu
poate avea o valoare fluctuanta, determinata de divizibilitatea primei in functie de
fractiuni de perioada asigurata, intrucat ar pune in pericol executarea obligatiilor fata de
toti beneficiarii asigurarilor acoperite din fondul comun.
In consecinta, daca riscul se iveste la jumatatea anului, asiguratorul nu are
obligatia de a restitui jumatatea din prima aferenta semestrului neexpirat218. Corelativ,
daca riscul s-a produs si asiguratul a achitat doar o rata/parte din prima anuala, stabilita
contractual, asiguratorul este indreptatit sa ii pretinda asiguratului plata diferentei pana
la cuantumul total al primei aferente intregului an de asigurare.
Exista insa si un revers al acestui principiu. Este vorba despre ceea ce s-ar putea
numi exceptia divizibilitatii primei. Art.14 al Legii nr.136/1995 prevede ca, in cazul in
care, dupa inceperea obligatiei asiguratorului, producerea riscului asigurat a devenit
imposibila, contractul se reziliaza de drept, iar in eventualitatea in care asiguratul sau
contractantul asigurarii a platit toata prima sau o parte din aceasta, acesta este indreptatit
sa o recupereze proportional cu perioada neexpirata a contractului de asigurare. Cu alte
cuvinte, in cazul in care riscul nu mai poate fi garantat datorita altor cauze decat
producerea riscului circumscris contractual (de exemplu, bunul asigurat contra
incendiului a fost furat) se aplica principiul divizibilitatii primei, in sensul ca
asiguratorul este obligat sa restituie asiguratului fractiunea de prima corespunzatoare
perioadei in care riscul nu a mai fost acoperit, respectiv contractul de asigurare a fost
lipsit de obiect.
c) Caracterul anticipat al obligatiei de plata a primei
194. Desigur, plata primei este exigibila la o anumita scadenta, a carei data este
fixata de parti sau impusa de asigurator in conditiile generale de asigurare. Insa prima se
plateste anticipat, in sensul ca obligatia de plata trebuie executata inaintea inceputului
perioadei de asigurare care corespunde primei (si care este, in general, anuala, dar poate
fi si semestriala, trimestriala sau chiar lunara). S-a aratat in doctrina219 ca acest caracter
anticipat este extrem de important, intrucat contractul, prin exceptie fata de regula
generala, nu isi produce efectele de la incheirea sa, ci numai de la data platii primei
contributii.
Contractului de asigurare ii lipseste intr-adevar, simultaneitatea ce
caracterizeaza in principiu raporturile sinalagmatice, fiind o uzanta necontestata faptul
ca obligatia de acoperire a riscului este intotdeauna ulterioara platii primei sau ratei de
prima. Cu toate acestea, se poate aprecia ca raporturile de asigurare sunt in vigoare din
momentul formarii acordului de vointa sau momentul ulterior prevazut in contract,
refuzul executarii obligatiei de plata a despagubirii/sumei asigurate nefiind altceva decat
o aplicare a exceptiei de neexecutare a contractului de catre asigurat. Cu alte cuvinte,
asiguratorul poate refuza indeplinirea prestatiei sale daca asiguratul nu si-a achitat
prima, considerand efectele contractului (forta sa obligatorie) ca fiind suspendate pana la
plata primei. In schimb, asiguratul nu va putea invoca exceptia de neexecutare a
obligatiei de acoperire a riscului de catre asigurator, intrucat, potrivit uzantelor, obligatia
sa de plata a primei este anticipata.
3) Debitorul obligatiei de plata
195. Obligatia achitarii primelor incumba asiguratului, daca este o asigurare in
nume si interes propriu, respectiv subscriitorului, daca acesta a contractat polita in
contul si interesul unei alte persoane care are calitatea de asigurat. De asemenea, in
cazul neplatii integrale a primei de catre asigurat sau subscriitor, beneficiarului
asigurarii devine practic raspunzator de achitarea acesteia, avand in vedere ca:
- acoperirea este conditionata de plata integrala a primei pe intreaga
perioada asigurata;
- in baza art.18 din Legea nr.136/1995, asiguratorul are dreptul de a
compensa primele ce i se datoreaza pana la sfarsitul anului de asigurare, cu indemnizatia
cuvenita asiguratului sau tertului beneficiar.
In temeiul art. 1093 C.civ., orice persoana interesata se poate substitui
debitorului obligatiei de plata, insa cu conditia incheierii unei conventii in acest sens cu
asiguratorul, care va verifica existenta interesului real, legitim si moral al platitorului in
conservarea asigurarii. Totodata, gestorul de afaceri poate sa faca plata daca gestiunea a
fost utila si ratificata de subscriitor.
In cazul decesului proprietarului bunului asigurat, principiul diviziunii de drept
a pasivului ereditar nu functioneaza fata de obligatiile indivizibile prin natura lor, cum
este si cea de plata a primei de asigurare. De aceea, atata timp cat bunul este cuprins in
masa succesorala, obligatia de plata transmisa mostenitorilor este solidara, si nu
conjuncta. Aceasta obligatie, fiind un act de conservare, incumba mostenitorilor chiar
din momentul deschiderii succesiunii, inclusiv in termenul de optiune succesorala.
In caz de transmitere a contractului de asigurare de bunuri ca urmare a
instrainarii bunului asigurat (transmitere cu titlu particular), noul proprietar al bunului
devine debitor al obligatiei de plata numai in masura in care accepta sa continue plata
primelor, deci sa consimta la contractul de asigurare incheiat de fostul proprietar. De
altminteri, in conformitate cu art.30 al Legii nr. 136/1995, schimbarea proprietarului
bunului asigurat in timpul derularii contractului este cauza de reziliere220 de drept a
contractului de asigurare, daca partile nu au convenit altfel. Prin urmare, instanta nu
poate obliga asiguratorul la plata despagubirii daca inainte de producerea riscului,
asiguratul a instrainat bunul asigurat unei terte persoane. Acest regim se poate remedia
prin introducerea in contract a unei clauze de prorogare a contractului cu tertul
dobanditor, o data manifestat acordul acestuia la preluarea obligatiilor contractuale.
In cazul asigurarilor de grup, datorita specificului acestora de relatie
triunghiulara intre asigurator, subscriitor si aderent, solutia platii primei de catre aderent
(instituita de altfel de art.L 141-1 din codul francez al asigurarilor) este pe deplin
justificata. Subscriitorul nu doar ca nu poate avea calitatea de debitor, dar nici macar pe
cea de garant al platii221
4) Modalitatile de plata a primei
196. Plata primelor de asigurare se poate efectua in modalitatile cele mai
diverse: numerar, virament bancar, cec, compensatie etc.
Art.18 al legii 136/1995 prevede ca asiguratorul are dreptul de a compensa
primele ce i se datoreaza pana la sfarsitul anului de asigurare, in temeiul oricarui
contract, cu orice indemnizatie cuvenita asiguratului sau beneficiarului; aceasta
compensatie are natura legala si nu conventionala, asiguratorul fiind indreptatit sa o
invoce fara a avea acordul asiguratului. Textul de lege amintit nu este altceva decat o
aplicare a dreptului comun in materie de compensatie legala (art.1143-1153 cod civil
roman) la contractul de asigurare, insa utilitatea lui este vadita cand beneficiarul
indemnizatiei nu este insusi debitorul primei, partile interesate fiind scutite astfel de
invocarea argumentului conexitatii intre obligatiile reciproce derivand din executarea
aceluiasi contract222. In cazul asigurarilor de grup, casatia franceza a decis ca
asiguratorul nu poate compensa primele neplatite de anumiti aderenti cu ansamblul
indemnizatiilor datorate altor aderenti223
In ce priveste plata prin cec, jurisprudenta din Hexagon a decis ca simpla
remitere a cecului de catre debitorul primei catre asigurator valoreaza plata a primei224
asertiune care constituie o exceptie de la principiul de drept comun cambial conform
caruia incasarea cecului valoreaza plata, iar nu remiterea sa spre incasare. In mod logic,
aceasta jurisprudenta este completata prin aceea ca remiterea unui cec fara acoperire nu
valoreaza plata225. In schimb, jurisprudenta belgiana apreciaza ca remiterea cecului nu
constituie efectiv o plata, datoria debitorului platii primei nefiind stinsa decat in
momentul in care suma este pusa la dispozitia beneficiarului cecului226
Plata este portabila, platibila la sediul asiguratorului sau al mandatarului227 sau.
Pentru a permite asiguratului sa-si execute obligatia, asiguratorul ar trebui sa fie obligat
sa-i trimita un aviz de plata in care sa aminteasca data scadentei si cuantumul primei.
Legislatia romana (spre deosebire de cea franceza228) nu prevede aceasta obligatie. De
aceea, lipsa avizului nu este sanctionabila, neputand justifica neexecutarea obligatiei de
plata229. Cu toate acestea, majorarea eventuala a primei, in baza dispozitiilor
contractuale sau ca urmare a schimbarii esentiale a circumstantelor riscului, nu va fi
opozabila asiguratului, care va putea plati valabil referindu-se la cuantumul primei de la
scadenta anterioara.
Dovada platii se face in practica in conformitate cu prevederile conditiilor
generale de asigurare230, iar in lipsa unor atari stipulatii aplicandu-se dreptul comun.
5) Consecintele neexecutarii obligatiei de plata a primelor
Regimul juridic al neexecutarii obligatiei de plata a primelor difera, in parte, in
functie de categoria contractului de asigurare. Norma comuna se gaseste la art.17 al
Legii nr.136/1995 - daca nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliaza in
cazul in care sumele datorate de asigurat, cu titlu de prima, nu sunt platite in termenul
prevazut in contractul de asigurare. Asiguratorul este obligat sa il informeze pe
asigurat despre consecintele neplatii primei la termenul de plata pentru cazul prevazut
la alin. 1 si sa prevada aceste consecinte in contractul de asigurare.
a) Asigurarile generale
197. Formularea din art.17, la race am facut referire, continua utilizarea
necorespunzatoare, de catre legiuitorul raporturilor de asigurare, a notiunii de reziliere.
Si nu este o simpla greseala strecurata in lege. Deja in art.14 din lege, se utilizeaza
incorect notiunea de reziliere pentru cazuri care, in mod evident, se incadreaza in
conceptul de caducitate (riscul devine imposibil).
Art.17 este, la randul sau, deficitar formulat, fiind foarte discutabil231 daca
legiuitorul a instituit ceea ce se obisnuieste a se numi o „reziliere de drept” in cazul
neplatii primelor, din cel putin doua motive.
In primul rand, caracterul clar dispozitiv al textului (articolul de lege
debuteaza cu „daca nu s-a convenit altfel”) invita partile sa amenajeze pe cale
contractuala sanctiunile in cazul neplatii la termen a primelor. Acest lucru scade sensibil
intensitatea juridica a normei legale, rezultand ca aceasta lasa la indemana partilor soarta
juridica a raportului lor.
In al doilea rand, simplul fapt ca textul legal utilizeaza notiunea de reziliere,
nu poate conduce la concluzia ca aceasta este in mod necesar una “de drept”. In fond, ce
este “rezilierea de drept”? Consideram ca este vorba despre o reziliere care opereaza fara
interventia instantei, fara formalitati, in virtutea legii (partilor) din momentul indeplinirii
conditiei prevazute in lege sau in contract. In orice caz, “rezilierea de drept” nu
inseamna “reziliere prevazuta de lege”. Conditia (de fapt clauza) rezolutorie este deja
subinteleasca in toate contractele sinalagmatice, potrivit art.1020-1021 Cod civil. Faptul
ca Legea nr.136/1995 prevede rezilierea, nu face decat sa intareasca ideea rezolvirii
contractului in lipsa unei clauze contractuale exprese in acest sens, conferind o mai mare
securitate juridica rapoturilor contractuale. La o privire atenta, formularea legiuitorului
este echivalenta cu un pact comisoriu de gradul I, in cazul caruia rezolutiunea ramane
una judiciara. De aceea, consideram ca, pentru a fi interpretat ca prevazand o
„rezolutiune de drept”, textul legal ar fi trebuit sa fie completat, de exemplu, cu
locutiunea “fara formalitati si fara interventia instantei
198. Intr-adevar, in dreptul roman, daca partile nu au prevazut expres ca
termenele de executare a obligatiilor contractuale sunt esentiale ori daca nu s-a stabilit
un pact comisoriu de gradul IV, rezilierea nu poate interveni decat prin solicitarea ei pe
cale judiciara. De aceea, in lipsa unei clauze contractuale referitoare la reziliere, textul
legal nu ajuta cu nimic la trasarea situatiei juridice cauzate de neplata primelor, atata
timp cat asiguratorul ramane obligat sa se adreseze intantei. Este asadar necesar ca
asiguratorul, diligent, sa stipuleze in contract o clauza potrivit careia neplata la termen a
primei atrage rezilierea de drept a contractului, fara alte formalitati si fara interventia
instantei. Aceasta clauza i-ar permite, practic, sa rezilieze unilateral contractul fara nicio
formalitate suplimentara.
Initial, Legea nr.135/1996 nu prevedea in sarcina asiguratorului vreo obligatie
de notificare sau punere in intarziere cu privire la plata primei. Aceasta lacuna s-a
mentinut timp de 10 ani, desi, cel putin fata de asiguratii persoane fizice, consumatori,
aceasta practica putea fi considerata ca fiind in contradictie cu Legea nr.193/2000,
conform careia clauzele care dau dreptul comerciantului sa inceteze contractul fara un
anunt prealabil sunt considerate a priori abuzive, daca motivul pertinent al incetarii nu a
fost acceptat de consumator prin semnarea contractului.
Prin Legea nr.172/2004 s-a introdus alin.2 al art.17 al Legii nr.136/1995,
impunandu-se asiguratorului obligatia sa notifice asiguratul despre obligatia de plata a
primei, cu 20 de zile inainte de implinirea termenului de plata a carui nerespectare
conduce la rezilierea contractului. In urma adoptarii OUG nr.61/2005, aprobata prin
Legea nr.283/2005, legiuitorul a renuntat la impunerea termenului minim de 20 de zile,
textul actualmente in vigoare al art.17 alin.2 din Legea nr.136/1995 mentinand doar
obligativitatea informarii asiguratului despre consecintele neplatii primei la termenul de
plata, consecinte care trebuie prevazute in contractul de asigurare. Prin urmare, de lege
lata, se poate aprecia ca precizarea, in conditiile generale de asigurare, a sanctiunii
rezilierii contractului pentru neplata la termen a primei este suficienta pentru a informa
asiguratul cu privire la consecintele intarzierii sale si deci pentru a se respecta strict
prevederile art.17 alin.2.
In practica asiguratorilor romani232, conditiile generale de asigurare non-viata nu
contin prevederi care sa oblige asiguratorul sa-i aminteasca asiguratului despre scadenta
obligatiei acestuia de plata a primei (in anumite cazuri, lipsa obligativitatii de instiintare
asupra termenului de plata este chiar formal inscrisa in conditiile generale). Cadrul
contractual al asigurarilor generale nu prevede nici obligativitatea punerii in intarziere a
asiguratului a carui obligatie de plata a ajuns la scadenta233
Este rara in practica instituirea obligatiei asiguratorului de punere in intarziere a
asiguratului, in genere dublata de acordarea unui (scurt – 5 zile, in acel caz) termen de
plata suplimentar, cu valoare de termen de gratie. Daca o atare obligatie de instiintare de
plata este prevazuta, pana la data trimiterii acestei notificari, contractul nu poate sa
inceteze prin reziliere, insa, de cele mai multe ori, clauza din conditiile generale care
prevede necesitatea instiintarii asiguratului stabileste si faptul ca, dupa momentul
notificarii, protectia prin asigurare este suspendata pana la achitarea primei restante.
Producerea riscului in acest termen nu este apta sa conduca la exigibilitatea platii
indemnizatiei, obligatia asiguratorului fiind suspendata (efectele exceptio non adimpleti
contractus). Prin achitarea sumei restante, suspendarea contractului de asigurare
inceteaza, fara nicio alta formalitate, incepand cu ora 24:00 a zilei in care s-a efectuat
plata restanta, protectia prin asigurare fiind repusa in vigoare incepand cu acest moment.
199. In ce priveste efectele neplatii primei la scadenta, astfel cum am aratat,
art.17 al Legii nr.136/1995 permite partenerilor sa se scalde intr-un regim de libertate
contractuala deplina. Acest lucru a determinat in practica doua abordari.
In unele situatii, conditiile generale de asigurare se rezuma la a prevedea ca, in
caz de neplata la termenul scadent si in cuantumul prevazut a primei de asigurare sau,
dupa caz, a ratelor acesteia, contractul de asigurare isi suspenda automat, de drept,
efectele juridice, iar raspunderea contractuala a asiguratorului inceteaza, fara a fi
necesara nicio notificare sau alta formalitate prealabila din partea acestuia.
Alti asiguratori aplica mai inert textul art.17 alin.1, prevazand ca neachitarea
unei (oricarei!) rate de prima pana la data scadenta are drept consecinta rezilierea de
drept a politei de asigurare.
Este adevarat ca, in ambele situatii enuntate (efectul suspendarii automate a
acoperirii, respectiv efectul rezilierii de drept), conditiile generale de asigurare permit
repunerea in vigoare a contractului, insa este evident ca regimul reintrarii partilor in
raporturi de asigurare trebuie sa fie diferit. Suspendarea automata a contractului se poate
relua, int-adevar, in baza unei cereri exprese a asiguratului si a platii primei scadente
intr-un anumit termen special prevazut in conditiile generale (15 zile), in caz contrar
operand rezilierea asigurarii. In schimb, asa-numita repunere in vigoare a contractului
reziliat de drept in baza conditiilor generale ale anumitor asiguratori, nu este juridic
posibila : cererea asiguratului de realuare a raporturilor contractuale si plata primei
scadente nu pot decat sa conduca la un nou contract de asigurare, ceea ce presupune, cel
putin, ca asiguratul sa nu aiba pretentii din riscuri survenite in temeiul contractului
reziliat, iar asiguratorul sa efectueze o noua inspectie de risc, intocmai ca in cazurile de
incheiere a unei noi polite.
Pe de alta parte, in paralel cu sanctiunile suspendarii si respectiv rezilierii
contractului, anumite polite prevad ca, in baza unei cereri scrise a asiguratului, acceptate
de asigurator, scadenta de plata a primei poate fi amanata sau reprogramata pentru o
perioada de timp convenita de comun acord, printr-un act aditional la contractul de
asigurare. O atare clauza permite asiguratului diligent (sub rezerva acordului din partrea
companiei de asigurare) sa evite sanctiunea suspendarii efectelor contractului si pe cea a
rezilierii de drept.
In fine, este legalmente prevazuta obligatia asiguratorului de a-l informa pe
asigurat despre consecintele contractuale ale neplatii primei la scadenta. Prin aplicarea
sanctiunii neindeplinirii obligatiei de informare (a se vedea supra, nr.180), asiguratorul
nu va putea opune sanctiunea contractuala (suspendarea, rezilierea contractului) decat
dupa efectuarea procedurii de informare a clientului.
200. In concluzie, regularizarea situatiilor de neplata a primei in asigurarile
generale poate avea loc in urmatoarele moduri:
daca exista clauze speciale care impun obligatia de punere in intarziere a
asiguratului si/sau acordarea unui termen de gratie, atunci:
- dupa scadenta termenului de plata, contractul se mentine in vigoare
pana la punerea in intarziere a asiguratului, printr-o notificare trimisa de
asigurator;
- obligatiile contractuale ale asiguratorului sunt suspendate pana la
expirarea termenului de gratie, acordat asiguratului in vederea platii, conform
prevederilor contractului;
daca nu exista clauzele „de speranta” mentionate mai sus, care sa intarzie
incetarea contractului, se produce rezilierea contractului de catre asigurator, in
urmatoatele conditii:
- o reziliere „de drept” sau unilaterala, in virtutea unui pact comisoriu
expres stipulat in contract, care sa precizeze lipsa oricaror formalitati si
interventii judiciare in vederea incetarii contractului. In aceasta situatie, conform
clauzelor conditiile generale, rezilierea ramane practic optiunea potestativa a
asiguratorului, care poate accepta continuarea contractului (sau, mai corect,
incheierea succesiva a unui nou contract) chiar daca prima se plateste cu
intarziere.
- o reziliere judiciara, daca asiguratorul nu a fost suficient de prevazator
pentru a insera in contract un pact comisoriu care sa excluda interventia
instantei. Desigur, sub aspect pragmatic, pana la reziliere, asiguratorul nu va
putea fi obligat la plata indemnizatiei de asigurare, obligatia sa fiind suspendata
pana la plata primei in virtutea exceptiei de neexecutare a contractului. In
schimb, daca asiguratul achita prima cu intarziere (ori achita prima aferenta noii
perioade contractuale) riscul nu s-a produs si rezilierea nu a fost constatata sau
pronuntata de justitie, contractul trebuie considerat ca fiind reintrat in vigoare
(respectiv nou incheiat). In aceasta eventualitate, asiguratorul poate obtine titlu
executoriu pentru a proceda la obligarea asiguratului de a plati prima neachitata,
aferenta perioadei de suspendare a contractului.
Nimic nu-l impiedica pe asigurator sa renunte la dreptul de a invoca rezilierea
contractului de asigurare, fie expres, fie tacit, in orice caz printr-o manifestare
neechivoca de vointa234. Renuntarea tacita la dreptul de a invoca rezilierea contractului
poate rezulta, spre exemplu, din acordarea indemnizatiei de asigurare cateva luni dupa
rezilierea contractului, caz in care jurisprudenta apreciaza ca, practic, contractul este
repus in vigoare235
201. In Franta, codul asigurarilor (art.L113-3), sub influenta principiului
protectiei consumatorului, instituie, in ceea ce priveste asigurarile generale, o procedura
stricta (punerea in intarziere suspendarea acoperirii rezilierea contractului) in caz
de neplata a primelor. In primul rand, asiguratorul este obligat sa-i trimita asiguratului o
instiintare de (ne)plata cu valoare de punere in intarziere, cel mai devreme la 10 zile
dupa scadenta contractuala. In al doilea rand, se impune asiguratorului acordarea unui
termen de gratie de minimum 30 de zile de la data notificarii, termen in cadrul caruia
efectele contractului de asigurare sunt suspendate, mentinandu-se doar obligatia
debitorul de plata a primei. In cadrul termenului de gratie, asiguratorul nu mai este insa
tinut de obligatia de despagubire, in caz de survenire a sinistrului. Dupa expirarea
acestuia, legea franceza mai impune respectarea unui termen de asteptare (délai
d’espoir) de cel putin 10 zile, dupa care opereaza rezilierea unilaterala a contractului,
conform dispozitiilor contractuale. In acest caz, asiguratul poate fi constrans sa-si
indeplineasca obligatia de plata a primei pe cale judiciara, reclamandu-i-se dauneinterese
moratorii si cheltuieli de judecata236
b) Asigurarile de viata
202. Art.17 al Legii nr.136/1995 in forma actuala, enuntat anterior, se aplica si
in cazul asigurarilor de viata, fiind o norma comuna tuturor contractelor de asigurare.
Prin urmare, discutiile referitoare la rezilierea asigurarilor generale sunt valabile si
pentru asigurarile de viata.
Originalitatea in regimul asigurarilor de viata este exprimata prin art.36 al
Legii nr.136/1995, care prevede ca asiguratul poate inceta plata primelor pentru care sau
constituit rezerve, cu dreptul de a opta intre:
a solicita mentinerea contractului la o suma asigurata redusa, sau
a denunta unilateral contractul237, solicitand restituirea rezervei constituite
de asigurator (ca si capitalizare), conform prevederilor contractului. O forma a
denuntarii unilaterale este si practica rascumpararii politelor de catre compania de
asigurari, pretul fiind determinat dupa calcule actuariale, insa si dupa randamentul
programului de investitii realizat de asigurator din contributiile asiguratilor, criterii care
sunt in final, dependente exclusiv de asigurator.
Mai multe dintre companiile internationale de asigurari care functioneaza pe
piata romaneasca a politelor de viata utilizeaza, in conditiile generale de asigurare,
clauza referitoare la rascumpararea politei. Cu titlu exemplificativ, una dintre acestea
stabileste ca, in urma formularii unei cereri adresate societatii de asigurare in forma
ceruta de aceasta si depuse de catre titularul politei sau de catre o alta persoana
imputernicita de catre titularul politei, aceasta din urma poate fi rascumparata in cazul in
care a ramas valabila timp de trei ani impliniti. Valoarea de rascumparare urmeaza a fi
determinata conform tabelelor de rascumparare incluse in polita de asigurare. Orice
suma datorata societatii, in legatura cu aceasta polita, va fi dedusa din valoarea de
rascumparare. Societatea isi rezerva dreptul discretionar de a amana plata valorii de
rascumparare pentru sase luni de la data depunerii cererii scrise de rascumparare,
contractul urmand a-si inceta efectele la data predarii acestei cereri la sediul societatii.
203. Legiuitorul priveste plata primelor in aceste contracte prin luarea in
considerare a caracterului pur facultativ al raporturilor de asigurare de viata, acestea
fiind recunoscute, in primul rand, drept mijloc de prevedere238 si investire a economiilor
In consecinta, asiguratul nu poate fi constrans, pe cale judiciara, sa achite primele
scadente239
Asiguratul este asadar titularul unui drept de denuntare unilaterala a
contractului de asigurare de viata. Acest drept ar trebui privit ca o exceptie de la
principiul irevocabilitatii contractuale prin vointa unilaterala, care opereaza, pe de o
parte, in mod discretionar, fara a fi necesara justificarea ei si, pe de alta parte, in mod
independent de executarea sau neexecutarea contractului de catre asigurator.
In asigurarile de viata, caracterizate prin documente contractuale consistente,
stufoase, consecintele neachitarii primei la scadenta sunt guvernate aproape exclusiv
prin dizpozitii contractuale. Majoritatea contractelor prevad ca asiguratorul trebuie sa
notifice asiguratul, acordandu-i un termen de gratie, a carui durata este prevazuta in
clauza contractala240. In cadrul acestui termen, protectia prin asigurare este mentinuta,
insa numai impotriva riscului de deces, si nu a altora conexe, cum ar fi invaliditatea
temporara/permanenta sau accidentele corporale, care raman supuse regimului
asigurarilor generale.
In cazul neachitarii primei pana la expirarea termenului conventional, societatea
de asigurare va avea o optiune, pe care o exercita in functie de existenta si cuantumul
rezervei obligatorii de prime (prevazuta legal pentru asigurarile de viata). Rezervele
sunt destinate acoperirii riscului de plata a sumei de asigurat, fiind mai mari la inceputul
perioadei de asigurare, cand societatea este descoperita in fata probabilitatii decesului.
204. Pentru a sublinia rolul de instrument de investitie al asigurarii de viata,
dispozitiile legale referitoare la constituirea rezervelor matematice au fost interpretate in
sensul ca rezervele sunt proprietatea asiguratorului, aflandu-se in patrimoniul acestuia,
dar reprezinta totusi o datorie fata de asigurat, care dispune de un drept de creanta
asupra rezervelor matematice administrate de asigurator dupa incasarea primelor241. In
dreptul francez, aceasta creanta este, de altfel, garantata cu un privilegiu general asupra
valorilor mobiliare si imobiliare ale intreprinderii de asigurare.
In functie de cuantumul acestor rezerve, din oficiu sau la cererea asiguratului,
societatea de asigurare poate opta intre :
rezilierea contractului (in conditiile contractuale discutate supra in cazul
asigurarilor generale) la expirarea termenului de gratie acordat pentru plata, numai daca
proviziunea nu exista sau este insuficienta pentru continuarea contractului cu o suma de
asigurat redusa;
modificarea contractului de asigurare in sensul reducerii sumei asigurate. In
acest scop, asiguratul va fi invitat sa accepte reducerea sumei asigurate cu o anumita
valoare, in functie de cuantumul rezervei si numarul total al primelor deja platite. La
negocieri, asiguratul va putea alege intre acceptarea propunerii de modificare a
contractului si solicitarea rezilierii contractului, urmand ca asiguratorul sa fie obligat sa-i
verse rezerva matematica constituita din primele platite, realizandu-si astfel dreptul de
creanta.
In cazul contractelor de asigurare de viata cu capitalizare, caracterizate
prin existenta unui segment investitional alaturi de cel de protectie financiara, pentru
compensarea primelor scadente, neplatite pana in ultima zi a perioadei de gratie,
asiguratorul confera asiguratului dreptul la imprumut242 automat de prima, garantat de
valoarea de rascumparare a politei, in conditiile stipulate contractual. De regula,
asiguratorul impune doua conditii243
- polita sa aiba valoare de rascumparare;
- suma imprumutului impreuna cu orice alta suma datorata societatii sa
nu depaseasca valoarea de rascumparare plus orice beneficiu investitional creditat.
B. Obligatiile asiguratului, altele decat plata primelor
1) Obligatia de informare continua
205. Asiguratul are obligatia de a comunica in scris asiguratorului ivirea unor
imprejurari esentiale, de natura a schimba sau agrava riscul. (art.13 al.2 din L.
136/1995). Dar ce intelege legiuitorul prin „imprejurari esentiale” de natura sa modifice
riscul? Nici notiunea de „modificare a riscului” nu este clarificata.
Prin adoptarea conceptiei parcelare a riscului, care are in vedere constituirea
acestuia din mai multe elemente, rezulta ca evenimentul obiectiv temut de asigurat
reprezinta marca identificarii riscului, fiind definitorie, in timp ce circumstantele si
consecintele in care acesta se poate produce, fac parte integranta din notiunea de risc,
chiar daca se situeaza oarecum pe un plan secundar. Disparitia unui element caracteristic
al riscului echivaleaza, practic, cu insasi volatilizarea lui: daca obiectul riscului dispare,
evenimentul nu poate constitui o amnintare pentru asigurat, iar daca evenimentul nu mai
exista, dispare insecuritatea corelativa care sa justifice un interes asigurabil pentru
consumatorul de asigurare244
Codul francez al asigurarilor (art.L113-2-3) obliga asiguratul sa declare pe
parcursul executarii contractului circumstantele noi care au drept consecinta fie
agravarea riscului, fie crearea unora noi si care prin aceasta determina ca raspunsurile
date de asigurat in chestionarul de declarare a riscurilor completat la incheierea
contractului sa devina inexacte sau caduce.
Credem, pe a cata oara, ca interpretarea oportuna in dreptul roman trebuie sa fie
oarecum conforma dispozitiei legale franceze. Legea se refera la un risc modificat
(agravat sau nou), dar care isi are radacina in (este atasat de) riscul initial garantat in
contractul preexistent, pentru a carui acoperire este nevoie de consimtamantul a
posteriori al asiguratorului. Acest consimtamant este dat numai daca asiguratorul
apreciaza oportuna garantarea riscului modificat – pentru acoperirea unui risc complet
nou, se impune un consimtamant nou a priori al asiguratorului.
Practic, agravarea si modificarea riscului nu reprezinta altceva, decat cresterea
probabilitatii sau intensitatii acestuia, indiferent daca acest lucru este datorat
schimbarii circumstantelor sau evenimentului insusi. In functie de gradul modificarii
riscului, in doctrina se face urmatoarea clasificare245
Riscul agravat presupune circumstante noi (spre exemplu inceperea activitatii
unei uzine in apropierea unei case asigurate contra incendiului; vehiculul asigurat pentru
deplasari private va fi utilizat in scop profesional) sau consecinte noi de acoperire ale
aceluiasi risc (cum ar fi cresterea in valoare a bunului asigurat). Riscul nou atasat
riscului initial se refera atat la substituirea sau aparitia unui nou eveniment susceptibil
de a afecta acelasi obiect (de exemplu, aparitia cu privire la acelasi imobil a riscului furt
pe langa riscul incendiu initial garantat246; adaugarea unei remorci la vehiculul asigurat)
cat si la substituirea sau adaugarea unui nou obiect afectat de acelasi eveniment acoperit
(cum ar fi introducerea intr-un depozit, initial gol, garantat contra riscului de incendiu a
unor silozuri de paie). In schimb, riscul absolut nou presupune atat un obiect cat si un
eveniment nou fata de cel anterior garantat (proprietarul unei case pe care a asigurat-o
contra inundatiilor, dobandeste in proprietate un alt imobil pe care doreste sa-l asigure
contra furtului).
206. Obligatia de informare continua, pe toata durata contractului, trebuie
executata prin comunicare imediat ce asiguratul a cunoscut imprejurarea respectiva, dar
nu mai taziu de un numar de zile (care este stabilita in principiu in contractul de
asigurare248). In tot acest rastimp, asiguratorul se vede obligat, practic, sa acopere un risc
acutizat a carui gravitate nu o cunoaste, pe care fie si l-ar fi asumat in alte conditii
contractuale, fie nu si l-ar fi asumat deloc. Astfel, echilibrul conferit de principiul
proportionalitatii primei cu riscul este rasturnat in favoarea asiguratului, in vreme ce
asiguratorul nu mai poate realiza tarificarea riscului. Cu cat termenul de declarare a
agravarii riscului este mai scurt249, cu atat echilibrul dintre interesele partilor
contractului de asigurare poate fi mai bine respectat.
Comunicarea se realizeaza in conditiile si la termenele stabilite in conditiile de
asigurare, trebuind sa specifice circusmtantele noi, prin raportare cel putin la continutul
chestionarului completat de asigurat la incheierea contractului (agravantele sunt
situatiile care fac inexacte raspunsurile initiale)250
Dupa comunicarea din partea asiguratului, societatea de asigurari are trei
posibilitati de reactie juridica:
fie se rezuma la a lua act de informarea asiguratului, apreciind ca riscul nu sa
schimbat esential si poate fi acoperit pentru acelasi cuantum al primei (acceptare
tacita);
fie, apreciind ca circumstantele sunt absolut diferite fata de cele avute in
vedere la incheierea contractului denunta unilateral contractul, in masura si sub conditia
existentei unei clauze contractuale speciale care sa-i confere asiguratorului aceasta
putere251
in fine, in majoritatea cazurilor, ii propune asiguratului readaptarea
contractului la noile circumstante ale riscului, respectiv continuarea contractului cu
majorarea primelor. Aceasta ultima posibilitatea este reglementata expres in Codul
francez al asigurarilor (art.L113-4 alin.2 ), care ii acorda asiguratorului un termen de
(decadere) de maximum 30 de zile de la receptia informarii din partea asiguratului,
pentru a propune readaptarea contractului252. Desigur, daca asiguratul refuza oferta de
renegociere a asiguratorului si implicit, mentinerea contractului, asiguratorul poate opta
pentru rezilierea contractului, cu conditia de a-l fi informat pe asigurat cu privire la
aceasta facultate (art.17 Legea nr.136/1995). In schimb, in conditiile in care legea
raporturilor de asigurare romane tacuta sub aspectul posibilitatii readaptarii contractului,
in dreptul roman, renegocierea se poate realiza, la randul sau, numai in cazul in care
aceasta posibilitatea este prevazuta contractual. In principiu, toate contractele prevad
astfel de clauze de continuitate a contractului, prin renegociere.
207. Necomunicarea ori comunicarea cu intarziere poate conduce la
rezilierea unilaterala a contractului de catre asigurator, pentru neindeplinirea unei
obligatii contractuale esentiale. Cade in sarcina asiguratorului sa dovedeasca existenta si
importanta schimbarilor circumstantelor riscului. In orice caz, pana la reziliere,
asiguratorul are posibilitatea sa ridice exceptia de neexecutare a contractului, refuzand
plata indemnizatiei in cazul producerii riscului, obligatia de plata fiind suspendata pana
la executarea obligatiei de informare de catre asigurat. Desigur, aceasta optiune nu-i este
interesanta – prefera sa invoce direct clauza de reziliere !
Prevazand sanctiunea necomunicarii in timp util a informatiilor privind
agravarea riscului, Codul francez al asigurarilor (art. L113-2) face referire la notiunea de
decadere a asiguratului din dreptul de a cere plata indemnizatiei. In dreptul roman (ca
de altfel si in ce francez) pentru a se putea vorbi despre decadere, dreptul ar trebui intai
sa existe. Cu alte cuvinte, atata timp cat nu s-a produs evenimentul, asiguratul nu are
dreptul la despagubiri si deci nu poate fi vorba despre vreo decadere. Aceasta sanctiune
poate caracteriza numai neexecutarea unor obligatii dupa producerea riscului.
In dreptul francez, obligatia de declarare a agravarii riscurilor sau aparitiei de
noi riscuri este caracteristica asigurarilor generale. Domeniul obligatiei de declarare a
agravarii/modificarii riscului este circumscris asigurarilor generale, prin excluderea
celor de viata253. In principiu, se considera ca in baza politelor de asigurare de viata si
conexe, asiguratorul isi asuma toate riscurile ce deriva din schimbarea circumstantelor
personale ale asiguratului, avute in vedere la data incheierii politei, cum ar fi
imbolnavirile ulterioare, adoptarea unor hobby-uri riscante, schimbarea profesiei
asiguratului etc. Cu toate acestea, majoritatea contractelor prevad clauze prin care acest
principiu devine exceptie, pretinzandu-se asiguratului sa declare schimbarea sau
innoirea circumstantelor care influenteaza riscul, sub sanctiunea rezilierii. Pe de alta
parte, asiguratorii isi limiteaza adesea raspunderea contractuala, prin clauzele ce prevad
riscurile excluse de la obligatia de garantie (cum ar fi imbolnavirea cu SIDA, implicarea
in taberele unui razboi civil, inrolarea voluntara intr-o armata de mercenari, intrarea intro
secta cu practici sinucigase, sinuciderea intr-un termen de 3-5 ani de la data cumpararii
politei etc.)
In schimb, art.13 din Legea nr.136/1995, care reglementeaza obligatia de
informare continua, este o norma comuna tuturor tipurilor de asigurari, dreptul roman
nefacand distinctie, din acest punct de vedere, intre asigurarile generale si cele viata.
Cu acelasi titlu comparativ, Codul francez al asigurarilor acorda expres dreptul
asiguratului la reducerea primei, atunci cand se constata ca riscul s-a diminuat254. Acest
drept este corelativ dreptului asiguratorului de a pretinde renegocierea contractului in
caz de agravare a riscului initial acoperit. Legislatia romana nu contine o atare
prevedere, insa aceasta practica poate prinde radacini prin prevederea ei in contractele
de aisgurare.
2) Obligatia de minima diligenta in vederea prevenirii riscului
208. In cazul asigurarilor de bunuri, asiguratul are obligatia de a intretine
obiectul asigurat in bune conditii, in scopul prevenirii producerii riscului (art.26 din
Legea nr.136/1995). Asiguratul trebuie sa se comporte ca un bun proprietar si sa ia
masuri de prevenire a pagubelor. Aceste obligatii sunt de diligenta, iar stabilirea
standardului pentru considerarea neexecutarii obligatiilor este culpa levis in concreto.
Asiguratorul care face dovada neexecutarii ii poate opune asiguratului exceptia de
neexecutare si poate rezilia unilateral contractul de asigurare, in conformitate cu
stipulatiile contractuale.
In practica, descoperirea ignorarii acestor obligatii se face abia dupa producerea
riscului, situatie in care asiguratorului ii este dificil sa faca dubla dovada a lipsei de
diligenta si a legaturii suficiente dintre aceasta si producerea sau consecintele
evenimentului asigurat. De aceea, instituirea acestei obligatii are o insemnatate mai
putin pragmatica si mai degraba principiala, de responsabilizare a asiguratului pe
parcursul derularii contractului. Chiar daca nu ar fi fost prevazuta legal, obligatia s-ar fi
constatat oricum, ca derivat al principiului executarii cu buna-credinta a contractului,
precum si din caracterul tot mai comutativ, mai putin aleatoriu pe care practica tinde sa
i-o confere contractului de asigurare.
Este de amintit si faptul ca neindeplinirea acestei indatoriri a asiguratului este
indirect sanctionata prin anumite clauze de excludere a unor riscuri survenite in anumite
conditii, cum ar fi stationarea autoturismului, timp de mai multe zile, intr-un loc
periculos sau neinchiderea si neasigurarea locurilor de intrare in locuinta pe durata
parasirii imobilului.
3) Obligatiile asiguratului la producerea evenimentului asigurat
Concretizarea obligatiei de plata la care este tinut asiguratorul depinde, printre
altele, de executarea de catre asigurat a unor obligatii legale si contractuale, imediat ce
acesta are cunostinta de producerea riscului. Obligatiile respective au naturi diferite,
ceea ce conduce la diversitatea consecintelor neexecutarii acestora.
a) Masuri pentru limitarea pagubelor
209. Art.26 al.3 din legea 136/1995 prevede ca, in cazurile stabilite in
contractul de asigurare, asiguratul trebuie sa ia, potrivit cu imprejurarile, masuri pentru
limitarea pagubelor. Remarcam, pe de o parte, ca aceasta obligatie de atenuare a
consecintelor sinistrului - preluata de legiuitorul roman (spre exemplu, din dreptul
belgian), in dreptul francez neexistand o atare obligatie - nu are natura legala, ci strict
conventionala. Cu toate ca este prevazuta in lege, ea exista in sarcina asiguratului numai
in masura prevederii ei in contractul de asigurare lato sensu (incluzand conditiile de
asigurare). Pe de alta parte, de la asigurat se pot astepta numai masuri rezonabile,
proportionale cu interesul sau, acesta neputand fi tinut sa salveze bunul ori sa limiteze
prejudiciul, daca aceste demersuri ar fi la fel de costisitoare cat este valoarea garantiei.
Obligatia de limitare a prejudiciului este adiacenta datoriei de a nu spori
valoarea acestuia. In lipsa unei dispozitii legale si chiar contractuale, consideram ca
aceasta indatorire se deduce din obligatia generala de executare cu buna-credinta a
contractului, in continutul careia intra si indatorirea creditorului de a se comporta loial,
prin abtinerea de la demersuri care ar incarca nejustificat obligatiile debitorului. In
consecinta, chiar in lipsa unei prevederi contractuale exprese, asiguratul a carui „inertie
culpabila” contribuie la cresterea prejudiciului, poate fi obligat la suportarea unei parti
din daune, prin reducerea dreptului la indemnizare sub limita prejudiciului produs,
proportional cu valoarea pagubelor care puteau fi evitate prin interventia onesta a
asiguratului.
b) Declararea survenirii riscului
210. Asiguratul este obligat sa comunice asiguratorului producerea riscului
asigurat, in termenul prevazut in contractul de asigurare. Legiuitorul roman a
renuntat255 la stabilirea unui termen de decadere in care trebuie facuta aceasta declarare,
lasand acest lucru la libertatea contractuala a partilor, asa cum se intampla in majotatea
legsilatiilor europene
Cu titlu comparativ, Hexagonul nu s-a abtinut de la a reglementa si acest aspect,
incepand cu 1990, stabilindu-se un termen minim de notificare de 2 zile pentru caz de furt si
respectiv 5 zile pentru celelalte asigurari (mai putin cele de viata, pentru care nu exista termen
fixat prin reglementari). Pentru a proteja cat mai mult asiguratii, este precizat ca in calculul
termenelor nu se socotesc zilele nelucratoare (sambata si duminica, sarbatorile legale). Aceste
termene nu pot fi reduse pe cale contractuala, sub sanctiunea suprimarii clauzei respective256
Jurisprudenta romana poate prelua din pozitia consumerista a dreptului francez.
Astfel, ar trebui interpretate ca abuzive si, prin urmare, considerate nescrise, clauzele din
contractele de asigurare care impun termene nejustificat de reduse de declarare a riscului
sau care prevad necesitatea indeplinirii de catre asigurat a unor formalitati injuste ori
abuzive de declarare (cum ar fi, de exemplu: „notificarea prin executor in chiar ziua
producerii evenimentului”). Nu se poate impune asiguratului, sub sanctiunea refuzului
de plata a despagubirii de catre asigurator, nicio forma obligatorie pentru notificarea
producerii evenimentului ce face obiectul politei (nici macar declaratia „in scris”!)257
In situatii particulare, legea sau polita pot prevedea si obligativitatea indeplinirii
altor demersuri de catre asigurat : spre exemplu, in cazul furtului, evenimentul trebuie
anuntat politiei. Aceasta obligatie este esentiala, intrucat, in situatia recuperarii bunului
sustras, raspunderea asiguratorului inceteaza. In asigurarile obligatorii de raspundere
civila auto, asiguratul care si-a reparat deja autovehicolul, anterior solicitarii
despagubirilor din partea asiguratorului, trebuie sa dispuna de un proces-verbal de
constatare a evenimentului, dresat de o autoritate teritorial competenta (politie,
pompieri)258
211. Sanctiunea neexecutarii in termen a obligatiei de declarare a
evenimentului asigurat consta, potrivit art.19 al.(2) din Legea nr.136/1995, in dreptul
asiguratorului de a refuza plata indemnizatiei. Exercitarea acestui drept nu este insa
discretionara. Textul legal o conditioneaza de dovada, care trebuie produsa de
asigurator, ca, din pricina nedeclararii sau a declararii cu intarziere, nu a putut determina
cauza producerii evenimentului si/sau intinderea pagubei
Formularea legiuitorului roman este, ca natura, similara prevederilor Codului
francez al asigurarilor. Dreptul de a refuza plata despagubirilor tremite la sanctiunea
decaderii asiguratului din garantia de a fi despagubit, din dreptul de a mai incasa suma
asigurata, terminologia utilizata pentru aceasta situatie in dreptul francez. Decaderea
reprezinta pierderea dreptului la indmenizare cu titlu de sanctiune pentru neexecutarea
obligatiilor aferente dupa producerea evenimentului259. In „traducere” romaneasca,
decaderea fiind in dreptul intern o notiune (sanctiune) procedurala, neexercitarea intr-un
anumit termen a dreptului de a pretinde suma asigurata ca urmare a producerii riscului,
conduce la paralizarea, la pierderea dreptului260
Spre deosebire de alte sanctiuni contractuale, decaderea (din dreptul la
acoperire) opereaza exclusiv pentru culpa asiguratului de a nu-si executa o obligatie de
informare ulterioara survenirii riscului (subsecventa nasterii dreptului la indemnizare).
In teoria generala, fiind o sanctiune, decaderea este notiune de stricta prevedere
si interpretare, trebuind sa rezulte fie dintr-o dispozitie legala, fie dintr-o clauza
contractuala expresa. Desigur, sub aspect practic, se poate argumenta ca art.19 din
Legea nr.135/1996 nu ofera o oglinda desavarsita a notiunii decaderii, asa cum este
aceasta cunoscuta in dreptul roman: faptul ca sanctiunea este conditionata de justificarea
de catre asigurator a unui prejudiciu pe care nedeclararea producerii riscului i l-ar fi
cauzat, atrage constatarea ca situatia de fata nu este o veritabila decadere. Intr-adevar, in
genere, in cazurile in care este instituita, decaderea opereaza fara conditii, desi cu
anumite oprelisti expres prevazute in lege (partea sa nu fi fost impiedicata sa-si exercite
dreptul in termen, dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa)conventide fapt
(termenele de decadere nu sunt susceptibile de intrerupere si suspendare, spre deosebire
de cele de prescriptie). In fine, doctrina civilista din domeniul asigurarilor261 considera
ca, pentru ca decaderea sa opereze, este obligatorie o clauza contractuala speciala care sa
prevada aceasta sanctiue, termenul inlauntrul caruia trebuie declarat evenimentul,
modul/forma de declarare etc.
Oricum am privi lucrurile si cum am denumi sanctiunea refuzului de plata a
asiguratorului, important este ca aceasta nu se produce automat. Pentru a invoca
„decaderea” clientului din dreptul la indemnizare, asiguratorul, in afara dovedirii
depasirii termenului contractual al declararii evenimentului, trebuie sa faca si dovada
prejudiciului pe care l-a suferit prin intarziere. Daca declaratia tardiva nu a cauzat niciun
prejudiciu asiguratorului (evaluarea daunelor s-a putut face in mod corect, chiar daca
tardiv) ori daca ea se datoreaza cazului fortuit sau fortei majore, instanta sesizata de
asiguratul neplatit va constata ca decaderea nu a operat.
212. Conditiile admisibilitatii refuzului de plata al asiguratorului sunt:
declararea riscului sa nu fie notificata de asigurat in termenul contractual
stabilit;
tardivitatea declararii sa-i fi cauzat asiguratorului un prejudiciu, care, in
esenta, consta in imposibilitatea (dificultatea iremediabila) de a stabili in mod corect
cuantumul daunelor si/sau circumstantele producerii riscului;
clauza care prevede aceasta sanctiune sa fie clara si precisa262 (o atare
clauza ar trebuie sa fie, de altfel, obiectul obligatiei speciale de informare din partea
asiguratorului).
Desi intrunite aceste conditii, asiguratorul poate face o „dovada spontana de
indulgenta”, renuntand la a invoca decaderea. Intr-adevar, exercitarea dreptului de a
refuza plata este numai o facultate, o posibilitate. In acest caz, contractul se poate
renegocia, chiar cu efect retroactiv, micsorandu-se cuantumul indemnizatiei, sau
diferenta se poate imputa prin compensare cu obligatiile dintr-un alt contract de
asigurare incheiat intre aceleasi parti or (lucru mai putin realist si plauzibil) asiguratorul
poate sa solicite daune-interese pentru repararea prejudiciului produs prin intarzierea
declaratiei.
II. Obligatia asiguratorului de plata indemnizatiei de asigurare
213. Producerea riscului sau expirarea contactului (in cazul asigurarilor de viata)
transforma obligatia abstracta de acoperire a asiguratorului, intr-o obligatie concreta de
plata, ce trebuie executata in termenul si cuantumul stabilite in contract.
In special in asigurarile de daune, respectiv in asigurarile de bunuri si
raspundere, nimic nu-l impiedica pe asigurator sa-si rezereve dreptul de a repara in
natura prejudiciul suferit de asigurat263. De asemenea, asiguratorul poate sa-si asume
contractual diverse obligatii de a face, alternativ sau complementar celei fundamentale
de plata - in natura sau echivalent - a prestatiei datorate in caz de sinistru (prin conventii
de asistenta si protectie juridica, asiguratorul se poate obliga mai ales la acordarea de
sfaturi juridice asiguratului raspunzator de producerea prejudiciului in cadrul procesului
intentat de victima impotriva sa)264
262 Cass.1čre civ. 21 juin 1989, R.G.A.T. 1989, p.530, obs. J. Kullmann. In speta, a fost
considerata inopozabila asiguratului, o clauza de decadere inserata in conditiile speciale de
asigurare, care, in loc sa indice clar sanctiunea, nu facea decat sa trimita la o clauza de decadere
din dreptul la indemnizare mentionata in conditiile generale de aisgurare.
In orice caz, obligatia de plata este declansata numai dupa indeplinirea
procedurii de verificare, de catre compartimentele/departamentele specializate ale
asiguratorului, a faptului ca evenimentul este intr-adevar un risc prevazut a fi acoperit
in contract, ca acesta s-a produs in circumstantele acoperite de polita si ca primele sunt
achitate la zi.
Ce anume acopera asiguratorul, in diversele categorii si clase de asigurari ? Care
sunt, altfel spus, consecintele acoperite ? Raspunsurile se pot oferi prin luarea in
considerare a faptului ca, in cazul asigurarilor de persoane, consecintele acoperite se
reflecta in varsarea capitalului forfetar prevazut in contract sau a prestatiilor de tip
indemnitar, care sunt fixe, predeterminate (in caz de invaliditate, acestea constau intr-un
anumit procent din suma pentru deces, in functie de gradul de invaliditate evaluat
potrivit conditiilor generale de asigurare). Prin urmare, obligatia asiguratorului ridica
probleme in special in cazul asigurarilor de daune, din perspectiva aplicarii principiului
indmenitar, ale carui exceptii prezinta un deosebit interes teoretic si practic.
A. Consecintele acoperite prin asigurare
Consecintele acoperite exprima efectele patrimoniale ale producerii
evenimentului asigurat si au destinatia de a determina limitele indemnizatiei la care se
obliga asiguratorul.
214. In cazul asigurarilor de bunuri, consecintele sunt, in principal,
urmatoarele:
Dauna Totala consta in pierderea sau distrugerea bunului, caz in care despagubirea
se va face raportat la valoarea de substitutie (de piata) a bunului din momentul
producerii riscului, tinand cont si de eventuala clauza contractuala de limitare a
despagubirii la un anumit cuantum. In asigurarile auto multirisc (casco), dauna
totala este adesea stabilita in conditiile de asigurare ca reprezentand suma la care sa
facut asigurarea, redusa cu contravaloarea pieselor ramase neavariate, rezultate
din dezafectarea autovehiculului care ramane in proprietatea asiguratului.
Daunele partiale constau in reducerea valorii bunului prin avariere si se exprima,
alternativ, prin:
a) Daca se apreciaza ca bunul nu mai poate fi folosit, dupa reparatie, conform
destinatiei sale, se plateste valoarea ramasa a bunului avariat, determinata
prin expertiza conventionala sau judiciara (diferenta dintre valoarea de
piata a bunului si valoarea sa reziduala, ramasa dupa avariere)
b) Daca bunul poate fi reparat si utilizat conform destinatiie economice,
atunci asiguratorul acopera:
• costul reparatiilor, respectiv ale inlocuirii pieselor avariate;
• cheltuielile efectuate in vederea transportului bunului (autovehiculului)
avariat la cel mai apropiat atelier de reparatii agreat sa efectueze reparatia,
sau la locul de adapostire
• cheltuielile efectuate in vederea limitarii pagubelor
Costurile suplimentare apar atunci cand cheltuielile de inlocuire sau reparare a
bunului sunt mai mari decat valoarea bunului la data producerii riscului (sau cea limitata
conventional de parti), respectiv mai mari decat valoarea reziduala. Daca in contract este
prevazuta o clauza speciala, asiguratul va fi indreptatit la o despagubire care sa tina
seama si de aceste costuri suplimentare.
Beneficiul nerealizat, care se exprima prin pierderea veniturilor pe care o
intreprindere partial inchisa datorita avarierii sau distrugerii bunurilor asigurate le-ar fi
realizat in lipsa producerii evenimentului, poate fi acoperit prin despagubire numai in
conditiile existentei unei clauze speciale.
Daunele indirecte nu sunt, in principiu, acoperite. Astfel de situatii sunt:
reducerea valorii bunurilor dupa reparatii sau scaderea preturilor bunurilor; cheltuieli
pentru transformarea sau imbunatatirea starii bunurilor in comparatie cu cea existenta
inainte de producerea daunei; reparatii sau reconditionari nereusite etc. Cu titlu de
exceptie, pentru asigurarea impotriva riscului de pierderi financiare, art.442 din Legea
nr.136/1995 stabileste ca, in masura in care nu s-a convenit altfel prin contractul de
asigurare, indemnizatia pentru va cuprinde atat dauna efectiva, cat si pierderea de profit,
precum si cheltuielile generale si cele decurgand direct sau indirect din producerea
riscului asigurat.
215. In cazul asigurarilor de raspundere, consecintele acoperite se raporteaza
la valoarea prejudiciului cauzat de catre asigurat tertilor pagubiti, context in care
asiguratorii folosesc, in genere, tehnica plafonarii despagubirii la un anumit cuantum
sau tehnica fransizei (a se vedea infra, nr.232-233). Asigurarea de raspundere civila a
utilajelor acopera, alaturi de sumele pe care asiguratul este obligat (in urma negocierilor
la care participa asiguratorul sau prin hotarare judecatoreasca) sa le plateasca cu titlu de
dezdaunare, si cheltuielile de judecata facute in procesul civil (inclusiv in cazul in care
actiunea penala pusa in miscare este stinsa, iar actiunea civila ramane in competenta
instantei penale, de exemplu in cazul aplicarii amnistiei)265
Daca nu se prevede altfel in contract, asiguratorul nu acorda despagubiri pentru
pagube indirecte, cu legatura de cauzalitate intrerupta, ca de exemplu pierderile
financiare ale tertului, rezultate din rapirea sansei de a incheia un contract cu o alta
intreprindere.
B. Principiul indemnitar (al despagubirii)
1. Notiune si functii
216. Art.24 din Legea nr.136/1995 prevede, cu privire la asigurarea de bunuri,
ca asiguratorul se obliga ca la producerea riscului asigurat sa plateasca asiguratului,
beneficiarului desemnat al asigurarii sau altor persoane in drept o despagubire. Potrivit
art.27, despagubirile nu pot depasi valoarea bunului din momentul producerii riscului
asigurat, cuantumul pagubei si nici suma la care s-a facut asigurarea.
Functia esentiala a asigurarilor de daune (de bunuri si de raspundere) este aceea
de a readuce asiguratul in situatia anterioara survenirii evenimentului asigurat, in
limitele impuse de dreptul raspunderii civile. Pe de o parte, tehnica asigurarii nu permite
decat neutralizarea riscului, fara sa transforme riscul in sansa de castig pentru
asigurat266. Asigurarea reprezinta un mijloc de conservare a patrimoniului, in niciun caz
neputand-se transforma intr-unul de imbogatire sau specula267. Pe de alta parte
imbogatirea fara just temei ii interzice asiguratului sa obtina profit din pagubele
asigurate. De aceea, despagubirea platita de asigurator nu poate depasi suma pentru care
s-a asigurat bunul, respectiv se limiteaza la cuantumul prejudiciului efectiv suferit si,
implicit, la valoarea bunului la momentul producerii riscului. In fine, prejudiciul trebuie
reparat o singura data, nefiind admisibila o dubla despagubire, atat din partea persoanei
responsabile de producerea evenimentului, cat si din partea asiguratorului.
Principiul indemnitar - dincolo de discutabila instituire juridica, legala a unei
terminologii impropii sau cel putin neprietenoase dreptului comun268 - presupune asadar
ca prestatia asiguratorului sa aiba drept scop repararea prejudiciului real suferit de
asigurat, fara a-l pune intr-o situatie mai favorabila decat cea in care riscul nu s-ar fi
produs.
217. Vocatia practica a principiului indemnitar se reflecta in functiile sale
principale269
(a) sta la baza metodelor de evaluare a consecintelor riscului si a determinarii
cuantumului despagubirii ;
(b) reduce riscul subiectiv, prin indepartarea interesului de a obtine profit din
producerea evenimentului asigurat. Riscul subiectiv evoca doua imprejurari :
- aceea in care asiguratul provoaca intentionat evenimentul asigurat,
ceea ce rapeste contractului de asigurare caracterul sau esentialmente aleatoriu,
anuland insasi ideea de risc;
- aceea a supraevaluarii a bunului la incheierea contractului sau la
producerea riscului, care ar ocaziona tentatia asiguratului de a obtine
indemnizare peste valoarea reala a prejudiciului, contractul de asigurare
alunecand astfel spre specula sau pariu.
2. Exceptii de la principiul despagubirii
Nefiind altceva decat masura nevoii de securitate a asiguratului in limitele mai
sus amintite, principiul indemnitar are pe drept cuvant vocatie de aplicabilitate generala,
de o asemenea forta incat exceptiile traditional admise sunt mai degraba aparente.
a) Asigurarile de persoane
218. Se spune despre principiul despagubirii se circumscrie asigurarilor
generale, altele decat de viata. La asigurarile de persoane, indemnizatia nu depinde de
paguba suferita, ci coincide cu suma asigurata stabilita forfetar, respectiv cu o parte a
acesteia, in caz de invaliditate permanenta.
Intr-adevar, decesul asiguratului nu este susceptibil de o veritabila despagubire,
ci da nastere obligatiei asiguratorului de a plati suma asigurata, in cuantumul negociat la
incheierea contractului. De asemenea, problema riscului subiectiv nu se pune in cazul
acestor tipuri de asigurari, fapt verificabil mai ales in cazul in care sunt cumulate
calitatile de subscriitor, asigurat, beneficiar de catre aceeasi persoana (e absurd ca cineva
sa-si doreasca propria moarte pentru ca tertii desemnati sa beneficieze de indemnizatia
de asigurare)270. Iar daca beneficiarul si asiguratul sunt persoane diferite, fapta
intentionata a beneficiarului cauzatoare de deces a asiguratului determina decaderea
respectivului beneficiar din dreptul de a incasa indemnizatia de asigurare (art.35 alin.1
Legea nr.136/1995). In fine, supravietuirea asiguratului la expirarea perioadei
contractuale nu poate constitui un prejudiciu nici pentru acesta, nici pentru beneficiarul
asigurarii. Intr-un asemenea caz, asiguratul este animat nu doar de grija acoperirii nevoii
de securitate, ci doar de dorinta de a constitui un plasament financiar.
Suma asigurata in cazul asigurarilor de daune este asadar forfetara prin forta
lucrurilor, fiind una dintre limitele obiective ale operatiunii de asigurare.
Desigur, asigurarile mixte de viata (de supravietuire) nu constituie o veritabila
operatiune de asigurare, astfel ca principiile decurgand din aceasta, deci si principiul
indemnitar, nu pot fi aplicate precum in cazul asigurarilor de daune. Impedimentele
practice ale aplicarii principiului indemnitar nu se atenueaza nici in cazul asigurarilor de
deces sau de boala, fiind imposibila determinarea cu precizie a limitei superioare a
sumei datorate de asigurator, a carei depasire ar duce la imbogatirea fara justa cauza a
asiguratului sau beneficiarului.
219. Totusi, aceste argumente nu pot frana implacabil aplicarea principiului
indemnitar, specific insasi operatiunii de asigurare si al carei scop este tocmai evitarea
pe cit posibil a imbogatirii asiguratului. Dificultatea practica de evaluare a prejudiciului
suferit de asigurat in asigurarile de persoane poate explica limitarea aplicabilitatii
acestui principiu, dar in niciun caz nu justifica suprimarea lui.
Prin urmare, in cazul asigurarilor de persoane, fie ca este vorba de asigurari de
supravietuire, deces, boala sau accidente corporale, necesitatea aplicarii principiului
indemnitar nu tebuie vazut ca o exceptie de la principiul forfetar, ci ca o revenire la
principiul indemnitar necesar insasi tehnicii asigurarii271
Astfel, cheltuielilor de tratament medical (asistenta medicala, produse
farmaceutice), cheltuielilor spitalicesti, precum si celor de recuperare, aferente riscurilor
de accidente corporale acoperite complementar in majoritatea covarsitoare a politelor
de asigurari de viata, trebuie sa le fie recunoscut caracterul indemnitar. Asiguratorul
poate obtine rambursarea lor de la persoana responsabila, in temeiul subrogatiei legale
in locul creditorului platit. Acelasi caracter indemnitar se poate in mod rezonabil
recunoaste sumelor zilnice varsate in caz de invaliditate de societatile de asigurare,
apreciindu-se ca acestea au legatura cu evaluarea incapacitatii de munca272. De altfel,
art.L131-2 din Codul francez al asigurarilor (text introdus prin Legea nr.92-665 din 16
iulie 1992) acorda posibilitatea asiguratorului de a se intoarce impotriva persoanei
responsabile pentru rambursarea prestatiilor cu caracter indemnitar prevazute in
contractele de asigurare care acopera prejudiciile rezultand din accidente corporale.
In acest context apare justificata si logica solutia casatiei franceze273, care
recunoaste caracterul indemnitar al prestatiei asiguratorului derivate din fapte impotriva
persoanei (atteinte ŕ la personne), supunand-o in consecinta regresului subrogatoriu al
asiguratorului, in contra tertului responsabil sau asiguratorului de raspundere civila al
acestuia (art.L211-25 coroborat cu art.L131-2 din Codul francez al asigurarilor).
Apreciem ca, in dreptul roman, in lipsa unor prevederi legale in acest sens, o
atare abordare ar fi 100% admisibila daca recunoasterea caracterul indemnitar al
prestatiilor in caz de accidente corporale si posibilitatea subrogarii asiguratorului in
drepturile asiguratului contra tertului raspunzator, ar fi expres stipulate intr-o clauza
contractuala sau in conditiile generale ale asiguratorului. In plus, astfel s-ar evita
dificultatile de interpretare a vointei partilor cu privire la caracterul prestatiei
asiguratorului274
In consecinta, desi supraasigurarea, subrogarea asiguratorului in drepturile
asiguratului si alte elemente specifice prestatiilor cu caracter indemnitar sunt greu de
conceput in cazul asigurarilor de persoane, justificarea inaplicabilitatii principiului
indemnitar la o parte din aceste asigurari este departe de a fi convingatoare, astfel ca
reculul contemporan al caracterului forfetar al acestor tipuri de asigurari este pe deplin
justificat275
b) Politele incheiate pe baza valorii agreate
220. In cazul acestor polite, asiguratorul accepta sa plateasca o suma de bani
prestabilita, adica in urma estimarii prealabile subscrierii contractului efectuata de un
expert desemnat de asigurator276. Astfel de polite se incheie in special pentru obiecte de
arta sau colectie, antichitati etc. a caror valoare ar fi dificil de determinat dupa
producerea riscului. In aceste situatii, daca bunul a pierit sau a fost sustras, se plateste
intreaga indemnizatie prestabilita. Daca insa daunele sunt partiale, se apeleaza la experti
judiciari sau extrajudiciari care, in functie de valoarea reziduala si costul restaurarii,
stabilesc cuantumul despagubirii ca procent din valoarea agreata.
C. Aplicarea principiul indemnitar in cazul asigurarilor excesive
221. Principiul indemnitar interzice asiguratului sǎ obtinǎ beneficii de pe urma
incheierii si executǎrii contractului de asigurare, acesta nefiind indreptǎtit sǎ obtinǎ o
indemnizatie superioarǎ nici valorii asigurabile, nici prejudiciului suferit. Atunci cand
valoarea asiguratǎ este superioarǎ valorii asigurabile, suntem in prezenta fie a
supraasigurǎrii, fie a asigurǎrilor multiple cumulative.
In absenta principiului indemnitar, asiguratul ar avea drept la orice sumǎ
prevǎzutǎ in contractul (sau contractele) de asigurare drept indemnizatie de asigurare,
chiar dacǎ valoarea acesteia ar depǎsi cu mult nevoia de securitate a asiguratului, adicǎ
valoarea bunului asigurat sau prejudiciul suferit de victimǎ. Acest hiatus intre lipsa realǎ
a acoperirii riscului in ceea ce-l priveste pe asigurat si oferta superioarǎ de garantie din
partea asigurǎtorului, nu ar reprezenta decat o sursǎ artificialǎ de asigurare,
transformand relatia dintre parti intr-un pariul (veritabil element demoralizator) si ar fi
de natura sa incite asiguratul la provocarea intentionatǎ a sinistrului277
1). Supraasigurarea
222. Notiune ignoratǎ de legiuitorul roman278, supraasigurarea reprezinta situatia
in care un contract de asigurare a fost consimtit pentru o suma superioara valorii
lucrului asigurat279din momentul producerii riscului. Prin urmare, intr-un contract cu
valoare de asigurare determinabila, la incheierea contractului, asiguratul a declarat o
valoare a bunului asigurat superioara celei reale. O politǎ comportǎ o valoare de
asigurare determinabilǎ dacǎ obiectul asigurarii constǎ in bunuri susceptibile de evaluare
anticipatǎ280. Marea majoritate a asigurǎrilor de bunuri au valoare determinabilǎ, precum
asigurarea unui imobil contra incendiului sau inundatiilor, asigurarea unui autovehicul
contra furtului etc. In cazul asigurǎrilor de rǎspundere, supraasigurarea este incidentǎ
doar dacǎ priveste un bun determinat care poate fi evaluat, precum asigurarea de
rǎspundere pentru riscul locativ (locatarul rǎspunde fatǎ de proprietar pentru incendiul
imobilului inchiriat conform art.1435 Cod civil roman, rǎspunderea sa fiind insǎ
limitatǎ, in baza principiului indemnitar la valoarea totalǎ a imobilului inchiriat) sau
asigurarea de rǎspundere a detentorului bunului mobil (depozitar, transportator)281
Tratamentul juridic al supraasigurarii este distinct, in functie de elementul
intentional care a caracterizat supraevaluarea la momentul cererii de asigurare.
a). Supraasigurarea frauduloasa
223. Supraasigurarea frauduloasa evoca situatia in care se dovedeste dolul
asiguratului, respectiv intentia de a exagera evaluarea bunului asigurat in scopul
realizarii unui profit in caz de sinistru282. Sanctiunea este, evident, nulitatea relativǎ a
contractului. Asiguratorul nu datoreaza garantie in caz de sinistru, fiind exonerat de
plata despǎgubirii, putand, in plus solicita daune-interese pe terenul rǎspunderii civile
delictuale (art.998 Cod civil roman), deoarece dolul are naturǎ ambivalentǎ, constituind
atat viciu de consimtǎmant cat si un fapt ilicit cauzator de prejudicii. In general,
asigurǎtorul e indreptatit sa pastreze cu acest titlu primele ce i-au fost deja achitate, plus
prima datorata de asigurat pe anul curent. Mai mult, sanctiunea anularii contractului,
prin natura ei retroactivǎ, ii permite asigurǎtorului intentarea fatǎ de asigurat si a unei
actiuni in repetitiunea indemnizatiilor de asigurare vǎrsate cu ocazia unor riscuri
anterioare garantate prin acelasi contract283. De asemenea, regimul nulitǎtii relative
permite confirmarea de cǎtre asigurǎtor a politei anulabile pentru supraasigurare
frauduloasǎ, dar in caz de sinistru, principiul indemnitar impune limitarea despagubirii
la valoarea efectivǎ a prejudiciului.
S-a constatat insa ca, proba intentiei frauduloase fiind greu de facut284, aceasta
sanctiune ramane in practica o ipoteza mai degraba teoretica285
224. De aceea, asiguratorii prefera sa se situeze pe terenul supraevaluarii
frauduloase a pagubelor. Aceasta reprezinta imprejurarea in care asiguratul, cu intentie,
exagereaza valoarea consecintelor producerii evenimentului asigurat, la momentul
declararii (avizarii) asiguratorului cu privire la survenirea riscului si a depunerii
documentelor justificative la dosarul de dauna. Pentru acest comportament, majoritatea
contractelor de asigurare prevad clauze speciale de decadere a asiguratului din garantie,
asiguratorul fiind exonerat de plata despagubirii286
a). Supraasigurarea simpla
225. Aceasta reprezinta o forma nefrauduloasa a supraasigurarii, care evoca
ipotezele in care, de obicei in urma expretizei amiabile, se constata o diferenta
semnificativa intre valoarea declarata a bunului si valoarea sa reala in ziua producerii
riscului, insa asiguratul este de buna-credinta287 (respectiv dolul sau nu a putut fi
dovedit). In acest caz, contractul ramane valabil, dar principiul indemnitar impune
limitarea despagubirilor la cuantumul real al prejudiciului.
Pe de alta parte, supraasigurarea se traduce prin prime excesive, de vreme ce
valoarea agreata a bunului constituie baza de calcul a primelor. Constatarea
supraasigurarii va avea drept consecinta reducerea proportionala a primelor, desigur,
dacǎ asiguratul actioneaza (reclama) in acest sens. In tacerea legii, instantele romane
sunt suverane in a aprecia oportunitatea reducerii primelor, in considerarea principiilor
generale ale dreptului obligatiilor288. In schimb, codul francez al asigurarilor dispune
expres in art. 121-3 alin.2, teza a II-a ca primele incasate raman dobandite asiguratorului
care are drept de a incasa si primele anului in curs cand acestea devin scadente289, insa,
in cazul continuarii raporturilor de asigurare, primele vor fi reduse pe viitor proportional
cu valoarea reala a bunului asigurat.
2. Asigurarile multiple cumulative
226. Notiunea desemneaza situatia in care mai multe contracte de asigurare
garanteaza simultan un obiect identic, impotriva aveluiasi risc si pentru protejarea
aceluiasi interes asigurabil. Prin multiplicarea garantiilor, valoarea asigurata este
considerabil superioara valorii asigurabile, producandu-se un exces de asigurare care
contravine principiului indemnitar.
Conditiile asigurarilor multiple cumulative290 sunt :
(a) pluralitatea de asiguratori
(b) identitatea obiectului291
(c) identitatea riscului – aceasta nu presupune numai acelasi tip de polita dintr-o
clasa de asigurari clasa de aigiurari, ci si acelasi tip de garantie oferita de asigurator in
cadrul unui tip de asigurare.292
(d) identitatea interesului asigurabil – nu sunt supuse regimului asigurarilor
multiple cumulative, politele avand acelasi obiect, dar fiind ocazionate de interese
asigurabile diferite293
(e) simultaneitatea asigurarilor - garantiile trebuie sa se aplice aceleiasi perioade
de timp acoperite.
227. In ce priveste domeniul de aplicare al asigurarilor multiple cumulative,
desi prevederile art.29 din Legea nr.136/1995 care reglementeaza regimul juridic al
acestora se refera doar la asigurari de bunuri, sunt vizate in egala masura si asigurarile
de raspundere. Mai mult, desi reglementarea este principial inaplicabila asigurarilor de
persoane, daca acestea din urma vizeaza accidente corporale, atunci garanteaza si
rambursarea cheltuielilor cu spitalizarea si a celor farmaceutice, iar aceasta garantie
complementara, avand natura de daune, este supusa regimului asigurarilor multiple
cumulative.
228. Obligatia subscriitorului de a declara cumulul de asigurari. Pentru a
preintampina riscul de frauda, legea prevede in sarcina subscriitorului o obligatie de
informare, respectiv de a aduce la cunostinta fiecarui asigurator existenta tuturor
celorlalte raporturi de asigurare, atat la incheierea contractului de asigurare, cat si pe
parcursul executarii acestuia (art.29 alin.2 din Legea nr.136/1995). In concret, acesta
trebuie sa comunice denumirea societatilor de asigurare cu care a contractat pentru
acelasi obiect, acelasi risc si acelasi interes asigurabil, precum si sa faca cunoscuta suma
asigurata (in acest sens exista rubrici speciale in cererile de asigurare). Mentionam ca,
din ratiuni ce tin de caracterul investitional al asigurarilor de viata, in cazul acestora
obligatia de declarare nu este prevazuta, iar asiguratorul nu este indreptatit sa solicite
asiguratului sa-i declare celelalte asigurari. Cu toate acestea, asiguratorii de viata au
incetatenit de facto aceasta practica.
Efectul esential al declaratiei asiguratului este, fara doar si poate, proba bunei
sale credinte296. Dar obligatia de declarare a cumului de asigurari nu poate fi intotdeauna
indeplinita in mod practic, ramanand mai mult teoretica, pentru ca, adesea, asiguratul
neglijent ignora continutul garantiilor prevazute in contractele pe care le-a incheiat la
diversi asiguratori. De altfel, neindeplinirea acestei obligatii ramane nesanctionabila
pana in momentul producerii riscului. Daca asiguratul descopera, dupa momentul
sinistrului, ca exista mai multe contracte susceptibile de a garanta riscul produs, atunci
va trebui sa declare fiecarui asigurator existenta celorlalte contracte de asigurare,
proband astfel buna lui credinta. Dimpotriva, va fi de rea credinta daca nu se va achita
de aceasta obligatie, ci va incerca sa cumuleze indemnizatiile.
229. Regimul juridic al asigurarilor multiple cumulative difera, in privinta
asiguratului, dupa cum acesta este de rea-credinta sau de buna-credinta. In primul caz,
sanctiunea este nulitatea relativa a tuturor contractelor cumulative pentru dol prin
reticenta, ramanand valid si excutabil numai contractul incheiat primul in ordine
cronologica, fata de care nu putea exista intentia frauduloasa297. Pentru a putea fi
invocata cu succes sanctiunea nulitatii, reaua-credinta trebuie sa subziste inca de la
incheierea contractului. Daca intentia dolosiva nu exista in momentul subscrierii
contractului, ci doar in momentul producerii riscului asigurat, relevata prin tentativa
asiguratului de a cumula indemnizatiile, atunci nu se pune problema nulitatii
contractului care se justifica printr-o cauza anterioara sau concomitenta incheierii
contractului, ci a decaderii asiguratului din dreptul la despagubire, situatia fiind mai
apropiata de imprejurarea exagerarii frauduloase a pagubelor. O data constatata
nulitatea, se pot acorda si daune-interese printr-o actiune in raspundere civila delictuala,
constand mai ales in pastrarea de catre asiguratori a primelor incasate. Pe de alta parte,
toleranta asiguratorului, care a continuat sa incaseze primele desi cunoastea existenta
asigurarilor multiple, poate fi considerata, fie ca renuntare la invocarea nulitatii relative,
fie ca un obstacol la obtinerea de daune-interese298
230. Daca asiguratul este de buna-credinta (reaua-credinta nu poate fi
dovedita)299, principiul indemninar impiedica asiguratul sa cumuleze despagubirile.
Dispozitiile art.29 alin.1 din Legea nr.136/1995 prevad, pentru cazul existentei mai
multor asigurari incheiate pentru acelasi bun, ca fiecare asigurator este obligat la plata,
proportional cu suma asigurata si pana la concurenta acesteia, fara ca asiguratul sa poata
incasa o despagubire mai mare decat prejudiciul efectiv, consecinta directa a riscului.
Regimul de lege lata din dreptul roman este identic cu cel abolit in 1982 in dreptul
francez, care era, si el, fundamentat pe principiul repartizarii despaguburii intre diferitii
asiguratori, proportional cu valoarea asigurata.
Totusi, actualul regim francez al asigurarilor cumulative de buna-credinta are in
vedere protectia sporita a asiguratului, intrucat ii permite acestuia sa se indrepte pentru
intreaga despagubire impotriva oricarui asigurator, similar regimului solidaritatii pasive
ca modalitate a obligatiilor. Acest regim legal imperativ (art.L121-4 alin.4-5 din Codul
francez al asigurarilor) se prezinta, asadar, dupa cum urmeaza:
a) toate asigurarile cumulative produc efecte fata de asigurat, care este indreptatit
la garantie potrivit prevederilor fiecarui contract; asiguratul poate alege
societatea de asigurare convenabila careia sa ii solicite indemnizatia in limitele
prejudiciului suferit (in temeiul principiului indemnitar) si ale prevederilor
contractuale (in virtutea principiului pacta sunt servanda) ;
b) in raporturile dintre asiguratori, va opera o repartizare proportionala a
angajamentelor. Contributia fiecaruia la plata indemnizatiei este determinata de
raportul dintre, pe de o parte, cuantumul pe care l-ar fi platit fiecare in parte
daca ar fi fost singurul asigurator si, pe de alta parte, suma indemnizatiilor
cumulate.
Suma (cumulul) garantiilor subscrise
De exemplu, in cazul unui prejudiciu evaluat la 1000 lei acoperit de trei asiguratori, A
pentru o valoare asigurata de 800 lei, B pentru 1000 lei si C pentru 1100 lei, asiguratul va recurge
pentru recuperarea integrala a prejudiciului la asiguratorul C. La randul sau, asiguratorul C se va
intoare in regres contra asiguratorilor A si B, recuperand de la acestia contributiile fiecaruia,
calculate conform formulei enuntate mai sus - contributia asiguratorului A este de 275 lei, a lui B
de 345 lei, iar a lui C de 380 lei.
Apreciem ca, din ratiuni tinand de protectia intereselor asiguratului, avand in
vedere formularea mai putin exacta a art.29 al.1 din Legea nr.136/1995, acest text ar
trebui aplicat potrivit regimului actual din dreptul francez al asigurarilor.
231. Asigurarile multiple cumulative se disting de asigurarile colective300, prin
care mai multi asiguratori se angajeaza sa acopere impreuna totalitatea unui risc de o
asemenea importanta (de exemeplu riscurile industriale, de mediu, imobiliare sau
maritime) incat se prefera ca acesta sa nu fie asumat de un singur asigurator.
Imprejurarea este mai des indicata prin referire la notiunea de coasigurare si nu
desemneaza un cumul, ci un concurs de asigurari, care nu genereaza un exces de
asigurare. In baza unei astfel de polite colective, fiecare societate garanteaza acoperirea
unei cote-parti din totalitatea prejudiciului, in functie de distributia primelor intre
asiguratori301
O varianta a coasigurarii validata in practica internationala o constituie asigurarile in
linie, in cazul carora, spre deosebire de coasigurarea clasica, asiguratorii nu se obliga la plata unui
procent din valoarea prejudiciului, ci la o transa fixa (forfait) predeterminata, distincta si
autonoma, fara sa depaseasca valoarea prejudiciului efectiv. In acest caz, chiar daca asiguratorul
primei transe este exonerat de garantie, indiferent din ce motiv, asiguratorul celei de a doua transe
nu va datora indemnizatia pentru intregul prejudiciu, ci doar suma la care s-a obligat contractual.
Prin urmare, contractele de asigurare de prima linie constituie o fransiza absoluta pentru cele
subsecvente.
Inainte de survenirea evenimentului asigurat, subscriitorul are posibilitatea de a
transforma situatia de asigurari multiple cumulative in coasigurare, in dublul scop de a
diminua cuantumul total al primelor si de a eradica excesul de asigurare. Insa reducerea
nivelului primei nu are loc retroactiv: asiguratorii pastreaza primele scadente si primele
anului in curs la fel ca si in cazul supraasigurarii nefrauduloase. Totusi, aceasta
transformare este o facultate, iar nu un veritabil drept al asiguratului. Acesta din urma nu
poate impune asiguratorului modificarea (rezilierea partiala a) contractului si reducerea
primelor, decat pentru un motiv temeinic. Altminteri, asiguratul va continua sa suporte
totalitatea primelor, desi nu va avea drept la o despagubire mai mare decat prejudiciul
suferit in caz de sinistru.
D. Limitarea naturii de despagubire a indemnizatiei asiguratorului
In anumite situatii, prestatia asiguratorului nu acopera intregul cuantum al
prejudiciului. Uneori, acesta este rezultatul prevederilor contractuale care limiteaza abinitio
indemnizarea. Alteori, asiguratul se afla in situatie de sub-asigurare, care
constituie o ocazie a interventiei legiuitorului in vederea limitarii prestatiei
asiguratorului.
1. Limitarea conventionala a principiului indemnitar
Limitarea prestatiei asiguratorului se poate face prin folosirea a doua
categorii de tehnici contractuale :
232. a) Tehnica plafonarii, conform careia asiguratorul nu se angajeaza decat
pana la limita unui plafon determinat, care reprezinta extrema superioara a garantiei,
indiferent de cuantumul prejudiciului. Acest mecanism are relevanta indeosebi in cazul
asigurarilor de raspundere (in cazul asigurarilor de bunuri echivaleaza cu fransiza) unde
nu exista o valoare de asigurare determinabila, iar survenirea riscurilor poate prezenta
consecinte cu un potential valoric deosebit de ridicat (de exemplu, riscul de poluare,
riscuri tehnologice sau industriale).
Plafonarea garantiei genereaza dificultati din perspectiva caracterului efectiv si
integral al despagubirii : conform art.42 al.(2) din Legea nr.136/1995, tertele persoane
pagubite prin fapta asiguratului vor fi indemnizate de asigurator in limitele obligatiilor
ce-i revin acestuia din contractul de asigurare303. Desigur, pentru diferenta, tertul pagubit
are posibilitatea actionarii asiguratului responsabil, insa tocmai acest lucru face
economic ineficienta asigurarea. Rezulta astfel o anumita incongruenta intre regulile
generale ale raspunderii civile si cele specifice raspunderii din cadrul raporturilor de
asigurare, care ar putea fi inlaturata prin constituirea, pe cale reglementara, a unui fond
public complementar de garantie in cazul ivirii unor asemenea riscuri, care determina
aplicabilitatea plafonarii garantiei.
233. b) Tehnica fransizei presupune ca o parte din prejudiciu sa fie suportata
de persoana pagubita, stabilita ca valoare fixa sau procent din despagubirea totala
prevazuta in contractul de asigurare. Fransiza, ca tehnica de limitare a acoperii, consta
in doua posibile practici contractuale304
Uneori, fransiza consta in cerinta producerii unui prejudiciu minim, pentru ca
acoperirea prin asigurare sa functioneze. Este asa-numita fransiza simpla, care are doar
rolul de a elimina micile riscuri din gestiunea asiguratorului, acesta garantand acoperirea
numai incepand de la un anumit cuantum minim al prejudiciului. Atata timp cat paguba
nu depaseste valoarea fransizei, asiguratorul nu raspunde. Daca dauna este mai mare
decat pragul fransizei, despagubirea este datorata de asigurator in intregime.
Alteori, fransiza este absoluta (deductibila), atunci cand asiguratorul, fie
stabileste o indemnizatie de asigurare forfetara, care se va aplica la survenirea riscului
asigurat indiferent de valoarea prejudiciului, fie se angajeaza sa achite cu titlu de
despagubire numai un procent din valoarea prejudiciului.
De exemplu, daca dauna reprezinta 3% din valoarea asigurata, iar fransiza este de
4%, asiguratorul nu datoreaza despagubire. Dar daca dauna reprezinta 10% din valoarea asigurata,
atunci aceasta va fi acoperita de asigurator printr-o despagubire de 6%, restul reprezentand
fransiza suportata de asigurat.
Partea din dauna ramasa neacoperita poate face obiectul unei asigurari
suplimentare, la un alt asigurator. Alternativ, asiguratul are posibilitatea de a o
rascumpara prin intermediul unei supraprime305
O forma de fransiza specifica dreptului francez este descoperirea obligatorie306
care consta in suportarea de catre asigurat a unei anume parti din valoarea pagubei,
stabilita forfetar (la o valoare fixa sau procentuala sau o combinatie intre acestea).
Pentru aceasta parte din prejudiciu asiguratul ramane propriul sau asigurator, iar
asiguratorul nu datoreaza acoperire. Spre deosebire de fransiza, care este o tehnica pur
contractuala, descoperirea este obligatorie, impusa astfel prin prevederi legale speciale.
234. Ratiunea acestor mecanisme contractuale de limitare a prestatiei
indemnitare a asiguratorului este reflectata in functiile lor:
- aceste instrumente de vigilenta “moralizeaza” asigurarea, stimuland masurile
de preventie a riscurilor si cointeresandu-i pe asigurati in nerealizarea riscului;
- reduc (sau chiar inlatura) cheltuielile efectuate de asigurator in vederea
acordarii despagubirii;
- diminueaza cuantumul primei de asigurare pe care asiguratul o datoreaza drept
contra-prestatie a acoperirii asiguratorului.
Clauzele de limitare a prestatiei asiguratorului nu trebuie, insa, sa faca
inexistenta sau ridicola garantia oferita de asigurator. Principiul indemnitar, care este de
esenta asigurarilor de bunuri si de raspundere, nu poate fi neutralizat prin aceste tehnici
contractuale, ci numai amenajat de parti in aplicarea lui, in vederea realizarii functiilor
mai sus-enuntate si a ocrotirii interesului legitim al asiguratorului de a gestiona mai bine
riscurile307. Jurisprudenta trateaza problema validitatii limitarilor de garantie din
perspectiva teoriei obligatiei esentiale308, derivata din teoria cauzei. Garantia
asiguratorului este cauza contractului, motivul determinant pentru care asiguratul se
obliga la plata primei. Plata despagubirii este obligatia esentiala a contractului, in lipsa
careia acesta ar fi lipsit de cauza. In consecinta, daca limitarea echivaleaza cu reducerea
substantiala a despagubirii, astfel incat aceasta nu mai poate constitui, in mod rational, o
cauza suficienta si serioasa pentru plata primei de catre asigurat, se apreciaza ca
limitarea acoperirii conduce la disparitia cauzei contractului. In aceste imprejurari,
clauza de limitare trebuie considerata nescrisa.
2) Subasigurarea
Notiunea evoca situatia in care valoarea asigurata este inferioara valorii
asigurabile (reale), comparatia facandu-se la ziua producerii evenimentului asigurat.
Aceasta inseamna ca asiguratul a achitat prime sub valoarea celor care ar fi trebuit sa fie
calculate daca ar fi declarat valoarea reala a bunului asigurat309. Asiguratul ar putea, in
acest caz, sa solicite indemnizare peste valoarea asigurata, respectiv peste cuantumul
reala al prejudiciului, obtinand profit din asigurare.
235. Principiul. Cu titlu de remediu pentru aceasta situatie, in lipsa unor
conventii contrare intre parti, art.28 din Legea nr.136/1995 pune in aplicare sistemul
acoperirii proportionale (sau asa-numitul principiu al raspunderii proportionale), in
sensul ca indemnizatia platita de asigurator trebuie sa acopere numai acea proportie din
dauna reala, pe care o reprezinta suma asigurata din valoarea reala a bunului. Cu alte
cuvinte, despagubirea se reduce in proportie cu raportul dintre valoarea asigurata
(declarata) si cea asigurabila (reala)310
valoarea asigurata
Despagubirea in subasigurare = valoarea pagubei x
valoarea asigurabila
Astfel, spre exemplu, daca bunul asigurat are o valoare reala de doua ori mai mare decat
cea declarata de asigurat la subscrierea politei, in cazul oricarei daune, asiguratul va avea dreptul
numai la o indemnizatie de jumatate din valoarea pagubei efective.
Nu are importanta caracterul voluntar sau involuntar al declararii eronate a
valorii bunului (spre exemplu, valoarea de piata sau cea intrinseca a marfurilor asigurate
poate creste intre momentul subscrierii politei si cel al producerii riscului). Buna sau
reaua credinta a asiguratului nu au, in cazul subasigurarii, nici o relevanta practica. In
realitate, asiguratul este considerat ca propriul sau asigurator in raport cu insuficienta
primelor platite.
De altfel, acesta este si textul art.L 121-5 din Codul francez al asigurarilor: “daca rezulta
din estimari ca valoarea bunului asigurat din ziua sinistrului excede suma garantata, asiguratul
este considerat ca fiind propriul sau asigurator pentru excedent si suporta, in consecinta, o parte
proportionala din dauna, in lipsa de conventie contrara”.
Desigur, regulile de principiu enuntate nu se aplica daca valoarea asigurata a
fost stabilita de insasi societatea de asigurari, prin reprezentantul ei sau printr-o
expertiza prealabila efectuata de asigurator ori la comanda acestuia.
236. Principiul acoperirii proportionale nu primeste aplicare, respectiv poate
primi aplicare numai in subsidiar, in urmatoarele situatii, in care diferenta de valoare a
bunurilor asigurate intre momentul incheierii asigurarii si cel al producerii riscului :
- diferenta este datorata unor imprejurari de crestere sau agravaree a
riscului, caz in care trebuie sa primeasca aplicare regulile legale si
conventionale privind modificarea/agravarea riscului in timpul contractului311
- diferenta este datorata unor inexactitati sau omisiuni ale asiguratului
cu ocazia declararii (circumstantelor) riscului la incheierea asigurarii, caz in care
se vor aplica regulile acestei imprejurari, dupa cum asiguratul a fost de buna sau
rea credinta la acel moment (suplimentarea primei sau rezilierea contractului –
in caz de buna credinta, respectiv nulitate relativa a contractului – in cazul relei
credinte).
237. Conventii derogatorii. Prevederile legii care instituie principiul acoperirii
proportionale nu sunt de ordine publica. Daca in contractul de asigurare este prevazuta
clauza primului risc, atunci sistemul acoperirii proportionale nu se aplica, primind
aplicare sistemul plafonarii. Intr-o astfel de situatie, asiguratorul isi exprima contractual
acordul ca, spre exemplu, daca bunul care valoreaza 100 lei este afectat de un risc
acoperit, sa plateasca asiguratului orice suma pana la plafonul maxim de 50 lei, care
corespunde valorii declarate de acesta, fara a mai reduce indemnizatia.
In cazul politelor de asigurari de bunuri care garanteaza mai multe articole, sunt
valabile clauzele de report al excedentului, prin care surplusul valorii bunurilor
supraasigurate poate fi reportat asupra celorlalte bunuri, in special a acelora aflate
eventual in stare de supraasigurare.
Totodata, se poate prevedea in contract o clauza de toleranta, prin care
asiguratorul este indretatit sa renunte la invocarea subasigurarii. Desigur, o anumita
toleranta este subanteleasa, chiar in lipsa unei asemenea clauze, atunci cand, dupa
survenirea riscului, asiguratorul constata ca diferenta dintre valoarea asigurabila si
valoarea asigurata este irelevanta.
In fine, contractul de asigurare poate contine o clauza de indexare (retroactiva)
a primelor, care permite adaptarea valorii asigurate si a primei. Modalitatea de calculare
a indexarii trebuie stabilita inca de la incheierea contractului (ar trebui cuprinsa in
conditiile generale sau particulare ale politei). In acest caz, asiguratul va achita
retroactiv diferenta dintre primele platite si cele care corespund valorii reale, superioare,
a bunului asigurat312
