CONTEXTUL PROFESIEI DE EVALUATOR. PRINCIPII DE EVALUARE A AFACERILOR

1.    Contextul profesiei de evaluator

1.1.  Evaluatorul

Evaluatorul de proprietati, conform Statutului ANEVAR (Asociatia Nationala a Evaluatorilor din Romania) precum si a Standardelor Europene de Evaluare Aprobate, in particular Standardele de evaluare nationele - SEV 3.02. „Evaluatorul – competente, calificare” este o persoana cu o buna reputatie, care poate demonstra ca indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:

a)     este absolventul cu studii complete (4 sau 5 ani) al unei institutii de invatamant superior recunoscut si a absolvit studii postuniversitare in domeniul evaluarii; sau este absolventul unei facultati recunoscute cu profil de evaluare; are cel putin doi ani de experienta profesionala in legatura cu domeniul evaluarii

b)     si-a aprofundat cunostintele profesionale printr-un program relevant de pregatire continua;

c)      detine suficiente cunostinte si experienta locala in evaluarea activelor corporale, situate in zona si categoria respectiva. In anumite situatii, inainte de a accepta lucrarea de evaluare, are obligatia de a face cunoscut clientului pregatirea sa insuficienta sau ca va solicita asistenta de la persoane competente;

d)     indeplineste toate cerintele legale, regulamentare, etice si contractuale legate de lucrare;

e)     are o asigurare profesionala adecvata, care corespunde responsabilitatilor asumate pentru fiecare lucrare.

In anumite cazuri complexe, daca ajunge la concluzia ca-i lipseste experienta necesara pentru indeplinirea corespunzatoare a misiunii, evaluatorul trebuie sa: previna clientul si sa solicite asistenta profesionala specializata de la, de exemplu: geologi, specialisti in probleme de mediu, ingineri mineri, experti contabili, juristi, avocati, etc. pentru a-si indeplini misiunea.

Evaluatorul acreditat este o treapta superioara in evaluare si o poate obtine orice membru ANEVAR care indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:

a)     are o vechime in ANEVAR  de cel putin 3 ani;

b)     a urmat in ultimii 2 ani un program de instruire continua in domeniul evaluarii sau domenii conexe, echivalent a 40 ore de curs;

In numeroase circumstante, ca rezultat al legislatiei sau a codului de conduita profesionala, este imperios necesar ca evaluatorul sa fie considerat nu numai competent, ci si independent si fara a avea un actual sau previzibil conflict de interese potential si nedeclarat.

Rezulta deci ca un evaluator caruia i se solicita o lucrare de evaluare trebuie sa chestioneze clientul asupra scopului si identitatii oricarei terte parti interesate sau legate de proprietatea evaluata, astfel incat sa poata stabili ca nu exista nici un conflict de interese pentru evaluator, pentru partenerii sai, pentru asociatii sai sau pentru rudele apropiate. Daca un asemenea conflict exista este esential ca el sa fie declarat clientului. Clientul este liber sa confirme numirea expertului atunci cand un asemenea conflict exista, cu conditia unei declaratii clare asupra situatiei in cadrul raportului de evaluare.

Evaluatorul poate fi in raport cu clientul sau in trei posturi diferite: evaluator intern, extern sau independent.

Evaluatorul intern este acea persoana care se ocupa cu tot ce tine de activitatea de evaluare din cadrul unei firme. Se impune ca evaluatorul intern sa fie competent din punct de vedere profesional si sa nu aiba interes financiar sau politic semnificativ in ceea ce priveste firma – subiect, definit astfel:

proprietate personala sau familiala, fie printr-o corporatie sau printr-un holding (in proportie de peste 5 %), suma de bani cu care ar putea influenta obiectivitatea evaluatorului – participare la capitalul social al firmei, remunerare, bonificatii legate de rezultatele evaluarii;

functie ocupata in cadrul unei Autoritati Publice fata de care exista conflicte de interese evidente sau a caror existenta ar putea fi perceputa de catre o terta persoana obiectiva.

Evaluatorul extern este un evaluator care nu are un interes financiar direct sau indirect la firma clientului care a solicitat lucrarea. Prin interes financiar indirect se intelege o relatie de asociere si relatii de rudenie cu persoane din firma care solicita lucrarea de evaluare.

Evaluatorul independent este un evaluator extern, dar care in ultimele 24 de luni nu a avut legatura cu clientul care solicita lucrarea de evaluare, cu exceptia platii muncii prestate ca evaluator. In caz contrar, are obligatia sa faca o declaratie in scris referitoare la orice fel de implicare cu proprietatea evaluata, cu partile interesate sau legate de proprietate, in ultimile 24 de luni.

Cand se angajeaza o echipa cu mai multi evaluatori acestia trebuie sa indeplineasca cerintele de mai sus, individual si colectiv, referitoare la independenta si obiectivitate.

Se recomanda ca toate evaluarile sa includa o declaratie care sa specifice faptul ca evaluatorul, responsabil de lucrare in fata clientului s-a conformat cu cerintele Standardelor de Evaluare si, in caz exceptional, masura si motivele pentru orice abatere de la standarde.

Desi activitatea de evaluare, ca orice profesie liberala, nu este reglementata de catre institutii guvernamentale, ea se desfasoara dupa standarde si proceduri profesionale si etice specifice, care implica responsabilitatea evaluatorului. Conform standardului SEV 3.02 abaterea de la standarde genereaza raspundere legala si financiara, atat pentru evaluatori, cat si pentru utilizatorii serviciilor de evaluare.

Primul aspect este responsabilitatea profesionala care reflecta modul in care evaluatorul cunoaste si aplica procedurile, metodele si tehnicile specifice si modul de aderare la codul deontologic si la cel de comportament etic. Asociatiile profesionale care au in obiectul de activitate evaluarea intrepriderilor, elaboreaza standarde si proceduri profesionale si norme de comportament etic iar membrii acestor asociatii s-au angajat sa le respecte, sa le aplice si sa se supuna controlului din partea asociatiei. Este firesc ca un membru al unei asemenea asociatii profesionale sa manifeste un grad sporit si controlabil de responsabilitate profesionala.

Al doilea aspect este responsabilitatea civila care se manifesta in virtutea contractului civil dintre evaluator si clientul sau prin care evaluatorul se obliga sa furnizeze un serviciu de calitatea promisa in oferta. Daca evaluatorul nu reuseste sa indeplineasca conditiile contractuale si prin aceasta el a produs daune clientului sau, acesta din urma este indreptatit sa solicite despagubiri. Acordarea de despagubiri se poate face prin intelegere intre evaluator si client sau prin decizie a instantei civile.

In sfartit, al treilea aspect este responsabilitatea penala atunci cand in legatura cu activitatea de evaluare, evaluatorul a incalcat legea penala.

1.2.  Raportul de evaluare

Modul de intocmire si prezentare a rapoartelor de evaluare este reglementat de Standardului International de Evaluarea afacerii (APG 4) adoptat de IVSC (International Valuation Standards Commitee) la data de 19 august 1999 precum si de Standardul national de evaluare – SEV 9.01. „Raportul de evaluare. Principii de elaborare a Raportului de evaluare”.

Raportul de evaluare este un document destinat comunicarii scrise cu clientul in vederea rezolvarii unei probleme de evaluare si trebuie sa se bazeze pe o investigatie cuprinzatoare, sa aiba o organizare  logica, o argumentatie solida si o exprimare clara.

Prin modul de prezentare si prin terminologia sa, raportul de evaluare trebuie sa exprime o opinie clara, neechivoca si suficient de detaliata pentru a garanta ca informeaza corect despre toate aspectele cheie ale evaluarii proprietatii si nu poate da nastere la neantelegeri asupra situatiei reale a proprietatii evaluate. Cu alte cuvinte, indiferet daca este prezentat sub o forma prescurtata, raportul de evaluare trebuie sa contina informatii suficiente pentru evidentierea clara a tipului de valoare estimata si a altor factori cu impact asupra valorii, astfel incat utilizatorul raportului (clientul) sa inteleaga corect valoarea propusa si modul ei de determinare.

Conform Standardelor (SEV 9.01) Raportul de evaluare a unei afaceri trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente distincte:

a)     semnatura si certificarea responsabilitatii evaluatorului pentru continutul raportului de evaluare;

b)     ipotezele si conditiile limitative pe care s-au bazat calculele valorilor;

c)      descrierea lucrarii de evaluare, care se refera la: sfera proprietatii supuse evaluarii, data evaluarii, tipul de valoare si definitia acestuia, premisele si ipotezele importante in stabilirea valorii, scopul evaluarii, data intocmirii raportului;

d)     descrierea afacerii evaluate: sursele de informatii utilizate; istoricul afacerii; caracterizarea de ansamblu a domeniului/ramurii de activitate si economiei nationale; caracterizarea produselor/serviciilor, pietei si clientilor; influenta factorilor sezonieri sau ciclici asupra afacerii evaluate; furnizorii; concurentii si concurenta; activele principale de care dispune afacerea (corporale si necorporale); salariatii; managementul; descrierea generala a afacerii; tranzactiile anterioare cu participantii (actiuni sau parti sociale) si conditiile de realizare a acestora (marime, cauza tranzactiei, cumparatorul, pretul, conditiile de plata, drepturile transmise, etc.).

e)     analiza financiara a afacerii reflectata prin: tabele cu sinteza bilantului si contului de profit si pierderi pe un numar de ani relevanti pentru caracterizarea evolutiei situatiei financiare a afacerii evaluate; explicatia amanuntita a corectiilor efectuate indicatorilor financiari istorici raportati; analiza performantei financiare a afacerii pe un numar de ani relevanti (indeosebi pe baza ratelor financiare) si compararea acestei performante cu cea realizata de afaceri similare si/sau cu cea a domeniului de activitate;

f)      metodologia de evaluare utilizata: metodele de evaluare utilizate si cauzele selectarii acestora (respectiv adecvarea lor cu scopul evaluarii si cu tipul de afacere evaluat); formulele de calcul si logica acestora; modalitatea de obtinere a unor variabile ca rate de actualizare si de capitalizare, coeficienti multiplicatori, etc.; explicatia aplicarii unor ajustari a valorii finale prin prima de control, discount pentru nelichiditate (necotare); logica stabilirii valorii finale prin procesul de selectie a valorii calculata prin cea mai adecvata, reprezentativa si recunoscuta metoda de evaluate.

g)     clauza de confidentialitate asupra raportului de evaluare si referirilor asupra raportului de evaluare si referirilor la datele continute in acesta;

h)     precizari referitoare la pastrarea raportului si documentelor pe baza carora a fost elaborat.

De obicei, la raportul de evaluare, se anexeaza intr-un volum distinct tabele cu calcule detaliate ale evaluarii pozitiilor de active distincte, copii dupa actele de proprietate, fise de evaluare distincta a constructiilor, planuri, schite, fotografii relevante si alte documente.

1.3.  Standarde de evaluare

Evaluarea de active individuale (corporale sau necorporale) de proprietati imobiliare, de afaceri si de valori imobiliare presupune aplicarea unui set de cunostinte multidisciplinare de catre persoane care au demonstrat ca si-au insusit acele cunostinte si in plus poseda capacitatea de a prelucra informatiile dobandite intr-o valoare sau serie de valori a unei proprietati al carui proprietar solicita evaluarea.

Fiind un serviciu cu implicatii financiare serioase asupra proprietarului, investitorului (cumparatorului) si a evaluatorului (in sensul unor pretentii eventuale de despagubire) evaluarile proprietatilor imobiliare, a afacerii, a activelor necorporale etc. au constituit subiecte pentru elaborarea unor standarde de evaluare.

Incepand cu anii `70 s-a impus ideea ca evaluarile patrimoniale ale intreprinderilor nu reflecta adevarata lor valoare de piata ce rezulta in urma tranzactiilor, fapt de a determinat punctul de cotitura in domeniul evaluarilor de intreprinderi in 1980 cand UECEF a elaborat un document cu urmatorul continut: „… Evaluarea intreprinderilor face parte din teoria economica a alternativelor de investitii; in acest fel, in principiu, ea trebuie sa se bazeze pe aceasta teorie, ca si pe metodele de calcul al rentabilitatii investitiilor. …. Valoarea corecta a unei intreprinderi poate fi determinata numai pe baza excedentelor financiare pe care aceasta le poate distribui in mod durabil.”

Standarde cu caracter international au aparut numai din anul 1994 si pana in prezent, activitatea de standardizare fiind supusa permanent imbunatatirii, atat ca sfera de cuprindre, cat si ca forma si continut.

Scopul Standardelor de Evaluare sunt urmatoarele: sprijinirea evaluatorilor in elaborarea unor rapoarte consistente de evaluare pentru clientii lor; promovarea unei coerente in aceste rapoarte prin utilizarea unor definitii standard ale bazelor de evaluare (in primul rand a valorii de piata) si prin abordarea uniforma a evaluarii; promovarea in randul evaluatorilor a unei abordari a misiunii de evaluare orientata spre client si spre cerere; prezentarea unui „punct de referinta” sau „etalon calitativ” pentru utilizatorii evaluarilor, pe baza caruia acestia pot sa aprecieze calitatea activitatii evaluatorului.

Respectarea Standardelor de Evaluare are o importanta majora pentru cele trei categorii de utilizatori ai acestora: evaluatori, clienti si specialisti in teoria si metodologia evaluarii.

Pentru evaluatori Standardele reprezinta un ghid de conduita a misiunii de evaluare incepand cu stabilirea clauzelor contractului de evaluare si derulandu-se prin terminologia utilizata, prin metodele si procedurile de evaluare folosite pana la prezentarea raportului de evaluare si a anexelor acestuia. Respectarea Standardelor poate constitui pentru evaluatori o importanta proba de aparare impotriva unor reclamatii ale clientilor, inclusiv in cazul unor pretentii de despagubiri solicitate instantelor de judecata.

Pentru clienti, cunoasterea prevederilor Standardelor de Evaluare este importanta deoarece acestia pot solicita ca evaluatorul sa indeplineasca conditiile de pregatire profesionala si experienta adecvata subiectului evaluat.

Pentru specialistii in teoria si metodologia evaluarii, indeosebi pentru cei care elaboreaza lucrari, cunoasterea temeinica a Standardelor are o importanta stiintifica decisiva datorita multitudinii notiunilor de specialitate care difera substantial in teoria si practica franceza fata de cea anglo-saxona.

2.    Principiile evaluarii afacerii

2.1.  Principii fundamentale de evaluare

Principiile fundamentale in evaluare s-au desprins din lucrarile teoretice si practica tarilor cu traditie in domeniul evaluarilor si au fost preluate[1] si adaptate pentru evaluarea de afaceri. Aceste principii fundamentale sunt valabile indiferent de obiectul evaluarii: afaceri, active corporale sau necorporale, proprietati imobiliare.

Principiul anticiparii: valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate (bani sau satisfactii) ce urmeaza a fi obtinute din detinerea unei proprietati.

Anticiparea este perceptia ca valoarea este creata de catre asteptarile privind beneficiile viitoare ale proprietatii detinute.

Principiul schimbarii: schimbarea se datoreaza actiunii legii cauza – efect.

Schimbarea este deosebit de importanta deoarece are un impact hotarator asupra valorii proprietatii evaluate. Orice schimbare in mediul extern proprietatilor, de ordin juridic, economic, social, politic, tehnologic sau stiintific produce o apreciere (crestere) sau o depreciere (scadere) a valorii proprietatii in functie de gradul de dependenta al proprietatii de factorul perturbator (agentul schimbarii).

Principiul cererii si ofertei: pretul unei proprietati variaza direct, dar nu neaparat proportional, cu cererea si invers, dar nu neaparat cu oferta.

Oferta reprezinta cantitatea dintr-un tip de proprietate disponibila pentru vanzare pe o piata data si la un moment dat iar cererea reprezinta cantitatea dintr-un tip de proprietate ce se doreste a fi cumparata pe o anumita piata data si la un moment dat. Cu cat cererea este mai mare la o oferta constanta, preturile au tendinta sa creasca, dar nu neaparat proportional, si invers, cu cat cererea scade, la o oferta constanta, preturile au tendinta sa scada.

Principiul substitutiei: atunci cand mai multe proprietati similare sau identice sunt disponibile pe piata, acela care are cel mai mic pret atrage cea mai mare cerere.

Manifestarea acestui principiu se bazeaza pe comportamentul de piata rational, prudent, fara costuri suplimentare datorate amanarii, conform caruia un investitor nu va plati mai mult pentru o proprietate decat pentru alta care are acelasi grad de atractivitate. De aici rezulta ca un activ compus din mai multe proprietati nu valoreaza mai mult decat costul de inlocuire al tuturor partilor sale componente.

In cazul afacerilor putem afirma ca pretul de cumparare maxim pe care este dispus sa-l plateasca un investitor prudent trebuie sa fie: pretul de cumparare a terenului si costurile de constructie a unei proprietati substitut cu aceeasi utilitate; pretul de cumparare de pe piata a unei proprietati cu utilitate identica; pretul de cumparare a unei proprietati alternative, care genereaza un venit echivalent, aceleasi conditii de risc.

Principiul contributiei: valoarea unei parti a proprietatii depinde fie de cat de mult contribuie aceasta la valoarea intregului fie cat de mult reduce din valoarea intregului absenta sa.

Principiul costului de oportunitate: un investitor ce va selecta un anumit tip de investitie va renunta la oportunitatea de a investi in alte tipuri de investitii disponibile si de aceea va alege o investitie care va genera probabil cea mai mare rata de rentabilitate a capitalului la cel mai scazut nivel al riscului.

2.2.  Principii de evaluare a afacerii

Pentru evaluarea unei afaceri, indiferent de natura si marimea ei, trebuie respectate atat principiile de baza economice cat si cele fundamentale ale evalarii, la care se adauga recomandarile Standardelor de evaluare a intreprinderii, in contextul economic actual si al realitatilor pietei din Romania. Rezultatul integrarii elementelor enumerate anterior se prezinta sub forma unor principii de evaluare a afacerilor.

Principiul 1. Evaluarile se vor face pe baza respectarii Standardelor de evaluare – internationale, europene si nationale.

Aplicarea acestor standarde in practica curenta se face deoarece ele reprezinta „cea mai buna practica in evaluare” dar si pentru ca acestea sunt o modalitate de protejare a evaluatorilor in fata intereselor clientilor, neexistand o reglementare juridica obligatorie in acest sens. Standardele Europene de Evaluare nu sunt obligatorii pentru asociatiile membre ale TEGoVA (societatea organismelor europene profesionale din domeniul evaluarii proprietatii imobiliare), dar se recomanda adoptarea lor pentru ca reprezinta cea mai buna practica, menita sa reflecte legislatia relevanta a Uniunii Europene, ca si cele mai importante directii de gandire pe plan european si international.

Principiul 2. Evaluarea unei afaceri este efectuata numai de evaluatori profesionisti, cu pregatire si experienta adecvata in evaluarea tipului respectiv de afacere si localizarii acesteia.

Evaluatorul trebuie: sa aibe cunostinte, sa inteleaga si sa utilizeze corect acele metode si proceduri recunoscute care sunt necesare pentru realizarea unei evaluari credibile; sa nu comita o eroare fundamentala prin omisiune sau intentie care sa afecteze valoarea in mod semnificativ; sa nu presteze serviciile de evaluare intr-o maniera neglijenta sau neatenta, astfel incat sa favorizeze producerea unor erori care, luate in mod individual, nu ar putea afecta semnificativ rezultatele unei evaluari dar, privite in mod agregat, ar putea sa produca confuzii.

Principiul 3. Evaluarea unei afaceri se face pe principiul unei participatii de 100 %, deci a unei afaceri in ansamblul ei, ulterior facandu-se corectii pentru a reflecta puterea de control sau lipsa de lichiditate (necotarea intreprinderii).

Principiul 4. Metodele de evaluare trebuie sa fie adecvate cu scopul evaluarii si cu cele doua ipostaze in care se poate afla un evaluator: de expert neutru si de expert consultant.

Principiul 5. Valoarea unei afaceri este echivalenta cu valoarea prezenta a tuturor fluxurilor financiare anticipate care deriva din dreptul de proprietate asupra capitalului firmei, deci valoarea se bazeaza pe perceptiile participantilor pe piata asupra castigurile viitoare degajate de achizitiile de afaceri. Altfel spus, se vor cumpara profituri viitoare si nu active corporale.

Aceasta noua viziune asupra valorii intreprinderii a fost constientizata de catre investitori incepand cu anii ’80, atunci cand acestia au observat importanta deosebita a activelor necorporale, neinregistrate in activul bilantului contabil al intreprinderii, dar care sunt apte sa genereze profituri substantiale pentru un cumparator prin efectul lor sinergic asupra profitului total al cumparatorului.

Exista si exceptii de la acest principiu, in sensul ca valoarea este o reflectare a valorii patrimoniale numai cand aceasta abordare reprezinta o uzanta acceptata intre vanzator si cumparator (de exemplu tranzactiile cu cabinete stomatologice se fac pe baza valorii lor patrimoniale).

Principiul 6. Valoarea, asa cum este definita in principiul 5, are doua componente: componenta comerciala (transferabila) si componenta necomerciala (valoarea pentru proprietar).

Evaluatorul trebuie sa discearna intre cele doua componente pentru a evaluat numai partea ce se transfera, cealalta ramanand proprietarului in virtutea calitatilor sale personale.

Principiul 7. Valoarea estimata printr-o activitate de evaluare este valabila numai la o anumita data, numita data evaluarii.

Modificarile rapide si inevitabile ale fortelor sociale, economice, guvernamentale, ale comportamentului consumatorilor, etc. determina modifcarea valorilor estimate la date diferite ale evaluarii. Recunoasterea acestui principiu este fundamentala in cazul evaluarilor afacerilor in scopul garantarii creditelor.

Principiul 8. Piata determina rata de fructificare a capitalului asteptata de investitor

Costul capitalului sau rata de fructificare a capitalului este puternic influentata de fortele sociale, economice, politice si fizice de la data evaluarii, evaluatorul trebuind sa estimeze ratele de fructificare asteptate de diversi investitori pentru diferite piete si tipuri de afaceri.

Principiul 9. In evaluarea unei afaceri care-si va continua activitatea normala de exploatare se va tine seama de valoarea de lichidare, care poate fi superioara celei de exploatare in anumite circumstante, fiind recomandata in acele circumstante in defavoarea celei bazate pe performantele firmei.

Circumstantele pot sa fie favorabile valorii de lichidare atunci cand afacerea este numai marginal profitabila sau produce pierderi, fie cand obiectele proprietatii intelectuale, cum ar fi brevetele de inventie, marcile de fabrica sau de comert, au o valoare semnificativa la incetarea afacerii.

Esenta acestui principiu este: daca valoarea afacerii evaluata prin metode inscrise in abordarea bazata pe venit (capitalizarea profitului net si metode cash-flow-ului net actualizat) este inferioara valorii de lichidare, valoarea finala ce va fi recomandata este valoarea de lichidare.

Logica unei asemenea judecati consta in faptul ca, daca afacerea este vanduta la un pret mai mic dacat valoarea ei de lichidare, cumparatorul va fi tentat sa lichideze afacerea prin vanzarea activelor individuale ale acesteia, realizandu-se astfel un castig din tranzactie.

Principiul 10. In cazul unor afaceri care un potential adecvat de profitabilitate, respectiv realizeaza o rata a rentabilitatii capitalului investit egala cu costul mediu ponderat al capitalului, valoarea afacerii calculata prin metoda patrimoniala (activul net corectat) si prin metodele de capitalizare/actualizare a veniturilor viitoare trebuie sa se concretizeze in rezultate identice sau foarte apropiate.

Daca nivelul ratei rentabilitatii afacerii este superior costului capitalului sau ratei medii a rentabilitatii firmelor concurente, valoarea afacerii calculata pe baza de venit este superioara valorii patrimoniale. Diferenta dintre cele doua valori reprezinta valoarea globala a activelor necorporale ale afacerii (goodwill), care poate fi ulterior alocata pe goodwill-ul atasat afacerii (si transferabil odata cu aceasta) si goodwill personal netransferabil. Aceasta problema a calculului goodwill-ului si a incorporarii lui in valoarea afacerii are o importanta deosebita in evaluarea firmelor mici si mijlocii, in care initiativa si reputatia unei singure persoane imprima o valoare deosebita afacerii.

Principiul 11. Separarea activelor redundante (in surplus fata de nevoile de exploatare normala a afacerii), evaluarea lor distincta prin metode de evaluare adecvata si adaugarea acestei valori la rezultatele obtinute prin aplicarea metodelor de evaluare a afacerii.

Principiul 12. Stabilirea valorii finale a unei firme, care a fost evaluata prin mai multe metode de evaluare din care au rezultat valori diferite, se face prin judecata evaluatorului; aceasta se refera la selectarea, din seria valorilor obtinute, a unei singure valori care este, de fapt, rezultatul aplicarii celei mai adecvate metode de evaluare.

Aprecierea valorii finale este, deci, un proces de selectie a unei valori si nu rezultatul aplicarii unei medii aritmetice ponderate a valorilor obtinute. Aceasta optica noua este prevazuta in mod expres in proiectele de standarde europene si internationale de evaluare a afcaerii.

Logica acestei prevederi consta in faptul ca, din punct de vedere al modului de gandire economic, o valoare rezultata dintr-o medie a valorilor calculate pe principii total diferite (respectiv prin metoda patrimoniala, prin metoda capitalizarii/actualizarii fluxurilor viitoare si prin metoda comparatiilor de piata) nu are relevanta economica.

Selectia unei singure valori are o importanta esentiala in cazul evaluarii activelor necorporale ale unei firme, deoarece gradul de relevanta a valorilor rezultate din aplicarea celor trei grupe de metode este foarte diferit.

In concluzie, dupa prezentarea celor 12 principii de evaluare a afacerii, rezulta ca este necesar ca evaluarea sa fie efectuata numai de experti calificati, care sa cunoasca principiile continute in standardele de evaluare si care sa prezinte clientilor rapoarte de evaluare elaborate intr-o maniera clara si transparenta. Cunoasterea tipului de afacere evaluata, marimea si forma lor juridica, este esentiala deoarece aplicarea metodelor si tehnicilor de evaluare are anumite particularitati.

La evaluarea intreprinderilor/afacerilor mici si mijlocii (I.M.M.) necotate trebuie luate in considerare urmatoarele caracteristici cu impact asupra metodelor si tehnicilor de evaluare:

►    contabilitatea este mai simpla, in sensul ca: documentele financiar-contabile nu sunt auditate; inregistrarea istorica a operatiunilor contabile este mai scurta si mai neregulata; de obicei exista o contabilitate pe baza incasarilor de bani lichizi si nu a veniturilor; structura capitalului utilizat este mai simpla, ponderea capitalului imprumutat in finantarea intreprinderilor fiind de obicei redusa (10-15 %); cheltuieli cu compensarea proprietarilor (salarii, prime, cheltuieli de deplasare, de recreere, etc.) sunt importante, avand ca rezultat diminuarea profitului brut impozabil.

►    informatiile de piata asupra tranzactiilor cu intreprinderi similare sunt neconcludente fata de tranzactiile cu intreprinderi mijlocii si mari; de aceea aplicarea tehnicilor metodei de comparatie cu piata este restrictionata de insuficienta si/sau de necompatibilitatea informatiilor de piata disponibile;

►    transferul proprietatii asupra unei intreprinderii mici se face, de obicei, prin plata in rate cu un avans de 20 – 30 %, restul din suma convenita urmand a fi platita in rate, cu o rata a dobanzii convenite (dobanda este inclusa in pretul tranzactiei);

►    costul capitalului propriu, relectat in rata de capitalizare ca si costul mediu ponderat al capitalului (care exprima rata de actualizare) pentru intreprinderile mici care functioneaza si cu credite se stabileste prin includerea unei prime de risc aditionale, specifica intreprinderilor necotate.