|
|
|
TIPURI DE ABORDARE PSIHODIAGNOSTIC
La finalul acestui capitol:
Va veti familiariza cu specificul marilor directii de abordare psihodiagnostica, nomeotetica si ideografica;
Veti cunoaste criteriile care deosebesc metodele psihometrice de cele impresive;
Veti cunoaste modul diferit in care cele doua directii se raporteaza la exigenta obiectivitatii si validitatii rezultatelor investigatiei psihologice.
Am vazut ca masurarea in psihologie si cu atat mai mult in psihodiagnostic reprezinta una dintre paradigmele lor centrale (paradigma nomotetica). O perspectiva diametral opusa este paradigma abordarii clinice (ideografice) unde masuratoarea caracteristicilor psihice joaca cel mult un rol secundar. Considerate in ansamblul lor metodele psihodiagnosticului se bizuie intr-un grad variabil pe masuratoare si pe caracterul diferential al atributelor psihocomportamentale. Utilizand acest fapt ca pe un criteriu foarte general de clasificare, am putea imparti aceste metode in metode nepsihometrice, cvasipsihomerice si metode psihometrice.
In prima categorie intra asa-zisele metode impresive, caracterizate printr-un stil de investigatie care tinteste cunoasterea individului ca intreg. Acest stil nu se multumeste sa afle ca o persoana are o anumita caracteristica intr-un anume grad ci dimpotriva se intereseaza de felul in care este manifestata acea caracteristica, ce tip de eroare comite cel testat si din ce cauza (Cronbach, op.cit.). In aceasta grupare intra: convorbirea, interviul, observatia, metoda biografica, analiza produselor activitatii si altele.
Celei de a doua categorii ii apartin, prin excelenta testele psihologice. Metodele cvasipsihometrice imprumuta caracteristici din ambele categorii extreme. Criteriul psihometric nu este totusi unul exclusiv din moment ce unele dintre asa-zisele metode nepsihometrice pot utiliza un aparat statistic mai mult sau mai putin sofisticat (observatia sistematizata), in vreme ce unele teste psihologice, prin structura lor, cum este cazul probelor proiective par sa se apropie mai mult de specificul metodelor calitative ale psihodiagnosticului.
Metodele psihometrice si cele impresioniste, nepsihometrice difera in privinta gradului de structurare a sarcinii, al raspunsului la itemi, al produsului evaluarii, al modului de analizare a rezultatelor si al validarii (Cronbach, op.cit.). Sa le trecem succint in revista.
Gradul de structurare a sarcinii inseama cata libertate are subiectul in interpretarea sarcinii. De exemplu, intr-un test de inteligenta, este de asteptat ca, in virtutea unei libertati reduse, sarcina de a stabili falsitatea / adevarul concluziei unui silogism sa fie inteleasa in acelasi mod de toti subiectii. Dimpotriva, in redactarea autobiografiei subiectul are libertatea de a intelege sarcina intr-un mod foarte personal si sa evoce astfel acele evenimente din viata sa carora el le confera o anumita semnificatie.
Produsul evaluarii. In metodele psihometrice raspunsurile la teste sau chestionare sunt predefinite de catre experimentatori, pe cand in metodele impresive raspunsurile sunt construite de subiecti si de aceea inregistreaza o anumita variatie, pentru ca angajeaza subiectivitatea fiecaruia in paternuri individuale.
Rezultatul evaluarii psihologice. Metodele psihometrice se focalizeaza pe rezultat, pe performanta. Metodele nepsihometrice sunt centrate pe procesul psihic implicat in raspuns. Utilizarea primelor se concretiteaza de obicei intr-un produs (alegerea unei variante de raspuns, construirea unei imagini cu ajutorul cuburilor colorate, alcatuirea unei propozitii cu sens din cuvinte disparate, bararea semnelor grafice identice cu anumite modele, etc.). Utilizarea metodelor nepsihometrice se finalizeaza cu relevarea procesului care a condus la un anumit rezultat, care de altfel nu focalizeaza atentia principala a evaluatorului. Fitts (1946), citat de Cronbach (op. cit.), arata ca psihologii germani au impins la extrem stilul impresionist in selectia militarilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Asfel observarea comportamentului candiadtilor in timpul testarii era mai importanta decat scorul obtinut. Insistenta pe scorurile obiective la teste era mai degraba expresia lipsei de experienta, adevarata competenta in evaluarea psihologica manifestandu-se in optiunea pentru formarea unei impresii intuitive pe baza obsevarii reactiilor si a expresiei subiectilor.
Analiza rezultatelor demersului psihodiagnostic se realizaeaza in psihometrie pe baza scorurilor. Astfel, atitudinea examinatorului poate merge la extrem in testele de inteligenta, odata cu insistenta pe determinarea coeficientului de inteligenta si cu ignorarea comportamentului complex al subiectului in timpul rezolvarii sarcinii. Este aici, observa Cronbach (op.cit.), un fel de credinta mistica potrivit careia bombardarea subiectului cu teste, unul dupa altul, ar putea releva modul cum acesta rezolva problemele. Dimpotriva abordarea nepsihometrica, impresionista procedeaza la studierea unui caz nu doar intensiv ci si longitudinal integrand in demersul sau inclusiv eforturi recuperatorii.
Problema validitatii metodei nu este la fel de presanta in cele doua categorii de abordari psihodiagnostice.
Pentru metodele psihometrice este esential ca scorul la test sa aproximeze, intr-o marja de probabilitate acceptata, scorul "adevarat" prin apelul la eroarea de variatie (vezi cap. "Principiile si tehnicile constructiei testelor psihlogice", par. "Eroarea standard a masuratorii"). Pentru acesata testele trebuie sa coreleze inalt si semnificativ cu criteriul prognosticat.
Pentru metodele nepsihometrice validitatea este mai degraba o notiune impresiva fiind, de alt fel, greu de determinat in cazul portretelor sau caracterizarilor psihologice generate de acestea.
Asa cum poate deja ati dedus, aceasta disjunctie intre metodele nepsihometrice si cele psihometrice, departe de a fi transanta, vizeaza mai degraba stiluri diferite de abordare psihodiagnostica, stiluri care pot fi prezente atat in abordarea cu teste cat si in abordarea impresiva cu ajutorul metodei observatiei, convorbirii, anamnezei, metodei biografice etc. Cele doua stiluri par sa se deosebeasca dramatic mai ales privitor la locul psihologului in cadrul psihodiagnozei. Pentru abordarea psihometrica psihologul este mai degraba o sursa de eroare. Pentru abordarea impresionista psihologul, cu intuitia sa, cu cunostintele sale este principalul instrument al psihologiei.
Amble abordari au deopotriva merite si limite. De dorit este ca psihologul sa le imbine cu suplete acordand pondere cand uneia cand alteia, functie de etapa parcursa in procesul de luare a unei anumite decizii.
