Motivatia - definirea si functiile motivatiei, modalitati si structuri ale motivatiei, formele motivatiei

MOTIVATIA

DEFINIREA SI FUNCTIILE MOTIVATIEI

De ce reactioneaza un om? De ce unul reactioneaza intr-un fel si altul in cu totul alt fel? De ce unul si acelasi om reactioneaza diferit in momente diferite ? Iata intrebari majore pe care psihologia trebuie sa le solutioneze. Ea evi­dentiaza rolul unor fenomene si mecansime psihice interne dotate cu capacitatea de a permite actiunea independent de factorii exteriori.

Asadar, activitatea umana pe langa stabilirea precisa a scopului, pe langa punerea in disponibilitate a tuturor instrumentelor necesare rea­lizarii ei (cunostinte, priceperi, deprinderi, aptitudini), trebuie sa faca apel si la o serie de factori cu rol de stimulare si activare, de sensibilizare se­lectiva si imbold, care sunt incadrati in notiunea de motivatie.

Dar ce este motivatia? Ea implica o serie de trebuinte, impulsuri (trebuinte aflate in stare de excitabilitate accentuata, expresiva), intentii (implicari proiec­tive ale subiectului in actiune), valente (orientari afective spre anumite rezultate), tendinte (forte directionate mai mult sau mai putin precis). Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute si care il imping, il instiga si il determina pe individ pentru a si le satisface, for­meaza sfera motivatiei acestuia. Este vorba de o noua categorie de stimuli, si anume de stimulii interni. Unii autori au definit motivatia ca o "cauza interna' a comportamentului. Numai ca aceasta structura psihica activatoare si predispozanta, cu functii de autodeterminare a omului prin stimulatii interne, a trebuit sa fie, la randul ei, explicata atat functional, cat si genetic. Or, acest lucru nu poate fi realizat decat prin apelul la o serie de factori determinanti ce se inscriu in istoria interactiunilor dintre subiect si ambianta sa sociocul­turala.

Unele dintre formele motivatiei, relativ simple si putine la numar, s-au for­mat in decursul filogenezei si ii sunt date omului prin nastere. Altele, mai com­plexe si mult mai numeroase, se formeaza in decursul vietii acestuia, fiind depen­dente atat de particularitatile mediului extern, cat si de specificul starilor de nece­sitate interne existente deja, de modul de asimilare si sedimentare a lor. Practic, ele nu sunt altceva decat stimularile externe care actionand repetat asupra indivi­dului si satisfacandu-i anumite cerinte de autoreglare, au fost preluate, interiorizate, asimilate si transformate in conditii interne. Daca unui copil i se repeta frecvent si imperativ acel "trebuie' (trebuie sa te speli pe maini, trebuie sa-ti faci lectiile, trebuie sa fii ordonat etc), cu timpul, acest "trebuie' va fi asimilat de copil, va fi transformat intr-un stimul interior, asa incat la un moment dat el va actiona spon­tan, "din proprie initiativa', fara a mai fi indemnat din afara. Gradul de independenta fata de situatiile actuale este insa variabil si niciodata absolut.

Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individu­lui, o forta motrice a intregii sale dezvoltari psihice si umane. Aceasta in­seamna ca selectarea si asimilarea, ca si sedimentarea influentelor externe se vor produce dependent de structurile motivationale ale persoanei. Mo­tivatia sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o mai mult sau mai putin permeabila la ea. Acum intelegem mai bine de ce una si aceeasi influenta externa produce efecte diferite la persoane diferite sau la aceeasi persoana in momente diferite ale existentei sale. Motivatia, prin caracterul ei propulsator si tensional, rascoleste si reaseaza, sedimen­teaza si amplifica materialul constructiei psihice a individului.

Existand tipuri extrem de diferite de motivatii, ca structura si functionalitate, complexitate si rol (cum ar fi: trebuintele, motivele, dorintele, aspiratiile, interesele, convingerile, idealurile, conceptia despre lume si viata etc), vor exista si functii diferite ale acestora. Printre functiile motivatiei enumeram:

. functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechi­libru fiziologic sau psihologic. In aceasta faza starea de necesitate apare dar nu declanseaza inca actiunea. De obicei, aceasta functie este specifica trebuintelor care au o dinamica deosebita : debuteaza cu o alerta interna, continua cu o agitatie crescanda, ajungand chiar la stari de mare incor­dare interna, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor ;

functia de mobil sau de factor declansator al actiunilor efective. Acesta este motivul, definit de psihologul francez H. Pieron ca  "mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizata." Aceasta, intrucat a identifica un motiv inseamna a raspunde la intrebarea "de ce ?'. Probanta pentru motiv este declansarea actiunii ;

. functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv. Eficienta reglatorie a motivatiei este dependenta, in egala masura, de energizare si directionare.

Esential pentru motivatie este faptul ca ea instiga, impulsioneaza, declanseaza actiunea, iar actiunea, prin intermediul conexiunii inverse influenteaza insasi baza motivationala si dinamica ei.

MODALITATI SI STRUCTURI ALE MOTIVATIEI

Trebuintele sunt structuri motivationale fundamentale ale personalitatii, fortele ei motrice cele mai puternice reflectand, cel mai pregnant, echilibrul biopsihosocial al omului in conditiile solicitarilor me­diului extern. Ele semnalizeaza cerintele de reechilibrare in forma unor stari si imbolduri specifice. In functie de geneza si continutul lor, pot fi clasificate in: trebuinte primare (innascute, cu rol de asigurare a integri­tatii fizice a organismului) si trebuinte secundare (formate in decursul vietii si cu rol de asigurare a integritatii psihice si sociale a individului). In categoria primelor se incadreaza : trebuintele biologice sau organice (de foame, sete, sexuale) si trebuintele fiziologice sau functionale (de mis­care, relaxare-descarcare). Ele sunt comune pentru om si animal ; dar la om sunt modelate si instrumentate sociocultural. Cea de a doua categorie cuprinde: trebuinte materiale (de locuinta, confort, de unelte si instru­mente) ; trebuinte spirituale (de cunoastere, estetice, etice, de realizare a propriei personalitati) ; trebuinte sociale (de comunicare, anturaj si in­tegrare sociala, de cooperare etc).

Psihologul american H. Maslow a realizat o piramida a trebuintelor: biologice, de securitate, de afiliere, de stima si statut, de autorealizare. El spune ca o trebuinta nu apare ca motivatie decat daca cea anterioara a fost satisfacuta; aparitia unei trebuinte noi, dupa satisfacerea alteia anterioare nu se realizeaza brusc, ci treptat ; cu cat o trebuinta se afla mai spre varful pira­midei, cu atat ea este mai specific umana  (acestea sunt mai putin

urgente, din punct de vedere subiectiv, insa satisfacerea lor produce fericire, creste chiar eficienta biologica a organismului). Pe baza acestei piramide putem explica in­lantuirea trebuintelor, trecerea de la unele la altele, inlocuirea unora cu altele, reusind sa intelegem mai bine insasi conduita individului.

Satisfacerea fireasca a trebuintelor se asociaza cu reducerea tensiu­nilor; nesatisfacerea lor duce fie la dilatarea si exacerbarea acestora, fie la stingerea lor prin saturatie si reactie de aparare, insotita de perturbari caracteriale ; nesatisfacerea lor o perioada mai indelungata de timp pune in pericol existenta fizica si psihica a individului.

Motivele constituie reactualizari si transpuneri in plan subiectiv a starilor de necesitate. Cand individul isi da seama de deficitul de substante nutritive din organism si se orienteaza spre inlaturarea lui, trebuinta s-a transformat deja in motiv. Nu toate motivele sunt insa constiente. Exista unele motive inconstiente al caror substrat nu este clar delimitat dar care indeplinesc un rol important in activitate. Spre deosebire de trebuinta, care nu intotdeauna reuseste sa declanseze o actiune, motivul asigura efectua­rea comportamentelor corespunzatoare de satisfacere. Asadar, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanseaza, sustine energetic si orienteaza actiunea De aici decurg si cele doua segmente ale motivului : unul energizant si dinamogen, altul orientativ si directional. Intre aceste doua segmente exista o foarte stransa interactiune, asa incat problema care se pune nu este aceea de a opta pentru unul sau altul dintre ele, ca fiind mai important, ci tocmai sustinerea lor reciproca. O orientare slab energizata este la fel de daunatoare ca si o energizare insuficient directionata.

Motivele sunt extrem de variate : individuale si sociale ; inferioare si superioare ; minore si majore ; egoiste si altruiste etc. Ele nu actioneaza independent unele de altele, ci interdependent formand, in structura per­sonalitatii, adevarate retele, configuratii sau constelatii de motive. Acest fapt explica, de altfel, varietatea enorma a comportamentelor noastre (de ce, de pilda, aceeasi stimulare pe unul il impinge spre actiune si pe altul nu). Interactiunea motivelor in situatii complexe de viata implica : actiuni de optare, de retinere a unor motive si de respingere a altora; actiuni de cooperare, de sustinere reciproca a motivelor fapt care duce la intarirea motivatiei; actiuni conflictuale ce conduc la aparitia unor stari tensionale care, daca sunt intense si prelungite se soldeaza cu efecte negative, cu in­stalarea unor complexe daunatoare personalitatii.

Interesele reprezinta orientari selective, relativ stabile si active spre anumite domenii de activitate Orientarile globale, nediferentiate, situative si fluctuante, oscilante, facultative nu pot fi considerate ca fiind interese ci, cel mult, un inceput de cristalizare a acestora. Daca un individ se apuca de multe activitati si nu finalizeaza, corespunzator, nici una din­tre ele, inseamna ca el nu si-a format inca interesele. Interesele sunt for­matiuni motivationale mai complexe decat trebuintele si motivele deoa­rece implica organizare, constanta si eficienta. In structura lor psihica intra elemente cognitive, afective si volitive. Orientarea spre o activitate presupune prezenta unor cunostinte, intrarea in functiune a activismului mintal, trairea ei ca o stare agreabila, care produce placere, dar care, totodata, impinge spre actiune, spre control, spre punerea in disponibi­litate a unor calitati ale vointei (hotararea, perseverenta etc).

Exista interese generale si personale, pozitive si negative, profesionale si extraprofesionale (de timp liber). Cea mai raspandita clasificare este cea in functie de domeniul de activitate in care se manifesta (tehnice, stiintifice, literar-artistice, sportive etc.). Independent de domeniu, foarte importante sunt interesele creative caracterizate prin cautarea unor noi solutii, a unor procedee inventive, a unor proiecte originale. Paleta larga si variata a intereselor unei persoane este si un semn distinctiv al maturizarii sale, a extensiei Eului sau.

Convingerile sunt idei adanc implantate in structura personalitatii, puternic traite afectiv, care imping, impulsioneaza spre actiune. Nu orice idee este o convingere, ci doar cea care reprezinta pentru individ o valoare, o certitudine subiectiva, care il ajuta sa stabileasca ceea ce este valabil, optim, necesar, sa distinga intre bine si rau, frumos si urat, ade­var si minciuna. Asadar, sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuintele si dorintele individului, cu aspiratile si nazuin­tele lui, cu trasaturile lui de personalitate. Ele isi au radacinile in afectivitatea insului, in emotiile, sentimentele si pasiunile sale. Ele se impun in comportament, il orienteaza perma­nent, de aceea sunt nu doar constant promovate, ci si virulent aparate, mai ales atunci cand sunt contrazise si atacate. In aceste imprejurari ele devin adevarate idei-forta. Convingerile intra in functiune in imprejura­rile de alegere sau conflict valoric. Daca sunt foarte puternice ele pot actiona chiar impotriva instinctului de conservare. Multi oameni celebri, cum ar fi filosofii Giordano Bruno, Thomas Morras au murit pentru convingerile lor.

Idealurile reprezinta proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga existenta. Ele reflecta si transfigureaza atat experienta proprie, cat si experienta semenilor devenind, in cele din urma, anticipari, generalizari si optimizari ale proiectului existential. Idealul nu reprezinta o simpla formula cognitiva de viata, preluata necri­tic din afara, prin imitatie, ci este plamadit de individ in functie de particularitatile lui proprii. Numai in felul acesta el se integreaza va­lorilor personalitatii, iar cu timpul devine o valoare personala, reusind sa motiveze comportamentul. In structura psihologica a idealului se includ trei elemente fundamentale : sensul si semnificatia vietii (directia spre care se orien­teaza o persoana, definita in functie de modul de existenta sociala, cul­tura spirituala, valoare morala) ; scopul vietii (ca obiectiv al vietii, ca va­loare personala suprema ce prefigureaza destine, componenta intelectual-voluntara dar si axiologica a idealului) ; modelul de viata (ghidul pro­pus a fi urmat si atins, un fel de Eu ideal care calauzeste viata). Idealul (moral, filosofic, estetic, politic, existential etc), ca ceva ce nu exista, dar ar putea fi, ca motiv central al existentei, ca optiune valorica si programatica de viata, ca "stea calauzitoare' reprezinta o adevarata forta spirituda, decisiva pentru individ.

Conceptia despre lume si viata constituie o formatiune motivationala cognitiv-valorica de maxima generalitate, ce cuprinde ansamblul parerilor, ideilor, teoriilor despre om, natura, societate. Ideile si teoriile din cadrul ei nu au doar o valoare de fapte de cunoastere, ci de con­vingeri. Ea reprezinta o structura motivationala globala cu rol strate­gic in raport cu orientarea comportamentului. Formata sub incidenta conditiilor de viata, dar si a culturii si educatiei, fiind rezultanta ex­perientelor personale traite pe drumul sinuos si singular al vietii, ea reuneste cognitivul cu valoricul si se implineste in actiune. Existand conceptii stiintifice sau nestiintifice, realiste sau utopice, progresiste sau retrograde ea presupune intotdeauna optiunea valorica. De aceea, intre convingeri, idealuri si conceptia despre lume si viata exista o foarte stransa interdependenta, impreuna constituind un complex motivational de prim ordin al personalitatii.

FORMELE MOTIVATIEI

In existenta concreta a omului sunt puse in functiune diferite forme ale motivatiei care se clasifica, de obicei, doua cate doua in perechi opu­se, contrare.

Motivatia pozitiva si motivatia negativa Prima este produsa de sti­mularile premiale (lauda, incurajarea) si se soldeaza cu efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor interumane, cum ar fi apropierea acti­vitatilor, angajarea in ele, preferarea persoanelor etc. Cea de a doua este produsa de folosirea unor stimuli aversivi (amenintarea, blamarea, pedepsirea) si se asociaza cu efecte de abtinere, evitare, refuz.

Motivatia intrinseca si motivatia extrinseca Daca sursa ge­neratoare se afla in subiect in nevoile si trebuintele lui personale, daca ea este solidara cu activitatea desfasurata de subiect, atanci vorbim de existenta unei motivatii directe sau intrinseci. Specificul acestei for­me de motivatie consta in satisfacerea ei prin insasi indeplinirea ac­tiunii adecvate ei. Cand cineva se plimba pentru placerea de a se plim­ba, citeste o carte pentru ca il intereseaza, joaca tenis pentru ca este atras de aceasta actiune, invata din nevoia de a-si tine treaza trebuinta de orientare si investigatie spunem ca este animat de o motivatie intrin­seca. Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-i sugerata acestuia sau chiar impusa de o alta persoana, daca ea nu izvoraste din specificul activitatii desfasurate, atunci avem de a face cu o motivatie indirecta sau extrinseca. Un copil care invata pentru nota sau pentru ca i s-a promis un cadou, un tanar care opteaza pentru o profesiune datorita salariului mare garantat pentru practica­rea ei sunt impulsionati de motivatii extrinseci.

Motivatia cognitiva si motivatia afectiva Prima isi are originea in activitatea exploratorie, in nevoia de a sti, de a cunoaste, de a fi stimu­lat senzorial, forma ei tipica fiind curiozitatea pentru nou, complex, pen­tru schimbare. Motivatia afectiva este determinata de nevoia omului de a obtine aprobarea din partea altor persoane, de a se simti bine in compania al­tora. Cand copiii invata pentru a-si satisface parintii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor, spunem ca sunt animati de o motivatie afectiva.

Motivatia pozitiva, intrinseca si cea cognitiva sunt, ca tipuri, mult mai productive decat motivatia negativa, extrinseca, afectiva. Daca insa luam in considerare si alti factori, cum ar fi varsta subiectilor, temperamentul sau caracterul lor vom constata ca, de pilda, la scolarii mici mai productiva este motivatia extrinseca decat cea intrinseca, poate si pentru simplul fapt ca aceasta din urma fiind mai complexa, tinand de structurile de personalitate, nici nu s-a format inca.

Mijloacele prin care putem creste gradul de eficienta al diferitelor forme ale motivatiei sunt, desigur, numeroase. Motivatia cognitiva, de exemplu, poate fi crescuta prin conflictul de idei care produce indoiala, incertitu­dine, dorinta de rezolvare. Cat priveste motivatia afectiva, aceasta poate fi crescuta prin retragerea sau doar prin amenintarea cu retragerea aprobarii celor dragi. Asemanator se poate proceda si in cazul celorlalte forme ale motivatiei.

MOTIVATIE SI PERFORMANTA. OPTIMUM MOTIVATIONAL

Motivatia nu trebuie considerata ca un scop in sine, ci pusa in slujba obtinerii unor performante inalte. Performanta este un nivel superior de indeplinire a scopului. Din perspectiva diferitelor forme ale activitatii umane (joc, invatare, munca, creatie) ceea ce intereseaza este valoarea motivatiei si eficienta ei propulsiva. In acest context, problema relatiei dintre motivatie si performanta are si o importanta practica, nudoar teoretica.

Relatia dintre intensitatea motivatiei si nivelul performantei este dependenta de complexitatea activitatii (sarcinii) pe care subiectul o are de indeplinit. In sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu putine alternative de solutionare) pe masura ce creste intensitatea motivatiei, creste si nivelul perfor­mantei. In sarcinile complexe insa (creative, bogate in continut si in alternative de rezolvare) cresterea intensitatii motivatiei se asociaza, pana la un punct, cu cres­terea performantei, dupa care aceasta din urma scade. Se intampla asa deoarece in sarcinile simple existand unul, maximum doua raspunsuri co­recte diferentierea lor se face cu usurinta, nefiind influentata negativ de cres­terea impulsului motivational. In sarcinile complexe, prezenta mai multor alter­native de actiune ingreuiaza actiunea impulsului motivational, intensitatea in cres­tere a acestuia fiind nefavorabila discriminarii, discernamantului si evaluarilor critice.

Eficienta activitatii depinde insa si de relatia dintre intensitatea motivatiei si gradul de difi­cultate al sarcinii cu care se confrunta individul. Cu cat intre marimea intensitatii motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii exista o mai mare corespondenta si adecvare, cu atat si eficienta activitatii va fi asigurata. In acest context, in psihologie a aparut ideea optimu­lui motivational, adica a unei inten­sitatii optime a motivatiei care sa per­mita obtinerea unor performante inal­te sau cel putin a celor scontate

De optimum motivational putem vorbi in doua situatii :

a. cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de catre subiect. In acest caz, optimum moti­vational inseamna relatia de cores­pondenta, chiar de echivalenta intre marimile celor doua variabile. Daca dificultatea sarcinii este mare, inseam­na ca este nevoie de o intensitate mare a motivatiei pentru indeplinirea ei; da­ca dificultatea sarcinii este medie, o motivatie de intensitate medie este su­ficienta pentru solutionarea ei etc ;

b. cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de catre su­biect. In acest caz ne confruntam cu doua situatii tipice : fie cu subaprecierea semnificatiei sau dificultatii sarcinii, fie cu supraaprecierea ei. Ca urmare, subiectul nu va fi capabil sa-si mobilizeze energiile si eforturile co­respunzatoare indeplinirii sarcinii. Intr-un caz el va fi submotivat, va activa in conditiile unui deficit energetic, ceea ce va duce, in final, la nerealizarea sarcinii. In cel de al doilea caz, subiectul este supramotivat, activeaza in conditiile unui surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui resursele energetice chiar inainte de a se con­frunta cu sarcina. Cand un elev trateaza cu usurinta sau supraestimeaza impor­tanta unei teze sau a unui examen va ajunge la esec.

In aceste conditii pentru a obtine un optimum motivational este necesara o usoara dezechi­librare intre intensitatea motivatiei si dificultatea sarcinii. De exemplu, daca dificultatea sarcinii este medie, dar este apreciata (incorect) ca fiind mare, atunci o intensitate medie a motivatiei este suficienta pentru realizarea ei (deci o usoara submotivare). Daca dificultatea sarcinii este medie dar este considerata (tot inco­rect) ca fiind mica, o intensitate medie a motivatiei este de ajuns (deci o usoara supramotivare).