|
|
|
EFECTELE PERTURBATOARE ALE MEDIULUI PENITENCIAR
Robert J. Wicks sustine ca psihologia corectionala este studiul si aplicarea cunostintelor psihologice in domeniul infaptuirii justitiei penale. Aceste cunostinte se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis in judecata, incarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corectionale este sa caute mijloace pentru intelegerea comportamentului infractorului, sa-l ajute pe plan intelectual, social sau emotional, sa actioneze cat mai eficient si astfel sa promoveze, in conditii cat mai bune, adaptarea sociala a infractorului.
Definitia data de Robert J. Wicks pare a fi prea larga, referindu-se aproape la intreaga problematica a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.Ellenberger, de psihologie carcerala, care se refera la acele fenomene psihologice si psihosociale care deriva din viata de penitenciar si care afecteaza intreaga personalitate a infractorului, comportamentul sau individual si social (exacerbarea unor instincte, conduitele spatial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.).
Institutia sociala in care infractorul urmeaza sa execute pedeapsa privativa de libertate este penitenciarul.
Penitenciarul, ca institutie sociala, arata Donald Cressey (1961), urmareste concomitent trei scopuri:
a) custodial, care consta in claustrarea detinutilor si impiedicarea evadarii lor. Acest scop este impus si urmarit de suborganizatia militara structurata pe sistem de comanda si prevenire;
b) productia de bunuri materiale (mestesugareasca, industriala, agrara etc.), prin remunerare, reducere din timpul condamnarii etc. pentru problemele de productie exista cadre specializate (maistri, tehnicieni, ingineri), care asigura realizarea productiei;
c) reeducativ, impus prin coercitie morala de catre educatori specializati, care se ocupa de problemele educationale ale detinutilor.
Coexistenta celor trei obiective, cu personal specializat pe trei directii care actioneaza concomitent, dar nu intotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stari tensionale care, desi perfect rezolvabile, uneori creeaza disfunctii in mersul inainte al institutiei penitenciare si se rasfrange in parte si asupra activitatii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate sa acorde prioritate unui sector sau altuia, in functie de viziunea acesteia asupra prioritatilor, activitatea efectiva de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lasata pe al doilea plan, desi scopul reeducativ este prioritar in aplicarea oricarei pedepse privative de libertate.
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentala. Ca posibilitate de a alege intre mai multe alternative, libertatea umana reprezinta o trebuinta de prim ordin, a carei satisfacere conditioneaza formarea si manifestarea echilibrata a personalitatii. Efectele limitarii libertatii perturba evolutia normala a personalitatii, creeaza conditii pentru aparitia si amplificarea unor tulburari psihice si psihosociale. Afectand intreaga personalitate, punandu-si amprenta asupra intregului comportament, privarea de libertate afecteaza profund viata persoanei si relatiile ei sociale.
Pe parcursul vietii, la orice persoana pot sa apara imprejurari in care aceasta sa fie privata de libertate pentru anumita perioada.
O forma aparte a restrangerii libertatii o reprezinta reactia sociala fata de persoanele care incalca legea penala si se concretizeaza in pedeapsa cu privare de libertate intr-un loc de detentie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale intr-un penitenciar reprezinta o situatie speciala deosebit de complexa. Privarea de libertate intr-un penitenciar nu presupune izolarea totala a infractorului si nu are ca scop producerea de suferinte fizice si psihice, ci reprezinta o masura de constrangere si un mijloc de reeducare, in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni. In tara noastra sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente esentiale regimul de detinere in comun si reeducarea prin munca a celor ce au incalcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmareste dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea si reintegrarea lor sociala.
In noile conditii ale societatii romanesti, legislatia cauta sa faca din penitenciar o institutie calitativ noua in care reeducarea sa fie rezultatul imbinarii activitatii utile depuse de detinuti cu actiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor actiuni duce, in unele cazuri, la eliberarea conditionata.
Administratia penitenciarelor are obligatia de a imbina munca cu o larga paleta de actiuni educative, de la scolarizare si calificare profesionala pana la activitati culturale de toate genurile, acestea avand ca scop pregatirea detinutului pentru reintegrarea sa rapida in viata sociala. La aceasta se adauga criteriile de separatie a infractorilor dupa: sex, varsta, natura infractiunii, durata pedepsei, starea de recidiva si dupa receptivitatea la activitatile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea detinutilor dupa criteriile amintite constituie baza diferentierii tratamentului aplicat si premisa individualizarii regimului de detentie.
Urmarind o cunoastere cat mai fidela a fenomenelor psihice si psihosociale ce se manifesta in locurile privative de libertate se impune o tratare diferentiata a regimului de arest si a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal sau pentru a impiedica sustragerea invinuitului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei se poate lua fata de acesta masura arestarii preventive. Cazurile in care o persoana poate fi arestata preventiv sunt stipulate in mod expres de catre legislatia penala.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se gasesc in arestul unitatilor de politie prezinta manifestari si conduite specifice. In stare de arest presiunea psihica si psihosociala este deosebit de puternica. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viata sever, limitarea serioasa a fluxului comunicational cu exteriorul, genereaza la arestati stari tensionale accentuate. Acestea sunt in multe situatii amplificate de starile de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el nestiind care este stadiul urmaririi penale, cum se va derula procesul si care va fi pedeapsa.
Cele mai frecvente reactii comportamentale ale celor arestati sunt, de cele mai multe ori, de o manifestare extrema. Astfel, arestatul fie ca se inchide in sine, se inhiba, fie ca manifesta comportamente agresive: actionale sau de limbaj. Limitele dintre cele doua forme de reactii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecand usor de la o extrema la alta. Se remarca o frecventa crescuta a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilari, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Exista categorii de arestati care simuleaza comportamentele autoagresive, in scopul de a impresiona si deruta organele de urmarire penala.
Daca in general cele aratate sunt valabile in cazul persoanelor arestate pentru prima data, in cazul recidivistilor, care de multe ori stiu precis daca vor fi condamnati sau nu, cunoscand uneori pana in detaliu incadrarea juridica a faptei lor, precum si pedeapsa pe care o vor primi, framantarile psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie buna anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El intra pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autoritatile judiciare, de desfasurarea procesului; se vede dintr-o data frustrat de ambianta familiala, profesionala, de limitarea spatiului de miscare si de folosire a timpului liber. La acestea se adauga si alte elemente frustrante caracteristice noului mediu in care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularitatile specifice cu influenta negativa asupra integrarii psihosociale a detinutului primar.
O prima particularitate este legata de inlaturarea simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut, care standardizeaza modul de viata si estompeaza diferentele individuale caracteristice vietii libere, cotidiene.
Restrangerea modalitatii fizice, psihice si psihosociale, reprezinta o alta particularitate a mediului de penitenciar, saracia vietii de relatie avand implicatii profunde asupra capacitatii persoanei de a-si exprima rolurile normale, reducand simtitor posibilitatea de interactiune psihosociala.
Relatiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfasurarea monotona a programului zilnic ca si distanta psihosociala dintre detinut si personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de particularitati ale vietii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de catre detinutul primar ca o atingere a integritatii sale.
Se considera ca particularitatile vietii de penitenciar, precum si caracteristicile personalitatii detinutului primar genereaza "situatii adaptative" ale acestuia la regimul de detentie (Sasu, 1985):
"Adaptarea" prin agresiune se caracterizeaza prin rezistenta deschisa la regulile vietii de penitenciar evidentiindu-se comportamente provocatoare spre alti detinuti sau chiar cadre, ca si reactii autoagresive (automutilari) si tentative de sinucidere.
"Adaptarea" prin retragere care semnifica inchiderea in sine, izolarea detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din penitenciar, el construindu-si o lume imaginara unde incearca sa se refugieze.
"Adaptarea" prin consimtire reprezinta conformarea pasiva a detinutului la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind facuta in maniera formala, astfel incat sa nu atraga sanctiuni suplimentare.
"Adaptarea" prin integrare este modalitatea prin care detinutul primar se relationeaza activ cu ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare se intalneste mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.
Modalitatile adaptative nu sunt rigide, detinutul putand trece succesiv de la una la alta sau incercand sa combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se considera ca integrarea la viata de penitenciar nu este niciodata totala. La inceput integrarea detinutului in mediul penitenciar este fortata, la mijlocul detentiei este aproape totala, iar cu putin timp inainte de eliberare poate sa apara o usoara atasare fata de ambianta de penitenciar.
In cadrul acestor etape apar manifestari comportamentale caracteristice vietii in detentie, numite reactii fata de incarcerare, cum ar fi: starile depresive (agitatia anxioasa), halucinatii auditive si vizuale pe teme delirante de persecutie sau gratiere, stari confuzionale, dezorientare temporo-spatiala, cefalee, somn agitat, cosmaruri, culminand cu crize de mare agresivitate.
In mediul carceral pot sa apara si unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.
Refuzul hranei in mediul carceral are o valoare simbolica prin care detinutul vrea sa arate ca este gata pentru sacrificiul suprem in caz ca nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) I se par justificate, desi regimul la care este supus corespunde normativelor in vigoare. Ca forma de comportament, refuzul hranei reprezinta un element spectacular prin care detinutul vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. De obicei, el nu dureaza mult, neavand suficiente ratiuni care sa-l sustina.
Tatuajul are o frecventa destul de ridicata printre detinuti si consta in inteparea cu acul si introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflecta profesia individului, altele dorintele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singura figura, un cuvant) sau multiplu. De obicei se aplica pe antebrat, brat si piept, dar se mai aplica si in zone putin vizibile (fese, fata interna a coapselor etc.). Detinutii care isi aplica tatuaje manifesta o imaturitate afectiva, o slaba insertie sociala, o structura psihopata, altii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automutilarile apar la detinutii care trec prin stari de melancolie anxioasa si cu delir mistic, in unele deliruri cronice, la hiperemotivi si la cei cu un nivel scazut al inteligentei.
Automutilarea, asimilata motivational cu suicidul si refuzul alimentar, este o tulburare a instinctului de conservare si consta in modificarea brutala si paradoxala a conduitei, adesea sub impulsul delirului si halucinatiei. Formele de automutilare sunt numeroase si variate: sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, taierea limbii etc.
Detinutii, de cele mai multe ori, urmaresc un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obtinute.
Detinutul recidivist este in tema cu drepturile si indatoririle pe care le are, se integreaza, aparent repede in mediul de penitenciar. In relatiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformisti si supusi. Cea mai mare parte a recidivistilor manifesta, insa, doua tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii fata de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalti detinuti prin mijloace specifice grupurilor de detentie. De regula, detinutii recidivisti sunt refractari la ordine, provoaca scandaluri cu ceilalti detinuti, sunt ostili fata de cadrele penitenciarului, manifesta tendinta de a obtine beneficii si uneori de a evada.
BIBLIOGRAFIE.
Amza, T. (1998). Criminologie. Bucuresti. Ed. Lumina Lex.
Anghelescu, I. (1984). Dictionar de criminalistica. Bucuresti. Ed. Stiintifica.
Arrigo, B., A. (2003). Introduction to Forensic Psychology. Academic Press. San Diego. California.
Atkinson, L. (2002). Introducere in psihologie. Bucuresti. Ed. Tehnica.
Ault, R.L. (1980). A Psychological Assessment of Crime Profiling. Published in the FBI Law Ennforcement Bulletin. March, 1980.
Banciu P., B., Radulescu S., M., Voicu M. (1985). Introducere in sociologia deviantei. Bucuresti. Ed. Stiintifica si Enciclopedica.
Bell, W.R. (2004). Practical Criminal Investigations in Correctional Facilities. CRC Press LLC, N.Y.
Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciara. Bucuresti. Ed. Stiintifica.
Bogdan, T. (1983). Comportamentul uman in procesul judiciar.Bucuresti. M.I. Serviciul editorial si cinematografic.
Bogdan, T., Santea, I. (1988). Analiza psihologica a victimei. Rolul ei in procesul judiciar. Bucuresti. M.I. Serviciul editorial si cinematografic.
Boroi, Al., Gorunescu, M., Popescu, M.(2004). Dictionar de drept penal. Bucuresti. Ed. CH Beck.
Boroi, Al. (2006). Dreptpenal. Parte generala. Bucuresti. Ed. CH Beck.
Butoi T., Mitrofan N., Zdrenghea V. Psihologie judiciara. Bucuresti. Ed. Sansa S.R.L.
Butoi, T. (2004). Interogatoriul. Psihologia confruntarii in procesul judiciar. Bucuresti. Ed. Pinguin Book.
Butoi, T.(coord).(2009). Victimologie si psihologie victimala. Compendiu universitar. Bucuresti. Ed. Pinguin Book
Butoi, T. (2008). Psihologie judiciara. Tratat universitar. Bucuresti. Ed. Pinguin Book.
Butoi, T. (2009). Criminologie. Comportamente criminale. Bucuresti. Ed. Solaris Print.
Butoi, T. (2002). Vanatoare de hoti. Bucuresti. Ed. Phobos.
Cebrian, J., A. (2008). Psihokillerii. Portretele celor mai cunoscuti criminali. Bucuresti. Ed. Litera International.
Cioclei, V. (1999). Mobilul in conduita criminala. Bucuresti. Ed. CH Beck.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica. Tratat de tactica. Iasi. Ed. Gama.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica, sondarea sentimentului de vinovatie. Bucuresti, Ed. Gamma.
Cristea, D. (2001). Tratat de psihologie sociala. Bucuresti, Ed. ProTransilvania.
Crisan, R. M. (2001). Autoapararea psihica. Bucuresti, Ed. Cartea Universitara.
Delcea, C. (2004). Psihologia terorismului. Studiu psihologic asupra teroristilor. Cluj-Napoca, Ed. Albastra.
Davies, R. (1997). Ce ne dezvaluie fata. Bucuresti, Ed. Polimark.
Dragomirescu, V. (1976).Psihologia comportamentului deviant. Bucuresti. Ed. Stiintifica si Enciclopedica.
Douglas, J., Burgess, A. (1986). Criminal profiling: A Viable Investigative Tool Against Violent Crime. Published in the FBI Law Enforcement Bulletin. December 1986.
Florian, G. (1996). Psihologie penitenciara. Bucuresti. Ed. Oscar Print
Florian, G. (1998). Dinamica penitenciara. Reforma structurilor interne. Bucuresti. Ed. Oscar Print.
Florian, M. (1997) Indrumare in filozofie.Oradea, Ed. Antet.
Godwin, M.G. (2001). Criminal Psychology and Forensic Technology. CRC Press LLC, N.Y.
Iftenie V. (2006). Medicina legala. Bucuresti. Ed. Stiintelor Medicale.
Ionescu, G. (1995). Psihanaliza si psihoterapia psihannalitica. Bucuresti. Ed. Asklepios.
Mateescu O. T. (2010). Psihologie judiciara. București. Ed. Renaissance.
Mira Y Lopey, E. (2009). Manual de psihologie juridica. Bucuresti. Ed. Oscar Print.
Kocsis, R.N. (2006). Criminal Profiling. Principles and Practice. Humana Press. Totowo. New Jersey.
Kocsis, R.N. (2007). Criminal Profiling. International Theory, Research and Practice. Humana Press. Totowo. New Jersey.
Mitrofan, I. (2003). Terapia toxicodependentei. Bucuresti.Ed. S.P.E.R.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., si Butoi, T. (1992 / 1997). Psihologie judiciara. Bucuresti. Ed. Sansa.
Mrejeru, Th. (2001). Drept procesual penal. Bucuresti. Ed. Sylvi.
Neagu, I. (1994). Tratat de procedura penala. Bucuresti. Ed. Pro.
Nistorean,Gh., Paun, C. (1995). Criminologie. Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica.
Paunescu, C. (1994). Agresivitatea si conduita umana. Bucuresti. Ed. Tehnica.
Petcu, M. (1999). Delincventa. Repere psihosociale. Cluj-Napoca. Ed. Dacia.
Petcu, M. (2001). Mecanismele psihologiei judiciare. Cluj-Napoca. Ed. Argonaut.
Pinatel, J. (1979). La criminologie. Paris, Lesdition ouvrierrs.
Plesca L. (2009). Psihologie aplicata pentru nivelul mediu si avansat. Bucuresti. Ed. Ahnu Publishing.
Pokel, C.A. (2000). To The Criminal Mind of Serial Killers. University of Wisconsin.Stant.
Pruna, T. (1992). Prelegeri de psihologie judiciara. Note de curs. Iasi. Ed. Chemarea.
Radulescu, S. M. (1994). Homo sociologicus, rationalitate si irationalitate in actiunea umana, Bucuresti. Ed. Sansa.
Rossmo, D., K. (2000). Geographic Profiling. CRC Press. Whashington. NY.
Rosca, A. (1934). Psihologia martorului. Cluj-Napoca. Ed. Institutului de Psihologie a Universitattii din Cluj.
Savino, J.O., Turvey, B.E. (2005). Rape Investigation Handbook. Elsevier Academic Press. NY.
Schechter, H. (2003). The Serial Killers Files, Random House Publishing Group, N.Y.
Scripcaru, Gh., Scripcaru, C., Astarastoae, V. (2005). Medicina legala pentru juristi. Iasi. Ed. Polirom.
Siegel, J. (2006). Encyclopedia of Forensic Sciences, Michigan State University. East Lansing, N.Y.
Stancu, E.(1999). Criminalistica. Bucuresti. Ed. Actami.
Stefanescu, P., P. (2005). Placerea de a ucide. Crime insolite. Criminali celebri., Bucuresti, Ed. Saeculum Vizual.
Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L., (2002). Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi, Bucuresti. Ed. Info Medica.
Tudose, F. (2006). Fundamente in psihologia medicala. Bucuresti. Ed. Fundatiei Romania de Maine.
Turliuc, M. N. (2007). Psihosociologia comportamentului deviant. Iasi. Ed. Institutului European.
Voinea, M., Dumitrescu, F. (1999). psihosociologie judiciara.Bucuresti. Ed. Sylvi.
Wosinska, W.(2005). Psihologia vietii sociale. Bucuresti. Ed. Renaissance.
Constitutia Romaniei.
Codul Penal.
Codul de Procedura Penala.
