Conceptul de dezvoltare psihica. Factorii fundamentali ai dezvoltarii psihice. Ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice umane. Relatia dintre dezvoltare si invatare.

Conceptul de dezvoltare psihica. Factorii fundamentali ai dezvoltarii psihice. Ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice umane. Relatia dintre dezvoltare si invatare.

Conceptul de dezvoltare psihica

Dezvoltarea umana poate fi privita ca un proces de schimbari incluzand modificarile fizice, psihice si sociale de-a lungul existentei unei persoane, implicand atat diferentieri cantitative cat si calitative cu scopul adaptarii active si creative la mediul inconjurator.

Complexitatea dezvoltarii umane este data de faptul ca implica niveluri diferite: biologic, psihologic si socio-cultural.

Dimensiunile dezvoltarii in opinia lui Berger sunt:

- dezvoltarea biologica: cresterea si modificarea corpului, cresterea in greutate si inaltime, modificari la nivelul muschilor, glandelor, creierului, organelor senzoriale, deprinderilor motrice, mers, scris, nutritie si sanatate

- dezvoltarea psihica (cognitiva): procesele mentale utilizate in obtinerea cunostintelor: perceptie, gandire, limbaj, memorie, imaginatie, invatare;

- dezvoltare psihosociala: focalizata pe personalitate, relatii cu altii, dezvoltarea emotiilor primare, impactul cu familia si societatea.

Intre aceste trei planuri ale dezvoltarii fiintei umane se petrec interactiuni si interinfluente multiple si variate, astfel incat este. corect sa o caracterizam pe aceasta ca fiind o entitate bio-psiho-sociala.

Referindu-se la un aspect a1 relatiei dintre dezvoltarea psihica si cea biologica, J. Piaget sublinia: 'inteligenta este un caz particular al adaptarii biologice '.

Pornind de la observatiile de mai sus putem defini dezvoltarea psihica ca fiind formarea in timp a proceselor, insusirilor si structurilor psihice, schimbarea si restructurarea lor la niveluri functionale tot mai inalte. Este un rezultat al unor multiple si variate interactiuni, care o fac sa dobandeasca unele caracteristici prin care se deosebeste de alte fenomene de dezvoltare din univers.

1. Dezvoltarea psihica are in ansamblu o directie calitativ ascendenta, dar ea nu prezinta o desfasurare simpla, liniara. Asa cum sublinia Wallon, ea are mai degraba un curs spiralat, care presupune ascensiune, dar si momente de revenire, de repetare, de reluare, dar pe o noua baza, a proceselor si structurilor psihice.

2. Dezvoltarea psihica este intotdeauna concreta si personala, avand deci particularitati proprii fiecarui individ deoarece:

- fiecare fiinta umana dispune de un echipament ereditar propriu, in care se gasesc toate caracteristicile speciei umane dar intr-o manifestare diferentiata, diferentele fiind date de apartenenta la o succesiune de generatii si de combinatiile aleatoare ale genelor acestora;

- dupa nastere, fiecare individ traverseaza medii diferite, cu influente variate; daca ne referim la mediul scolar, se pot sesiza influentele specifice tipului de scoala (periferica sau centrala, rurala sau urbana, etc.) asupra dezvoltarii copiilor;

- diferentierea poate rezulta chiar si din intalnirile concordante sau neconcordante dintre factorii implicati in procesul dezvoltarii;

- interventia unor evenimente de viata.

Toate acestea produc diferentieri de la un individ la altul pe urmatoarele directii: durata procesului de aparitie si manifestare a unor structuri psihice; viteza mai mare sau mai mica de instalare; ritmicitatea producerii lor; continutul psihocomportamental al schimbarilor petrecute; efectul adaptativ pe care il aduc; rezonanta pe care o au in alte planuri ale vietii psihice in ansamblu.

Caracterul concret, personal al dezvoltarii psihice nu anuleaza actiunea legilor generale ale devenirii psihocomportamentale, ci da un inteles mai profund aceteia si, totodata, atrage atentia asupra aspectelor diferentiale, care trebuie avute permanent in vedere.

3. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica aparitia oricarei noi insusiri sau substructuri psihice se reflecta la nivelul intregului sistem psihic caruia ii modifica, intr-o masura mai mica sau mai mare, vechea organizare. Astfel, aparitia in prescolaritate a reglajului voluntar se rasfrange asupra tuturor celorlalte procese si functii psihice. Astfel se explica de ce o schimbare a unei dimensiuni psihice nu este absolut identica la toti cei aflati in acelasi stadiu de dezvoltare.

4. Dezvoltarea psihica este stadiala Dezvoltarea psihica nu este o trecere insesizabila de la ceva la altceva, o simpla juxtapunere de elemene nou dobandite, ci este unitatea continuitatilor si discontinuitatilor, „ceva” se conserva, iar „altceva” se schimba, se modifica, se transforma, iar acest „altceva” este continutul unui nou stadiu psihic.

Cercetarile au evidentiat stadialitatea diverselor planuri ale vietii psihice. Astfel, Wallon a urmarit stadialitatea afectiva, J. Piaget pe cea a inteligentei si S. Freud si H. Erikson pe cea a corelarii afectivitatii cu intreaga personalitate.

Asadar, un anumit stadiu de dezvoltare psihica se deosebeste de un altul prin nivelul si proprietatile proceselor, insusirilor si structurilor psihice, prin conexiunile dintre ele si prin eficienta lor adaptativa.

Un stadiu este nu numai un moment care apoi dispare, ci el este precedat de procese preparatorii si odata instalat, in sanul lui se pregatesc premise pentru un nou stadiu, aceasta trecere fiind un indiciu de normalitate, in timp ce ramanerea intr-un stadiu, peste anumite limite, este semnul handicapului, al unei stagnari periculoase.

Factorii fundamentali ai dezvoltarii psihice.

Psihologia contemporana considera ca viata psihica, asa cum se prezinta la omul adult, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat si multiconditionat. Intre factorii si conditiile care intervin, trei sunt considerati fundamentali, in sensul ca lipsa lor ar face imposibila sau ar compromite dezvoltarea psihica.

Factorii fundamentali ai dezvoltarii psihice sunt: ereditatea , mediul , educatia

Ereditatea si rolul sau in dezvoltarea fiintei umane

Primul dintre factorii fundamentali care se manifesta este ereditatea. Ereditatea este proprietatea fiintelor vii de a transmite urmasilor caracterele dobandite de-a lungul filogenezei.

Mecanismul transmiterii acestor caracteristici este codul genetic, adica totalitatea genelor caracteristice unei specii si a modului lor de organizare. Specia umana are circa 40000 de gene organizate in 46 cromozomi care formeaza 23 de perechi. La fiecare fiinta umana materialul genetic provine de la parinti, astfel: 23 de cromozomi de la mama si 23 de cromozomi de la tata. Genele sunt organizate intr-un mod propriu la fiecare si astfel formeaza un genom unic, care intrand in interactiune cu mediul formeaza fenotipul. Biologia contemporana a demonstrat rolul determinant al ereditatii in formarea si dezvoltarea organismului.

Se transmit ereditar:

a. particularitati de statura si greutate; Ereditatea transmite caracteristici biologice

b. caracteristici structurale si functionale ale diverselor organe;

c. specificul structural si functional al sistemului nervos si al organelor de simt;

d. particularitati ale biochimismului sanguin;

e. aspecte fizionomice caracteristice (forma fetei, calitatea tenului, culoarea ochilor si a parului, etc

Pentru a se releva in ce fel contribuie ereditatea la dezvoltarea psihica s-au facut urmatoarele tipuri de cercetari:

• asupra particularitatilor fizice si psihice ale parintilor si copiilor in scopul relevarii gradului de asemanare;

• asupra particularitatilor psihice ale mai multor generatii pentru a vedea ce ramane constant si ar putea fi legat de ereditate;

• privind felul in care se dezvolta din punct de vedere psihic, cei care s-au nascut cu deficiente ereditare;

• asupra asemanarilor si deosebirilor intre gemenii monozigoti si dizigoti; asupra familiilor celebre pentru a se vedea la cati dintre membrii ei se manifesta o anumita aptitudine.

Analiza datelor obtinute in urma cercetarilor anterior amintite a dus la urmatoarele concluzii privind rolul ereditatii:

1. Ereditatea este un factori necesar pentru dezvoltarea psihica pentru ca ea asigura baza organica a fiecarui fenomen sufletesc.

2. Ereditatea este un factor potential si polivalent, adica fara interventia celorlalti doi factori fundamentali, potentialul ereditar nu se transforma in componente ale vietii psihice. Este polivalent pentru ca pe aceleasi premise ereditare se pot forma componente diferite ale Ereditatea asigura premisele vietii psihice vietii psihice in functie de felul in care au actionat mediul si educatia. De exemplu, pe baza aceleiasi activitati cerebrale fine, din lobul temporal, se pot forma si aptitudini muzicale dar si pentru limbi straine.

3. Aportul ereditatii nu este acelasi pentru orice varsta sau pentru orice componenta psihica. Ereditatea actioneaza mai puternic la varstele timpurii, in cazul formarii unor procese si functii psihice mai apropiate de ale animalelor, asa cum sunt cele senzoriale, perceptive, motrice, contribuie mai mult la dezvoltarea unor componente ale personalitatii cum ar fi temperamentul si aptitudinile.

4. Ereditatea nu este suficienta pentru dezvoltarea psihica pentru ca ea nu se transforma automat in componente ale vietii psihice umane. De exemplu, copiii crescuti de animale si-au format comportamente ca ale fiintelor cu care au vietuit si astfel ereditatea a fost modificata in manifestarile ei, de mediul in care au crescut;

5. In acord cu nivelul general de dezvoltare al stiintelor, din acest moment este corect sa se considere ca „ereditatea asigura premisele vietii psihice”.

Mediul si rolul sau in dezvoltarea psihica umana

Mediul reprezinta totalitatea influentelor naturale si sociale, fizice si spirituale, directe si indirecte, organizate si neorganizate, voluntare si involuntare, care constituie cadrul in care se naste, traieste si se dezvolta fiinta umana.

Prin urmare, conditiile de mediu sunt foarte variate si actioneaza asupra tuturor dimensiunilor fiintei umane. Conditiile geografice si, in deosebi, cele climatice influenteaza metabolismul si alte functii ale organismului. Regimul climatic are importanta pentru dezvoltarea fizica generala si pentru activitatea creierului si in ultima instanta pentru evolutia psihica. Dar pentru acestea din urma, sunt si mai importante influentele de urmatoarele feluri:

a. socio-economice, privind conditiile materiale de existenta;

b. socioprofesionale, reprezentate de statutele si rolurile profesionale ale celor din jur;

c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul la cultura si la nivelul de scolarizare si pregatire a celor din preajma; d. socioafective, referitoare la frecventa si calitatea legaturilor cu ceilalti si la climatul afectiv ce genereaza procese si stari afective diferite si contribuie la formarea de atitudini si insusiri de personalitate. Aceste tipuri de influente se exercita in ponderi diferite si cu grade diferite de intensitate, in functie de fiecare tip de mediu cu care fiinta umana interactioneaza fiecare dupa nastere. Primul mediu care exercita astfel de influente este mediul familial. Pentru cei mai multi copii intre zero si trei ani, mediul familial este cel ce le stimuleaza si asigura dezvoltarea psihica. Pentru o parte dintre copiii intre un an si trei ani poate sa intervina si mediul cresei. Mai departe, intra in actiune mediul gradinitei, scoala primara, cea gimnaziala, liceala, postliceala, universitara, postuniversitara. In timpul anilor de scoala se adauga si mediul reprezentat de grupul informal alcatuit din prieteni si cunostinte. Dincolo de anii scolii incepe sa actioneze mediul locului de munca. Apoi comunitatea rurala sau urbana, zona tarii si a continentului unde se desfasoara viata fiecaruia. De cele mai multe ori, intre influentele exercitate de aceste medii sunt relatii de convergenta si acest fapt sustine favorabil dezvoltarea psihica. Dar pot fi si relatii divergente si, in acest caz, dezvoltarea poate intarzia si poate fi mai dificila.

Pentru a se demonstra rolul mediului in dezvoltarea psihica s-au facut urmatoarele tipuri de cercetari:

• asupra copiilor care vin din familii defavorizate, in comparatie cu cei ce vin din familii cu conditii foarte bune de viata;

• asupra copiilor ce apartin unei familii care prin munca parintilor este mai izolata de comunitatile umane;

• asupra celor ce prin emigrare si-au schimbat brusc mediul de viata;

• asupra elevilor din scoli, rurale sau urbane, scoli centrale si scoli periferice din marile metropole;

• asupra copiilor crescuti de animale;

Cercetarile respective au aratat pe de o parte, ca mediul nu exercita doar influente pozitive ci si negative, si, pe de alta parte, ca numai un singur mediu nu poate asigura dezvoltarea cat mai deplina a fiintei umane. De aceea, reducerea relatiilor cu unele medii, la care ne-am referit, limiteaza drastic dezvoltarea psihica a copiilor si tinerilor.

Mediul:

este primul mare „transformator” care actioneaza asupra fondului ereditar al fiecaruia, il activeaza si il face sa contribuie la dezvoltarea psihica.

este factor de socializare pentru ca in mijlocul celorlalti fiecare invata sa comunice, sa coopereze si sa colaboreze cu cei din jur.

pregateste pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunitatii in care s-a nascut.

da semnificatie sociala comportamentelor fiecaruia si le face sa fie de tip uman.

genereaza valori si criterii apreciative care devin factorii principali ai orientarii, dezvoltarii individului.

poate exercita atat influente pozitive cat si negative care trebuie contracarate de cel de-al treilea factor fundamental, educatia.

Mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplina a fiintei umane.

Educatia, factor principal al dezvoltarii psihice umane

Educatia este ansamblul de actiuni si activitati care integreaza fiinta umana ca pe un factor activ, se desfasoara sistematic, unitar, organizat, avand un continut cu necesitate definit de societate, uzand de procedee, metode, mijloace adecvate, si fiind condusa de factori competenti special calificati.

Actiunile educative nu se exercita la intamplare si nu se adauga din afara subiectului, ci ele se infaptuiesc numai cu participarea acestuia. Exercitandu-se timp indelungat asupra fiecaruia, educatia realizeaza o functie formativa fundamentala orientata dupa cerintele societatii si adaptata la particularitatile copiilor si tinerilor. In masura in care este organizata si desfasurata in concordanta cu datele stiintelor despre om, ea devine un proces constructiv care tinde sa realizeze pe deplin disponibilitatile ereditare ale fiecaruia.

„Copilul, afirma H. Pieron, nu este decit un candidat la umanitate'. El se umanizeaza cu adevarat numai in procesul invatarii. Copilul gaseste de la nastere o ambianta sociala, o lume a obiectelor, o lume a relatiilor umane. Intrind in contact cu acestea, el isi insuseste treptat functia lor sociala. Imitind initial ceea ce percepe, copilul isi insuseste ulterior, in mod constient, diversele modele sociale, comportamentul adultilor, cultura, ideologia lor etc.

Pentru o mai buna intelegere a conceptului de educatie, Cerghit si Bunescu identifica urmatoarele posibile perspective

educatia ca proces - actiunea de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiintei umane, in perspectiva unor finalitati explicit formulate ;

educatia ca actiune de conducere - dirijarea evolutiei individului spre stadiul de persoana formata, autonoma si responsabila

educatia ca actiune sociala - activitatea planificata ce se desfasoara pe baza unui proiect social, care comporta un model de personalitate

educatia ca interrelatie umana - efort comun si constient intre cei doi actori educatorul si educatul

educatia ca ansamblu de influente - actiuni deliberate sau in afara unei vointe deliberate, explicite sau implicite, sistematice ori neorganizate, care, intr-un fel san altul contribuie la formarea personalitatii umane.

In acest context, educatia trebuie sa fie corect gandita, proiectata si realizata in concordanta cu asteptarile si aspiratiile celor educati si cu necesitatile societatii.

Cei trei factori fundamentali (ereditatea, mediul, educatia) nu actioneaza haotic, ci ei trebuie sa se manifeste in conformitate cu o lege foarte importanta a dezvoltarii psihice. Aceasta se numeste „legea concordantei optime a actiunii factorilor fundamentali ai dezvoltarii psihice”.

Concordanta optima se realizeaza in trei modalitati diferite:

1) Influentele de mediu si educatie trebuie sa actioneze in timpul in care se desfasoara anumite perioade sensibile ale programului ereditar. O perioada sensibila este cea in care se manifesta o receptivitate, sensibilitate si reactivitate crescute la anumite categorii de stimuli. Daca aceasta concordanta se infaptuieste, atunci dezvoltarea psihica se realizeaza cat mai bine si fara consum inutil de timp si energie;

2) Cantitatea si calitatea influentelor de mediu si educatie trebuie sa corespunda potentialului perioadei sensibile. In acest caz dezvoltarea psihica se realizeaza usor si deplin. Pot fi cel putin doua abateri de la aceasta relatie optima, si anume: a) subsolicitare; b) suprasolicitare din partea mediului si educatiei.

3) Influentele de mediu si educatie trebuie sa corespunda cantitativ si calitativ atat cu perioada prezenta a programului ereditar, cat si cu zona proximei dezvoltari (L. S. Vagotski).

Aceasta poate fi identificata astfel: daca un copil desfasoara o activitate impreuna cu adultul la un nivel foarte bun, intr-un interval de timp foarte apropiat, o va putea desfasura singur. Concordanta cu zona de proxima dezvoltare asigura infaptuirea rolurilor stimulative ale mediului si educatiei.

Ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice umane.

Dezvoltarea psihicului in ontogeneza se realizeaza pe etape sau stadii, intr-o succesiune cronologica determinata.

Stadiile reprezinta diferite momente ale dezvoltarii, definite printr-un anumit ansamblu de particularitati anatomofiziologice si psihice calitativ specifice, particularitati ce confera o „fizionomie' tipica fiecarei perioade de virsta.

Cunoasterea particularitatilor de virsta constituie a premisa absolut necesara pentru buna desfasurare a activitatii instructiv-educative. Programele si manualele scolare, metodele de instruire si de educare etc. se stabilesc tinandu-se seama si de particularitatile psihologice de virsta ale elevilor.

Principalele criterii pe baza carora s-a realizat periodizarea dezvoltarii psihice in ontogeneza sunt:

- sistemul de relatii dintre copil si mediul social-uman, sistem caracteristic fiecarei varste in parte (familie, gradinita, scoala) ;

- activitatea de baza, predominanta, conducatoare a varstei : actiunile obiectuale imitative - in copilaria timpurie ; jocul in perioada prescolara ; invatatura si munca - in perioada scolara, actiuni ce constituie in esenta sistemul de influente educative ce au rol conducator in dezvoltarea copilului in respectivele momente ale dezvoltarii sale ontogenetice :

- natura, continutul si structura organizatorica a influentelor instructiv-educative, exercitate de adult asupra copilului in diversele institutii educative, in diferitele cicluri scolare (familie, gradinita, scoala generala, liceu ).

Dezvoltarea psihica deplina a fiintei umane implica parcurgerea a doua mari etape:

A. Etapa prenatala care se intinde din momentul unirii gametilor (celulele sexuale provenite de la cei doi parinti) si nastere. In cursul acestei etape se formeaza treptat toate componentele corpului, se dezvolta functiile biologice de baza si chiar incep sa se manifeste, in forma foarte simpla, unele procese psihice.

B. Etapa postnatala este cea mai lunga, incepe din momentul nasterii si se termina odata cu sfarsitul vietii. In cursul ei se continua perfectionarile organice si cresterea fizica, dar mai ales se dezvolta viata psihica.

Aceasta etapa cuprinde trei cicluri si in fiecare dintre acestea regasim mai multe stadii:

a) ciclul de crestere si dezvoltare dureaza de la nastere pana la 24 - 25 ani si la sfarsitul lui fiinta umana are toate caracteristicile fizice si psihice proprii speciei.

Stadiile acestui ciclu sunt urmatoarele:

• Stadiul sugarului: 0-1 an: se dezvolta sensibilitatea, perceptiile si inteligenta practica.

• Stadiul anteprescolarului: 1-3 ani: se dezvolta limbajul, mersul, gandirea preoperatorie si constiinta de sine.

• Stadiul prescolarului: 3-6 ani: dezvoltarea proceselor psihice complexe, aparitia vointei, formarea bazelor personalitatii.

• Stadiul scolaritatii mici: 6-10 ani: formarea capacitatilor debaza necesare invatarii si accesului la cultura.

• Stadiul preadolescentei: 10-14 ani: trecerea la gandirea formala, intensificarea constiintei de sine.

• Stadiul adolescentei: 14-20 ani: avans cognitiv deosebit, dezvoltarea personalitatii, clarificarea identitatii de sine;

• Stadiul postadolescentei: 20-25 ani: consolidarea achizitiilor adolescentei si pregatirea profesionala de baza;

b. Ciclul de maturizare intre 25-65 de ani in cursul caruia toate capacitatile psihice ating niveluri inalte de manifestare.

Acest ciclu are doua stadii:

• Stadiul tineretii: 25-35 ani: in care se realizeaza de fapt identitatea profesionala, familiala si socio-culturala;

• Stadiul adult 35-65 ani: se maturizeaza cu precadere afectivitatea, motivatia, personalitatea.

c. Ciclul de involutie intre 65 de ani si finalul vietii, in care se produc scaderi din ce in ce mai accentuate ale capacitatilor fizice si psihice.

Stadiile acestui ciclu sunt urmatoarele:

• Stadiul de trecere: 65-70 de ani: in care scaderile capacitatilor fizice si psihice nu sunt prea mari si persoanele au inca disponibilitati pentru activitati si relatii, chiar daca s-a produs pensionarea

• Prima batranete: 70-80 de ani in care scaderile sunt mai accentuate si persoana isi restrange activitatile si relatiile

• A doua batranete: 80-90 de ani: scaderile capacitatilor sunt mai severe si persoana incepe sa depinda de altii, pentru a-si satisface trebuintele;

• Marea batranete: dincolo de 90 de ani.

Relatia dintre dezvoltare si invatare.

In procesul instructiv-educativ, copilul isi insuseste un sistem de cunostinte, priceperi si deprinderi, isi dezvolta capacitatile psihice, isi formeaza conceptia stiintifica despre lume, isi insuseste experienta de productie, devine capabil sa participe eficient la procesul crearii de valori materiale si spirituale necesare siesi si societatii, isi formeaza constiinta si conduita morala.

Invatarea se vadeste a fi una dintre conditiile umane cele mai importante ale psihogenezei copilului. Invatind, acumulind continuu noi cunostinte, priceperi si deprinderi, experienta social-umana, copilul se dezvolta din punct de vedere psihic. Invatarea asigura atit imbogatirea continua a continutului vietii psihice a copilului, cit si dezvoltarea proceselor psihice antrenate in activitatile instructiv-educative.

Relatia invatare-dezvoltare este bilaterala; fiind la inceput premisa a dezvoltarii, invatarea devine si un rezultat al acesteia. Pe masura ce functiile psihice ale copilului ating nivele tot mai evoluate, maturizindu-se ca efect al invatarii, al influentelor educative, copilul devine capabil sa asimileze cunostinte tot mai complexe.

In orice stadiu al existentei sale s-ar afla omul, el este produsul stadiilor anterioare. Sub influenta factorilor ereditari si ai mediului socio-cultural, evolutia sa este insotita de transformari continue, devenite caracteristici care ii definesc personalitatea. Aceste modificari, transformari de ordin cantitativ si calitativ sunt numite generic sub termenul de dezvoltare.

Sensul dezvoltarii psihice este ascendent, progresiv, insemnand treceri de la simplu la complex, de la inferior la superior. De-a lungul ontogenezei, psihicul copilului se dezvolta treptat.

“Trecerea de la senzatie la perceptie, deci de la reflectarea insusirilor izolate ale obiectelor si fenomenelor la reflectarea obiectelor in multitudinea insusirilor acestora, de la imagini primare din perceptii la imagini secundare din reprezentari, de la senzorial la logic deci de la simtire la gandire, de la reflectarea insusirilor neesentiale, accidentale ale obiectelor la surprinderea insusirilor esentiale si generale ale acestora echivaleaza cu dezvoltarea psihica a omului .”

Dezvoltarea psihica nu este liniara, uniforma, continua, ci polimorfa si discontinua, decurgand ca o succesiune de stadii in care echilibrul alterneaza si ritmeaza cu dezichilibrul, iar perioadele de transformari psihice spectaculoase sunt urmate de perioadele de relaxare. Ea reprezinta procesul formarii copilului de noi seturi de procese, insusiri si dimensiuni psihice cat si restructurarea continua a acestora.. Dezvoltarea psihica nu este nici un proces impus din afara, nici unul preponderent genetic, ci un proces cu legitati interne proprii. Izvorul dezvoltarii psihice il constitue contradictiile interne care apar ca urmare a influentelor externe. Astfel, educatia, ca factor extern, contribuie la declansarea si intensificarea luptei dintre elementele contradictorii, oferind in acelasi timp resursele si mijloacele necesare pentru solutionarea si inlaturarea unor contradictii interne. Educatia nu devine nemijlocit fapt al dezvoltarii psihice, ci constituie punct de plecare spre dezvoltare. Ca actiune sociala constienta, ea poate stimula si accelera aportul celorlalti factori (mediul si ereditatea) in procesul dezvoltarii.

Influentele mediului si educatiei nu sunt preluate pasiv de copil, ci le opune propria sa activitate, insemnand receptivitate, rezistenta, acceptare si refuz, reprezentand intr-un cuvant o optiune. Actiunea educationala apare ca o interactiune in care se imbina stimularea externa cu activitatea personala a copilului.

Forta propulsoare a dezvoltarii psihice este motivatia, cauzalitate externa transpusa in plan psihic, interiorizata si asimilata. Este un proces viu, generativ care produce automiscare, autodeterminare, subiectul isi detemina actiunile din proprie initiativa in consonanta cu interesele, structurile lui motivationale. Forta propulsoare rezulta din conflictul motivului. Prin propria activitate, copilul redescopera capacitatile umane obiective in mediul socio-cultural, le asimileaza si le interiorizeaza, transformandu-le in continut si organizarea vietii psihice. Astfel copilul se dezvolta. In activitatea sa de invatare, copilul trebuie sa reproduca pentru sine sistemul influentelor si cerintelor externe.

Educatia contribuie la imbogatirea acestei experiente intr-un mod organizat, conform unor finalitati, insistand asupra realizarii unei combinari optime intre aspectul informativ si formativ al acestei experiente. Invatarea este un gen de activitate si totodata o forma de cultura care solicita intens procesele intelectuale.

Structural, invatarea se compune dintr-o serie de situatii si sarcini de invatare care pentru scolarii mici reclama efectuarea unor actiuni ce vor raspunde unor sarcini practice concrete.

Educatorul formuleaza pe de o parte anumite sarcini, cerinte fata de copil, in functie de nivelul dezvoltarii sale, dar stimulandu-l in acelasi timp sa-l depaseasca. Pe de alta parte, copilul raspunde acestor sarcini si le rezolva, inregistrand progrese noi in planul dezvoltarii. In aceasta ipostaza dezvoltarea apare ca o premisa a educatiei.

In contextul invatarii are loc “gestatia” fenomenelor dezvoltarii. Dezvoltarea isi are originea in si se justifica prin invatare, iar invatarea isi gaseste sensul de a fi, prelungindu-se in dezvoltare. Pentru a invata elevul trebuie sa aiba o anumita competenta (efect sintetic al invatarii anterioare), trebuie sa fie apt pentru a invata.

Mecanismul dezvoltarii psihice este insusirea care se bazeaza pe acele organe functionale care exista la nivelul activitatii creierului iar imbinarea si corelarea activitatii functionale conduce la complicarea structurilor psihice.

Prin insusire, aceasta veriga de legatura dintre invatare si dezvoltare, anumite norme, notiuni, reprezentari, trec din starea in care erau date ca model sau situatii problematice in starea de cunostinte, priceperi, capacitati si atitudini ale elevului insusi. La varsta scolara mica, invatarea se mai distinge si prin aceea ca spre deosebire de etapele precedente, ea se desfasoara acum pe baza unor actiuni meticulos segmentate si riguros inlantuite, ca il pune pe copil in fata necesitatii unor actiuni de control, de confruntare si comparare a rezultatelor obtinute cu modelele. A invata inseamna a insusi, a modifica acel ceva intr-un bun intern, intr-un instrument necesar si disponibil pentru rezolvarea cu usurinta a problemelor ivite.

Dar aceasta inseamna dezvoltare deoarece indicatorul principal al dezvoltarii psihice inseamna realizarea de beneficii interne, achizitii care au devenit functionale: capacitati de intelegere, strategii de gandire, stil creativ, motivatie interna pentru activitate.

Invatarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un continut bogat si o sfera larga de cuprindere, fiind reprezentat de notiuni, concepte, coduri, relatii, operatii si structuri cognitive, tipuri afective si atitudini, conduite, scheme actionale, reactii, sisteme de valori, comportamente sociale etc. Apoi, se constata ca invatarea se asociaza cu modificarea deoarece directioneaza spre dobandirea de conduite, cunostinte, atitudini, contribuie la formarea unor insusiri psihice complexe in vederea adaptarii la situatii noi de existenta si determina schimbarea comportamentului. Dar nu orice invatare atrage dupa sine dezvoltarea. Invatarea pentru a produce dezvoltare trebuie sa se desfasoare ca proces actional, integrat, sincronizand momentele interne ale valorificarii experientei si momentele externe comportamentale.

Invatarea mai are si un pronuntat caracter adaptativ, finalitatea ei constand in buna adaptare la mediu. Putem spune deci ca “invatarea este procesul destinat achizitionarii unei experiente noi, de formare a unor capacitati si deprinderi care sa permita individului rezolvarea unor situatii problematice, inainte inaccesibile, sau, optimizarea relatiilor sale cu lumea inconjuratoare.”

Exista invatarea sociala, in acceptia generala a acumularii de experienta (informatii, priceperi, deprinderi) in contextul cultural concret, in functie de posibilitatile pe care le ofera o anumita etapa social-istorica in care se naste si traieste persoana, si o invatare didactica. In sensul sau profund, notiunea de proces de invatamant este legata de cea de transformare, schimbare, modificare deci de procesul invatarii propriu-zise.

“Actiunea pedagogica , sustine Gilbert Leray, este creatoare de fenomene psihologice: ea le provoaca aparitia, participa cu toate fortele mediului social la constituirea universului mintal al copilului, in primul rand ajutandu-l sa stapaneasca lumea prin elaborarea unor concepte bine adaptate”.

Referindu-ne la invatarea scolara realizata in cadrul procesului instructiv-educativ si acoperind limitele varstei scolare, putem spune ca pe langa acceptiunea generala, aceasta forma de invatare capata o serie de particularitati. “Dintre cele mai importante sunt urmatoarele:

- se realizeaza cu mijloace institutionalizate, fiind reglementata de legi, norme, regulamente, structuri de organizare si functionare (planuri, programe de invatamant, orarii etc.);

- este un proces dirijat din exterior (de catre invatatori, profesori) care tinde spre etapele finale ale scolaritatii sa devina un proces autodirijat;

- proces strict controlat prin mijloace specifice care cu timpul sa devina autocontrolat;

- este un demers constient, presupune stabilirea anticipata a scopului, mobilizarea voluntara a efortului, rationalizarea conduitelor;

- are un pronuntat caracter secvential exprimat in: treceri de la starea de relativa neinstruire la cea de instruire; parcurgerea mai multor secvente (de invatare, de consolidare, verificare, etc.);

- dispune de un caracter gradual, adica de stabilirea unor sarcini didactice cu grade progresive de dificultate (trecere de la simplu la complex, de la neesential la esential, de la senzorio motor la abstract, de la recunoastere la reproducere).

- este un proces relational mijlocit, presupunand ansamblul de relatii perceptive, comunicationale, afectiv-simpatetice, de influenta intre profesor si elev, mediat de obiectul de invatamant.

- are un pronuntat caracter informativ-formativ

Reusita scolara are un sens mai larg si ea desemneaza adaptarea elevului la cerinte scolare, echilibrarea cu aceste cerinte. Ea are la baza un element de comparatie, furnizat de continutul programei scolare si exprima gradul de concordanta dintre prevederile programei scolare si cunostintele si abilitatile pe care le poseda real elevii. Factorii intelectuali se concentraza in ceea ce numim inteligenta, in general, si inteligenta scolara in special. Elevul invata, insusindu-si cunostintele lucrand, actionand, rezolvand sarcini.

Plasata in contextul anumitor situatii problematice, invatarea nu poate fi conceputa ca decurgand altfel decat actional, deoarece descoperirea solutiei reclama: cautare, selectie, inductie, inventie, iar toate acestea sunt modalitati de lucru, structuri actionale ale celui care invata. Invatarea scolara este o activitate care-si are originea in actiunile de invatare din cadrul jocului.