POMICULTURA - Clasificarea plantelor pomicole, Biologia cresterii sl fructificarii pomilor, Cerintele plantelor pomicole cultivate fata de factorii de vegetatie

POMICULTURA

1 Generalitati

Pomicultura reprezinta un domeniu al „resurselor agricole” care prin interactiunea naturala (cu factorii de mediu) si dirijata (factori agrotehnici) are ca rezultat obtinerea unor sortimente de produse agricole – fructele – vital necesare in alimentatia rationala a omului.

Relieful variat al tarii noastre, cu versanti insoriti si vai adapostite, care intrunesc conditii de precipitatii suficiente, temperaturi moderate, insolatii favorabile si adapost impotriva curentilor si a vanturilor a favorizat dezvoltarea unui important patrimoniu pomicol.

Din multitudinea de factori care influenteaza activitatea pomicola din tara noastra cel legislativ este cel mai important. Legislatia de reconstituire a dreptului de proprietate (Legea nr.18/1991) a facut ca din 110.000 ha plantatii de pomi din fostele cooperative si IAS-uri organizate in ferme specializate de 100-200 ha, au rezultat mici exploatatii de 0,3 – 0,7 ha mai rar de 2-3 ha. Aceasta situatie a dus la pierderea unor suprafete importante din patrimoniul pomicol, prin defrisarea de catre proprietari a circa 4314 ha in perioada 1996-2000.

In aceeasi perioada ritmul anual de plantare a fost de numai 338 ha. Unele pepiniere si-au incetat activitatea, iar majoritatea si-au redus-o simtitor.

Cele 220.000 ha care constituie patrimoniul actual se gasesc intr-un stadiu avansat de imbatranire, multe la limita perioadei optime de exploatare, fiind necesara inlocuirea lor.

Particularitatile culturii pomilor de a folosi in procesul productiei alaturi de , mijloace de productie biologice (pomi), cu un ciclu de exploatare de zeci de ani, deosebeste acest domeniu al agriculturii de cultura graului, porumbului si a celorlalte plante anuale.

2 Importanta economica si sociala a culturii pomilor in Romania

In acceptie moderna, pomicultura, ca resursa, reprezinta un subsistem conectat printr-o multitudine de legaturi directe si indirecte cu celelalte resurse agricole, cu care se constituie in sistemul agricol, care si cu alte sisteme (industrial, transporturi, constructii, servicii) si cu mediul general din cadrul ecosistemului.

Importanta economica si sociala a culturii pomilor rezulta din urmatoarele aspecte:

Materii prime pentru industria prelucratoare. Datorita caracterului sezonier al productiei de fructe, al dezechilibrului dintre productie si consum din unele perioade cat si al nevoii aportului de fructe in alimentatie in cursul intregului an, industria prelucrarii fructelor capata o importanta deosebita. Fructele sunt transformate in sucuri naturale concentrate, nectaruri, siropuri, bauturile racoritoare, compoturi, jeleuri, gemuri, marmelade, dulceturi, bomboane, inghetate, fructe deshidratate, congelate.

Tendinta in consum (nedorita sub aspect fiziologic) este de sporire a proportiei fructelor sub forma prelucrata, in comparatie cu cele proaspete. Astfel, in SUA in anii ultimelor decenii ale secolului trecut structura medie a consumului de fructe a fost de 40% si 60% prelucrate (33% conservate, 22% congelate, 5% uscate).

In tara noastra, in aceeasi perioada, structura consumului de fructe a fost de 77% in stare proaspata si 23% prelucrata (21% conservata, 0,5% congelate, 1,5% uscate).

Luand in calcul si productia de fructe care se prelucreaza pentru export, inclusiv cea care se distileaza, rezulta ca in activitatea de industrializarea fructelor se folosesc anual 500-600 mii tone de materii prime.

Activitatea de export cu fructe. In conditii normale productia de fructe din tara noastra depaseste nevoile de consum intern, mai ales la unele specii, fiind folosita la export in stare proaspata (capsuni, prune, piersici, mere, pere) sau prelucrata (caise, cirese, piersici, capsuni, pere, zmeura, coacaze). In comparatie cu alte produse, fructele si produsele din fructe au o valoare de revenire ridicata, asigurand un comert avantajos.

Valorificarea mai eficienta a unor terenuri comparativ cu alte culturi

Sistemul radicular dezvoltat al speciilor pomicole valorifica terenurile in panta, cele cu soluri argiloase, din zona dealurilor, improprii pentru alte culturi , cat si nisipurile din sudul si nord-vestul tarii. Pomii nu valorifica terenurile cu relief framantat, cu pante mari, fara posibilitati de mecanizare, terenurile fugitive, cu sol subtire sau mlastinoase.

Pomii fructiferi pot fi plantati pe aliniamentele rutiere, ale cailor ferate, perimetrul incintelor, drumurilor intre tarlale, gasindu-se pe aceasta cale o folosinta mai eficienta.

Pretabilitatea valorificarii economice si estetice a terenurilor din gradinile de langa casa.Pomii si arbustii fructiferi sunt printre cele mai indicate plante pentru cultura le loturi mici: asigura o mare productivitate (4-5 kg fructe/m²); pot asigura un conveier de fructe proaspete in gospodarie prin esalonarea epocilor de coacere a speciilor si soiurilor; ofera o ocupatie placuta, folositoare si reconfortanta pentru membrii familiei; infrumuseteaza natura, contribuie la primenirea aerului. Pentru 85 milioane de pomi sunt cultivati in gospodariile populatiei, in vetrele de sat.

Functia climatica si de conservare a solului. Prezenta intr-o anumita regiune, pe un anumit teritoriu a unor plantatii in masiv, contribuie activ la modificarea esentiala a regimului si calitatii climatului. Ele purifica aerul de praf, fum si gaze, asigura o compozitie normala a atmosferei prin consumul de CO₂ si eliberarea in schimb a unei cantitati de aproape 3 ori mai mare de oxigen, atenueaza extremele de temperatura, maresc umiditatea relativa, micsoreaza viteza vanturilor, favorizeaza depunerea zapezii, etc.

Plantatiile pomicole joaca, de asemenea, un important rol antierozional, intervenind activ in conservarea solului prin protectia impotriva eroziunii de suprafata si de adancime, prin evitarea si impiedicarea alunecarilor de teren si a surparilor, prin fixarea nisipurilor miscatoare.

Un alt rol important este acela de conservare, refacere si ameliorare a mediului inconjurator.

Conversia energiei solare in biomasa. Culturile pomicole au un aport energetic deosebit, fiind mai eficient decat majoritatea culturilor agricole.

Productia totala de biomasa, cat si valoarea calorica a acesteia este de 3-4 ori mai mare decat a culturilor de camp. Datorita metabolismului cu un randament ridicat in procesele bioacumulative, livada se dovedeste a fi ecosistemul capabil sa fixeze si sa converteasca foarte eficient energia solara, constituindu-se intr-o adevarata uzina biochimica nepoluanta.

In afara productiei de fructe, care la majoritatea speciilor depaseste 20-25 t/ha/an, plantatiile pomicole asigura cantitati mari de biomasa constituita din ramurile care rezulta la taieri (3-7 t/ha/an), masa lemnoasa provenita din livezile batrane care se defriseaza (cca 500-600 mii t/an), resurse care isi pot gasi forme superioare de valorificare in cadrul bilantului energetic al viitorului. Masa lemnoasa a unor specii (nuc, par, prun, cires) are mare valoare in industria mobilei.

Fondul national de germoplasma. Din speciile de pomi si arbusti fructiferi de pe cuprinsul tarii, in decursul timpului s-au diferentiat prin munca cultivatorilor anonimi, numeroasele soiuri locale, cum sunt: Cretesc , Patul, Domnesc (la mar), Tamaioase, Harbuzesti, Sintilesti (la par); Boambe de Cotnari, Pietroase negre (la cires); Tuleu gras, Grase romanesti, Vinete (la prun), unele dintre ele depasind calitatea celor din sortimentul mondial.

Se estimeaza existenta in colectiile pomologice a peste 950 soiuri si tipuri autohtone, din care la mar 118, la prun 214.

La acestea se adauga soiurile nou create in ultimul timp pe baza programelor de cercetare, intre care amintim: Frumos si Delicios de Voinesti, Generos, Pionier, Auriu de Bistrita, etc.

Numarul soiurilor in colectiile pomologice, inclusiv cele straine, se ridica la peste 3500. De asemenea, s-au creat peste 15000 hibrizi si elite care se gasesc in campurile experimentale, in diferite stadii de selectie, urmand sa imbunatateasca in continuare sortimentul.

Ocuparea unei parti din populatie in activitatea pomicola.Prin specificul tehnologiilor de cultura din pomicultura, o parte din muncitori sunt ocupati permanent, inclusiv iarna la taieri, fertilizari, tratamente fitosanitare, in timp ce altii sunt folositi sezonier, in special la recoltarea fructelor.

Se poate lua in considerare importanta social-istorica pe care a avut-o cultura pomilor in zona colinara si de deal, la formarea satului romanesc, la permanentizarea locuitorilor si a asezarilor.

Prelucrarea fructelor in gospodarii sub diferite forme, a devenit o indeletnicire a majoritatii gospodarilor, acoperindu-se o parte din necesarul de consum. Cultura pomilor, domeniu de inalta tehnicitate, dar si de mare productivitate, a oferit posibilitatea afirmarii profesionale a unei pleiade de specialisti din domeniul pomiculturii, precum si satisfacerii tuturor celor care sadesc si ingrijesc pomi.

3 Valoarea alimentara a fructelor

Fructele constituie unul din componentele indispensabile ale alimentatiei rationale a omului.Cu putine exceptii, datorita echilibrului si armoniei dintre diferitele lor elemente (forma, marimi, culori, parfumuri, gusturi, componentele fizico-chimice, etc), fructele reprezinta aproape singurul aliment gata pregatit in natura, in stare finita, care se poate consuma proaspat, fara nici un adaos sau vreun proces de prelucrare. Orice operatiune de pregatire scade valoarea alimentara specifica a fructelor.Valoarea lor alimentara se datoreaza componentelor chimice ale acestora si formelor usor accesibile organismului omenesc, la care se adauga diferiti excitanti olfactivi vizuali si gustativi, care fac ca fructele sa aiba mare acceptabilitate in consum si sa fie savurate cu placere. Din punct de vedere chimic fructele contin apa si substanta uscata (substante organice si minerale). Continutul fructelor in apa variaza in functie de specie, in limite largi: 73% la prune, 91,4 la piersici, 93% la capsuni si numai 4% la alune. Sucul extras de fructe, pe langa componentele substantei uscate, este constituit in cea mai mare parte din apa. Bauturile nefermentate din fructe si sucurile naturale, constituie regulatorul regimului hidric in organism, iar prin celelalte componente la reconfortarea acestuia.

Zaharurile formeaza masa principala a componentelor substantei uscate din fructe (cca 90%). Cele mai raspandite sunt monozaharidele (glucoza, fructoza, sorboza), dizaharidele (zaharoza)si polizaharidele (celuloza, amidonul, pectina).Continutul total al acestora in fructe variaza in functie de specie, in limite largi, de la 3,40% (agrise) la 16,72% (mere).Substantele pectice se gasesc in fructe in limite de la 0,05% (coacaze) la 1,6% (mere). Formele substantelor pectice sunt diferite in fructe, cele mai importante pentru substantele gelifiante (utilizare in tehnologia de prelucrare prin transformarea totala) fiind protopectina si pectina propriu-zisa.Celuloza joaca rol important in digestie, favorizand eliminarea reziduurilor, determina o actiune laxativa atunci cand se consuma in cantitati mari de fructe cu coaja. Proprietati laxative au in special perele si gutuile, fructe bogate in pectina si celuloza.Substantele minerale se gasesc sub forma de compusi ai principalelor metale (K, Na, Ca, Fe, etc). continutul in saruri minerale variaza de la o specie la alta, in functie de specie, soi, dar si de conditiile pedologice, de clima si de tehnologiile aplicate. Desi in cantitati mici, substantele minerale au un rol deosebit in organismul uman influentand secretia diferitelor glande, servind totodata ca substante tampon in metabolismul intern, in special al sucului gastric.

Proteinele, desi in cantitati mici, sunt prezente in toate fructele.

Fiind substante azotate, indeplinesc in principal rol plastic in constitutia diferitelor tesuturi si ca substanta de rezerva cu activitate biologica ridicata. Principalii componenti ai proteinelor sunt aminoacizii. Cantitati mari de proteine se gasesc in nuci (19,8%) , alune (13,9%), castane (6,9%).

Grasimile fructelor se gasesc in cantitati reduse in fructe (0,1 – 1,0%) cu exceptia migdalelor, alunelor si nucilor, in care continutul este intre 50 si 75%. Grasimile participa in proportie de 20-30% la valoarea energetica globala a ratiei alimentare zilnice.

Substantele tanice se gasesc in toate fructele in special cele neajunse la maturitate, au un gust aspru, astringent.

Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale, indispensabile vietii, lipsa lor din organism provocand grave tulburari functionale metabolice. Organismul; uman, cu anumite exceptii, este incapabil sa-si sintetizeze vitaminele necesare. Pe de alta parte, imposibilitatea de stocare in organisme a vitaminelor, presupune aportul permanent in ratiile alimentare a unor componente bogate in vitamine.

Pentru asigurarea functiilor normale ale organismului din punct de vedere al aportului vitaminic, ratiile alimentare trebuie sa cuprinda constant cantitati rationale de fructe proaspete sau conservate, din cat mai multe specii si soiuri, tinand seama de continutul diferit al acestora in vitamine.

Studiile de nutritie considera ca pentru tara noastra un consum anual de 85-95 kg fructe asigura in ratia alimentara un aport vitaminic, de saruri, acizi si alte substante in proportii bune spre foarte bune.

4 Patrimoniul pomicol al Romaniei

Romania este una din tarile Europei in care pomicultura este bine reprezentata prin cultura unei diversitati de specii si soiuri care gasesc conditii pedoclimatice foarte favorabile pentru crestere si fructificare, asigurand un consum esalonat de fructe pe tot parcursul anului. Traditia milenara a culturii pomilor ca si extinderea pe suprafete intinse, au facut ca pomicultura sa devina in timp una din ramurile de baza ale agriculturii, cu o infrastructura bine definita si recunoscuta pe piata interna si externa.

Datele statistice arata ca suprafata ocupata de pomi a detinut o pondere insemnata, cu variatii datorate unor cauze obiective, de la 184.200 ha in 1950 (dupa razboi) si pana la 428.499 ha in 1970. In prezent, dupa trecerea la economia de piata si redarea pamantului vechilor proprietari, patrimoniul pomicol cuprinde in jur de 240.000 ha.

Ca pondere, pomicultura este cantonata in zonele colinare subcarpatice, in vestul Transilvaniei, Banat, iar pentru speciile termofile in sud, sud-est si vestul tarii.

In privinta speciilor pomicole cultivate, dupa datele statistice existente (FAO, 2001) privind suprafetele in ha, prunul detine primul loc (98.780 ha pe rod), urmat de mar (77.980 ha), cires si visin (11.500 ha), par (6.360 ha), cais (5160 ha), piersic (5114 ha), nuc (2420 ha), capsuni (1500 ha).

Din punct de vedere al suprafetelor cultivate, se considera ca acestea sunt suficiente pentru asigurarea unor productii acoperitoare pentru consumul de fructe necesar populatiei si chiar si pentru export, in conditiile obtinerii unor productii medii ridicate (10-15 t/ha la mar si par, 6-8 t/ha la prun, 7-8 t/ha la cires si visin, 10-12 t/ha la cais si piersic.

5 Clasificarea plantelor pomicole

5.1. Clasificarea pomologica

Tinad seama de structura diferita a fructelor, de originea tesuturilor ce participa la formarea mezocarpului si de constitutia endocarpului, plantele pomicole se clasifica in urmatoarele grupe :

Plante pomicole semintoase (sau grupa pomaceelor, sau pomi semintosi). Cuprinde pomii ale caror fructe sunt polifolicule false (poame), la care cea mai mare parte a mezocarpului (partea comestibila) provine din dezvoltarea receptaculului floral, contributia ovarului fiind redusa. Pulpa (mezocarpul) este mai mult sau mai putin ferma, neelastica, incat prin lovire, apasare si manipulare neatenta se depreciaza. Endocarpul este membranos, format din 5 loje seminale, fiecare continand 1-4 seminte.

Acestei grupe apartin : marul, parul, gutuiul (si mosmonul, cu oarecare deosebiri de structura interna). Toate aceste specii prezinta unele caracteristici esentiale comune, si anume :

- repausul de iarna este lung, determinand o inflorire mai tarzie primavara (sunt mai putin afectate de ingheturile tarzii) ;

- mugurii florali sunt totdeauna solitari si au o pozitie apicala (terminala) pe ramurile de rod caracteristice , pot fi insa si laterali (axilari), amplasati, de regula, catre varful ramurilor fructifere ;

- datorita functiei duble a mugurilor florali (micsti), in punctele de fructificare (de unde se recolteaza fructe) se genereaza noi formatii de rod (burse, pinteni, smicele, tepuse, nuieluse), continuand rodirea un numar mare de ani ; ca atare degarnisirea ramurilor de semischelet se face intr-un ritm lent ;

- suporta taierile si isi vindeca ranile mai bine ca alte specii.

Plante pomicole samburoase (sau grupa drupaceelor, sau pomi samburosi). Include pomii ale caror fructe sunt drupe simple ; mezocarpul este carnos si se formeaza numai din dezvoltarea ovarului (fructe adevarate). Mezocarpul( pulpa) este elastic la prune, cirese, visine, incat suporta mai bine loviturile si transportul ; pulpa este neelastica la piersici si caise si se depreciaza la lovituri, apasare si transport necorespunzator. Endocarpul este lignificat (sambure), inchizand in interior o singura samanta (intamplator doua).

Acestei grupe apartin : prunul, caisul, piersicul, ciresul, visinul. Prezinta urmatoarele caracteristici esentiale comune :

-repausul de iarna este maiscurt, motivpentru care-infloresc timpuriu si sunt mai expuse ingheturilor tarzii de primavara ;

- mugurii florali au totdeauna o pozitie laterala pe ramurile de rod (niciodata apicala), fiind solitari, grupati si alternand cu muguri; vegetativi ;

-mugurii florali fiind simpli( au numai functie florifera), in punctele de fructificare (de unde se recolteaza fructele) nu se formeaza noi organe de fructificare ci, raman numai urmele suberificate ale pedunculilor fructelor, ca atare, degarnisirea semischeletului se face in ritm mai rapid.

Plante pomicole nucifere. Sunt grupati aici pomi si arbustoizi la care ,,fructul' este constituit din samanta propriu-zisa, invelita intr-o coaja (fructe cu coaja) ; mezocarpul necomestibil elibereaza la maturitate samanta inchisa in endocarpul lignificat sau membranos. Sunt foarte rezistente la lovituri, manipulare si transport.

Aceasta grupa cuprinde : nucul, migdalul, alunul si castanul comestibil (nucile si alunele sunt, din punct de vedere structural, pseudodrupe ; castanele sunt achene _; alunele nuci propriu-zise).

Nucul, alunul si castanul au flori unisexuate monoice. Migdalul prezinta caracteristicile comune samburoaselor.

Plante pomicole bacifere. Din aceasta grupa fac parte arbustii cu fructe boabe ( bace sau pseudobace) ; mezocarpul este carnos, elastic, se formeaza din ovar, dar in unele cazuri participa la constitutia sa si tegumentul seminal (coacaze, agrise). La lovituri si apasare pulpa se comporta asemanator cu ciresele. Endocarpul nu este aparent, deoarece la maturitate se gelifica si se inglobeaza in mezocarp. Semintele sunt raspandite in pulpa (mezocarp).

In aceasta grupa intra : afinul, coacazul negru, coacazul rosu si agrisul.

Plante pomicole cu fructe multiple. Sunt grupati aici semiarbustii si plantele erbacee la care florile, cu gineceu multicarpelar, genereaza fructe multiple (compuse) : polidrupe compuse din drupeole la zmeur si mur ; polinucula falsa de tip baciform compusa din nucule la capsuni si fragi (la constituirea mezocarpului participa si receptaculul floral). Toate aceste fructe au mezocarpul carnos, putin elastic si foarte usor depreciabil , sunt cele mai dificile la manipulare si transport.

5. Clasificarea dupa habitus

Dupa forma partii aeriene, vigoare, longevitate si ale caracteristicii biologice majore, plantele pomicole se clasifica in urmatoarele grupe.

Pomii propriu-zisi. Sunt plante lemnoase de vigoare variabila, in ge­neral mare, care prezinta o tulpina unica si o coroana omogena. Durata de viata este de zeci de ani. Tendinta de drajonare este foarte slaba sau lipseste. Obisnuit se inmultesc prin seminte (speciile salbatice) sau prin altoire (pomii cultivati), iar cateva specii prin drajoni. Exemplu : nucul, castanul, marul, parul, caisul, ciresul, piersicul s.a.

Arbustoizii. Sunt plante lemnoase de vigoare redusa, caracterizate prin prezenta mai multor tulpini (2—4) de grosimi si inaltimi variabile, avand coroane separate , uneori se infratesc luand infatisarea unei co­roane unice. Durata de viata este in jur de doua decenii. Au tendinta de drajonare slaba. Obisnuit se inmultesc pe cale vegetativa — drajoni, butasi, marcote — dar si prin seminte. Exemplu : alunul, cornul, unele forme spontane de gutui, visinul arbustoid s.a.

Arbustii. Sunt plante lemnoase de vigoare mica, cu numeroase tul­pini (10—20), de grosimi reduse (1-3 cm) si slab ramificate lateral, avand in ansamblu aspectul unei tufe, cu inaltimea in jur de 1,5 m. Durata de viata este de circa 15 ani. Tendinta de drajonare este slaba. Obisnuit se inmultesc pe cale vegetativa , butasi, marcote. Exemplu : coacazul, agrisul, afinul.

7 Biologia cresterii sl fructificarii pomilor

7.1 Ciclul ontogenetic al pomilor

Pomii sunt plante lemnoase, perene, cu ciclul ontogenetic (de viata sau biologic) de durata lunga, putind sa ajunga, in functie de specie si alti factori, la 20-40-100 de ani.

La pomi, cresterea nu se incheie odata cu fructificarea, iar fructificarea nu este urmata de uscarea plantei (ca la grau, de exemplu). Ambele procese , iar la un moment dat si procesul de uscare , se continua an de an si se desfasoara in paralel pe acelasi individ in cursul vietii, dar variaza ca intensitate fiziologica si exteriorizare morfologica, inregistrand de-a lungul ciclului ontogenetic o anumita evolutie, in stransa legatura cu varsta pomilor.

Pe de alta parte, evolutia cresterii, fructificarii si uscarii de-a lungul vietii pomilor nu urmeaza o linie continua, ci, datorita perioadei de iarna nefavorabila vegetatiei active, aceste fenomene au un caracter ciclic ; toate procesele mentionate manifesta o perioada de stagnare relativa iarna si de desfasurare activa primavara, vara si toamna (ciclicitatea anuala). Ca atare, cresterea, fructificarea si uscarea, privite ca fenomene unitare in ciclul ontogenetic, sunt rezultanta insumarii cantitative si calitative a proceselor de crestere, fructificare si uscare parcurse anual in perioada de vegetatie activa.

Tinand seama de intensitatea functionala a proceselor si de exteriorizarea lor morfologica, in ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe etape de varsta, dintre care cele mai caracteristice sunt : etapa de tinerete, etapa de maturitate si etapa de declin.

Etapa de tinerete. Este caracterizata prin predominanta procesului de crestere, care se manifesta atat functional cat si morfologic, mai intens decat celelalte procese. De-a lungul etapei sistemul aerian si sistemul radicular sporesc in ritm rapid in volum si ca numar de ramuri si radacini. La sfarsitul etapei, habitusul pomilor este bine conturat si foarte apropiat de volumul sau maxim.

Fructificarea lipseste in primii ani, dar treptat isi face aparitia (cateva fructe sau kg) si creste progresiv cu fiecare an do viata adaugat. Uscarea nu apare inca in aceasta etapa.

Durata etapei de tinerete este variabila, depinzand de specie, de vi­goarea rezultata din combinatia portaltoi-soi si de sistemul de cultura (care este de fapt corelat cu primii doi factori). Aceasta durata poate fi de 3-4 ani la plantatiile superintensive, 6-7 ani la plantatiile intensive si 12-15 ani la cele clasice.

Din punct de vedere al declansarii fructificarii si al raportului de intensitate intre crestere si fructificare, etapa de tinerete se subdivide in doua perioade :

-perioada juvenila, in care pomii cresc vegetativ, fara sa fructifice (pomi tineri neintrati pe rod), datorita, intre altele, capacitatii functionale reduse, care nu permite inca inductia florala.

- perioada de tranzitie, in care pomii desi cresc in ritm alert, para­lel si treptat apare si se intensifica fructificarea (pomii tineri intrati pe rod). Intre crestere si fructificare se instituie un raport de compensatie, in sensul ca pe masura ce fructificarea se intensifica, cresterea vegetativa se tempereaza. Durata perioadei de tranzitie este in functie de aceeasi factori mentionati la etapa de tinerete.

Din complexul agrotehnic al acestei etape semnalam ca specifice si foarte importante lucrarile (taierile) de formare si apoi de intretinere a coroanelor.

Etapa de maturitate Incepe cand cantitatea de fructe pe pom devine relativ constanta de la un an la altul. Nu se mai inregistreaza cresteri spectaculoase de re­colta, iar pomii au atins, din punct de vedere fiziologic (functional), capacitatea maxima pentru fructificare (pomi in plina rodire). Etapa se caracterizeaza prin predominanta procesului de fructificare ; acesta subordoneaza si conditioneaza din punct de vedere functional celelalte procese, determinand , cand recoltele sunt excesive , o crestere insuficienta a lastarilor, inhibarea formarii mugurilor florali pentru anul urmator (la mar si par) si chiar o acumulare slaba de substante de rezerva, in aceasta etapa, productia se mentine pe o perioada lunga de timp la nivelul maxim.

Etapa de maturitate este cea mai lunga, durata sa depinzand de aceiasi factori (specie, combinatie portaltoi-soi si sistem de cultura), in genere 6-7 ani la plantatiile superintensive, 15-20 de ani la plantatiile intensive si 20-40 de ani la cele clasice.

Avand in vedere evolutia cantitativa si calitativa a productiei cat si diminuarea potentialului de crestere vegetativa de-a lungul etapei de maturitate, care incumba modificari substantiale in agrotehnica pomicola, etapa se subdivide in doua perioade:

-perioada de mare productie, care dureaza atata timp cat recoltele sunt maxime si se mentin la un nivel relativ constant. Fructele, la o incarcatura normala a pomilor, au dimensiunile caracteristice soiului si circa 80o/₀ pot fi calitatea extra sau a intaia. Cresterea vegetativa este sustinuta inca de un potential de vitalitate ridicat, iar cresterea nesatisfacatoare a lastarilor manifestata in unii ani, se datoreaza recoltelor excesive sau agrotehnicii necorespunzatoare ;

-sfarsitul perioadei de mare productie, care incepe odata cu scaderea cantitativa si calitativa a recoltelor de la un an la altul si dureaza pana cand productia devine neeconomica (limita biologica este marcata de aparitia fenomenului de uscare in sens centripet). Fructele sunt numeroase pe pom, dar un procent mare dintre acestea au calibrul sub cel caracteristic soiului, datorita formarii lor pe formatiuni de rod si de semischelet imbatranite, in curs de epuizare, precum si potentialului general de vitalitate in scadere evidenta; corespunzator acestuia si cresterea vegetativa este din ce in ce mai slaba, neajuns accentuat in anii cu recolte mari. Epuizarea si uscarea ramurilor de rod vechi, capata proportii de masa.

Sarcinile agrotehnicii pomicole in etapa de maturitate sunt numeroase si foarte importante. Evidentiem aici numai problema taierilor de intretinere si de fructificare, care au un rol preponderent in ceea ce priveste calitatea si regularitatea recoltelor.

Etapa de declin Se caracterizeaza prin aparitia fenomenului de uscare catre periferia coroanelor. Se usuca treptat, an de an, in sens centripet, ramurile de schelet, dimpreuna cu toate formatiunile de ramuri care le garnisesc. Paralel continua si progreseaza in sens centrifug uscarea ramurilor de rod si de semischelet epuizate. Similar se petrec lucrurile si la nivelul sistemului radicular.

7.2 Ciclul anual al pomilor

Pe fundalul longeviv al ciclului ontogenetic, plantele pomicole din climatul temperat reiau (repeta) in fiecare an un ciclu de faze legate de crestere si fructificare, cunoscute sub denumirea de fenomene periodice si care in totalitate constituie manifestarilevitaledinciclulanual.

Ele au, in general, un caracter ereditar si sunt conditionate de succesiunea celor patru anotimpuri care determina doua stari net deosebite in ceea ce priveste manifestarea si intensitatea proceselor vitale de-a lungul ciclului anual. Astfel, in anotimpul de iarna, sub actiunea temperaturilor si intensitatii luminoase scazute, manifestarile vitale sunt reduse la o stare latenta, constituind perioada de repaus (relativ) a pomilor, in cursul primaverii, verii si toamnei, dimpotriva, conditiile climatice favorabile permit desfasurarea activa a proceselor vitale, constituind perioada de vegetatie sau perioada activa a pomilor.

Fig. 1 Dinamica cresterii, rodirii si uscarii in ciclul biologic

Ciclul anual al pomilor si arbustilor fructiferi din climatul nostru nu coincide cu anul calendaristic si nici cu ciclul plantelor pomicole din zona calda , el se interpune intre doua faze marcante ale ciclului anual, de regula de la caderea frunzelor (sfarsitul perioadei de vegetatie) pana la urmatoarea cadere a frunzelor.

Perioada de repaus relativ Dureaza de la caderea frunzelor catre sfarsitul toamnei, pana primavara, cand se manifesta primele simptome de reincepere a vegetatiei, practic umflarea mugurilor. in cursul acestei perioade unele procese fiziologice inceteaza, altele se reduc simtitor, iar procesele biochimice se desfasoara in ritmuri mai mult sau mai putin lente, pe toata durata de iarna. Ca atare, plantele sunt intr-un repaus biologic relativ.

Perioada de vegetatie Dureaza de la umflarea mugurilor (reinceperea vegetatiei) pana la caderea frunzelor (sfarsitul vegetatiei). Reinceperea vegetatiei prima­vara are loc cand temperatura mediului ambiant depaseste +7°C, aceasta valoare fiind considerata ,,pragul' de trecere de la starea de repaus re­lativ la starea de vegetatie.

Perioada de vegetatie se caracterizeaza prin manifestarea activa a tuturor proceselor fiziologice si biochimice. In procesul cresterii se formeaza organe noi (lastari, muguri, radacini) si cresc in grosime cele vechi. In procesul fructificarii se desavarseste recolta anului in curs si se formeaza mugurii florali pentru recolta anului urmator. La fel, fotosinteza, transpiratia, respiratia si biochimismul celular sunt foarte intense.

Parcurgerea fazelor de crestere si de fructificare se desfasoara paralel pe planta, dar, pentru studierea lor vor fi analizate separat, marcandu-se influentele de reciprocitate rezultate din parcurgerea lor simultana.

8 Cerintele plantelor pomicole cultivate fata de factorii de vegetatie

Din totalul factorilor tare actioneaza asupra pomilor si arbustilor fructiferi, cei mai importanti sunt : lumina, caldura, apa, aerul si solul.

Cerintele pomilor si arbustilor fructiferi fata de acesti factori variaza in functie de specie, soi, portaltoi, fenofaza, perioada de varsta.

Obtinerea unor recolte mari si constante in pomicultura se poate realiza numai prin stabilirea unei concordante intre toti factorii mediului cu cerintele speciilor si soiurilor cultivate.

8.1 Rolul si influenta luminii asupra cresterii si rodirii pomilor

Cantitatea si calitatea luminii primite de catre pomi sunt in functie de latitudine, altitudine, relief, expozitie, desimea pomilor in livada, a ramurilor in coroana, anotimp etc.

In conditiile tarii noastre, care se intinde de la 43°37' la 48°15' latitudine, variatia luminii permite cultura pomilor in orice regiune a tarii.

Relieful terenului influenteaza si el intensitatea luminii si mai ales a luminii difuze. Pomii plantati pe fundul vailor stramte primesc mai putina lumina decat cei situati pe versanti. De-a lungul versantilor cu aceeasi expozitie, partea superioara este luminata mai mult decat cea inferioara.

Intensitatea luminii la nivelul coroanelor pomilor depinde, in mare masura, si de distantele de plantare. In plantatiile dese, unde coroanele se intrepatrund, suprafata expusa la lumina directa este micsorata , totodata este stanjenita si folosirea luminii difuze. Ca urmare, plantarea pomilor se va face la limita minima a distantelor corespunzatoare speciei, soiului si portaltoiului, numai acolo unde se intruneste maximum de intensitate a luminii. Din contra, pe terenurile unde intensitatea luminii determinata de expozitie si relief este mai scazuta, plantarea se va face catre limita maxima, iar coroanele vor fi formate mai rar.

Intensitatea luminii este foarte neuniform repartizata in cuprinsul coroanei pomilor. Cu cat coroanele sunt mai indesite, cu atat fenomenul este mai accentuat.

Pe teritoriul tarii noastre se afla unele regiuni cu climat mai bland, care creeaza conditii pentru cultura speciilor pomicole mai putin rezistente la ger, ca : smochinul, castanul, nucul. Aceste specii se gasesc, atat in stare cultivata cat si in flora spontana pe Clisura Dunarii, la Baile Herculane, Baia Mare, Tismana, Baia de Arama s.a.

8.2 Rolul si influenta caldurii asupra cresterii si rodirii pomilor

Fiecare specie pomicola si adesea fiecare soi, solicita o anumita temperatura in cursul anului, pentru parcurgerea normala a proceselor de crestere si fructificare. Daca mediul nu ofera ceea ce specia si soiul are nevoie, acestea nu isi pot pune in valoare potentialul lor productiv (biologic).

Factorul caldura se manifesta si actioneaza prin temperatura aerului si temperatura solului.

Temperatura aerului Pe teritoriul tarii noastre, temperatura aerului difera foarte mult de la o localitate la alta, prezentand variatiuni mari in functie de altitudine, latitudine, panta, anotimp, nebulozitate, culoarea solului etc. Ca urmare a variatiunilor pregnante de temperatura pe de o parte si a cerintelor diferite a speciilor si soiurilor de pomi pe de alta parte, conditiile de caldura din cuprinsul tarii noastre determina o zonare a pomiculturii.

Sub aspectul caldurii necesare parcurgerii diferitelor faze de crestere si fructificare din cursul ciclului anual, exista o temperatura optima, una minima si alta maxima, in functie de care procesele fiziologice si biochimice decurg normal, sunt incetinite sau accelerate.

Temperaturile joase, sub 0°C, in multe cazuri provoaca grave vatamari diferitelor organe ale pomilor. Temperaturile joase de la sfarsitul iernii si in special variatiile de temperatura ce survin in lunile februarie si martie, sunt cele mai periculoase, chiar daca nu inregistreaza valori prea scazute, deoarece pomii iesind treptat din starea de repaus isi pierd rezistenta.

Efectul actiunii temperaturilor scazute asupra organelor pomilor variaza cu varsta organului, cu gradul de pregatire pentru a se apara si cu imprejurarile la care se produc temperaturile joase.

Temperaturile scazute din timpul iernii pot distruge mugurii floriferi, mai ales

atunci cand acestea sunt de -32 la -40°C pentru mar ;- 29 la -34^CC pentru prun

si de -24 la -28°C pentru piersic. Partile afectate de temperaturile scazute sunt pistilul si staminele, care in urma degerarii se innegresc.

Ingheturile de primavara provoaca daune atunci cand mugurii au ajuns intr-un stadiu in care sunt deja sensibili la frig, iar temperaturile scad sub un anumit nivel.

Dupa cerintele fata de temperatura, speciile pomicole din Romania pot fi grupate in urmatoarele patru grupe :

Prima grupa cuprinde speciile mai putin pretentioase la caldura, cum sunt : marul, visinul, prunul, alunul, agrisul, coacazul, zmeurul, capsunul etc. Aceste specii rezista bine la gerurile de peste iarna si nu sunt afectate de ingheturile tarzii de primavara, daca plantatiile sunt bine amplasate. Se comporta bine la altitudinea cuprinsa intre 350-900 m, unde temperatura medie anuala este intre 7,5 si 10,5°C, temperatura medie a verii de 18-20°C, iar gerurile ating valori de -30° pana la -32°C.

Grupa a doua cuprinde speciile cu cerinte medii fata de caldura, si anume : parul, nucul, ciresul, gutuiul. Rezistenta acestor specii la geruri este buna. Ingheturile tarzii de primavara afecteaza destul de rar ciresul si nucul. Speciile din aceasta grupa reusesc in regiunile de dealuri cu o altitudine mai mica, cuprinsa intre 350-500 m, unde temperatura medie anuala este intre 9 si 10,5°C, temperatura medie a verii este de la 20 la 21°C, iar gerurile depasesc cu putin minimele absolute de –20…-30°C.

A treia grupa cuprinde speciile cu cerinte mari fata de caldura, cum sunt caisul si piersicul. Aceste specii pot pierde o parte din mugurii floriferi in timpul iernii. Caisul si piersicul se cultiva de la campie pana la limita superioara a zonei podgoriilor (190—200 m). In livezile rau amplasate, ingheturile tarzii de primavara distrug cu regularitate recoltele caisului, mai rar ale piersicului.

A patra grupa cuprinde smochinul, alunul turcesc si migdalul, care au pretentii foarte mari fata de caldura. Smochinul si alunul turcesc pot suporta temperaturile scazute de –14 pana la -16°C. Cultura acestor specii in tara noastra este posibila mai ales in centrele cu un climat mai dulce, apropiat de cel mediteranean.

Temperatura solului Radacinile pomilor si arbustilor fructiferi au nevoie, ca si organele aeriene, de o anumita temperatura. Cresterea normala a radacinilor are loc cand temperatura solului este cuprinsa intre 4 si 20,5°C. Temperaturile de 0°C, precum si cele peste 30°C, duc la incetinirea si incetarea principalelor procese fiziologice. Tempera­tura la care degera radacinile diferitelor specii de pomi, dupaCoutanceau (1963), este de la -7 la -12°C la mar; -11°C la par;- 10°C la piersic; 14°C la visin ; -15°C la coacaz si-18°C la agris.

8.3 Influenta si rolul apei asupra cresterii si a rodirii pomilor

Apa intra in compozitia tuturor organelor ; frunzele si lastarii contin 50-75% apa, fructele pana la 85-90%, iar radacinile 60-85%. Ca indicator al cantitatilor de apa folosite de catre plante se intrebuinteaza coeficientul de transpiratie, care reprezinta cantitatea de apa ce trebuie sa treaca prin planta pentru ca sa produca o unitate de substanta uscata. Coeficientul de transpiratie este in functie de specie. Coeficientul de transpiratie difera si de la un soi la altul, iar in cadrul aceluiasi soi este in functie de portaltoiul folosit.

Fiecare specie pomicola, are anumite cerinte specifice fata de umiditate. Tinand seama de acestea poate fi stabilita (incepand cu plantele pomicole cele mai pretentioase) o anumita ordine relativa in ceea ce priveste nevoile pomilor fata de apa. Astfel, arbustii fructiferi, marul si gutuiul formeaza grupa de specii ale caror cerinte fata de apa sunt mari si satisfacute, in general, acolo unde precipitatiile depasesc 650 mm anual.

Prunul, parul, nucul, ciresul si visinul reusesc in zonele cu precipitatii in jur de 600 mm anual, adica la limita inferioara a padurilor de foioase, cu intrepatrundere in zona podgoriilor, cat si in silvostepa.

Piersicul, caisul si migdalul se comporta satisfacator in zonele in care precipitatiile sunt in jur sau depasesc 500 mm anual, fiind speciile cu cerintele mai mici pentru apa. Necesarul de precipitatii nu trebuie apreciat global, decat pentru ori­entarea generala, deoarece in cadrul fiecarei specii soiurile pot avea pretentii mai mari sau mai mici pentru apa. Astfel, soiurile cu coacere tarzie au nevoie mai mare de apa pentru cresterea si formarea fructelor, fata de cele cu coacere timpurie.

Cerintele pomilor pentru apa sunt si in functie de fazele de vegetatie.

Cele mai mari cantitati de apa le necesita pomii in lunile mai, iunie, iulie, adica in cursul fazei de crestere activa a lastarilor si fructelor. In aceasta perioada sunt necesare aproximativ 200-250 mm precipitatii, conditie care in majoritatea regiunilor pomicole din tara noastra este asigurata, in lunile august, septembrie, octombrie, nevoia de apa se reduce, mai mult sau mai putin, aceasta depinzand in principal de prezenta sau lipsa fructelor pe pomi.

Cerinte mici fata de apa se manifesta in cursul perioadei de repaus, in perioada infloritului si legarii fructelor, precum si la caderea frunzelor.

Pe langa efectele pozitive, precipitatiile pot avea si unele influente negative. Cantitatile mari de precipitatii (combinate cu temperaturi joase) cazute in perioada infloritului, prejudiciaza fecundarea prin spalarea polenului de pe anterele deschise, prin diluarea secretiei stigmatului sau prin putrezirea graunciorilor de polen. De asemenea, in conditiile aratate, zborul albinelor, care contribuie mult la polenizarea florilor, este stanjenit sau chiar impiedicat.

Insuficienta apei in sol are influenta negativa asupra cresterii pomilor, a fructelor, a marimii si calitatii acestora, a vietii radacinilor active, iar in cazuri mai grave duce la ofilirea frunzelor, la uscarea partiala sau totala a pomilor.

Umiditatea relativa a aerului, alaturi de umiditatea din sol, are un roi important in obtinerea unor recolte bune si de calitate. Cele mai bune recolte se obtin in conditiile unei umiditati relative a aerului de 70%. Cand umiditatea relativa scade la 40%, functiile pomilor fructiferi sunt stanjenite, iar cand ajunge la 20% asimilatia inceteaza.

Nebulozitatea si ceata influenteaza cultura pomilor fructiferi prin faptul ca impiedicand radiatia solara, slabesc procesul de fotosinteza al pomilor. In localitatile cu cerul acoperit, fructele sunt mai putin colorate, nu se matureaza normal, la lastari nu se coace bine lemnul si in majoritatea cazurilor degera peste iarna.

Zapada, prin topire, aduce in sol mari cantitati de apa. Totodata apara radacinile pomilor de inghet, iar daca este stransa in jurul pomilor intarzie inceperea vegetatiei, cu efecte pozitive asupra ingheturilor tarzii. Zapada are insa si o influenta negativa asupra pomilor, deoarece atunci cand se depune in cantitati mai mari pe ramuri, le dezbina si le rupe.

Grindina este o calamitate naturala greu de combatut cu mijloacele actuale . Ea loveste, rupe, zdrobeste si distruge rodul, lastarii si chiar ramurile. Ca o regula generala se impune ca la infiintarea plantatiilor de pomi sa se evite locurile batute regulat de grindina.

Roua are, in general, un efect bun, deoarece sporeste umiditatea aerului, insa poate avea si efecte negative, prin favorizarea dezvoltarii anumitor boli cryptogamice. Cantitatea de apa ce se acumuleaza din roua este de circa 30 mm anual.

Chiciura si poleiul au o actiune mecanica asupra pomilor, putand vatama ramurile si mugurii de rod.

8.4 Influenta compozitiei si a miscarii aerului asupra cresterii si rodirii pomilor

Sporirea bioxidului de carbon in aer se realizeaza prin administrarea ingrasamintelor organice, care prin descompunere de catre microorga­nisme degaja pe ora 0,4 grame de bioxid de carbon, marindu-se astfel cantitatea sa in aer pe o inaltime de circa 2 m.

Vantul, prin actiunea sa, poate avea o influenta buna sau daunatoare asupra pomilor, dupa cum aerul care se misca este uscat sau umed, sau dupa cum viteza sa este mai mare sau mai mica.

Vanturile uscate, care bat primavara sau in timpul verii, maresc transpiratia si evaporarea apei din sol. In perioada infloritului, vanturile puternice impiedica vizitarea florilor de catre albine, micsorand numarul florilor polenizate. Cand sunt uscate pot provoca deshidratarea staminelor si a stigmatelor.

Miscarea maselor de aer in timpul iernii duce la scaderea temperaturii, la spulberarea zapezii, favorizand in acest fel inghetarea solului si degerarea partiala a radacinilor.

Vanturile puternice (furtuna) ce pot aparea in perioada de vegetatie provoaca pagube mari, prin ruperea ramurilor, dezradacinarea pomilor, scuturarea fructelor. Cand masele de aer in miscare sunt incarcate cu vapori de apa, micsoreaza transpiratia si evaporarea unor cantitati mari de apa din sol. De asemenea, vantul inlatura pericolul brumelor tarzii de primavara. In vaile inchise, vantul are o influenta pozitiva asupra pomilor, prin aerisirea livezilor, determinand conditii nefavorabile pentru inmultirea bolilor criptogamice.

8.5 Influenta solului asupra cresterii si rodirii pomilor

In conditiile unui mediu climatic corespunzator, solul este principalul element de care depinde productia. El influenteaza culturile atat prin insusirile fizice, cat si prin cele chimice.

Insusirile fizice. Intre insusirile fizice ale solului, de prima impor­tanta sunt textura, grosimea stratului penetrabil pentru radacini, structura si adancimea apei freatice.

Sub aspectul texturii, solurile grele (argiloase), nu convin nici unei specii pomicole, deoarece sunt compacte, greu permeabile pentru apa, putin aerate, reci si umede. Plantati in asemenea conditii pomii cresc incet si nesatisfacator, recoltele sunt mici si neregulate, vegetatia se prelungeste toamna tarziu, ceea ce atrage dupa sine micsorarea rezistentei la ger.

Solurile usoare (nisipoase) corespund mai bine pentru cultura pomi­lor decat cele grele, cu conditia aplicarii unei tehnologii adecvate. In general, aceste soluri necesita aplicarea frecventa a ingrasamintelor organice, iar pe nisipurile uscate neaparat irigarea.

Cele mai bune pentru pomicultura sunt solurile mijlocii cu insusiri intermediare (lutoase, luto-argiloase, luto-nisipoase).

Structura solului este tot atat de importanta pentru pomicultura ca si pentru culturile cerealiere. Sunt preferate solurile structurate, care creeaza conditii optime pentru aer, apa, caldura, hrana si microorganisme. Terenurile in panta, care sunt adesea destinate culturii pomilor, in general, nu au soluri cu o structura buna. In aceste conditii este necesara corectarea structurii solurilor, prin administrarea unor cantitati mari de ingrasaminte organice.

Adancimea cea mai favorabila a panzei de apa freatica este de 1,5—4 m. Nivelul cel mai ridicat al apelor freatice sa nu fie peste 2 m pentru mar, par, cires, nuc, cais si piersic sau 1,2—1,5 m pentru prun, gutui, visin, merii altoiti pe portaltoi vegetativi, precum si pentru arbustii fructiferi. Nivelul apei peste limitele mentionate prejudiciaza patrunderea aerului in sol si dezvoltarea florei bacteriene, fapt care duce la debi­litarea si la pieirea pomilor in scurta vreme.

Insusirile chimice Continutul in humus influenteaza cresterea si rodirea pomilor atunci cand scade sub 2% sau cand depaseste 5-6%. Cele mai bune cresteri s-au observat la pomii situati pe soluri cu 2 –3% humus, atunci cand insusirile fizice si hidrofizice ale acestora erau bune. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, aluviunile crude cu textura grosiera, solurile podzolico argilo-aluviale, ca si cele

cu continuturi prea ridicate de humus, solurile negre de faneata si altele, nu asigura o buna dezvoltare a pomilor.

Pentru cultura pomilor o importanta deosebita o prezinta continutul solurilor in elemente minerale : azot, fosfor, potasiu, calcar activ, fier, in saruri nocive (mai ales in cloruri), in microelemente, in bor, magneziu, cobalt, zinc, sulf etc.

Comportarea pomilor fata de reactia solului depinde in mare parte de portaltoii folositi si de specie. In ordinea preferintei solurilor acide, pe primul loc se situeaza marul urmat de prun, iar parul prefera soluri neutre avand un domeniu mult mai ingust de favorabilitate, in sensul ca atat in domeniul slab acid cat si in cel alcalin se dezvolta defectuos. Specii ca piersicul, ciresul, caisul prefera chiar o reactie slab alcalina.

8.6 Relieful si redistribuirea conditiilor climatice si edafice

Versantii dealurilor se apreciaza pe de o parte dupa orientarea lor fata de punctele cardinale, iar pe de alta parte dupa gradul de inclinare. Expozitia si inclinarea versatilor determina diferente apreciabile de temperatura, umiditate, lumina si de miscare a aerului.

Pe versantii estici se realizeaza o cantitate de caldura in timpul verii mai scazuta de 3-4 ori fata de cea realizata pe platourile si suprafetele plane, iar iarna se acumuleaza o temperatura de doua ori mai mare decat pe terenurile orizontale. Intensitatea luminii pe versantii estici atinge maximum intre orele 8 si 10 dimineata, pe cand pe cei vestici maximum este atins intre orele 14 si 16.

9 Producerea materialului saditor

9.1 Componenta pepinierei pomicole

O pepiniera moderna este constituita din sectoare lucrative pentru producerea pomilor si arbustilor fructiferi si sectoare auxiliare.

1. Sectorul de plantatie – mama, din care fac parte:

plantatiile de seminceri pentru obtinerea semintelor necesare in vederea producerii puietilor portaltoi generativi la : mar si par din soiurile franc, cires salbatic, corcodus, zarzar, prun si visin.

plantatiile – mama elita cu specii si soiuri cultivate, de la care se obtin ramurile altoi pentru scoala de pomi.

Sectorul de inmultire a portaltoilor, care cuprinde:

a) scoala de puieti, in asolament de 4 ani, unde se produc portaltoi generativi, din seminte si samburi;

b) scoala de marcote (marcotiere), cu doua sole, unde se obtin portaltoi vegetativi, prin marcotaj musuroit, la gutui si tipurile de mar M si MM;

c) scoala de butasi, in asolament de 4 ani, pentru inmultirea arbustilor fructiferi.

3. Sectorul de altoire si formare a pomilor sau scoala de pomi, cu asolament de 5 ani, ce cuprinde doua campuri:

- campul I, de altoire, unde se planteaza puieti portaltoi obtinuti din samanta sau marcote si care se altoiesc in vara;

- campul II, de crestere a altoilor sub forma de varga.

4. Sectorul de inmultire a arbustilor si a capsunului, cuprinde plantatiile de arbusti fructiferi si capsuni, in vederea obtinerii materialului saditor la aceste specii: stoloni la capsuni, butasi la coacazul negru si rosu si marcote la alun si agris.

5. Sectorul auxiliar cuprinde constructii pentru pastrarea, inradacinarea si ambalarea pomilor in vederea expedierii, terenuri speciale destinate rachitariei si santurilor de stratificare a puietilor si pomilor, sere, platforma termica, sala de altoit.

Pentru stabilirea suprafetei fiecarui sector al unei pepiniere se ia ca baza campul I al scolii de pomi altoiti sau planul de pomi altoiti sub forma de verigi de 1 an.

9. 2 Amplasarea pepinierelor

Pepiniera se amplaseaza intr-o pozitie centrala in zona pe care o deserveste, langa o sosea principala si in apropierea unei statii de cale ferata. La amplasarea pepinierei se acorda mare atentie conditiilor pedo­climatice.

Dupa A. Negrila (1971), principalii parametri care trebuie res­pectati la amplasarea pepinierelor sunt urmatorii : temperatura medie anuala de 8,5-11°C ; precipitatiile medii anuale de 550-700 mm ; solu­rile lutoase sau luto-nisipoase ; terenurile plane sau cu panta de 3-4% si protejate impotriva vanturilor.

9.3 Organizarea teritoriului pepinierei. Consta inimpartireaterenului in sole si parcele, separate prin drumuri. Suprafata parcelelor poate fi de 1 000—2 000 m², pentru producerea puietilor si de 5000 m² pentru pro­ducerea pomilor altoiti. Totodata se delimiteaza drumul de centura, dru­murile principale si secundare, cat si locul de amplasare a constructiilor. Pepiniera se imprejmuieste cu un gard de plasa de sarma, inalt de 1,5-2 m.

9.4 Lucrarile agrotehnice in pepiniera

Lucrarile solului in pepiniera se clasifica in : lucrari de infiintarea culturilor si lucrari de intretinerea culturilor.

Lucrarile pentru infiintarea culturilor de puieti din seminte si butasi constau in executarea unei araturi de toamna la adancimea de 35—40 cm. Sola destinata producerii pomilor altoiti, marcotierei si arbustilor fruc­tiferi se desfunda cu 45—60 zile inainte de plantare, la adancimea de 60—70 cm.

Lucrarile pentru intretinerea culturilor se executa in tot timpul peri­oadei de vegetatie si constau in executarea anuala a 7—8 prasile.

Fertilizarea solului pentru culturile de puieti, marcote sau pomi se realizeaza prin aplicarea gunoiului de grajd, o data la patru ani, si admi­nistrarea anuala a ingrasamintelor chimice, dozele depinzand de nece­sitatile plantei, starea de fertilitate a solului si conditiile pedoclimatice..

Irigarea pepinierelor se face in mod diferentiat, lipsa de umiditate resimtindu-se in anii secetosi, mai ales la culturile de butasi, marcote si puieti de semintoase si in campul deproducereapomiloraltoiti.

9.5 Portaltoii pomilor si tehnologia inmultirii lor

Majoritatea speciilor pomicole nu dau rezultate satisfacatoare la inmultirea prin seminte, deoarece descendentii prezinta o mare neuniformitate, motiv pentru care s-a recurs la inmultirea lor pe cale vegetativa pe diferite cai : marcotare, butasire, drajonare, despartirea tufelor sau prin altoire. In cazul altoirii, pomul este format din doi parteneri : portaltoiul (hipobiontul) si altoiul (epibiontul). Uneori este nevoie de al treilea partener, interpus intre portaltoi si altoi, numit intermediar (mezobiont). Acesti parteneri (simbionti) se influenteaza reciproc sub aspect fiziologic, formand o unitate biologica, dar isi pastreaza nealterate, in decursul timpului, caracterele si insusirile ereditare specifice.

Portaltoii utilizati in pomicultura se clasifica in doua grupe : generativi, care se inmultesc prin saminta, si vegetativi, care se inmultesc prin marcotaj, butasire, drajonare si despartirea tufelor. Portaltoii vegetativi asigura obtinerea unui material saditorde calitate superioara.

9.6 Alegerea soiului si portaltoiului. Dupa stabilirea tipului de plantatie, in zona de cultura cunoscuta, pomicultorii isi aleg soiurile cerute pe piata de fructe si portaltoii cu cele mai bune insusiri.

Pentru livezile de pomi cu densitate mica se aleg soiuri valoroase, viguroase si rezistente la boli, care formeaza coroane ample si cu schelet puternic pentru a rezista incarcaturii mari de fructe.

In livezile moderne (intensive si superintensive) se folosesc soiuri de vigoare mijlocie si mica, precoce si foarte productive, pretabile pentru intensivizare.

In zonele sudice, unde pomii pornesc in vegetatie mai devreme, se recomanda soiuri timpurii de prun, cais, piersic, cires, mar si capsun, ale caror fructe se valorifica mai usor pe piata libera si la preturi ridicate.

In zonele montane se planteaza soiuri de mar, par si arbusti fructiferi cu maturare timpurie a fructelor, deoarece perioada de vegetatie este mai scurta decat in zonele colinare si de campie.

Pentru zona dealurilor mijlocii si inalte, sortimentul va fi alcatuit in princi­pal din soiuri cu maturarea fructelor mijlocie si tarzie, asigurandu-se astfel un consum esalonat de fructe, din toamna pana primavara tarziu.

Prin traditie, zona dealurilor mijlocii si a colinelor din tara noastra va ramane si in continuare sursa principala de mere, pere, prune, cirese, visine, alune, nuci, coacaze si agrise.

Terasele Dunarii, Dobrogea si Campia de Vest a tarii vor fi principalele zone care vor furniza cantitati mari de piersici, caise, migdale si capsuni.

Altoirea pomilor fructiferi

La altoire se folosesc: bricege de altoit, foarfeci de pomi, cosoare, despicatoare, pietre si curele pentru ascutit bricegele, rafie, mastic, ramuri altoi, etichete, sfoara etc. (fig.2).

Fig. 2 Unelte folosite la altoit

Altoirea in oculatie se efectueaza in pepiniera pe portaltoi generativi (din samanta) si vegetativi (marcote sau butasi inradacinati) cu grosimea 7-8 mm si in livada in coroana pomilor tineri, pe ramuri de 1-2 ani, cand se urmareste schimbarea soiului depasit cu unul performant.

Altoirea cuprinde urmatoarele operatiuni: fasonarea altoiului, taierea si desprinderea scoartei portaltoiului, detasarea si introducerea scutisorului in locasul confectionat pe portaltoi si executarea legaturii.

Inainte de altoire cu 3-4 saptamani, un muncitor verifica grosimea portaltoiului si circulatia sevei (dupa usurinta desprinderii scoartei). Daca portaltoii sunt prea subtiri si scoarta trunchiului se desprinde relativ greu, varful erbaceu al acestuia se ciupeste, iar solul se iriga si se fertilizeaza cu azot pentru ingrosarea portaltoiului si activarea sevei. In ziua altoirii se desfac biloanele (la portaltoii generativi) si se suprima toate ramificatiile portaltoiului pe o inaltime de 15-20 cm de la sol. Cu o carpa usor umezita, se sterge praful din zona de altoire pentru a nu deteriora lama briceagului de altoit.

In ziua altoirii, din plantatia mama furnizoare de altoi se recolteaza lastari lungi (40-50 cm), lignificati, cu muguri vegetativi normal dezvoltati (fara anticipati) care se defoliaza, pastrand pentru controlul prinderii altoiului o portiune mica de petiol (fig.3).

Fig.3. Fasonatul lastarului altoi

O data stabilita inaltimea de altoire (la 3-4 cm de la sol pe portaltoiul generativ si 10-12 cm pe cel vegetativ), altoitorul executa cu briceagul pe portaltoi (spre nord) o incizie transversala de 8-12 mm si una longitudinala (de 3,5- 4 cm), de jos in sus, pana se intretaie cu prima. Apoi, cu spatula briceagului, desprinde usor scoarta portaltoiului de o parte si de alta a sectiunii longitudinale, prin doua miscari succesive, una descendenta si alta ascendenta (fig.4).

Fig. 4 Taierea portaltoiului

Pentru detasarea scutisorului (altoiului), ramura altoi se fixeaza sub brat in mana stanga, iar briceagul aflat in mana dreapta se culca cu lama pe altoi, in forma de X. Apoi se imprima briceagului o miscare inainte si spre dreapta, pentru a taia mai usor scoarta, si o fasie subtire de lemn (sub mugure) pe o lungime de 1 cm. (fig.5).

Fig. 5 Detasarea scutisorului

Scutisorul astfel detasat si fixat intre degetul mare si lama briceagului se introduce prin impingere in locasul de pe portal toi. Cu degetele aratatoare de la ambele maini, se preseaza scoarta portaltoiului peste altoi si se scurteaza altoiul daca acesta depaseste incizia transversala (fig.6).

Fig. 6 Introducerea scutisorului sub scoarta portaltoiului

Dupa aceea se leaga strans cu rafie sau cu fasii de policlor vinil (fig.7), protejand tot timpul mugurele altoi.

Fig. 7 Executarea legatului

Dupa 12-14 zile de la altoire, se verifica prinderea altoiului apasand cu degetul aratator pe petiolul care insoteste mugurele altoi. Daca acesta cade, este semn bun - altoiul s-a prins, daca nu portaltoiul va fi realtoit pe partea opusa primei grefe.

In timpul altoitului, lastarii altoi se tin la umbra, infasurati in carpe umede (in galeti de plastic), lama briceagului se trage periodic pe gresie si pe curea si se sterge (dupa 3-4 altoiri) pe un bandaj de panza, fixat pe mana stanga, pentru a elimina seva oxidata. Altoirea se executa in tot timpul zilei cand cerul este innorat, sau intre orele 6⁰⁰-10⁰⁰ si 16⁰⁰ si 20⁰⁰, cand este senin si foarte cald.

Altoirea cu ramuri detasate Se executa spre sfarsitul perioadei de repaus a pomilor (in copulatie si despicatura) si la inceputul vegetatiei (sub scoarta). Pentru aceste altoiri se recomanda ca ramurile altoi sa fie recoltate cu 3-4 saptamani inainte de umflarea mugurilor. Dupa recoltare, ramurile altoi se fac pachete, se trateaza cu o substanta fungicida, se introduc in pungi de plastic si se pastreaza pana la altoire in frigider, la temperatura de 2-3°C. Daca sunt recoltate mai devreme, se parafineaza si se depoziteaza in camere frigorifice.

Pentru badijonarea ranilor de pe portaltoi si altoi se foloseste ceara de altoit (mastic) preparata din: rasina (400 g), ceara de albine (200 g), seu de oaie (100 g) si spirt (90 ml). Aceste substante se maruntesc si se pun intr-un vas, pe foc (fara spirt), pentru fierbere si omogenizare. Dupa o ora de fierbere, aceasta compozitie se raceste (sub 79°C) si se amesteca cu spirt, obtinandu-se astfel un lichid vascos. Pana la altoire, masticul se pastreaza in sticle sau borcane, iar la folosire se incalzeste la foc.

Altoirile cu ramuri detasate practicate la noi si cu rezultate bune sunt: altoirea in copulatie perfectionata, altoirea in despicatura si altoirea sub scoarta perfectionata.

Altoirea in copulatie perfectionata La aceasta altoire, atat altoiul, cat si portaltoiul trebuie sa aiba aceeasi grosime (8-15 mm). Se foloseste in pepiniera pentru realtoirea portaltoilor si in livezile tinere (in coroana pomilor) pentru schimbarea sortimentului de soiuri.

Altoirea consta in efectuarea unei sectiuni oblice in portaltoi si altoi (de 2,5-3 cm) si a unei taieturi pentru imbinarea celor doi parteneri (fig.8) in continuare, altoiul se fasoneaza la o lungime de 2-3 muguri. Pentru imbinare se suprapun mai intai sectiunile si apoi, printr-o apasare usoara si continua, se imbina limbile, potrivindu-se (prin miscari scurte) zonele de crestere ale celor doi parteneri. In punctul de altoire se executa o legatura stransa (de jos in sus), dupa care se ung cu mastic marginile sectiunilor si capatul de sus al altoiului.

Fig. 8 Altoirea in copulatie perfectionata

l- sectionarea altoiului; 2- sectionarea portaltoiului; 3- imbinarea altoiului cu portaltoiul.

Altoirea in despicatura se foloseste in pepiniera pentrurealtoirea portaltoilor vigurosi (mahaleb, piersic franc, corcodus) si in livada, pentru schimbarea sortimentului de soiuri. La aceasta altoire, portaltoiul are o grosime de 2-10 cm, iar altoiul de 7-8 mm.

Fig. 8 Altoirea in copulatie perfectionata

l- sectionarea altoiului; 2- sectionarea portaltoiului; 3- imbinarea altoiului cu portaltoiul.

Fasonarea portaltoiului consta in retezarea acestuia in punctul de altoire (cu foarfeca), netezirea sectiunii (cu cosorul) si despicarea (cu despicatorul) pe o adancime de 4-5 cm. Altoiul se fasoneaza sub forma unor pene lungi de 3-4 cm. Dupa deschiderea despicaturii cu ajutorul varfului despicatorului, altoii (cu aceeasi grosime) se introduc prin fortare in portaltoi, avand grija ca zonele generatoare ale celor doi parteneri sa se suprapuna. Apoi, altoiul se scurteaza la 2-3 muguri, iar despicatura portaltoiului (dintre altoi) se acopera cu o fasie de scoarta si se unge suprafata sectiunii si ranile laterale ale portaltoiului si capetele altoilor cu mastic (fig.9). Se leaga strans cu rafie sau cu benzi de plastic rezistente.

Fig. 9 Altoirea in despicatura

Altoirea sub scoarta perfectionata se executa primavara, in aprilie - mai, cand vegetatia a pornit si scoarta portaltoiului se desprinde usor. Grosimea altoiului este de 7-8 mm si a portaltoiului de 2-6 cm. Dupa retezarea si netezirea sectiunii portaltoiului se executa cu briceagul o incizie longitudinala in scoarta, de 4-5 cm lungime. Apoi se fasoneaza altoiul cu 2-3 muguri sub forma de pana. Pentru usurarea calusarii, se inlatura din partile laterale ale penei fasii subtiri de scoarta, pastrand o fasie intreaga si ingusta de 3-4 mm, situata central pe directia primul mugure (cel de jos).

Altoiul astfel fasonat se introduce fortat sub scoarta portaltoiului, se leaga strans cu rafie sau benzi elastice de plastic si se unge cu mastic suprafata sectiunii portaltoiului si capetele altoilor (fig.10).

Fig. 10 Altoirea sub scoarta perfectionata (cu scaun).

Ingrijirea altoilor. Dupa altoire, in timpul perioadei de vegetatie, din lastarii crescuti (din altoi) sunt retinuti 3-4, pentru formarea axului pomilor (in pepiniera), axului si sarpantelor (in livada). Lastarii care se formeaza din portaltoi se suprima inca din faza de mugure umflat, pentru ca toate fotoasimilatele formate in frunze sa fie directionate in punctele de crestere ale altoiului.

Despartirea tufelor

Se practica la speciile: agris, coacaz si zmeur si consta in despartirea unei tufe mari in altele mai mici. Fiecare planta rezultata in urma despartirii trebuie sa prezinte tulpina si radacina.

Inmultirea prin drajoni

Se foloseste pentru inmultirea zmeurului, catinei, populatiilor locale de prun si visin. Drajonii sunt lastari formati din mugurii de pe radacini si prin individualizarea lor se pot obtine mai multe plante.

Fig. 11 Formarea drajonilor si despartirea de planta mama

Inmultirea prin marcotaj

Se aplica la agris, coacaz, alun, catina si gutui. Marcotele sunt tulpini inradacinate in timpul legaturii lor cu plantele mama (fig.12). Marcotajul poate fi: simplu, prin musuroire, radiar si orizontal.

Fig. 12 Marcotaj musuroit

a-tufa musuroita; b-tufa dupa dezmusuroire

Fig. 13 Plantarea si fasonarea marcotelor

Fig. 14 Inmultirea prin marcotaj-orizontalitatea marcotelor

Fig. 15 Dispunerea marcotelor in bilon

Fig.16 Marcotaj aerian

Inmultirea prin butasire

Butasii sunt portiuni de tulpina si radacina detasate de planta mama care, in

conditii de vegetatie normala, formeaza atat radacini, cat si lastari cu frunze.

Inmultirea prin stoloni

Acest tip de inmultire se practica la capsun

Fig. 17 Inmultirea prin stoloni

9.7 Scosul pomilor din pepiniera si stratificarea lor

Scosul pomilor. In campul II al pepinierei, la sfarsitul perioadei de vegetatie, altoiul se afla fie sub forma de varga (pomacee), fie cu ramuri anticipate (la drupacee). Indiferent de forma in care se afla, pomii se scot toamna si daca conditiile climatice permit, se planteaza imediat.

Daca plantarea se face primavara, pomii se fasoneaza si se stratifica in locuri special amenajate.

Pomii se scot din pepiniera dupa caderea frunzelor, cand temperatura aerului este pozitiva si solul inca nu a inghetat. Daca toamna este umeda si rece, scosul se amana pentru primavara.

Stratificarea pomilor. Pentru plantarile de primavara pomii se stratifica pe toata durata iernii, iar pentru plan­tarile de toamna se stratifica provizoriu.

Stratitificarea pomilor se efectueaza cu scopul de a asi­gura conditii optime de pastrare a pomilor de la scoaterea din pepiniera pana la plantare sau livrare.

10 Infiintarea plantatiilor pomicole

Plantatiile pomicole sunt culturi multianuale intensive, care antreneaza investitii mari pentru infiintare, incluzand cheltuieli cu lucrarile de intretinere pana la intrarea pe rod si adaugandu-se costuri de productie ridicata.

10.1 Sisteme de cultura

Sistemul de cultura pentru fiecare specie pomicola si soi este caracterizat in principal prin modul de utilizare al terenului, natura materialului saditor si valorificarea potentialului sau de productie, nivelul tehnologiei, tipul de coroana, durata de folosinta a livezii, volumul si structura investitiilor si a cheltuielilor de productie, precum si eficienta economica.

In general, sistemele in care se cultiva pomii intr-o perioada, reflecta nivelul de cunostinte tehnico-stiintifice, posibilitatile economic-financiare, gradul de manifestare al conditiilor social-culturale dintr-o anume tara.

Sistemele de cultura practicate in tara noastra sunt:

I. Sistemul extensiv in care se incadreaza asa-zisii „pomi razleti”, plantatiile „agropomicole” si plantatiile clasice sau obisnuite.

Acest sistem de cultura a fost folosit in exclusivitate in perioada anilor 1960-1962 si se caracteriza prin:

plantatii neoranduite , specii amestecate,

distante mari de plantare, pomi cu talia inalta, coroane glabuloase

absenta totala a mecanizarii

nivel de cunostinte scazut

rodire periodica, odata la 2-3 ani, productii scazute.

II. Sistemul de cultura semi-intesiv a reprezentat un pas inainte in special in cultura marului si parului ca urmare a folosirii portaltoilor vegetativi de vigoare mai mica fata de portaltoii salbatici sau franc (1935-1940 pana in 1950-1960).

III. Sistemul de cultura intensiv a insemnat o adevarata revolutie in pomicultura romaneasca, incepand cu anii 1960-196

Ca urmare a rezultatelor obtinute in experimentarile organizate in unitatile de cercetare si invatamant, incepand cu anul 1976 acest sistem de cultura a fost generalizat si oficializat prin ordin al Ministrului Agriculturii la toate speciile pomicole.

Cultura marului si parului a fost generalizata in sistemul intensiv si in majoritate plantatii de piersic si cais au fost organizate in sistemul gardurilor fructifere. Pe suprafete mai restranse a fost folosit si la cires, prun, visin.

IV. Sistemul superintensiv

Sistemele de mare densitate, experimentate in perioada anilor 1960-1965 mai intai in Olanda, Franta, Belgia, Anglia, Italia, s-a extins si in tara noastra.

In cercetare s-au folosit densitati cuprinse intre 2777 si 6666 pomi/ha. S-a facut material saditor din campul II al pepinierei , care dupa plantare s-au scurtat la 0,5 m de la nivelul solului.

Gruparea cea mai corespunzatoare s-a dovedit a fi cea in randuri simple sau in benzi cu cel mult 2 randuri, cu pomi plantati la distanta de cel putin 3,0 m intre randuri sau benzi cu 1,0-1,2 m intre randurile din banda si intre pomi pe rand.

In noile conditii ale economiei de piata, in care amortizarea cheltuielilor investite trebuie sa se realizeze rapid, in care randamentele si calitate fructelor au tendinta de maximizare (competitia), pentru toate speciile, dar mai ale pentru mar, par la care gama de soiuri si portaltoi permite, sistemele de mare densitate sunt singurele care pot asigura o pomicultura moderna, profitabila.

V. Sistemul pajiste realizat numai cu caracter experimental in cateva unitati de cercetare si invatamant, este caracterizat prin densitati de ordinul zecilor de mii de pomi la hectar, sortimente de mare precocitate care sa permita recoltarea fructelor inclusiv cu lemnul pe care sunt formate. Sistemul are in vedere recoltarea mecanica cu „combina” prin cosire, de unde denumirea de „pajiste”.

VI. Sistemul „Knipboom”. A aparut si s-a dezvoltat in Olanda in cultura marului „Knipboom” – in traducere libera „pom taiat” permite realizarea unor plantatii cu densitate mare (1000 pomi /ha) si amortizarea rapida a cheltuielilor in conditiile unor productii mari si de calitate, obtinute chiar in anul plantarii.

Denumirea sistemului „Knipboom” sau 3 K (Kalite, Kilo, Kola) se refera in special la tehnologia originala de obtinere a pomilor in pepiniera. Pomul 3K este un pom altoit in varsta de 2 ani si ramificat artificial (5-7 ramificatii laterale).

Metoda consta in indepartarea ultimelor 4-5 frunze tinere din varful lastarului altoi in campul II al pepinierei in luna mai-iunie, cand acesta are lungimea de 40 cm. Mugurele terminal al lastarului se lasa intact. Din mugurii auxiliari ai frunzelor indepartate, pornesc lastari anticipati formand ramificatiile laterale.

10.2 Alegerea terenului

La infiintarea unei plantatii, indiferent de marimea acesteia, sunt imobilizate pe o perioada indelungata valori materiale si funciare importante.

Noile plantatiile(mai ales daca au caracter comercial) se vor realiza numai in acele zone, bazine si centre de cultura unde specia sau soiul vor intalni maximum de conditii naturale pentru crestere si rodire.

Pentru stabilirea favorabilitatii componentelor cadrului natural se tine seama de factorii de clima, relief si de sol.

Conditiile de clima actioneaza mai ales prin nivelul si modul de repartizare al caldurii si al precipitatiilor. Daca deficitul de apa poate fi suplinit prin irigatie, temperatura ramane factorul climatic decisiv in alegerea terenului. In acest sens au fost definite caracteristicile optime si cele extreme care delimiteaza cultura economica a fiecarei specii. Conditiile locale de microclima pot modifica in buna masura repartizarea pe teren a speciilor pomicole. De aceea, studiile climatice sunt de cele cea mai mare importanta pentru alegerea corecta a locului oricarei plantatii pomicole.

Relieful. Influenta reliefului se manifesta prin altitudinea, expozitia si inclinarea sa, care determina redistribuirea la suprafata a solului a afluxului radiatiei solare, a precipitatiilor si a maselor de aer. Pe de alta parte, relieful conditioneaza pretabilitatea terenului la mecanizarea lucrarilor din plantatii. In acest sens se stabilesc prioritatile si limitele amplasarii pe teren a speciilor si soiurilor.

Din punct de vedere al pantei, cele mai recomandate sunt terenurile plane sau cu panta usoara (3 – 5%) care permit mecanizarea lucrarilor de intretinere a solului, efectuarea tratamentelor, manipularea recoltei, etc.

In bazinele pomicole consacrate, situate in zonele colinare, majoritatea terenurilor sunt in panta. In aceste zone vor fi utilizate de preferinta terenurile cu panta de 6-12% si chiar pante pana la 18-20% cu conditia sa fie uniforme si sa nu prezinte probleme de stabilitate. In incinta gospodariei, pe spatii reduse ca suprafata se pot planta, de preferinta, pomi de talie redusa, altoiti pe portaltoi de vigoare slaba.

In afara perimetrului construit se pot organiza plantatii pomicole in masiv infiintate dupa tehnica moderna, cu posibilitatea mecanizarii lucrarilor specifice pomiculturii, de preferat este specializarea in care toti proprietarii sa planteze aceeasi specie.

In cazul unor soluri mai putin fertile se pot la masuri de imbunatatirea prin aplicarea ingrasamintelor organo-minerale si corectoarea aciditatii acestora.

Solul Prin compozitia si insusirile lui exercita o influenta hotaratoare asupra cresterii si dezvoltarii pomilor, a cantitatii si calitatii productiei. La alegerea terenului pentru plantatii se analizeaza tipul de sol cu insusirile lui fizice, chimice si biologice, nivelul fertilitatii, subsolul, precum si favorabilitatea pentru fiecare specie si combinatie soi – portaltoi in conditiile sistemului de plantatie preconizat. Pentru caracterizarea regimului trofic se tine seama de continutul de humus si elemente nutritive, precum si de aciditate.

In general, pentru livezile intensive si superintensive, solurile indicate sunt cele fertile, profunde, bine drenate, cu textura mijlocie spre usoara si cu reactie slab acida spre neutra, situate pe terenuri care permit mecanizarea.

10.3 Conditiile social – economice. Se are in vedere apropierea plantatiilor de marile centre de consum, de fabricile de conserve si de pietele externe. Pe aceasta cale se reduce timpul si cheltuielile de transport, precum si pierderile la fructele cu grad ridicat de perisabilitate. In acelasi sens trebuie analizata existenta si calitatea cailor de comunicatie.

In toate cazurile trebuie sa existe sursa de apa necesara pentru tratamentele de protectie contra bolilor si daunatorilor, precum si apa de irigat in zonele cu precipitatii insuficiente.

Posibilitatea de asigurarea a fortei de munca calificate este o conditie de baza. Se ia in considerare si experienta traditionala in pomicultura a populatiei locale.

La infiintarea unei plantatii pomicole sunt necesare cunostinte si date despre: alegerea terenului, a speciilor, soiurilor, polenizatorilor si portaltoilor, dimensiunile parcelelor, sistemul de pichetare si distantele de plantare, tehnologia de infiintare si exploatare, calcule economice etc.

10.4 Organizarea terenului

Organizarea terenului cuprinde un complex de lucrari prin care se urmareste realizarea celor mai bune conditii pentru executarea plantarii si ulterior a activitatii de productie in livada, in conditiile conservarii solului si extinderii mecanizarii.

Organizarea se executa pe baza de plan topografic la scara 1 : 5000; 1 : 2000, care contine detaliile de nivelment necesare.

Principalele probleme care se rezolva prin proiectul de organizare a terenului sunt: parcelarea, trasarea drumurilor, a retelei de irigatie si a celorlalte lucrari de imbunatatiri funciare, precum si amplasarea constructiilor.

Trasarea drumurilor Drumurile secundare au latimea de 3-4 m si pe traseaza in lungul parcelelor. Drumurile secundare sunt legate prin drumuri principale cu latimea de 5-6 m, mai putin la numar, care la randul lor se racordeaza la sosele.

La capetele parcelelor se amenajeaza zone de intoarcere a agregatelor de masini. Aceste zone au latimea de 4-6 m si se intretin inierbate.

Amplasarea constructiilor Plantatiile pomicole sunt dotate cu constructiile necesare desfasurarii procesului de productie: sedii administrative, grupuri sociale, remize si ateliere pentru masini, magazii de ingrasaminte, magazii pentru pesticide, adaposturi pentru conditionarea, ambalarea si pastrarea fructelor, depozite.

Locul acestor obiective se fixeaza prin proiectul de organizare, iar executarea lor se face pe baza proiectelor de constructie.

Amenajarea terenului. In zonele secetoase se executa amenajari pentru irigatie, iar in zonele cu precipitatii abundente si relief complex se fac amenajari pentru combaterea eroziunii solului.

Parcelarea terenului Pentru usurarea executarii lucrarilor de intretinere a solului, ingrijirii pomilor si recoltarii fructelor, terenul se imparte in parcele.

Forma unei parcelei este de regula dreptunghiulara, iar latimea reprezinta aproximativ jumatate din lungimea acestuia. Pe terenurile plane, randurile plantate sunt orientate pe directia nord-sud, pentru ca pomii sa beneficieze de o cantitate mai mare de lumina in tot timpul zilei, iar pe terenurile in panta, orientarea randurilor se face de-a lungul curbelor de nivel, pentru ca prin lucrarile agricole sa se previna spalarea solului (eroziunea solului).

Pe versantii lungi si uniformi, latimea parcelei se orienteaza pe directia curbelor de nivel, iar pe versantii scurti, pe linia pantei. Pentru delimitarea parcelelor se folosesc drumuri principale (5-6 m latime), secundare (3-4 m) si poteci (2 m).

In capetele randurilor se rezerva o zona de intoarcere a agregatelor, inierbata, cu o latime variabila (de la 3-4 m in livezile clasice si 5-6 m in livezile intensive si superintensive).

Stabilirea distantelor de plantare si pichetatul terenului Distantele folosite pentru plantarea pomilor se stabilesc in functie de vigoarea soiului si a portaltoiului, de fertilitatea solului, nivelul tehnologiei de cultura si latitudinea la care se afla localitatea.

Daca distantele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot intercepta si folosi eficient intreaga cantitate de lumina directa de la soare. Daca distantele sunt prea mici, exista riscul ca pomii sa se umbreasca reciproc si sa se degarniseasca intr-un timp mai rapid si pe portiuni mari din coroana. De cele mai multe ori, insa, ei cresc inalti in goana dupa lumina si fructifica slab.

Pentru evitarea autoumbririi si folosirii integrale a luminii directe, este necesar sa se tina seama de raportul dintre distanta de plantare (intre randuri) si inaltimea pomilor.

Gruparea pomilor in plantatii In tara noastra, soiurile de pomi standard si spur se planteaza in randuri simple.

In unele tari cu soluri recuperate din mare (Olanda), plantarea pomilor in benzi cu 4-5 randuri s-a dovedit eficienta datorita solurilor sarace si umede care imprima pomilor o crestere mai redusa.

in tara noastra, gruparea pomilor in benzi cu 3-5 randuri este posibila si se realizeaza numai la marul de tip columnar (Cepoiu, 2000).

Pichetatul terenului Pichetatul este o lucrare speciala prin care se stabileste pe teren (prin picheti) pozitia fiecarui pom. Orice greseala legata de pichetat poate fi urmata de modificarea suprafetei de nutritie a pomilor si a intervalelor de lucru. De aceea ea trebuie efectuata atent si corect, respectand intocmai sistemul de pichetat si tehnica de lucru.

Dupa cum se stie, sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrica ce se realizeaza pe teren cu ajutorul a 3-4 picheti si care poate fi: un patrat, un dreptunghi sau un triunghi. Denumirea acestor forme este atribuita si sistemelor de pichetat.

Pichetatul in patrat, la care distantele dintre randuri sunt egale cu cele dintre pomi pe rand (fig.18 a.), se foloseste pentru infiintarea plantatiilor clasice si pe terenurile plane, unde lucrarile de intretinere a solului se pot executa in ambele sensuri (de-a lungul si de-a latul parcelei).

Pichetatul in dreptunghi, cu distantele mai mari intre randuri si mai mici intre pomi pe rand (fig 18 .b), se utilizeaza mai mult pe terenurile plane si cu panta usoara (pana la 6 %), pentru toate tipurile de livezi. Spre deosebire de pichetatul in patrat, acest sistem asigura conditii optime de deplasare a agregatelor pentru lucrarea solului numai pe intervalele dintre randurile de pomi.

Fig. 18 a- Pichetaj in patrat; b- Pichetaj in dreptunghi; c- Pichetaj in triunghi echilateral

Pichetatul in triunghi ofera pomilor conditii mai bune de interceptare a luminii directe si de distributie a radacinilor in spatiul de nutritie (fig 1.c). Pe terenurile in panta, pomii constituie obstacole pentru apa care se scurge la vale si erodeaza solul. Lucrarile de intretinere a plantatiilor se fac numai pe intervalele dintre randurile de pomi, ca la sistemul de pichetat in dreptunghi.

Stabilirea polenizatorilor In multe zone din tara noastra exista plantatii de pomi de varste diferite care nu au rodit niciodata, desi au beneficiat de cele mai bune conditii climatice si agrotehnice. Faptul ca multi dintre acesti pomi au inflorit, dar nu au legat fructe, dovedeste ca florile lor s-au polenizat cu polen propriu. Florile de mar, cires, visin si prun, in marea lor majoritate, sunt autosterile si de aceea pentru legarea fructelor ele au nevoie sa se polenizeze cu polen strain (de la alte soiuri sau specii).

Pentru realizarea unei fructificari normale, soiurile bune polenizatoare trebuie sa infloreasca in acelasi timp cu soiul pe care-1 polenizeaza, sa produca polen viabil si in cantitate mare si sa se asigure recolte bogate si de buna calitate.

Alegerea materialului saditor pentru plantare Pentru plantatiile moderne, alegerea pomilor pentru plantare se face diferentiat, in functie de specie, soi, densitatea de plantare si anul obtinerii primei recolte economice.

In livezile intensive de piersic, cu densitati de 400-500 pomi la hectar, se planteaza pomii obtinuti in campul II al pepinierei (in varsta de 1 an), cu ramuri anticipate viguroase, din care se aleg primele ramuri de baza (sarpantele) ale coroanei. Uneori, insa, sunt acceptati si pomii fara ramuri anticipate, cu conditia ca ei sa fie vigurosi si sanatosi.

Vergile altoi (pomii de 1 an) trebuie sa aiba o lungime de 110 cm la mar, par si gutui, 120 cm la cires, prun, cais si migdal si 100 cm la visin. Pomii in varsta de 2 ani trebuie sa prezinte minimum 5 ramuri in coroana, cu lungimea de 60-80 cm, si grosimea trunchiului, sub prima ramura a coroanei, de cel putin 15 mm. La pomii care provin din parcela de fortificare, este necesar ca radacinile principale sa fie viguroase, intacte si cu o lungime mai mare de 40-50 cm. Numai in aceste conditii la nivelul pomului se poate asigura un echilibru intre partea aeriana si cea subterana a acestuia si un procent mare de prindere la plantare.

Pentru garantarea autenticitatii soiului si portaltoiului, precum si a starii de sanatate a pomilor, cumparatorii se vor adresa Statiunilor de Cercetare si Productie Pomicola care sunt singurele intreprinderi autorizate sa produca material saditor pomicol.

10.5 Pregatirea terenului pentru plantare

Pentru plantarea pomilor, pregatirea terenului consta din: defrisare, nivelare, timp de pauza (daca este cazul), fertilizare si desfundare.

Defrisarea. In situatia noilor plantatii se intalnesc cazuri cand acestea se infiinteaza pe locul ocupat de vechile plantatii pomicole sau de vegetatie forestiera.

Pentru a preintampina neajunsurile asa-zisei „oboseli a solului” care duce la o mai slaba dezvoltare a pomilor in primii 2-5 ani de la plantare si in mod implicit la intarzierea intrarii pe rod, lucrarea de plantare se va face, daca este cazul, dupa 3-4 ani de la defrisarea vechilor plantatii pomicole.

Nivelarea terenului este obligatorie si se executa in asa fel incat sa nu existe baltiri de apa care influenteaza negativ asupra vegetatiei pomilor.

Aceasta lucrare se executa imediat dupa defrisare dar se evita miscarea unui volum prea mare de sol, care se ajunge pe unele portiuni de teren nivelat la roca-mama. In situatia cand prin nivelare a ramas la suprafata un sol mai sarac in elemente nutritive, inactiv din punct de perene si plantarea pomilor dupa 2-3 ani sau o fertilizare puternica.

Timpul de pauza. Din literatura de specialitate se mentioneaza ca bolile cele mai grave sunt semnalate in special in cazul replantarii pe acelasi teren a plantatiilor de mar, cires, piersic.

De aceea, in urma defrisarii vechilor plantatii si a desfundatului terenului, se recomanda scoaterea si strangerea radacinilor care pot sa constituie sursa de infectie pentru 6-8 ani. Practicarea timp de 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii si a fertilitatii solului, cat si pentru a stinge focarele privind unele toxine, boli virotice, bacteriene, fungice , este dorita, atunci cand este posibil.

Desfundarea are ca rol afanarea straturilor inferioare mai compacte si cele gleice impermeabile, dar totodata cu aceasta lucrare se incorporeaza ingrasamintele organice in adancime.

Adancimea normala de desfundare este de 60-70 cm, cu cat solul este mai greu cu atat este nevoie de o mobilizare mai adanca. Inainte de pichetarea si plantarea propriu-zisa se executa lucrarea de nivelare de suprafata.

Imbunatatirea proprietatilor chimice vizeaza in primul rand modificarea reactiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin amendarea cu amendamente calcaroase in doze de cel putin 5 t/ha.

Ridicarea starii de aprovizionare cu fosfor si potasiu pe toata adancimea de raspandire a radacinilor se realizeaza prin administrarea de ingrasaminte, odata cu desfundatul.

Fertilizarea de fond cu ingrasaminte organice si minerale se aplica pe toata suprafata la infiintarea plantatiilor intensive si superintensive si la groapa la pomii plantati la distante mari.

Orientativ, la infiintarea unui hectar se administreaza 50-60 t/ha gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat si sare potasica.

10.6 Plantarea pomilor

Pomii se planteaza pe terenuri plane si pe versanti cu soluri fertile sau ame­liorate, umede sau uscate, precum si pe cele recuperate din bazinele carbonifere si carierele de piatra. In multe cazuri, situatia impune ca unele plantatii defrisate sa fie replantate imediat, fara a se respecta o perioada de odihna a solului de cel putin 3-4 ani. Existenta acestor conditii de plantare atat de diverse face din plantare o lucrare tehnica complexa, in care respectarea unor indicatori biologici si a unor norme de lucru este obligatorie.

Epoca de plantare. Plantarea pomilor se face toamna, in perioada 15 octombrie -20 noiembrie, cand temperatura din sol si aer este pozitiva, sau uneori primavara devreme, cand terenul s-a zvantat. La plantarile de toamna, ranile deschise, facute la fasonarea radacinilor, se cicatrizeaza mai usor si mai repede, iar pe terenurile mai umede se formeaza primele radacini, care vin in contact direct cu solul.

Cand plantarile se fac mai devreme, in sol se acumuleaza cantitati importante de apa (din ploi si zapezi) care fac ca pomii sa se prinda mai usor si sa porneasca in vegetatie cu 2-3 saptamani mai devreme decat pomii plantati primavara tarziu. La acesti pomi, perioada de crestere a lastarilor este mai mare si mai intensa.

Plantatiile care se infiinteaza primavara sunt uneori afectate de o perioada lunga de seceta, sustinuta si amplificata de vanturile uscate care bat puternic din partea de est a tarii. Cand toamnele sunt lungi si calduroase si pomii continua sa vegeteze in pepiniera, plantarea pomilor se poate face concomitent cu scosul acestora, daca temperatura aerului permite. In anii cu zapezi timpurii, cand pomii nu se pot scoate din pepiniera sau cand protectia in livada impotriva rozatoarelor nu poate fi asigurata, plantarea se face primavara, cand aceste pericole au trecut.

Sapatul gropilor. Pe terenurile nedesfundate, gropile se sapa manual si au dimensiunile 1,25/1,25/1 m (pe terenurile grele) si 1/1/0,8 m (pe terenurile mijlocii si usoare).

Pe terenurile recuperate din zonele minere si carierele de piatra, dimensiunile gropilor sunt mai mari (1,5/1,5/1 m) deoarece ele se umplu cu pamant adus de pe santierele de constructii.

Cand terenurile sunt desfundate, dimensiunile gropilor sapate mecanizat sunt de 0,6/0,6/0,4 m. Daca pe solurile fertile si ameliorate gropile au forma patrata, pe nisipuri forma este rotunda, pentru ca marginile lor sa nu se surpe.

Tehnica de plantare. Plantarea se executa de echipe de lucru formate din 2-3 muncitori instruiti, care cunosc schema de plantare, modul de grupare a soiurilor in parcela, soiurile, portaltoii si tehnica de lucru.

Inainte de plantare, o echipa compusa din 2 muncitori scoate pomii de la stratificare si verifica foarte atent starea de sanatate a radacinilor, a scoartei tulpinii si a mugurilor. Pentru plantare se vor folosi numai pomi care au radacinile sanatoase, turgescente si culoarea specifica portaltoiului. Cu aceasta ocazie se inlatura pomii care au radacinile uscate, degerate, mucegaite sau roase de sobolani, in santurile de stratificare.

Dupa ierni uscate si secetoase, pomii stratificati pot prezenta usoare simptome de deshidratare si de aceea, cu 24 de ore inainte de plantare, vor fi introdusi in bazine cu apa pentru rehidratare.

La pomii acceptati pentru plantare se executa fasonatul si mocirlitul radacinilor. Prin fasonat se intelege indepartarea (prin taieri) radacinilor rupte si traumatizate in timpul scosului si transportului pomilor, a celor uscate, necrozate si partial mucegaite si scurtarea celor sanatoase, in functie de grosimea lor si dimensiunile gropii (fig.19).

Materialul saditor fasonat se introduce cu radacinile intr-o mocirla (compusa din: balega proaspata de bovine, pamant si apa) in asa fel incat fiecare ramificatie sa fie acoperita cu o pelicula fina din aceasta compozitie.

Pomii astfel mocirliti sunt repartizati la gropi conform schemei de plantare.

Adancimea de plantare. Pe terenurile plane, pomii altoiti pe portaltoi franc se planteaza cu coletul mai sus cu 3-4 cm, iar cei altoiti pe portaltoi vegetativi, cu 4-5 sub nivelul solului.

Fig.19.- Fasonatul radacinilor.

Pe terenurile in panta, supuse eroziunii, adancimea de plantare a pomilor este mai mare in treimea superioara, normala in treimea mijlocie si mai mica la baza pantei (fig.20).

Fig.20.- Plantarea pomilor pe terenurile in panta.

Pe terenurile cu exces temporar de umiditate si din Delta Dunarii, pomii se planteaza pe biloane sau brazde inaltate (cu 30-40 cm), late de 1,5-2 m.

Pe terenurile terasate, excesul de umiditate se evacueaza cu ajutorul unui dren fixat la fiecare pom (fig.21).

Fig.21.- Evacuarea excesului de apa cu ajutorul drenului.

Plantarea propiu-zisa a pomilor incepe cu umplerea partiala a gropilor cu pamant din aratura si confectionarea unui musuroi dintr-un amestec omogen de mranita si pamant, inalt de 15-20 cm. In continuare, un muncitor aseaza pomul cu curbura pe rand si coletul la adancimea de plantare si rasfira radacinile pe musuroi, iar cel de-al doilea umple groapa cu pamant reavan.

Cand radacinile au fost acoperite cu un strat de pamant de 10-15 cm grosime, muncitorul care tine pomul incepe sa taseze pamantul de la marginea gropii catre centru, calcand cu cizma de-a lungul radacinilor principale, pentru a asigura o mai buna contactare cu solul si a preveni o eventuala frangere a radacinilor fragile (la portaltoii vegetativi M₉ si M₄).

Dupa tasarea pamantului, la fiecare groapa se toarna 1 -3 galeti de apa (dupa cerinte). Cand apa s-a infiltrat si solul s-a zvantat, din pamantul ramas se confectioneaza un musuroi inalt de 30-40 cm, care acopera groapa in intregime (la plantarile de toamna). La plantarile de primavara se face o copca in jurul pomului, se uda puternic si apoi, dupa zvantarea solului, se mulceste cu paie, frunze sau rumegus.

Plantarea pomilor se executa cu un numar mare de echipe, formate fiecare din cate 2 lucratori. Numarul echipelor corespunde cu numarul de randuri (santuri) din parcela. In cadrul fiecarei echipe, un lucrator tine pomul vertical langa semnul de pe sarma si la adancimea stabilita, iar alt lucrator trage cu sapa pamantul in sant, peste radacinile pomilor. Dupa o tasare usoara a pamantului de primul muncitor, echipa de lucru se deplaseaza inainte, pe rand, in dreptul celui de-al doilea cablu fixat. Intre timp, cei doi muncitori slabesc si deplaseaza cablul langa care s-a plantat, iar echipa de plantatori fixeaza alti pomi pe cablul ramas in urma. Pomii se planteaza intotdeauna in spatele cablului, adica in partea opusa directiei de inaintare si de plantare. In acest fel, cablul se muta mai usor in pozitia urmatoare, iar pomii nu sunt vatamati. Randurile marginale, care s-au folosit pentru intinderea cablurilor si alinierea pomilor, se planteaza la urma.

Dupa plantarea fiecarei parcele se trage pamantul in sant. Lucrarea se executa cu ajutorul unui tractor cu senile in agregat cu un plug cu 3 brazdare, dintre care unul cu cormana (cel exterior) si doua fara cormana (cele interioare). In timpul deplasarii, brazdarul cu cormana arunca pamantul in sant, in jurul pomilor, iar brazdarele fara cormana afaneaza terenul batatorit de lucratorii care au plantat. in urma acestei araturi, pe lungimea santului se formeaza un val de pamant lat de 100-120 cm si inalt de 30-40 cm, care protejeaza pomii impotriva gerurilor mari din timpul iernii.

10.6 Alegerea formelor de coroana

In perioada de tinerete, pomii formeaza coroane piramidale, conice sau globuloase, in functie de particularitatile de crestere ale fiecarei specii si soi. Coroanele pomilor crescuti liber (fara taiere) au un schelet simplu si bine dezvoltat si un semischelet amplu si complex, garnisit cu numeroase ramuri de rod. In aceste conditii, pomii incep sa fructifice mai devreme, temperand astfel ritmul si

extensia cresterilor. Pe baza acestor constatari practice, pomicultorii au conceput si au construit coroane semi-libere, de talie mare, mijlocie sau mica, in functie de vigoarea pomilor.

Piramida etajata rarita

Piramida neetajata

Piramida mixta

Vasul intarziat Palmeta liber aplatizata

Fus- tufa (varianta moderna) Fusul subtire

Tufa-vasCordonul vertical

Cordonul tufa

Palmeta etajata cu brate oblice Palmeta neetajata cu brate oblice

Palmeta evantai.

Tripla incrucisare Drapel Marchand

Palmeta HaagCordon orizontal simplu

Cordon orizontal dublu Cordon unilateral etajat

11 Lucrari de intretinere in plantatiile pomicole

11.1 Taierile

Taierea este lucrarea cea mai importanta din tehnologia de cultura a pomilor.

Ceea ce deosebeste taierile de celelalte lucrari este faptul ca efectele negative inregistrate in cazul unor interventii nerationale se manifesta ani in sir, iar uneori nu pot fi inlaturate toata viata pomilor. Prin taieri intelegem operatiuni de adevarata chirurgie prin care eliminam o parte din ramurile din coroana, total (rarire) sau partial (scurtare). In cazul livezilor intensive notiunea este mai cuprinzatoare si se refera la: dirijari de ramuri, plivirea (rarirea lastarilor), ciupirea, incizia.

In coroana pomilor, in decursul vietii, se petrece in paralel doua procese: cresterea vegetativa, care se manifesta in special prin formarea an de an a lastarilor pe ramurile mai varstnice si rodirea, prin care se intelege formarea organelor care asigura productia de fructe.

Echilibrul favorabil pe care urmarim sa-l realizam prin lucrarile de ingrijire a pomilor, consta in existenta anumitor raporturi intre cele doua procese: un numar prea mare de lastari, cu lungimi foarte mari, sunt in defavoarea formarii mugurilor de rod; o incarcatura exagerata de fructe stanjeneste cresterea lastarilor si impiedica formarea rodului pentru anul urmator.

Experientele au dovedit ca lastarii trebuie sa aiba lungimea de 40-60 cm si sa fie repartizati pe toate ramurile din coroana.

In privinta rodirii, productii normale se obtin atunci cand din numarul de muguri din coroana unui pom, 25-40% sunt muguri de rod. Pomii care in timpul infloririi au un numar exagerat de muguri de rod 80-90% din totalul mugurilor au efecte negative asupra fructificarii normale.

In perioada de tinerete se manifesta cu mare intensitate procesul de crestere vegetativa iar dupa intrarea pe rod, procesul de rodire se intensifica. In mod natural, daca in coroana pomilor nu se fac nici un fel de interventii, se manifesta procesul de uscare a ramurilor.

In mod natural pomii au tendinta de a pierde echilibrul intre crestere si rodire favorabil omului.

Perioada de executare a taiatului se efectueaza catre sfarsitul iernii (februarie-martie), sau chiar din noiembrie. Prin lucrarea de taiere se face normare rodului.

Lucrarile de formare a coroanelor au fost prezentate in capitolul anterior, iar cele de taieri de rodire vor fi prezentate in partea a doua a cursului, pomicultura speciala(pomologia).

11.2 Lucrarea si intretinerea solului in livezi.

Lucrarile de intretinere a solului din livezi, alaturi de celelalte lucrari agrotehnice concura la obtinerea unor productii ridicate.

Alegerea sistemului de intretinere se face tinand seama de o serie de factori: sistemul de cultura, conditiile climatice, insusirile fizice ale solului, dotarea tehnica cu masini si utilaje, orografia terenului.

a) Ogorul negru – se bazeaza pe mentinerea afanata si fara buruieni a solului printr-o mobilizare permanenta pe intreaga suprafata cu ajutorul mijloacelor mecanizate si manuale: afanare de toamna la 18-22 cm, prasile, discuiri in perioada de vegetatie.

b) Inierbarea consta in mentinerea terenului din plantatie acoperit cu ierburi perene si se recomanda in zonele cu precipitatii abundente sau cu posibilitati de irigare.

c) Ingrasaminte verzi – constau in cultivarea solului cu plante anuale care au o crestere bogata (leguminoase) si care prin incorporare in sol imbogatesc continutul acestuia in materie organica.

d) Erbicidarea - consta in combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, care pot fi preemergente (se aplica toamna sau primavara devreme) si postemergente (in perioada de vegetatie).

11.3 Fertilizarea plantatiilor

Consta in administrarea de ingrasaminte pentru o asigura cantitatile necesare de elemente nutritive pentru crestere si fructificare.

Pentru o evaluare corecta a necesarului de ingrasaminte se recomanda efectuarea cartarii agrochimice.

11.4 Protectia plantelor impotriva bolilor si daunatorilor

Avertizarea si combaterea bolilor si daunatorilor

O veriga importanta in cadrul complexului agrotehnic la pomi o reprezinta avertizarea si combaterea bolilor si daunatorilor.

Efectuarea la timp a acestor masuri din fluxul tehnologic asigura mentinerea integrala a capacitatii de productie a pomilor si arbustilor fructiferi si obtinerea unor fructe de calitate.

La pomi, ca si la legume, sunt cunoscute maladiile fiziologice, bolile criptogamice, bacteriene si maladiile provocate de virusuri. Daunatorii principali sunt insectele si in mai mica masura rozatoarele de camp. Bolile si daunatorii sunt in numar deosebit de mare. Unele produc pagube la mai multe specii pomicole, altele ataca numai o anumita specie.

Bolile pot fi cauzate de ciuperci, bacterii si virusuri, fata de care lupta se duce atat prin masuri generale, agrotehnice si de igiena culturala, cat si prin masuri specifice. Acestea din urma constau in aplicarea fungicidelor si bactericidelor, precum si utilizarea soiurilor rezistente si a materialului de inmultire liber de viroze.

Daunatorii cei mai periculosi pentru pomi sunt iepurii, soarecii si indeosebi insectele. Atacul iepurilor se previne prin imprejmuirea plantatiilor cu garduri se plasa sau sarma si prin utilizarea substantelor iepurifuge. Soarecii se combat cu raticide. Impotriva insectelor, care constituie grupa cea mai numeroasa si mai pagubitoare dintre daunatori, se aplica masuri agrotehnice, biologice si chimice.

Masuri agrotehnice de combatere a insectelor constau in lucrarile aplicate solului, precum si in operatiile tehnice de ingrijire a pomilor.

Mijloacele biologice care sunt nepoluante si pot deveni nu numai eficace, ci si economice, sunt de mare perspectiva si cuprind numerosi zoofagi paraziti si pradatori (entomofagii, pasarile insectivore, etc).

Combaterea chimica se realizeaza prin tratamente cu insecticide, care constituie in prezent mijlocul principal si cel mai eficace pentru combaterea insectelor daunatoare.

Tratamentele cu pesticide specifice daunatorilor si bolilor la pomi se fac in general prin stropire, folosind utilaje terestre actionate de tractoare sau utilaje aeroportuare pe avioane si elicoptere.

Cele mai multe tratamente se aplica in cursul perioadei de vegetatie, fiind necesara corelarea atenta a substantelor si dozelor folosite, atat de gradul de sensibilitate al daunatorilor si bolilor, cat si de toleranta pentru pomi si fauna utila din livezi. Se fac tratamente si in perioada de repaus a pomilor, folosind insecticide si fungicide cu actiune mai puternica si in doze mai mari.

Pentru rationalizarea si eficienta aplicarii lor, tratamentele cu pesticide se declanseaza conform buletinelor lansate de statiile de avertizare care stabilesc termenele optime de combatere. Se tine seama, totodata, de conditiile ecologice locale, de raspandirea si densitatea numerica a speciilor de daunatori si a agentilor fitopatogeni.

Schema cadru a unei exploatatii pomicole viabile

Plantatie superintensiva in suprafata de 10 ha pe rod

10 ha livada pe rod

2 ha livada tanara

Constructii productive

I. Dotari

- 1 tractor                     II. Echipament- sistem de irigatie

- hala pentru depozitare temporara            - 1 pompa pentru aplicate tratamente

a fructelor si ambalajelor                              - 1 plug livada

- platforma tractoare si masini                     - 1 disc (cultivator)

- magazie ingrasaminte si pesticide  - 1 remorca

- 1 motostivuitor

- 1 cositoare mecanica

- 1 echipament erbicidare

- l calculator.

III. Forta de munca

Productia: 10 ha x 35 t = 350 t

Productivitatea la recoltare = 1000 kg/z.o

Necesar: 350 z.o – 20 zile lucratoare = 17-18 lucratori/zi

Asigurat: 2 membri ai familiei pentru recoltare si supraveghere

15-16 lucratori zilieri angajati

pentru lucrarile mecanice

- 1 membru al familiei

1 mecanic sezonier in perioada de recoltare.