Abordarea pe baza de active in evaluarea intreprinderii

ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA INTREPRINDERII

1. LOGICA ABORDARII BAZATE PE ACTIVE

Abordarea bazata pe active este fundamentata pe principiul substitutiei, care spune ca un activ nu valoreaza mai mult decat costul de inlocuire al tuturor partilor sale componente.

Logica abordarii este simpla: un cumparator nu va plati pentru o proprietate (afacere) mai mult decat l-ar costa sa creeze o entitate cu o utilitate echivalenta.

Ajustarile aplicate activelor si datoriilor intreprinderii se bazeaza pe una dintre urmatoarele doua premise ale valorii:

continuitatea exploatarii, care va implica, in cadrul metodei activului net corectat (ANC), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea de piata sau o alta valoare corespunzatoare;

lichidarea, care va implica, in cadrul metodei activului net de lichidare (ANL), evaluarea tuturor activelor si datoriilor la valoarea neta de realizare pe piata.

In cadrul acestei abordari bilantul contabil, bazat indeosebi pe valori ce exprima costuri este inlocuit cu bilantul ce reflecta toate activele, corporale si necorporale si toate datoriile, la valoarea lor de piata sau la o valoare curenta adecvata in cazul metodei activului net corectat (ANC) sau la valoarea neta de realizare pe piata in cazul metodei activului net de lichidare (ANL).

Evident, rezultatul metodei incadrate in aceasta abordare nu trebuie sa fie 'singurul rezultat atunci cand evaluam intreprinderi operationale si care vor functiona pe o perioada previzibila in viitor. Daca intreprinderea detinatoare detine proprietati si incaseaza venituri din aceste proprietati, pentru fiecare dintre aceste active trebuie determinata valoarea lor de piata. Daca trebuie evaluate actiunile, fie cotate sau necotate, ale unei intreprin­deri detinatoare, pot fi relevante lichiditatea actiunilor si marimea participatiei, si deci se pot obtine valori diferite de cursul actiunii la bursa.

2. EVALUAREA ACTIVELOR NECORPORALE

Evaluarea activelor necorporale presupune intelegerea unor aspecte parti­culare de evaluare, determinate in primul rand de caracteristicile particulare pe care le au acestea.

Evaluarea activelor necorporale este de competenta evaluatorului de intreprindere datorita faptului ca in marea majoritate a cazurilor valoarea acestora este legata de o intreprindere care utilizeaza aceste active.

2.1. Clasificarea activelor necorporale

Ansamblul activelor care pot fi descrise drept goodwill si active necorporale distincte pot fi clasificate in trei grupe de baza dupa criteriul mixl identificabilitate-detinator[1].

• Active necorporale neidentificabile ce apartin intreprinderii

Aceasta grupa include, in general, active intangibile cu o durata de viata nedeterminabila (ele neputand fi amortizate), care se evalueaza, de regula, ca sistem. Aceasta nu inseamna ca activele neidentificabile ale afacerii nu de­pind de efortul intreprinderii (ele includ ideea de investitie), dar nu exista o modalitate logica de determinare a reducerii de valoare (una dintre cerintele construirii programului de amortizare).

Principalele active din aceasta grupa sunt:

sistemul (ansamblul) proprietate imobiliara + utilaje + echipamente (manifestat prin existenta uneia sau mai multor unitati productive);

-disponibilitatea personalului calificat;

-sisteme, metode, modalitati de control care au fost dezvoltate ca parti ale unei operatii;

-existenta clienlelei;

-acoperirea pierderilor initiale (in general, se au in vedere cheltuielile normale facute pana la obtinerea de profit);

-cheltuielile (investitiile) in promovare, reclama;

-avantajul amplasamentului, care se reflecta in insasi valoarea de piata a proprietatii (sau proprietatilor) imobiliare;

-reputatia locala, nationala, internationala care poate fi judecata si analizata pe baza (re)cunoasterii de catre public sau clienti, dependenta acestora de firma (calitatea serviciilor si produselor), preiul serviciilor si produselor, standingul de creditare (banci, institutii financiare, clienti etc).

•Active necoaporale neidentificabile ce apartin persoanelor din intreprindere

Activele din aceasta grupa sunt elemente unice in asociere cu persoanele din cadrul afacerii. In cele mai multe cazuri ele se considera a avea o durata de viata nedeterminabila.

Cele mai importante active din aceasta grupa sunt:

-reputatia personala a angajatilor sau a proprietarilor afacerii pentru publicul general, clienti, alti angajati, alti proprietari sau institutii de creditare;

-indemanarea, abilitatea specifica a angajatilor, inclusiv cunostintele tehnice, abilitatea vanzarilor, abilitatea financiara;

-abilitatea generala a angajatilor, managerilor si actionarilor in domenii cum ar fi relatiile cu clientii, relatiile cu angajatii, spirit managerial, abilitatile pentru administratie.

• Active necorporale identificabile ce apartin intreprinderii

In aceasta grupa se includ activele intangibile care pot fi evaluate individual si care, de regula, au o durata de viata determinabila. Din aceasta grupa fac parte: marca; numele produsului; metode si procese secrete; biblioteca tehnica; copyright-ul; contractele (cu salariati, contracte de cumparare, de vanzari, de finantare, de publicitate etc); informatii, liste (cu furnizorii, clientii etc); formule secrete; licente; brevete; fransiza; drepturi asupra unor terenuri petroliere, zone piscicole etc.

Activele din cele trei grupe pot fi prezente intr-o afacere, dar aceasta nu inseamna ca in orice situatie determina o valoare nemateriala a afacerii.

Un alt criteriu de clasificare a activelor intangibile este acela al cauzei care le determina, stabilindu-se astfel patru grupe.

• Drepturile si/sau avantajele determinate de contracte

Orice societate comerciala detine drepturi prin contractele incheiate cu alte firme, persoane sau organizatii publice. La nivelul minim, o firma are dreptul de a desfasura activitatile precizate in statut prin inregistrarea legala a firmei. Drepturile si/sau avantajele exista in baza contractelor, ele stabilind na­tura drepturilor/avantajelor dobandite, durata acordului/avantajului ete.

• Relatiile

Pentru a exista, orice intreprindere are stabilite relatii cu alte Firme, agentii, persoane. Ele nu au la baza contracte si, de regula, sunt in acelasi timp efe­mere si foarte importante pentru mersul afacerii.

Cele mai importante relatii pentru valoarea unei afaceri vizeaza:

-relatiile cu clientii. Pentru caracterizarea acestora si intelegerea mecanismului prin care ele creeaza valoare nemateriala pentru intreprindere vom preciza ca sunt doua componente care le definesc. Este vorba de inertie (explicata de realitatea ca orice intreprindere are clienti, dar nu orice intreprindere are relatii cu clientii) si de informatiile disponibile despre clienti (un punct sensibil, mai ales pentru intreprinderile in care competitia este accentuata iar migrarea clientilor catre un alt ofertant este facila);

-relatiile cu forta de munca, ansamblul potentialului uman. Una dintre primele, si cea mai importanta relatie a unei organizatii este cea cu angajatii. Acest sistem major in cadrul intreprinderii poate fi analizat din perspectiva valorii nemateriale potential implicate prin costurile de recrutare, pregatire, calificare etc, in fond de costurile crearii si realizarii starii de functionare a sistemului intreprindere-angajati. Cu cat munca este mai specializata iar valoarea adaugata de intreprindere este mai ridicata, cu atat costul ansamblului este mai ridicat si, in mod premisa!, valoarea intreprinderii este mai mare;

-relatiile cu distribuitorii etc.

Proprietatea intelectuala

Termenul de proprietate intelectuala se refera in mod uzual la brevete, marci comerciale, know-how etc. Acestea reprezinta ti categorie speciala de active necotporale pentru ca ele sunt unice iar proprietarul lor este protejat de lege pentru exploatarea neautorizata, contrafacere etc.

Principalele avantaje determinate de detinerea lor sunt determinate de:

-reducerea costurilor materiale;

-sporirea productivitatii muncii (de exemplu, prin cresterea vitezei de manufacturare);

-diminuarea costurilor de transport, manipulare, depozitare;

-eliminarea sau reducerea rebuturilor, pierderilor;

-cresterea gradului de reciclabilitate postutilizare;

-reducerea consumurilor de combustibil, energie;

-eliminarea sau reducerea riscurilor de mediu si a impactului negativ asupra naturii;

-realizarea unui avantaj competitiv;

-crearea si mentinerea unei bune imagini pe piata etc.

Goodwill-ul si valoarea de exploatare continua

Economistii, juristii, oamenii de afaceri au incercat sa defineasca acest activ considerat 'cei mai intangibil dintre intangibile'[2] Cel mai adesea, notiunea de goodwil este asociata cu:

supraprofitul. Este cea mai intalnita acceptiune pentru definirea goodwill-ului, sensul fiind ca intreprinderea care beneficiaza de goodwill genereaza un profit superior mediei;

o valoare reziduala. Aceasta acceptiune este o prelungire a ideii de supraprofit, considerand goodwill-ui ca diferenta dintre valoarea afacerii si valoarea neta a tuturor activelor identificabile (tangibile si intangibile);

clientela. Existenta goodwill-ului nu poate fi discutata in afara recunoasterii sale de catre piata. Nu poate exista goodwill fara clientela, definita ca inclinatie a cumparatorilor de a fi fideli produselor/ serviciilor unei anumite firme si de a recomanda si altora aceasta firma. Existenta goodwill-ului rezulta din servicii superioare calitativ, programe publicitate, relatii personale etc, care determina un profit superior mediei.

Pentru majoritatea scopurilor, goodwill-ul poate fi definit ca: elemente ale unei afaceri sau persoane care-i determina pe clienti sa utilizeze produsele/ serviciile oferite de aceasta afacere sau persoana si care, in general, permit firmei sa genereze un profit superior (supraprofit) fata de profitul asteptat in mod rezonabil pentru toate activele afacerii, inclusiv beneficiul pentru toate acele active intangibile care pot fi identificate si evaluate separat.

Valoarea de exploatare continua poate fi definita ca un element aditional de valoare ce este atasat unei afaceri ca rezultat al existentei elementelor ce permit continuarea activitatii intr-un orizont de timp previzibil.

Exploatarea continua este un termen complex, care genereaza o serie de dificultati, indeosebi pentru practicieni.

2.2. Metode de evaluare a activelor intangibile

Metodele de evaluare a activelor necorporale se bazeaza pe aceleasi trei abordari prezentate in cadrul lucrarii:

-metode inscrise in abordarea pe baza de venit, respectiv metode care analizeaza avantajul detinerii acestor active din prisma efectului favorabil peniru intreprindere (profit);

-metode inscrise in abordarea bazata pe costuri;

-metode inscrise in abordarea prin comparatia de piata, respectiv pe tranzactii trecute incheiate in conditii si pentru active similare.

Alegerea metodei pentru un anume caz, intr-o situatie specifica, depinde intotdeauna de circumstante. In cele mai multe cazuri este necesara utilizarea mai multor metode de evaluare datorita necesitatii autoverificarii rezultatelor obtinute. De asemenea, nu trebuie exclusa posibilitatea ca evaluatorul sa dezvolte tehnici si metode proprii, specifice pentru un anume caz, utilizand elemente ale mai multor metode.

Referitor la metodele recomandate, in literatura de specialitate exista o ordonare a metodelor in functie de relevanta valorilor rezultate pentru active nernaleriale specifice[3] asa cum se prezinta in tabelul nr. 14.1.

Metode de evaluare bazate pe venit

Metoda avantajului de profit. Aceasta metoda de evaluare a activelor nemaleriale identificabile este aplicabila in cazul in care este posibila esti­marea cu o acuratete rezonabila a avantajului detinerii si utilizarii activelor intangibile, avantaj exprimat in cele din urma sintetic prin profitul net.

Metoda contributiei la variatia profitului. Metoda anterioara se bazeaza pe profituri aduse direct de activele intangibile. Sunt insa situatii in care nu se poate determina avantajul pretului unitar peniru ca nu exista informatii disponibile si nu se pot face estimari cu o precizie rezonabila privind acest avan­taj. In practica se pot intalni cazuri in care activele intangibile determina un profit pentru intreaga entitate (intreprindere) care il detine (acestea nu se pot atasa direct unui anume activ nematerial ca in cazul anterior), el fiind unic si identificabil.

Intr-o asemenea situatie, problema esentiala o constituie punctul de plecare in dezvoltarea tehnicii de evaluare. Pe baza unui studiu evaluatorul poate, de exemplu, sa aiba disponibila informatia ca un produs cu marca *'Y' are un volum ridicat al vanzarilor superior fata de produsele marcilor 'X' si 'Z' operante pe aceeasi piata. In acest caz se porneste de la contributia de profit rezultata din vanzarile realizate in plus.

Aceste prime doua metode prezentate genereaza adesea probleme pentru evaluator in sustinerea valorilor rezultate, deoarece prezumtiile subiective sunt destul de frecvente si dificil de sustinut. Rezultatul trebuie intotdeauna sa fie realist, credibil si sa poata fi sustinut.

Tabelul nr. 14.1.

Relevanta abordarilor in evaluarea activelor necorporale

Metoda economiei de redeventa. Aceasta este o metoda aplicabila in pri­mul rand pentru evaluarea brevetelor si licentelor.

Proprietarul unui drept de proprietate intelectuala poate permite si altora sa foloseasca acest activ contra unei redevente, care, cel mai adesea este un procent aplicat la volumul vanzarilor generate de folosirea proprietatii inte­lectuale. Astfel de drepturi, in mod normal, se inscriu intre 3-7% din vanzari, cel mai intalnit nivel fiind de 5% din vanzari. Acest procent variaza in primul rand in functie de volumul fluxurilor generate de utilizarea activului.

Metoda economiei de costuri. Determinarea rezonabila a contributiei la profit sau avantajul pretului se poate dovedi dificila in anumite cazuri sau nu se poate aplica in practica. Pe de alta parte, se pot intalni situatii in care acti­vele intangibile sunt 'responsabile' pentru o economie de costuri masurabila.

Prin crearea acestui avantaj, elementele intangibile aduc o contributie directa la realizarea unui profit suplimentar. Acest avantaj de cost poate fi creat de:

-un contract care aduce avantaje la cumpararea de materii prime (de exemplu, contracte pentru furnizarea de titei);

-un proces sau metoda care economiseste munca sau reduce costurile ateriale;

-uncontract de munca cu angajati valorosi si cu experienta.

Metode de evaluare bazate pe costuri

In practica putem fi pusi in situatia de a evalua active necorporale care nu au fost inca dezvoltate si recunoscute de piata, pentru care nu exista suficiente informatii care sa ne permita estimarea cu o probabilitate rezonabila a fluxurilor pe care le-ar genera detinerea lor. O inventie noua, un proiect de cercetare-dezvoltare, practicile si procedurile unei firme, ansamblul fortei de munca etc. pot fi incluse in aceasta categorie. in asemenea cazuri evaluatorul adopta, in general, metode din grapa celor bazate pe costuri pentru ca ele au cea mai mare relevanta si credibilitate in cazurile particulare amintite.

Metoda costului crearii. Desi costul crearii unui activ intangibil este rareori apropiat de valoarea sa, sunt situatii in care metoda costului crearii se poale aplica totusi, evaluatorul dezvoltand o tehnica de evaluare bazata pe costul crearii unui activ necorporal similar (brevet, proces secret etc). Aplicabilitatea metodei este limitata si impusa de lipsa unor informatii care sa estimeze efectele detinerii si utilizarii unor astfel de active. Metoda este foarte utila indeosebi ca mijloc de verificare si testare a concluziilor rezultate din aplicarea altor metode.

Aplicarea metodei trebuie sa se faca cu precautie pornind de la ideea ca, in multe cazuri, costul nu reprezinta un indicator semnificativ pentru valoa­re, indeosebi pentru activele necorporale. in mod evident, daca efectul ele­mentelor nemateriale in fluxurile afacerii (in profit de exemplu) sunt mai mici decat costul crearii, aceasta nu inseamna un avantaj si deci nu determina o valoare pozitiva.

Metode de evaluare bazate pe comparatia de piata

Metoda costului de cumparare. in mod ocazional, un activ intangibil poate fi cumparat de pe piata la un pret considerat echivalentul valorii sale. in­cercarea de a testa pretul de cumparare nu este o aberatie. Sunt recomandate metode de testare ca economia de costuri, costul crearii, avantajul profitului.

La randul sau costul de cumparare poate fi util ca un test pentru valoarea licentelor si fransizelor. O serie de active necorporale se vand si se cumpara de pe piata, dar informatiile obtinute de pe aceasta piata trebuie sa vizeze fiecare tip de activ intangibil

Metoda asimilarii. Este o metoda in care evaluatorul tine seama, pe baza informatiilor certe, de tranzactii incheiate in conditii apropiate de cazul specific pe care-l analizeaza, luand in calcul corectii (pozitive sau negative, bazate pe propria sa experient(a) fata de conditiile in care s-au incheiat tranzactiile considerate ca baza de comparatie.

2.3. Consideratii privind evaluarea unor active necorporale specifice

In paginile anterioare au fost descrise cateva metode standard pentru evaluarea activelor necorporale distincte. S-a precizat faptul ca, pentru evaluarea unui asemenea activ, se pol folosi mai multe metode, evaluatorul coreland rezultatele aplicarii a doua sau mai multe metode pentru a verifica rezultatul obtinut. in continuare, vom adapta metodele descrise anterior la tipuri speci­fice de active necorporale.

Marca si numele comercial

Acestea reprezinta active ce pot avea valori imense. Unele au devenit deja termeni consacrati pentru definirea produsului (de exemplu, Frigidaire, Xerox etc). Detinerea unui asemenea activ determina un avantaj de marja de profit sau un volum ridicat de vanzari, fiind posibila utilizarea metodei avantajului de profit.

O problema esentiala in evaluarea numelui si marcii comerciale este realizarea capitalizarii. Daca durata de viata economica nu poate fi stabilita cu o certitudine rezonabila, evaluatorul are de ales intre doua posibilitati:

-selectarea arbitrara a unei durate de viata;

-capitalizarea activului pe o durata nedeterminata.

Aceasta este o alegere dificila si demonstreaza de ce aceste active sunt cel mai adesea grupate in cadrul goodwill-ului sub forma unui ansamblu de active intangibile.

Metoda economiei de redevenia poate fi utilizata pornind de la ipoteza ca numele sau marca pot fi acordate sub forma de licenta unei terte persoane, caz in care veniturile nete din redeventa sunt capitalizate si transformate in valoarea activului.

Metoda bazata pe costul crearii poate fi utila daca se dovedeste ca activul are o valoare viitoare, dar este dificil de stabilit care este piata sau avantajul de profit. Costul dezvoltarii unei marci poate fi substantial. Adesea sunt necesare costuri mari cu munca, studiile de piata, testele de utilitate, promovarea, reclama etc.

Know-how-ul

Reprezinta ansamblul de cunostinte tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate inca. necesare fabricarii, functionarii sau comercializarii unor produse sau elaborarii si functionarii unor tehnologii si procedee. Principalele elemente de proprietate intelectuala ce formeaza, separat sau in ansam­blul lor continutul know-how-ului sunt:

abilitatea tehnica;

experienta;

cunostintele tehnice.

Aceste elemente ale proprietatii intelectuale au de regula si un suport material: mostre, planuri, schite, instructiuni, diverse documentatii. Valoarea know-how-ului poate fi determinata doar in conditiile indeplinirii cumulati­ve a urmatoarelor cerinte:

transmisibilitatea elementelor care il alcatuiesc (abilitati, experienta, cunostinte). Referitor la aceasta cerinta trebuie facuta precizarea ca in cazul in care elementele ce formeaza acest activ nematerial depind de o persoana, evaluatorul trebuie sa analizeze cu atentie situatia specifica pentru a cuantifica riscurile de netransmisibilitate a activului;

caracterul secret al cunostintelor, abilitatilor etc. si gradul de noutate al acestora.

Consideram ca metodele cele mai relevante pentru evaluarea know-how-ului sunt cele bazate pe profit, iar pentru verificarea rezultatelor obtinute metodele bazate pe costuri in masura in care, in majoritatea cazurilor, nu sunt disponibile informatii pentru a utiliza metode bazate pe piata.

Capyright-ul

Metodele de evaluare si apreciere a copyright-ului sunt similare cu acelea pentru nume si maica, cu exceptii relativ minore. Diferenta principala rezulta din durata de viata a activului, care in acest caz este determinata. O alta diferenta vine din faptul ca metoda economiei de redeventa are o aplicabilitate limitata. In plus, in acest caz, evaluatorul poate aplica metode bazate pe comparatie deoarece sunt destul de frecvente tranzactii cu acest tip de activ necorporal.

Contractele

O gama diversa de contracte poate fi apreciata si evaluata separat sub forma unor elemente necorporale distincte. Ca o regula generala este reco­mandabil sa fie evaluate separat, si nu prin stabilirea unei valori pentru un grup de contracte, chiar daca acestea privesc acelasi domeniu (de exemplu contractele de publicitate).

Evaluarea contractelor se poate face prin metoda avantajului de profit sau prin metodele bazate pe contributia la variatia profitului.

Recomandarea ca evaluarea contractelor sa se faca individual are Ja baza si necesitatea determinarii unor rate de risc specifice, atasa bile fiecarui contract.

Evaluarea contractului de leasing

Leasingul reprezinta o operatiune similara in linii generale cu imprumutul de mijloace fixe, prin care chiriasul obtine avantaje legate de posesiunea bunurilor inchiriate, in timp ce finantarea este realizata de societatea de leasing.

Participantii care intervin in aceasta operatiune sunt;

-A, proprietarul sau producatorul;

-B, garantul (finantatorul);

-C, chiriasul.

Aprecierea valorii unui contract de leasing sau de inchiriere trebuie privita prin prisma a doua elemente:

capitalizarea economiei de costuri (chirie);

-supravaloarea determinata de raritate; de exemplu, in cazul unui leasing imobiliar, elementele care pot justifica supravaloarea pot fi:

-posibilitatea de a subinchiria;

-posibilitatea de a extinde activitatea prin inchirierea altor imobile aflate in vecinatate;

-posibilitatea inchirierii de apartamente sau camere in cladirea imobilului;

-amplasamentul deosebit al proprietatii.

Aplicatie. Se presupune ca este necesara evaluarea contractului de leasing pentru o proprietate comerciala situata intr-o zona foarte buna, in care se poate practica cu succes comertul cu amanuntul (amplasamentul beneficiaza de clientela de trecere). Perioadele de inchiriere sunt de 3, 6 si 9 ani. Pentru primii trei ani se prevede o chirie de 26.400 u.m. anual, in vreme ce pentru localuri similare se plateste o chirie de 33.000 u.m. anual. Economia de chi­rie in aceasta perioada se prezinta in tabelul nr. 14.2, de unde rezulta ca valoarea contractului este de 14.583 u.m.

Brevetele

Cea mai intalnita metoda pentru evaluarea brevetelor este metoda econo­miei de redeventa, care a fost descrisa anterior. Aceasta metoda presupune ca brevetul este detinut de o terta parte care plateste proprietarului o redeventa pentru privilegiul de a-l utiliza. O alta apreciere a valorii brevetului poate avea ca baza meloda contributiei la profit. Aceasta se poate face atunci cand poate fi calculat un profit net pe baza contributiei directe a utilizarii acestui activ nematerial.

Tabelul nr. 14.2.

Estimarea valorii contractului

In determinarea duratei de viata a unui brevet este recomandabil sa se ia in considerare durata legala de viata, si care nu coincide intotdeauna cu durata de viata economica.

Evaluarea pierderii de goodwill

In practica juridica recunosterea integrala si compensarea pierderii de goodwill este o problema complexa. De exemplu, in practica tarilor dezvoltate pentru compensarea goodwill-ului pierdui proprietarul afacerii va fi despagubit doar in anumite conditii. intre aceste conditii, in primul rand trebuie dovedita cauza pierderii, iar in al doilea rand trebuie dovedit faptul ca pierderea nu putea fi in mod rezonabil prevenita prin reamplasarea afacerii sau prin luarea masurilor pe care o persoana prudenta le-ar fi luat pentru prezervarea goodwill-ului.

Pentru intelegerea modului de evaluarea a pierderii de goodwill prezen­tam in sinteza punctul de vedere al evaluatorilor:

Existenta goodwill-ului se manifesta prin:

-profituri istorice suplimentare (supraprofit) sau printr-o probabilitate rezonabila de realizare a unui supraprofit in perioada imediat urmatoare;

-pe baza informatiilor de piata se observa in mod clar ca pentru afaceri similare se plateste o prima reprezentand goodwill-ul;

-in circumstante speciale, cand evaluatorul considera, pe baza analizei informatiilor disponibile si a propriei experiente, ca afacerea detine goodwill.

Pierderea de goodwill are loc:

-daca o afacere poate fi reamplasata, pierderea potentiala de goodwill va fi masurata prin diferenta dintre valoarea acestuia inainte si dupa reamplasare;

-ca regula generala, pierderea nu va putea depasi cel mai scazut cost de reintegrare a goodwill-ului pierdut, sau valoarea totala a goodwill-ului inainte de amplasare;

-daca afacerea nu poate fi reamplasata inc adrul aceleiasi piete, intregul goodwill al afacerii va fi considerat pierdut;

-daca goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit, intr-o perioada rezonabila de timp, intreaga suma a pierderii va fi considerata irecuperabila.

Metodele de evaluare a pierderii de goodwill se bazeaza pe conceptele, metodele si tehnicile prezentate in paginile anterioare.

Metoda capitalizarii supraprofitului pierdut

Avantajul acestei metode, atunci cand pierderea de goodwill poate fi sustinuta, este ca ofera o explicatie lofica, care poate da castig de cauza in fata instantei sau a tertilor.

Aplicatie. Presupunem ca se vinde un mic magazin, iar dupa vanzare fostul proprietar face declaratii jugnitoare la adresa noului proprietar. Ca rezultat, este anticipata o pierdere de clientala in urmatorii doi ani, care va antrena o reducere a profiturilor; pierderea de clientela este sustinuta de reducerea semnificativa a vanzarilor dupa declaratiile fostului proprietar al afacerii. Activele necorporale distincte (individualizabile) cu o valoare de 10.000 u.m. nu au efect important asupra clientelei si ele nu vor fi incluse ca parte a goodwill-ului (vezi tabelul 14.3).

Determinarea pierderii de goodwill:

1) pierderea actuala din primul an 20.000 u.m.

a) pierderea din al doilea an 12.000

b) factor de actualizare 15% 0,869

2) pierderea actuala din anul 2 (a x b) 10.428 u.m.

Pierderea de goodwill (1+2) 30.428 u.m.

Metoda costului de reconstituire a goodwill-ului pierdut

Daca metoda prezentata anterior nu poate fi aplicata sau daca se impune verificarea rezultatelor obtinute, evaluatorul poate estima costul reconstituirii goodwill-ului pierdut. Daca acest cost este realist si nu implica o valoare mai mare decat goodwill-ul initial, rezultatul aplicarii metodei este credibil si util.

Exista insa si o restrictie majora in aplicarea metodei datorita cazurilor frecvente in care goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit intr-o perioada de timp rezonabila, costul estimat devenind foarte speculativ; intr-o asemenea situatie este recomandabil sa consideram ca goodwill-ul a fost pierdut definitiv.

Tabelul 14.3

Estimarea supraprofitului pierdut

Nota: necesarul de fond de rulment este de 100 mil.lei, iar in urmatorii doi ani scade la 75 mil.lei

Metoda are un grad de relevanta ridicat, indeosebi in situatiile in care nu s-a pierdut intreaga clientela (si deci intreaga sursa de realizare a profitului).