Cuvint (cu mult) inainte al autorului

M-am nascut la 03.01.1967 intr-o localitate anonima, a unui judet anonim, dintr-o tara anonima, dar vesela. Un calcul matematic simplu arata ca ar trebui sa am astazi 33 de ani (chiar ii am), virsta de la care, conform unei teorii orale a lui Gheorghe Iova, viata este o intreprindere inutila. Conform unei teorii proprii (tot orale), si viata de dinaintea acestei virste este, de asemenea, o intreprindere inutila. Si cu toate acestea traiesc inca; nu e putin curios?

Ca majoritatea cetatenilor alfabetizati din Romania, am absolvit gradinita, scoala generala si liceul, toate la Tulcea. Abia dupa aceea am absolvit si A.S.E., Facultatea de Finante Banci, Bucuresti, dovedind prin aceasta alegere inclinatia certa spre ceea ce aveam sa aleg mai tirziu: literatura si drama.

Dupa absolvirea acestei facultati, celebra nu doar prin rezistenta stoica a bilei de deasupra de a se mentine erecta (!), m-am angajat intr-o banca, loc in care ma risipesc si astazi.

Literatura am intilnit-o inca din copilarie, de prin clasa a patra. Practica literara am descoperit-o, insa, mult mai tirziu, intr-un chip absolut aiurea, pe care nu il mai mentionez (am facut-o in precedentul volum, cel pe care - evident - nu l-a citit aproape nimeni). Si de atunci scriu incontinuu, fara sa ma dezmeticesc inca. Acest lucru se va intimpla insa cit de curind si, probabil, voi reveni in rindul oamenilor normali, posesori de familie, loc de munca, tabieturi si echipa de fotbal favorita - sansa Romaniei de a avea un mare scriitor va fi, astfel, din nou sabotata.

Urmeaza imediat o insiruire de date menite sa sintetizeze un C.V. (probabil ca ar fi trebuit sa fac asta de la inceput; chiar, de ce nu am facut-o?):

Texte de proza scurta publicate in: "Arca", "ArtPanorama", "Con­vor­biri literare", "Familia", "Vatra", "Contemporanul", "Eupho­rion", "Apokalipsa" (Slovenia) etc.

Volume de proza scurta: Suflet de rocker (Ed. Mirador, Arad), Simbata dupa-amiaza la tara (Ed. Allfa, Bucuresti), Trei starturi ratate (Ed. Regala, Bucuresti).

Volume de teatru: Zapp (Ed. Ex-Ponto, Constanta).

Prezent cu proza scurta in antologii: Chef cu femei urite, Plaja nu­distilor si Iubiri subversive (Ed. Allfa, Bucuresti).

Texte dramatice puse in scena: Zapp, in regia lui Teodor Smeu Stermin, la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe; Zapp, in regia lui Cristian Nedea, examen de diploma la Universitatea din Cluj, Facultatea de Teatru, premiera la Teatrul National din Cluj; Epilog, in regia lui Gavril Pinte, la Teatrul National radiofonic; Fapt divers, in regia Andreei Veleanu, la Festivalul "AltFEST", Bistrita (regim de atelier).

Premii pentru proza: premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Dobrogea; premiul "Sudului" pentru cea mai buna carte de proza etc.

Premii pentru drama: premiul revistei "ArtPanorama", premiul I al concursului de texte dramatice "Mostenirea Vacarestilor" etc.

Ar fi trebuit sa urmeze o scurta dar si elocventa interventie a unui critic care sa va lamureasca cit de valoroasa este literatura lui Caraman. Si desi literatura autorului mai sus mentionat s-ar putea sa aiba ceva valoare, din nefericire, acest critic nu exista sau, mai exact, nu este disponibil. El se va naste abia peste douazeci de ani, si abia peste alti douazeci si cinci de ani va apuca sa scrie lucruri uimitoare despre subiectul in speta. Atunci voi fi, insa, mort de-a binelea iar chestiunea nu ma va mai interesa chiar deloc. Nu-mi ramine decit sa va vorbesc personal despre ceea ce si cum am scris. Este o varianta pe care nu o voi alege pentru ca nu stiu sa vorbesc coerent si lizibil despre scriitura mea (sau a oricarui alt autor). In schimb, vorbesc excelent despre mine. Iar cum acest lucru se intimpla pe spatii extinse, lucru pe care il veti constata oarecum surprinsi chiar de cum veti da pagina, considerati acest cuvint inainte doar ca o invitatie la aceasta perversiune cuminte ce se considera a fi voyer-ismul.

Stefan cu mar

Stefan tocmai ridea cu gura pina la urechi (se va ride mult in istoria aceasta; absolut aiurea). De aceea devenira mai clapauge decit erau in mod obisnuit. Si rideau, la rindu-le, pina la gura. Intr-un anume sens, aceasta insemna ca in sufletul sau lucrurile se aflau intr-o oarecare ordine. Si se pregateau de duca.

Camelia parcursese o distanta enorma cu trenul. Cu intermitente, citise o carte, rezistase unui avans, mincase doua mere si privise pe fereastra. In cea mai mare parte a timpului, insa, privise pe fereastra. Prin fata ochilor ei avura timp sa se perinde gari fara personalitate, muntii, Anilu, controlorul afumat, trupa ei de teatru, un fragment din filmul vietii (actul divort, scena tribunal, fara avocat); intr-un tirziu si o lacrima - cineva uitase usa vagonului deschisa. Nu stia prea bine de ce plecase de acasa si nici de ce, peste citeva zile, avea sa se intoarca. In acele zile priza fara prea mare chef aerul unei tinereti care tocmai se pregatea sa o intinda. O stare vecina cu gripa; lipseau doar febra si tusea. Si poate cineva care sa o inteleaga. Sau numai sa o iubeasca.

Stefan urca maiestuos ca un majordom treptele cite doua, iar Camelia le cobora gratios ca o libelula doar cite una. Un contrapunct era pe cale a se naste. Apoi se nascu. Iar ceva mai tirziu muri - majordomii nu prea inghit libelulele.

Povestea a inceput astfel: omuletul grizonat tocmai dadea de veste ca manifestarile dedicate evenimentului fusesera deschise. Stefan ridea cu gura pina la urechi, iar lucrurile din suflet se pregateau de duca. Camelia privea cu un aer trist adunarea pestrita, printre care se risipea tot mai lejer tineretea sa. Apoi o jerba de lumina, citeva semne de intrebare, doua puncte sus si fum, foarte mult fum. Printre norii dezarticulati gura flaminda a tineretii Cameliei culegea liber unitate cu unitate lucrurile din sufletul lui Stefan. Sufletul se lasa masticat intr-un exercitiu de umilinta tardiva, iar gura lui Stefan aducea acum mult, mult, a rinjet.

"Tu esti Camelia, nu-i asa?", intreba Stefan cuprins de un fel de transa, ca atunci cind visezi atit de mult un lucru incit nici nu-ti dai seama ca de fapt il ai. "Eu sint Camelia", spusera ochii femeii, clipind de doua ori, simultan. Apoi fiecare pleca la treaba sa. Dar cu adevarat nu o gasi niciunul.

Spre seara Stefan porni a se acomoda cu orasul. Acesta arata exact ca orice localitate de cimpie situata la munte. Arata ca dracul. Stefan gindi ca poate nu era o idee tocmai buna deplasarea pina acolo. Avea atitea alte lucruri de facut la el acasa. Putea repara bazinul toaletei, putea asculta ultima achizitie jazz (Oregon, "In Performance" 2 x LP, live), sau putea face curte unei femei; in ultima vreme i se intimpla cam rar. Uneori insa destinul pare mai puternic. De cele mai multe ori chiar este. Acum insa strabatea strazile. O senzatie placuta / neplacuta i se insinua dinspre creier inspre cosul pieptului. Senzatia capata foarte repede un chip, iar chipul ii zimbi cu teama. Curios, nu prezenta carii.

Camelia despacheta rucsacul burdusit cu haine uzitind de gesturi bine studiate. O adevarata ramura a matematicii se pregatea sa se nasca printre pantalonasii scurti asezati cu pudoare in sifonier si pijamaua verde precum marea invadata de alge si garizi. Printre ele, asemeni unui factor variabil disturbind simetriile unei ecuatii perfecte, fustita scurta de luat mintile. O ridica deasupra ochilor o privi cu atentie si o arunca brusc cit colo. Unde ii era, de fapt, locul.

La sosire, in sala de festivitati avusese timp sa arunce o privire asupra barbatilor imprastiati prin incapere precum semintele dintr-o binecunoscuta pilda. Majoritatea uscate. Un ris sanatos dar strident o lovi in urechi, surprinzind-o. "Un ins din sud, fara doar si poate", gindi ea neutru si privi intr-acolo. Apoi acesta ii rosti numele. Parea ca o cunoaste dintotdeauna. Camelia ridica din nou fustita scurta de luat mintile si o strinse la piept. Ca pe o ultima sansa. Sau poate ca pe prima.

"Scrii bine", ciripi ceva mai gros Stefan. "Vorbesti serios?", ciripi normal Camelia. "Serios", si tonul grav accentua afirmatia. "Ai un anume cinism care te salveaza." "Cinismul nu salveaza pe nimeni." "Crezi?" "Uita-te la tine." Stefan se privi cu atentie. Nu vazu mare lucru. "Ce vrei sa spui?" "Acum trei ore hohoteai alunecind pe valul lin al unei superficialitati cu care erai gata sa ma convingi ca iti apartine. Dupa o ora aprindeai luminari si nu mai cunosteai pe nimeni. Acum stai linga mine si in curind imi vei face curte." "Asta inseamna a fi cinic?" "Nu, cinic esti abia dupa. Pentru ca, fie ca rizi, fie ca plingi, ti-e tot una. Tu nu stii decit sa suferi." Camelia se ridica de la masa, facu un numar impar de pasi spre stinga, apoi un numar par spre dreapta si ajunse la fereastra. In urma parfumul contrafacut nu dilua cu nimic gravitatea scenei. Si ea stia asta. "Imi place parfumul tau", ii spuse Stefan. Stia si el la fel de bine, dar simtea nevoia sa sublinieze. Apoi adauga, "De unde stii atitea lucruri despre mine?" Camelia rise incetisor. Numai cind ridea, fata ei capata un echilibru relativ, iar deviatia de sept devenea chiar simpatica. "Sufletul tau umbla de dimineata fara nici un rost. Acum se odihneste aici sub sinul meu drept. Intr-o zi, poate, iti voi permite sa-l iei inapoi." "Rizi de mine", spuse Stefan neconvingator. "Rid de tine", spuse si Camelia. Ridea de el.

Prima dimineata il gasi pe Stefan treaz. Pe undeva si beat. Noaptea o petrecu impreuna cu ceilalti spunind bancuri. Un domeniu in care nu gasise inca un concurent pe masura. "Ciocane, stii bancul cu omatu'?" Ciocan ridea inca inainte de a afla poanta. Asa de bine spunea Stefan bancurile. "Omat pe futa!" Hohote. Numai Stefan, undeva in adincuri bocea, bocea, de parca urma sa moara. Sau cam asa ceva. "Gusti, ia zi, stii bancul cu Marin?" Gusti ragea simpatic si nu gasea loc pentru un nu umil. "M-ar interesa ma-ta!" Hohote. Numai Stefan, undeva in adincuri Sau cam asa ceva.

Iar pe Camelia visind ceva frumos. Probabil pe Anilu. Pe care o bugiulea dragastos. In pijamalele verzi ca marea invadata de alge si garizi arata la fel de frumoasa ca si in afara lor, dar cine stia asta in afara vocii auctoriale? Colega de camera o trezi cu precautie; simtea nevoia sa vorbeasca cu cineva. "Camelia, inca mi-e teama." "Tu, Elena, te comporti ca o adolescenta." Si Camelia ii lua mina ducind-o la frunte. Elena avea o mina aspra, incordata. Iar Camelia o frunte calda. Pe care mult mai tirziu avea sa o sarute Stefan.

Organizatorii montasera o zi superba. Apoi un autocar si o calatorie prin imprejurimi. Stefan facu primul pas dar acesta fu unul impiedicat - Camelia avea deja un vecin de scaun. Stefan se aseza undeva in fata si ii fu foarte greu sa tot intoarca privirile spre Camelia. Dar nu imposibil. Iar privirile sale chinuite era recompensate cu priviri senine care il scoteau din minti.

Un lucru ii era clar - avea sa se indragosteasca. Iar un altul ii era cu totul si cu totul confuz - era cazul?

Dealurile regiunii se perindau prin fata lui Stefan ca si prin fata Cameliei. Stefan se vedea cam la o treime de baza si doua treimi de virf alergind-o tandru. Aveau sa ocoleasca vreo doi-trei copaci, apoi el ar fi prins-o de mijloc, ar fi intors-o catre el si ar fi sarutat-o atit de cast incit aceasta, dupa noua luni, ar fi dat nastere unui prunc balai, ca in basmele cu imparati si zine. Camelia se vedea doar rezemata de un copac, Anilu topaind vesela in juru-i si doar o senzatie de neliniste numai, la gindul ca un necunoscut, in sfirsit, unul plin de intentii onorabile, putea trece pe acolo, eventual sa o si remarce.

La minastirea de maici, Stefan isi lepada pentru o vreme masca si dezvalui privirilor interesate un chip tragic. Din fericire, in acel moment, privirile interesate scormoneau prin lemnul icoanelor, si adevaratul chip al lui Stefan trecu neobservat, lasind in urma citeva dire de apa sarata. Camelia asista muta la toata aceasta scena patetica si poate tocmai de aceea ii acorda toata compasiunea sa. Din acel moment Stefan era un individ peste care nu mai putea trece. Constatarea ii provoca un soc, ceva aducind a fior erotic. Apoi cumpara o ilustrata.

Fu o noapte de nesomn pentru amindoi. Pentru ea fiindca se gindea la el si pentru el fiindca se gindea la ea. Stefan inchipuit de Camelia prezenta contururi incerte; parea bun si in acelasi timp amenintator, avea 31 si arata a 34, vorbea frumos dar prea repede, motiv pentru care ea nu intelegea prea mare lucru, purta barba dar, in acelasi timp, si prezervative cu gust de banane, nici un motiv prea puternic pentru a fi retinut si un milion de motive pentru a i se arunca in brate. Asa isi inchipuia Camelia, in pijamaluta sa verde ca marea invadata de alge si garizi.

Camelia inchipuita de Stefan prezenta datele unei fiinte diafane venite de pe alta lume exact ca sa-i zdruncine lui creierii. Este drept, Stefan era individul ai carui creieri puteau fi usor zdruncinati. Nu trebuia decit sa te cheme Camelia, sa fii o fiinta diafana si sa vii din alta lume. La televizor, primul ministru tocmai il destituia pe ministrul de finante, Adi dormea cu fata la perna (era obligat astfel sa respire prin urechi), o noua zi se aseza la linia de start. Stefan inchipuit de Camelia decupa scena si o piti in pliculetul cu prezervative - si gustul acestora deveni dintr-o data acru.

Dimineata se reintilnira la cafea. Se straduia fiecare sa se aseze linga celalalt si in acelasi timp sa para ca acesta era ultimul lucru la care s-ar fi gindit. Nu pacalira pe nimeni. Cu exceptia lor. Camelia sorbea incetisor rezemindu-si capul in palma miinii stingi. Stefan sorbea cu zgomot rezemindu-si capul in palma miinii ei stingi. Culmea, in palma era atita loc incit nici nu s-au zarit. Apoi palma fu inchisa si ramasera amindoi in intuneric. O vreme si in tacere.

Venira, in continuare, pe rind: Adi, omleta de oua, Vic, piinea, untul si gemul. In final si pofta de mincare. Stefan, atent, ungea tacticos felii mici de piine. Uneori si degete. Pe toate i le oferea Cameliei, adaugind, "din inima". Camelia se straduia sa le inghita intre sistole. Une­ori reusea. Si chiuia incetisor, de placere. Aflara, mai tirziu, programul pentru acea zi. Ce trist, nu prevedea nici o ora dedicata lor. Doar lor.

"As vrea sa-ti spun tot ce stiu despre mine. Sa te aduc in universul meu, sa imi palpezi singuratatile. Sa asculti si tu asa cum o fac si eu Echoes, sau sa-ti cint, «Help me / I think I'm falling / In love again / When I get that crazy feeling, I know / I'm in trouble again»; crezi ca este posibil?", demara Stefan pe o autostrada rapida cu o finalitate incerta. "Sa stii tot despre mine si abia apoi sa incepi sa ma cunosti", schimba la un moment dat viteza. Spre ultima treapta. Camelia il privea cu o uimire greu de explicat. Dar cum uimirile sint facute pentru a fi greu explicate, ramase asa pentru o vreme, rastimp in care veni autobuzul pentru cea de-a doua calatorie. Acesta frina brusc exact cind Stefan se pregatea sa o anunte ca este posibil sa i se fi aprins calciiele. Zgomotul frinelor tran­sforma declaratia intr-un fum gros de cauciuc ars. Camelia tusi zdravan de citeva ori. Stefan ii oferi o batista.

Acela era primul popas. O tabara de vara, toamna. Stefan si Camelia, fata in fata, privindu-se fara cenzura. Imprimanta EPSON STYLUS 300, macina urmatorul text: "Parul incretit, usor carunt, ochi caprui (ochi caprui?), deviatie de sept, dinti mici, gura mica, o usoara unda de tristete - proportie normala, voce blinda, accent, discurs cursiv, entuziasm moderat, sini superbi, miini mici si pufoase, bluza cu gaurele insuficiente, interes". In metatext se putea citi, insa, "putin cam gras, prezinta mici complicatii sociale, pasional, atent, merita, nu merita, nu stiu".

Se asezara pe o banca, el ar fi vrut sa o apuce de mina. Ea ar fi vrut doar sa-i vorbeasca. Pina la urma miinile ramasera alaturi. Iar ea tacea semnificativ. Se priveau cu un oarecare interes.

Bancul cu Viagra fu vedeta zilei. "Domnule doctor, nu-mi vine sa cred; pe masa, sub masa, in baie, in bucatarie, in pat, sub pat, pe marginea scaunului, Dumnezeule!" "Si ea?" "Care ea?" "Ea, cum s-a simtit?" "La dracu'! femeia a uitat sa mai vina." Barbatii hohoteau ca niste armasari, femeile ca niste iepe. Logic. Camelia, singura, zimbea superior. Stefan fu, din nou, ud.

Seara ajunse inaintea lor. Autocarul sosi pe intuneric, lasindu-i pe toti sa se imprastie. Majoritatea alesera hotelul. Stefan si Camelia, o banca in fata primariei. Mai intii el i-a asezat sub fund tricoul sau cu Metallica. Ea s-a asezat recunoscatoare si a inceput sa taca. Apoi vorbira. "Imi place de tine", incepu Stefan timid. Camelia isi apleca capul incet spre umarul lui drept. "Pot sa te sarut?", intreba el cu teama. Camelia isi ridica capul privind undeva departe. Nu prea departe, era un intuneric sa-l tai cu cutitul. "Nu vreau sa te cuceresc, vreau sa ne cucerim impreuna", drese Stefan putin busuiocul. Camelia isi apleca din nou capul incet spre umarul lui Stefan. "Ai un par atit de aspru; imi place asta", incerca el sa-i faca un compliment. Camelia isi ridica capul privind de data aceasta ceva mai aproape - era genul de om care nu se pacalea decit o data. "O sa te doara gitul", ii mai spuse ingrijorat de ritmul cu care aceasta isi ridica si apleca fruntea. Camelia isi lasa pentru ultima oara capul pe umarul sau drept. "Spune ce vrei", sopti ea, "la urma urmei ce mai conteaza, azi este ziua mea". Surprins, Stefan ii darui o floare dintr-o tufa din apropiere. Mai putin surprins, politistul de serviciu ii darui lui Stefan o amenda de 300.000 lei, jumatate plata pe loc. Numai ca, pe indragostit, pina si asta il facu fericit.

Aceeasi banca, acelasi parc, aceeasi zi, dar dis-dis de dimineata. Bruma se aseza generos pe crestetele lor. Aratau ca doi batrini surprinsi de propria lor tinerete inchipuita. In plus, orologiul primariei porni brusc sa bata din 20 in 20 de minute. Unele legende spun ca atunci, prima oara. Altele nu. Stefan si Camelia se amuzau teribil de o asa intimplare. Apoi se tinura de mina. Apoi de dupa umeri. Strabateau drumul inapoi, spre hotel. In blocurile din jur lumini razlete incepeau sa se aprinda. Oamenii se pregateau sa plece. Stefan si Camelia se pregateau sa vina.

Fu un somn scurt fara convulsii. Adi il misca incetisor si-l invita la masa. Nu-l durea gura, nu platea el. Stefan se trezi pentru ca, oricum, nu mai putea sa doarma. In sufletul lui lucrurile asezate cindva intr-o anumita ordine, plecasera de mult. Iar golul era incet, incet inlocuit de o tinerete care se pregatea sa o intinda. Cu el cu tot.

Camelia dormi ceva mai mult. Cu cinci sau sase minute. Pe ea nu o trezi nimeni, in mod explicit. Traia doar vaga impresie ca niste lucruri cindva ordonate, se invalmaseau acum undeva in fiinta ei tulburind-o. Dovada ca prin cap ii treceau numai ginduri timpite. Ca acesta, "o fi vreun Zburator?" Se ridica in capul oaselor si se privi in oglinda. Se intreba cu teama, "a observat?" Pijamaua ei verde ca marea invadata de alge si garizi, ii raspunse cu siguranta, "esti la fel de frumoasa". Si Camelia isi strinse pijamaua la piept atit de tare incit, brusc, la etajul superior, Stefan incepu sa sughite.

Ajunsera ultimii. Pentru ceilalti micul dejun era pe terminate. Cu putina sansa, putea fi si pentru ei. Un ospatar antipatic le aseza fara chef pe masa, tacimurile, servetelele, piinea, ceaiul, cabanosii, untul si gemul. In final si o privire dispretuitoare. De ospatar. Camelia inghitea incetisor mici bucatele de piine, sorbea mici volume de ceai si privea pierduta undeva spre fereastra. Sau spre interiorul sau ravasit - nu-i placuse niciodata dezordinea. Stefan nu inghitea nimic, in schimb o privea uimit pe Camelia. In dimineata aceea era atit de urita. O unda de soc se freca obscen de sentimentele lui si acesta gasea ca nu avea nici un motiv sa-i reziste. Musca fara nici un preaviz o felie mare de piine cu unt, aproape cu ura. A doua muscatura fu ceva mai calma. La a treia se gindi ca fiecare femeie are momente in care este urita. La a patra muscatura intilni intr-un mod dureros degetul inelar. Iar ultima gura de ceai ii smulse simultan un zimbet - se indragostise cu adevarat.

"Tu, ce-i?", il intreba Camelia. "Tu esti, de fapt, o femeie frumoasa; uneori, insa, ochii mei sint atit de uriti". Un rictus sinucigas cazu secerat pe unul dintre colturile gurii ei, "a observat". Apoi rise sanatos. De ce atit de des?

"Nu te bucuri ca este ziua ta?", incerca sa se mire Stefan de ceea ce credea el ca se intimpla. Pentru el, o zi de nastere insemna surprize dinainte cunoscute (bine, la fel de placute), un chef monstruos si o noapte de nesomn. Era in acelasi timp si fericit si trist. Camelia nu-i raspunse pentru ca nu avea ce. Dar, in schimb, intinse mina si-i mingiie barba. Barba capata brusc o tenta rosiatica, se incinse si in scurt timp lua foc. Flacarile ii inconjurara iute fata precum o scufie de seara. Pentru foarte scurta vreme gindi ca poate venise vremea sa doarma un pic. Arata chiar caraghios. Camelia incepu sa rida. Flacarile se stinsera, barba reveni la culoarea initiala si comandara imediat pizza.

Stefan o evita aproape intreaga dupa amiaza. In cele trei zile de cind se cunoscura, reusise pe rind si fara nici o omisiune sa o cunoasca, sa se indragosteasca si sa devina gelos. In jurul prinzului ura deja din toata inima trei barbati, dintre care unul impotent si urit, altul neserios si ultimul prieten. Se retrase in camera, deschise televizorul si se baga sub patura. Trebui sa-l convinga pe Adi ca ii este rau, motiv pentru care produse o usoara voma pe coltul noptierei. Adi sterse, ridica din umeri si iesi - peste citeva ore urmau sa se decerneze premiile. Camelia se desprinse greu de concurentul neserios si privi ingrijorata spre ceasul primariei. Nu arata o ora chiar exacta. In plus, continua sa bata din 20 in 20 de minute. "De ce nu vine?", se intreba Camelia. "De ce naiba sa mai merg?", se intreba si Stefan. "Fara el nu are nici un farmec", rationa cartezian Camelia. "Nu are nici un rost", rationa si Stefan. Ilogic. "Da Doamne sa vina", arunca Camelia o ultima ruga si intra in sala de festivitati. Domnul dadu si Stefan intra. La cinci minute dupa.

Omuletul ii inmina Cameliei o floare, o diploma si un plic cu bani. Camelia le strinse pe toate in miinile ei mici si pentru ca nu avea cu ce mai raspunde miinii intinse, scoase limba. Omuletul scoase si el limba, dar farmecul gestului era insutit mai redus. Apoi Camelia se retrase intr-un colt retras, retras, acolo unde n-ar fi putut sa o gaseasca decit vreun eventual print. Si printul veni, imbracat neglijent, ciufulit si macinat de indoieli specifice rangului. Stefan se inghesui si el in cotlonul retras si ambii convenira ca le era foarte bine. Camelia se lasa sarutata o data pe obraji si de doua ori pe frunte ceea ce insemna deja foarte mult. Stefan pocni din degete si sala de festivitati disparu fara urma. Disparura impreuna cu aceasta: juriu, invitati, 10 sticle de Coca Cola, 12 scaune, un tramvai numit dorinta, trei dinti din fata, o fata si doi gradinari. Intr-un tirziu si ei.

Noaptea se consuma pe sine cu un calm englezesc. Comitatul Yorkshire. Peste trei ore aveau sa plece fiecare. In directii nu intimplator opuse. Linistea din hol era din cind tulburata de biziitul unui neon defect. Pe fotolii, fata in fata, Stefan si Camelia isi istoveau cu fervoare tacerile. "Vrei sa te bugiulesc?", il intreba Camelia privindu-l asa cum nu il mai privise niciodata - din semiprofil stinga sus. "Poftim?", isi permise sa fie surprins Stefan; tocmai isi lega sireturile si se gindea la gestul femeii de a-l invita la o ultima intrevedere - n-ar fi crezut. "Vrei sa te bugiulesc?", repeta Camelia cu un suris matern. "Ce-i aia?", se mira Stefan incretind matur din sprincene. Ii placea atitudinea asta, dar ii reusea foarte rar. Numai cind era trezit brusc din somn. "Sa iti frectionez lobii urechilor; este ceva foarte placut". Si Camelia porni sa-l bugiuleasca pe Stefan. Acesta isi lasa capul pe picioarele ei, inchise ochii si gindi ca ar fi fost minunat daca in acel moment ar fi indraznit sa moara. Camelia il privea dulce. Pancreasul ei parea gata sa explodeze. Observa ca nu-si mai aminteste de cind nu a mai alintat astfel un barbat. Cinci ani? Sase? Si cite probleme dupa. "Gata, mi-e teama sa nu te stirnesc" si ii ridica capul la nivelul buzelor. Nu-l saruta, in schimb ii stoarse cu grija un cos. Cosul secreta lichidul galbui, iar Stefan se simti sfirsit. Ca dupa o noapte de dragoste.

"Iti place sa dansezi?" il intreba Camelia schitind citiva pasi. "Nu, dimpotriva, am oroare de asa ceva", eschiva Stefan, executind o rasucire dubla terminata in fund; "ti-am spus eu?". Camelia isi roti apoi fizicul intr-o pirueta prelungita. Din cind in cind ridica miinile deasupra capului. Din cind in cind, nu. Spuse, "intotdeauna mi-am dorit sa devin dansatoare; cindva chiar am practicat dansul, cred ca in studentie" si se angaja intr-o foarfeca extrem de pretentioasa. Stefan gifiia deja imobilizat intr-o cumpana ale carei osii intepenisera. "Dansul, draga mea, este o chestie pe care o ai sau nu o ai. Precum o mina; sau o durere de masea". Osiile scirtiira sinistru dar salvator, Stefan incepuse sa ia apa. Camelia evolua acum pe virfurile picioarelor - o lebada ceva mai greoaie dar in mod cert mai apetisanta. Fara sos. "De fapt tu nu ai decit un complex ordinar; ti-e teama sa nu te faci de ris", puse ea punctul pe i. La timp. "Ce bine ma cunosti", se amuza Stefan pravalit intr-o cavalcada de noi si unice figuri, ceva intre balet si spasm. La final cortina cazu simplu. Iar sala era de mult goala.

Camelia scoase din geanta un mar. "Am numai unul, vrei si tu?". Stefan o refuza politicos; in realitate il dureau dintii. Marul fu muscat cu o pofta biblica iar privirile ei devenira tot mai insistente. Pe undeva chiar complete. "Stii ce maninci tu acum?", o intreba Stefan zimbind prada unui gind tradind un spirit ludic. "Nu, spune-mi tu", ii raspunse Camelia ghicind bucuroasa jocul. "Stefan cu mar". "Nici nu stii cita dreptate ai", ii spuse Camelia, pitind cotorul intr-o glastra cu flori si pe Stefan intr-un colt in dreapta aortei. Intr-adevar, Stefan nu stia. Si ii ura noapte buna. Undeva, la marginea orasului cintau cocosii. Ca dupa o cura de antibiotice.

In taxiul ce ii conducea la gara, Stefan si Camelia se tineau de mina. Atit de strins incit incinta se umplu cu fum iar soferul de draci. "N-ati avut timp pina acum?", ii intreba cu naduf stergindu-se la gura. Unele intrebari cad asa aiurea. Camelia isi lasa capul pe umarul lui Stefan si isi jura ca nu il va ridica de acolo niciodata. Ca de obicei jura strimb. Stefan o cuprinse de dupa umeri si se apuca sa-i spuna un banc. Cel cu pedofili. Risul se transforma in plins si plinsul intr-un soi de rimel solubil. Haina aceea avea sa nu mai fie spalata nicodata. Stefan il ruga pe taximetrist sa faca inca un tur al orasului. Si inca unul. Apoi oprira la gara. Trenul pleca peste o ora. Ora aceea urma sa plece pentru totdeauna.

Cornurile erau reci, tari si fara gust. Copiau pe undeva o anumita stare de spirit. Stefan si Camelia ocupau bancheta neprimitoare a trenului de persoane. Luminile garii incercau sa izgoneasca intunericul de afara. Acesta, ingrozit, isi gasi culcus chiar in vagonul 6, de Cluj. "Sa-mi scrii!", incerca Stefan sa tina in dinti capatul de funie mucegaita. "O sa-ti scriu, dragul meu", tragea si Camelia. Cu aceeasi lipsa de succes. Miinile se cautau cu disperare si nu se gaseau. "Sintem niste adolescenti fara minte", spuse Camelia, aducindu-si brusc aminte ca este un om matur. "Ba sintem niste maturi fara pic de curaj", ii replica Stefan, adolescentul credul. "Ti-am spus vreodata ca te iubesc?", spuse mai apoi, tot Stefan. Ii venea sa rida. "Nici nu am avut timp", ii raspunse Camelia incetisor. Ii venea sa plinga. "Imi vine sa pling", adauga. "Si ce te retine?", se mira dezinteresat Stefan. "E cazul?" Trenul suiera de trei ori.

O ultima imbratisare. Atit de lunga incit nu i se vedea capatul. Poate doar o luminita Apoi Stefan cobori si se instala in fata ferestrei. "Sa-mi scrii!", repeta in nestire. "Iti promit", repeta si Camelia. Cu stiinta. Trenul incepu sa ruleze greoi ca o zi pierduta aiurea. Oricare. Stefan facea cu mina, Camelia facea cu mina, o multime de oameni faceau cu mina. O padure de miini se unduia in bataia unui vint neprietenos. Mina Cameliei se facea din ce in ce mai mica, pina cind nu mai ramase din ea decit o imagine distorsionata. Imediat aparu si mira.

Brusc se facu frig. Anumite lucruri care, cindva, zaceau ordonate intr-un suflet normal plecara intr-o lunga si necunoscuta calatorie. Locul lor fu luat de o tinerete pierduta. La trei ore dupa, rasari soarele. Iar dupa inca doisprezece apuse. Orologiul primariei inceta sa mai bata din 20 in 20 de minute. Se sopteste ca pentru totdeauna.

Al patrulea ciob de singuratate

Era o dimineata tirzie. Lumea se inscrisese deja pe traverse si parcurgea traseele dinainte stabilite suierind. Din cind in cind facea cite o halta. Stefan nu nimerise sala de asteptare, motiv pentru care dormea inca. Prin capul lui se zbenguiau visele de dimineata, acelea care dispar imediat ce deschizi ochii. Printre ele Stefan tocmai se bucura de un tratament stomatologic soft. Cu pick-hammer-ul. Ciocanul lovea ritmic intr-un molar decadent, iar molarul se largea precum o gura de canal. In canal curgeau linistit si misterios, ca dintr-un cos de pe fata unei adolescente indragostite de profesorul de flaut, reziduurile menajere ale orasului, in adincul carora se ascundeau mici vietati monstruoase, necunoscute inca, care papau numai barbati de virsta a treia si cu venituri mici. Ele vor fi descoperite abia peste doi ani - Dosarele X, episodul 11, seria a IV-a, scena in care Mulder ia prima gura de aer. Si ultima, pentru ca eroul moare in urma unor neintelegeri contractuale. Privirea doctorului continea o cautatura dubioasa si era insotita de un sort murdar, plin de singe, plus un zimbet zemos. Unele elemente s-au pierdut. A ramas totusi finalul, in care creierii lui Stefan zugraveau futurist, dar fara cuburi, peretii cabinetului. Nu toate visele sunt cu happy end.

Deschise ochii cu o oarecare aviditate si se stradui sa nu-i mai inchida la loc. Stia ca doctorul era acolo si il astepta. Privi de-a dreptul fereastra si soarele care se holba la el indiscret. Razele patrunsera atit de adinc incit Stefan scapa ca printr-o minune de o constipatie veche, supa­ratoare dar si de stomatologul ucigas ce se topea cu repeziciune. Multumi cu o rugaciune Shaolin si sari direct in paragraful al doilea.

Bucataria arata atit de rau incit nu mai semana cu o bucatarie ci cu un spatiu ireal adapostind in interior tot ceea ce mintea omului refuza sa mai accepte. Ca, spre exemplu, batalia de la Waterloo, premiul Euroviziunii, fata B. Sau asasinul lui Kennedy, fotografie color, Kodak, momentul in care realizeaza ca gloantele carabinei sint oarbe. Stefan fu tentat sa deschida ochii, lucru aproape imposibil, atita timp cit nu ii inchisese inca. Isi aminti ca era bucataria lui abia dupa o ora, si numai pentru ca intilnise sansa de a se impiedica de un ibric din care se scurse pe mocheta o cantitate consistenta de zat de cafea. Un astfel de ibric si un astfel de zat nu puteau fi intilnite decit intr-un singur loc pe pamint - in bucataria lui. Citise chiar el intr-o revista cu o pronuntata tenta erotica, care promova si curiozitatile stiintifice pentru barbati. Asa ca trebui sa accepte realitatea, locul acela ireal ii apartinea.

Ridica ibricul de pe jos, il umplu cu apa dupa care adauga o lin­gurita de cafea dintr-o casoleta pe care scria "cafea". Aprinse ochiul aragazului, fierse cafeaua, stinse ochiul aragazului, turna cafeaua intr-o ceasca si reveni in camera de zi. Trebuie spus ca apartamentul lui Stefan avea o singura camera: de zi, sufragerie, birou si dormitor.

Se aseza in fotoliul favorit - era singurul - si il trezi pe Carol.

"Salut Stefan, credeam ca m-ai uitat", aparu pe ecran, undeva la stinga jos. Stefan citi fara prea mare interes si sorbi de citeva ori din ceasca pina sa raspunda. "Iarta-ma, am avut o noapte ceva mai agitata plus un bonus inainte de trezire", ii raspunse tastind cu un singur deget, adoptind un aer afectat, care te ducea cu gindul la Mona Lisa dupa primul avort. "Doctorul?" se interesa calculatorul patern; din fiecare litera transpira caldura cu care acesta isi supraveghea stapinul. Unii oameni singuri isi cumpara ciini, altii se sinucid. Majoritatea se casatoresc. Stefan isi cumparase un calculator - pe Carol. Desi trecuse ceva vreme de cind constatase uimit ca masina aceea este vorbitoare, Stefan inca nu se obisnuise definitiv cu aceasta. Inca se mai gindea daca nu cumva mai facuse o afacere proasta - Carol avea prostul obicei de a i se baga in suflet. "Da, doctorul", raspunse acesta si se ridica. Incepu sa faca unele miscari pentru dezmortire. Mai intii niste genuflexiuni, apoi citeva flotari fara bataie si, la final, unsprezece rasuciri cu miinile la sold. Altele nu isi mai amintea. Sau poate nu voia sa si le mai aminteasca. Apoi reveni la birou si citi, "ce faci astazi?" Daca exista un lucru care il putea scoate din sarite, ei bine, acesta era tocmai o intrebare incuietoare. Afurisitul asta de Carol stia al dracului de bine sa puna asemenea intrebari. Si nu se sfia. Nu se sfia deloc. Cind Valentina l-a parasit pentru Rudi, ce credeti ca aparuse pe ecranul MTC? "Ti-e dor de ea, nu-i asa?" Cind a cistigat la loterie citeva sute de mii de lei, l-a intrebat, "si acum, ce faci cu banii?" Asa cum a fost curios sa afle daca crede ca viata lui mai are vreun rost, dupa valul de concedieri care l-a surprins intr-o dupa-amiaza, cind tocmai negocia un credit neperformant. "Ce faci astazi?" Prima reactie fu sa-l opreasca si sa-l arunce cit colo, dar fu oprit de calmul masinariei care torcea superior. "Chipul tau va ramine acelasi, oricite oglinzi vei sparge", filosofa Carol, "dintre milioanele de cioburi tu vei fii al patrulea; al patrulea ciob de singuratate" si imediat aparu pe ecran Solitaire, optiunea standard / one draw. Era, fara doar si poate, un calculator sensibil, uneori chiar complicat. Stefan ceda.

Dintr-un reflex ii ceru coordonatele zilei. "Temperatura medie 20 de grade C, autobuzul 7 traseu modificat, 531614 - noul telefon al lui Vasile, nu te prinde cu barba, cardul este aproape gol, «Ziua Economistului». rectific, asta e abia miine, nici un mesaj pe robot - curios, de ce nu te mai cauta nimeni?" Stefan citi plat toate aceste informatii dupa care multumi. Desi ar fi putut sa se infurie; intrebarea de la urma.

Imediat aparu insa un nou mesaj. Carol avu grija sa-l semnaleze cu un bip prelung, "peste zece minute va suna telefonul". Peste zece minute suna telefonul. Stefan il ridica si fu surprins sa auda o voce de femeie pronuntindu-i numele. "Stefan?", spuse vocea care trada o noapte de nesomn. Mai multe nopti de nesomn. "Da", raspunse acesta, "Stefan sint". "Ma numesc Camelia. am sunat". Stefan privi mirat receptorul, apoi il privi pe Carol, dar acesta simula perfect dezinteresul sau in aceasta problema - pe ecran tocmai curgeau intr-o viteza ametitoare cotatiile Bursei din Tokyo - indicele Nikkei o luase din nou razna. "Incintat de cunostinta, Camelia, dar. iarta-ma, abia m-am trezit. ne cunoastem de undeva?" I se intimpla pentru prima oara sa uite cu desavirsire un chip intilnit vreodata. Se gindi daca nu cumva cunoscuse aceasta femeie, in urma cu doua luni, la cheful acela monstru de la Vasile in care se imbatase crita. Erau multe femei singure, o lucrare oculta sau poate doar simplul hazard le adusese acolo. "Stefan.?", spuse vocea din nou, "mai esti la telefon?". "Da, da. desigur", bigui acesta asteptind un moment in care sa renunte. "Sa stii ca daca ai gasit deja pe cineva, pot sa inchid, nu este prima oara cind pierd pe startul. am sa mai incerc. important este ca m-am hotarit. m-am saturat sa mai fiu singura, de altfel si tu.", Stefan asista la acest monolog, siderat, incapabil sa reactioneze intr-un fel. Ii veni in ajutor Carol afisind rezultatul primei reprize al meciului Inter - Parma. "Stai, stai, stai." o intrerupse, ridicind pumnul in sus - Inter conducea cu 2-0, desi Mutu era doar rezerva - "poate ca sint nepoliticos, tot ce te rog este sa-mi aduci aminte; uneori sint asa de distrat.". Dincolo, la celalalt capat al firului nu se auzea decit o respiratie putin accelerata si un radio fixat pe postul national. Era ora teatrului radiofonic. Florian Pittis - Benton se straduia sa faca ordine pe puntea unei plute aflate in deriva undeva in Atlantic. Sau in Pacific. Toti erau speriati de moarte; din cind in cind, cite unul cadea in mare; din cind in cind, cite unul cerea apa. Stefan se intreba daca, la final, supravietuitorii ajung sa se manince intre ei. El asa ar fi incheiat piesa. "Ai dat un anunt pe Internet: «Relativ tinar, suflet pierdut pe aproape (deci posibil de regasit), citeodata singur, te caut Camelia, E-mail stefan_ sinclair@hotmail.com»; am telefonat pentru ca am vrut sa-ti aud mai intii vocea". Stefan fu tentat sa intrebe de unde are telefonul dar renunta. Pe ecranul monitorului, Carol isi manifesta in sfirsit grija fata de aceasta situatie fara iesire. "Invit-o deseara la Cassel. Orele 19. Ai barba, parul neingrijit si un tricou turcoaz foarte, foarte larg. Vei sta linga fereastra. "Camelia. cred ca imi amintesc. nu am pe nimeni. stii ceva, vrei sa ne intilnim deseara la Cassel, la orele 19? Am barba, parul neingrijit si port un tricou turcoaz foarte larg." "Doamne Dumnezeule!", exclama Camelia si inchise. Citeva cuvinte clipeau des pe geamul lui Carol, "va veni, va veni".

Avea toate motivele sa se supere. Asadar Carol, trimisese cu de la sine putere acest mesaj, considerind ca prietenul sau avea, mai mult ca niciodata, nevoie de o femeie. "Sa stii ca am sa ma mai gindesc daca este cazul sa-ti schimb imprimanta. Am sa te las cu Epsonul asta pina ai sa urli, am sa te fac sa te urci pe pereti; o sa-ti creasca miini si picioare, o sa-ti creasca si cap, o sa devii om si atunci am sa-ti cumpar un calculator care sa-ti conduca viata, asa cum mi-o conduci tu pe a mea, fara discernamint, fara mila." degetele lui Stefan cadeau asupra tastaturii precum tunetele, mici explozii insoteau fiecare cuvint, plasticul anexei suporta cu greu asaltul surpriza. Carol primi reprosul asa cum o facea intotdeauna. Pe dunga de sus a display-ului se forma instantaneu o formatiune noroasa cumulus-cumulus, din care incepu sa cada o ploaie marunta si deasa, infatisind un fel de culme a disperarii, asa cum numai filmele americane cu Vietnam (dar fara Chuck Norris) stiu sa creeze. Din cind in cind, cite un elicopter Cobra mitralia razant peria deasa a junglei, pilcuri de vietnamezi ieseau la lumina cu miinile la ceafa, dupa care cadeau ca secerati. Tabloul fu intrerupt de citeva ori de spoturi publicitare cu mesaj politic, dintre care acela cu "Votati P.D.S.R., viitorul vostru incepe de astazi", reusi sa-l faca pe Stefan sa rida. "Esti hot, Carol, dar sa stii ca de data acesta nu ma mai pacalesti", spunea Stefan printre hohote. Ca intotdeauna.

"Ai nevoie de o femeie, Stefan; ma doare sufletul cind te vad singur, in fiecare dimineata imputind atmosfera cu cafeaua ta incon­fundabil de proasta." "Aveti si voi suflet?", il intreba mai mult ironic decit curios. "Numai optional; trebuie sa dovedim ca sintem capabili sa-l pierdem." "Si cum dovediti?" "Il pierdem", veni raspunsul in wingdings format - Carol devenise dintr-o data trist. Acum te am la mina, gindi Stefan, apoi il intreba. "De ce Camelia?" Carol refuza insa sa raspunda. Se pitise intr-unul dintre cele mai tainice locuri ale memoriei interne, poate intr-un fisier secret din MS-DOS, poate undeva pe retea, in bratele unei curve impersonale de pe site-urile erotice. "De ce Camelia?", tasta inca o data. Trebuia sa stie, la urma urmei era vorba chiar despre viata lui.

Carol ii raspunse intr-un tirziu, cu mina obosita. Boxele lui emiteau o muzica trista, a treia compozitie originala din saptamina aceea, ceva intre Kung Fu Fighting si September Morn. Ar trebui sa scoti un CD, gindi Stefan cu rautate. "Am cautat-o. Am vrut una special pentru tine, una care sa te faca fericit." "De unde stii tu ce femeie ma poate fericit?" "Din experienta. Iti aduce aminte de Olivia, ziarista care iti lua interviuri doar dezbracata - ti-a publicat vreunul? Sau de bruneta aceea planturoasa de la primarie, care nu doar ca te-a umplut de bube dar ti-a mai dat si amenda pentru ca ai uitat sa-ti platesti taxele, sau voleibalista, Anca, care te-a batut mar dupa ce ai anuntat-o ca o parasesti si care te-a aruncat pe fereastra, din pacate fara sa te mai prinda. Stefan, tie iti trebuie o femeie adevarata. Camelia este femeia aceea." "Pot sa stiu macar cum arata?" "Nu, surpriza."

Stefan se imbraca cu greutate. Mai erau doua ore bune pina la intilnirea cu Camelia si isi punea tot mai des intrebarea daca nu cumva era mai intelept sa renunte. Se lasase dus de mintea patrata a lui Carol si acum regreta. Permise citorva scuze sa-i treaca prin cap, dintre care aceea in care marturisea ca este lesbi, il facu sa chicoteasca. N-avea ce sa faca, trebuia sa mearga. Isi alese tricoul turcoaz dintr-o gramada ordonata si-l imbraca. Se privi cu ochi critic, constient ca nu era nevoie. Femeia il va observa, se va aseza linga el, vor schimba citeva cuvinte de complezenta si, la final, isi va cere scuze ca l-a sunat - idealul sau masculin este cu putin diferit. Se si inchipuia privind-o cum se indeparteaza, trist si furios in acelasi timp, paharul golit doar pe jumatate, nota de plata piperata, drumul catre casa, citeva suturi in stratul de flori din fata primariei, protestele portaresei, cartierul plin de mizerie de ciine, intrarea in bloc si Carol, batindu-si joc de el cu un curs de invatare rapida a limbii de lemn.

Si totusi iesi cu o stare de spirit buna. Esecurile il intareau. Sau asa ii placea sa creada. Evita sa ia autobuzul preferind sa faca drumul pe jos. Era posibil sa intilneasca vreun prieten vechi, sa inceapa o conversatie ca in anii de liceu, o conversatie care sa continue intr-un bar, unde sa se imbete ca un porc si sa uite ca avea o intilnire. Sau putea traversa distrat strada, o masina scumpa gonind nebuna l-ar fi lovit - nu prea tare, cit sa se accidenteze un pic, o fractura la femurul piciorului drept, ori citeva plagi de gradul I pe fata si brate - ar fi fost transportat de urgenta la spital si internat pentru o zi, maxim doua, ar fi revenit acasa, de unde Carol l-ar fi anuntat ca fata e ocupata. Sau putea cumpara un ziar si descoperi la mica publicitate un loc de munca potrivit; ar fi cautat adresa respectiva, s-ar fi angajat pe loc, s-ar fi ingropat in munca pina peste cap, ar fi promovat pentru competenta si zel, ar fi ajuns directorul firmei, calatorii in strainatate, contracte. si-ar fi amintit de Camelia intre doua zboruri, ar fi putut chiar sa lepede un oftat discret, uman. Sau (in fine, optiunile erau limitate, totusi, intre cartierul C5 si localul Cassel) putea intilni pe strada o femeie rapitor de frumoasa, de care s-ar fi putut indragosti la prima vedere, asa cum si ea s-ar fi putut indragosti de el la prima vedere, si-ar fi declarat iubire vesnica, s-ar fi deplasat de urgenta acasa la el, si-ar fi smuls hainele inca din lift, in casa deja ar fi ramas doar vesnica problema cu ciorapii (sa-i scoata, sa nu-i scoata), ar fi trintit-o in pat spre ciuda lui Carol care si-ar fi tocat nervii scotind prin boxe doar compozitii hip hop rusesti. Femeia putea purta orice nume, mai putin Camelia.

Pina la Cassel nu intilni nici un prieten vechi - nu mai avea niciunul. Masinile circulau in ziua aceea cu o asemenea atentie incit au reusit sa scoata din sarite pina si agentii de circulatie, organizati dintr-o data intr-un sindicat puternic revendicind dreptul de a putea da amenzi soferilor corecti. Intr-o ora aveau sa fie primiti de primul ministru. Firmele nu angajau in ziua aceea pe nimeni si nici o femeie frumoasa nu isi rataci privirile pe fizicul lui Stefan. Asa ca se aseza la fereastra barului privind afara. Prin fata lui se perindara citiva trecatori grabiti, o pereche ciini vagabonzi acuplati mimind fericirea, masini si o droaie de ginduri. Niciunul nu-i atrasera atentia, nimeni nu parea a purta numele Cameliei. Ceasul de pe peretele din spatele barmanului indica o ora cuprinsa intre sapte fara zece si sapte fara cinci. Era un ceas mare fara cuc, dar cu limbile de aceeasi lungime. Ce s-ar fi intimplat daca ar fi cazut in capul barmanului. L-ar fi omorit? Acesta era un barbat puternic, cu gitul scurt, bulgaresc.

Ceasul se aseza sever pe crestetul barmanului inconjurindu-i-l precum o aureola, cind cineva se aseza la masa, discret, aproape neobservat.

- Stefan?

- Stefan? intreba si el, dar nu rise niciunul.

Camelia era o femeie frumoasa. Atit de frumoasa incit Stefan se crezu dintr-o data Carol - full screen cu o imagine detaliata a sistemului solar, zeci de comete se zbenguiau incolo si incoace etalind cozi maiestuoase compuse din vata de zahar si caramel, Jupiter isi strinse toti satelitii in miini si ii arunca pe rind jonglind putin stingaci (nu o mai facuse de mult - de pe vremea cind Stefan sarutase prima fata, in liceu - atunci scapase unul pe piciorul lui Saturn alegindu-se cu o eclipsa severa peste bot), Venus isi lepada fustita ceva mai jos de baza gitului lasind la vedere o jumatate de sin alb ca laptele Brenac la cutie; pina si Pluto frigurosul se prinsese in acest joc virtual, ridicind simplu o cana cu ceai in cinstea asistentei.

Camelia privea distrata jocul cosmic si evita sa intervina, desi la ciocnirea dintre doua comete putin cam luate simti un gol in stomac. Sau poate era de la fumul de tigara care iesea din gura lui Stefan precum dintr-un furnal casat - pe toate partile. Situatia risca sa iasa de sub control desi inca nu apucase sa intre sub vreunul. Prima reactiona Camelia care ceru un pahar cu apa. Abia atunci isi reveni si Stefan care spuse,

- Salut. Esti foarte frumoasa. n-am crezut. n-as vrea sa. mi se intimpla mai rar. de fapt sint un individ echilibrat.Carol.

- As bea un pahar cu apa, repeta Camelia rugamintea. Stefan facu un semn barmanului si acesta veni imediat.

- Un pahar cu apa. nu, mai bine doua pahare cu apa. Barmanul nota comanda afectat si se indeparta biped urmarit de privirea lui Stefan - o limba de ceas statea pitita dupa o ureche. Semana cu un creion chimic. Apoi intoarse privirea catre femeia din fata lui si o prima evaluare ii fu livrata, de data aceasta in timp real: blonda, inalta, ochi verzi, sini moderati, probabil tari, citeva deceptii, ambidextra, curajoasa, periculos de frumoasa. Se indragosti subit.

Seara curgea lin. La fel si conversatia celor doi. Din cind in cind se auzea cite un riset scurt, feminin, dovada ca glumele barbatului contineau o doza substantiala de umor.

- .fara sa-mi ceara acordul, iti dai seama? Imi venea sa-l descompun, sa-l transform intr-o gramada de circuite si sirme. M-am oprit stiind ca generatia lui nu mai contine sirme, iar circuitele nu-mi folosesc la nimic.

- Calculatoarea mea este putin mai timida, cred ca imi seamana.

- Are suflet?

- Toate au.

- Curios, n-am stiut. Cum o cheama?

- Vega. asa scrie si pe bordura display-ului. Am convenit amindoua ca este un nume frumos; n-am un computer pretentios: Pentium i mmx 166, memorie pe circumvolutiunile unui doberman mort in urma impactului cu o masina de inghetata. I se mai intimpla sa latre scurt, de doua ori, dar isi cere scuze imediat. Pedigree-ul.

- In ce lumea ne-a fost dat sa traim. Niste cutii din plastic ne dirijeaza viata; ne spun cum sa ne imbracam - ideea cu tricoul turcoaz a fost a lui Carol - ce sa mincam, daca bem prea multa cafea si, inainte de toate, pun niste intrebari al naibii de dificile.

- Stefan. stii. cred ca esti un tip simpatic, schimba Camelia tonul discutiei dovedind maturitate si spirit intreprinzator.

- Nu te-am intrebat cu ce te ocupi, contrabalansa Stefan, cu varianta lui Pinkus de aparare a cailor.

- Te prinde bine acest tricou, ar trebui sa-l porti mai des, para Camelia si verdele din ochi capata brusc o tenta de mare strabatuta de un taifun de grad mediu.

- Mereu am spus ca femeile frumoase au doza lor de mister si pericol. Dar un magician bun le poate stapini si transforma in sclave. Spuse acestea zimbind, trecuse ceva vreme de cind nu isi mai incercase puterile pe terenul minat al afirmatiilor prostesti, amintind de Confucius, dupa prima calatorie cu trenul.

- Cunosc magicieni carora li s-a rupt bagheta la prima invocatie. Si acum zac intr-un joben parasit in recuzita unui teatru inchis de creditori. Femeia era, fara doar si poate, tot ce-si poate dori un barbat cumulind calitatile lui Stefan. Avea spirit, era cinica si, din nou, era foarte frumoasa.

- Imi placi, arunca, asadar, Stefan in lupta batalioane de hormoni. Deloc intimplator, in acelasi moment, un baiat si fata de la o masa alaturata, pe cale sa-si spuna adio, se imbratisara in lacrimi si isi impartira cel mai lung sarut intilnit vreodata in barul Cassel.

- Se spune ca. in fine, ar trebui sa ne oprim; riscam sa ne despartim inainte de a ne cunoaste.

- Imi placi, repeta Stefan si lasa o cantitate impresionanta de aer sa-i paraseasca plaminii - nu mai avea nevoie de ea. Cine are nevoie de aer?

- As bea un daiquiri. In semn de pace.

- Daiquiri! striga Stefan, dar fu prost inteles - asistenta se aseza in semicerc asteptind o lupta aikido. Isi ceru scuze si reformula la urechea barmanului cu ceas. Daiquiri fu adus.

Se despartira tirziu in noapte. De fapt, devreme in dimineata. Convenira sa se reintilneasca peste doua zile, in acelasi loc. A doua zi Camelia trebuia sa tina si tura de seara a unei colege indragostite de fostul sot; durau foarte mult formalitatile de scoatere a divortului de sub cauza. Lucra la un cabinet de cosmetica unde veneau sa se faca frumoase femeile urite.

Stefan ajunse acasa obosit. Un zimbet misterios ii lumina fata, facindu-l pe Carol sa clipeasca atit de des incit, in ciuda oboselii, omul fu obligat sa-l reseteze de doua ori. "Ei?" intreba Carol. "Ei ce?", tasta Stefan cu degetul mare de la piciorul drept; miinile ii erau ocupate cu o bucata mare de piine in dreapta si una mare de salam in stinga. "Ar trebui sa-mi pupi talpile in cazul in care as avea vreodata o pereche", anunta Carol cu naduf, fluierind intr-un falset rezonabil Baba Yaga din Picturi Intr-o Expozitie, de Isao Tomita - ii convenea de minune. Stefan il evita superior. Singurul sau gind era acela de a intra mai repede sub patura, de a inchide ochii si de a visa la cele mai frumoase scene din viata sa. Ca intotdeauna, cele care nu se petrecusera inca. Se spala pe picioare, stinse luminile, calculatorul si ultima tigara si se arunca in pat. Acesta vibra de citeva ori, apoi se opri. Pina dimineata.

Camelia ajunse acasa ceva mai devreme. Si numai pentru ca locuia mai aproape de centru. Tot drumul la intoarcere se intreba daca procedase corect raspunzind primei invitatii. Barbatul era atractiv, fara doar si poate, dar prezenta si unele zone obscure de care era mai comod sa te temi. In fata usii petrecu ceva mai multa vreme ca de obicei cautind cheia de la intrare - geanta ei era la fel de aglomerata ca a oricarei femei. O gasi si intra fara sa se grabeasca. Pentru prima oara in viata ei, intilnirea cu adapostul personal nu-i provoca o prea mare bucurie; era rece si parea neprimitor. Aprinse lumina si se apropie de calculator. Vega statea cantonata cuminte in paint, lucrind la un ikebana din flori carnivore, ceea ce in traducere umana insemna ca isi face unghiile. Camelia o lasa in pace si se indrepta spre baie. Se dezbraca si se apropie de oglinda. Incepu sa-si studieze formele; privi mai intii sinii si constata multumita ca acestia se pastrau inca intr-o pozitie curajoasa, cu sfircurile indreptate inspre exterior sus. Gravitatia are parti-pris-urile ei, spuse Newton rasucindu-se putin in mormint. Marul ii iesise din gura, oricum nu mai avea nici un gust - putrezise de asemenea. Privirea cobori mai apoi spre abdomen, la fel de neted si de plat ca atunci cind n-o interesa prea mult propria persoana, spre parul pubian rubiniu, daca n-ar fi fost negru, unde nu intirzie prea mult (nu prea avea la ce sa se fixeze) si, la final, se opri la picioare, moment in care sprincenele se imbratisara arborind un zimbet artificial. Mici pernute de grasime prindeau a-si face loc sub piele dereglind echilibrele. Se gindi ca era imperios necesar sa reia orele de aerobic de la madam Cacencu. Cu acest gind intra sub dus. Si tot cu acesta iesi, se inconjura cu prosopul moale, stinse lumina si se aseza pe canapea. Desi fusese o intilnire reusita era ceva care o nemultumea; in gura simtea un gust amar. "Ti-e teama ca este prea tirziu, nu-i asa?", aparu pe sticla Vegai, dar Camelia dormea deja dusa. Prosopul se desprinse si lasa trupul gol.

Dimineata se anunta frumoasa. Masinile claxonau vesele in strada, iar noxele se ridicau pioase spre cer, descriind forme geometrice amintind de primele incercari plastice ale lui Euclid. Radiourile emiteau din plin muzica de sezon cu mici pauze promotionale, rastimpuri in care aflai totul despre napolitanele Joe si prezervativele refolosibile. Stefan se trezi vioi si mirat ca se trezi astfel. Se ridica din pat dintr-o miscare si, in drum spre baie, il trezi pe Carol, isi incalta papucii, deschise fereastra, citi ziarele de dimineata, strecurate ca de obicei de postas sub usa, facu citeva miscari de inviorare, strinse patura si citi pe ecranul calculatorului, "Ajunge! Erai in drum spre baie." Intra si iesi proaspat. "Esti indragostit, miroase de la o posta", ii spuse Carol razind cu pofta. Risul lui Carol era unul indelung cautat; l-au gasit intr-un magazin de soft-uri de mina a doua, intr-un raft cu CD-uri horror. Lui Stefan ii trebuira saptamini intregi sa se obisnuiasca cu peruca lui Anthony Perkins, jucind rolul mamei, dar pina la urma reusi sa ajunga cu Carol la un compromis. Asa ca si in dimineata aceasta locul jetului fierbinte de singe fu luat de atacul de la Smirdan, editia fara victime, iar dusul fu inlocuit cu o instalatie de ultraviolete de cultura.

Intilnirea avea sa aiba loc abia a doua zi, insa un gind nebunesc i se instala in creier si deduse ca trebuia sa i se supuna. Va iesi si va merge la cabinetul de cosmetica al Cameliei; se va instala la o distanta sigura de fereastra si o va urmari. Se va desfata cu miscarile ei delicate dar sigure, ii va admira privirea profesionala disipata asupra milioanelor de fire de par din crestetul unei babe visind la un fat frumos fara bani dar cu erectie garantata, o va mingiia imaginar atunci cind aceasta, obosita, va alege un moment de odihna, culcindu-si capul in palme. "feelings, nothing more than feelings.", fredona Carol, renuntind la partitura de pian in favoarea in favoarea unei tube mari. Efectul fu instantaneu si Stefan iesi in tromba.

Cabinetul "Rina" era situat pe strada Isaccei, colt cu "Tic Tac" si peste drum de lacul Ciuperca. In spatele cabinetului era doar un teren viran, pe care crestea in voie iarba grasa. De doua ori pe saptamina un copil de 7-8 ani venea cu o bicicleta rosie Tohan si cu un tarpan. Acesta taia toata iarba, apoi indesa intr-un sac de iuta si o ducea cu sine undeva departe, pentru a hrani o vacuta. Vacuta dadea lapte - 4 sau 5 litri pe zi - iar din lapte se hranea o familie numeroasa, lipsita de mijloace materiale, dar cu televizor. Aceasta familie va cistiga la unul din jocurile nationale de bingo televizate un apartament si 50 de milioane de lei cu care se vor muta intr-un apartament cochet. Tatal isi va gasi de lucru, copii se vor intoarce la scoala, unde vor lua numai calificative maxime, iar mama va incepe sa se coafeze la Cabinetul "Rina". Si vacuta va ajunge salam de calitate superioara, achizitionat de o unitate militara plecata intr-o misiune de pace in Somalia. Blestemul vacutei va fi astfel implinit - nu se va mai intoarce viu nici un soldat.

Stefan inchirie o barca de agrement si incepu sa pluteasca pe apele poluate ale lacului Ciuperca. In timp ce miinile visleau domol, privirea era atintita asupra geamului Cabinetului "Rina", dincolo de care Camelia isi facea meseria. Avea miscari sigure, indelung exersate si, chiar si din barca, putea fi observata bucuria de pe chipul clientei. Un fel de mindrie tipic masculina ii umfla pieptul la intervale regulate - Carol facuse o alegere nemaipomenita, iar Carol era calculatorul lui.

Totul se intimpla exact asa cum isi inchipuise, Camelia se asezase pe un scaunel si isi culca capul in palme, moment in care Stefan era deja ud. Curios, nimeni nu trecuse pe linga el. Dar. ce se intimpla? Un barbat inalt si frumos, prototipul individului fara concurenta, intra pe usa Cabinetului "Rina". Toate femeile de acolo ramasera asa cum fusesera surprinse: unele cu miinile in aer, altele cu ultima birfa in git, iar sefa cu o pierdere de 10.000 de lei pe minut. Barbatul unic se apropie insa de Camelia, o apuca de dupa umeri si o ridica in picioare. Stefan privea scena fara aer. I se intimpla din ce in ce mai des. Intr-unul din momentele de liniste va lua hotarirea de a renunta definitiv la acest gaz. Lacul disparuse, orasul disparuse, barca, vislele, Cabinetul "Rina", toate nu erau decit istorie, iar Stefan pica pentru totdeauna examenul la aceasta materie.

Barbatul vorbea calm, un zimbet superior, irezistibil ii acoperea fata, iar Camelia il asculta fara sa opuna nici o rezistenta. De fapt ii placea. Tot ce facea acel barbat, prezenta lui acolo ii facea placere. Dupa nici cinci minute, Camelia se imbraca cu miscari precipitate si, insotita de barbatul unic, iesi, indreptindu-se intr-o directie necunoscuta.

Trinti usa asa cum nu o mai facuse niciodata. Daca ar fi fost o usa nobila ar fi protestat, dar asa nu facu decit sa pocneasca sec, chiar intelegator. Stefan se apropie de fotoliu si se aseza sfirsit. In numai doua zile fu obligat sa treaca printr-o experienta insumind atitea tensiuni, atitea sperante si dezamagiri, atitea sentimente cit nu avusese in intreaga viata. Se simtea tradat si pedepsit - nu merita asta. Privi absent catre Carol care torcea pe energy saving features display. Fu tentat de un rest de agresivitate sa-l trinteasca de pamint, dar fie nu mai avea putere, fie se trezi dintr-o data atit de intelept incit sa constientizeze ca nu masina asta sclifosita era vinovata. In realitate nu era vinovat nimeni. Vinovat de ce anume?

Nu se stie cum adormi, dar este sigur ca un tiriit enervant ii gidila insistent scarita si ciocanelele. Se ridica anevoie simtind la baza gitului o intepatura puternica - intepenise. In camera domnea o liniste suspecta asociata unei luminozitati reduse care amintea de sala principala a muzeului Antipa, fara dinozaur. Apoi, din nou, tiriitul acela provenind de pe masuta din vestibul. In drum spre telefon reusi sa citeasca ecranul lui Carol care afisa insinuant pe intreaga sa suprafata ora exacta - 4,50 a.m. Se pregatea o noua zi. Dar care?

Ridica, in sfirsit, telefonul si mormai, "alo." Mai intii nu vorbi nimeni. Se auzea doar o respiratie nelinistita si un omulet facind anevoie fata unui suvoi lacrimogen. "Alo", repeta Stefan mai mult din reflex, se pregatea sa trinteasca receptorul. "Stefan. Stefan, de ce iti bati joc de mine?" Barbatul se trezi dintr-o data, de parca cineva l-ar fi pocnit peste degete, de parca s-ar fi salvat de la inec, de parca ar fi scapat de Carol, de parca ar fi ingramadit in stomac dintr-o data o tona de cafea. "Camelia?", intreba totusi si isi dorea, mai mult ca niciodata, sa se insele. De cind parasise barca in mijlocul lacului si pina acum, reusi sa o ucida pe femeie, sa o ingroape, sa-i faca pomenile, se pregatea de deshumarea de sapte ani. Exact ca in filme, era dificil sa conversezi cu cineva venind de dincolo. "Te-am asteptat doua ore. s-au legat de mine doi halterofili, un tigan si o gasca de adolescenti exibitionisti. si am baut 300 de daiquiri. credeam ca esti serios. incepusem sa sper. imi placeai. de ce?", continua Camelia intr-un registru dramatic cu o pronuntata tenta clasica, amintind de scoala lui Stanislavski, prima promotie. Stefan fu gata sa aplaude, dar realiza ca la mijloc era chiar viata sa, iar aceasta se dovedise pina in prezent un spectacol prost. In gura Cameliei replicile sunau totusi bine, ea era un actor credibil, numai viata lui era un spectacol care ducea lipsa de actori credibili. Amintirea barbatului inalt si frumos, concurentul invincibil il readuse, insa, cu picioarele pe pamint. "De ce m-ai mai sunat?", adopta, asadar, un ton demn si distant, "sint, intr-ade­var un looser autentic, dar in nici un caz neserios", continua putin degeaba. "De ce nu ai venit?", concluziona Camelia, probabil la sfatul Vegai. Dar Stefan confunda intrebarea ei cu un nou afront si inchise.

Dintr-o data dimineata deveni tirzie. Lumea se inscrisese deja pe traverse si parcurgea traseele dinainte stabilite suierind. Stefan sari direct in paragraful urmator.

Camelia primi pocnetul telefonului trintit in furca ca un pumn in plina figura. In viata ei fusese de citeva ori victima unor afronturi, dar unuia de o asemenea intensitate niciodata. Se simtea jignita, aproape violata. Cine era el sa-si bata joc de ea? Cum isi permitea un necunoscut sa intre in sufletul ei cu cizmele pline de noroi si sa si le stearga acolo? Cu ce gresise ea? Era victima vreunui blestem? Mai avea vreun rost sa traiasca?

Cel putin inca o duzina de astfel de intrebari sucite se asezasera la rind asteptind sa treaca prin mintea femeii si ar fi trecut daca Vega n-ar fi sesizat din timp pericolul. "Este o confuzie!!! Este doar o confuzie!!!", scrise ea in times new roman CE, size 12. Camelia citi cu greutate printre lacrimi si numai pentru ca intimplator aflase despre teoria lui Gogu Constantinescu, intr-o revista pentru femei care nu au ce face. Totusi starea ei sufleteasca se angajase pe o pista bine intretinuta motiv pentru care alunecarea decurgea cu o acceleratie progresiva, frecare zero. Fura necesare eforturi supramasiniste din partea Vegai care, cu ajutorul unor exercitii invatate dintr-un curs de yoga pentru copii distrofici, reusi sa materializeze o pereche de miini (e drept, numai cu cite trei degete fiecare, toate aratatoare) calde, materne. Cu acestea o cuprinse pe femeia trista in brate si, mingiind-o pe par, incepu sa-i fredoneze cintecele scurte, mobilizatoare, cu poanta la urma. La "o brad frumos, o brad fumos", Camelia inceta sa mai plinga; zimbetul ii reveni pe chip la "draga mea mamica sa stii tare-as vrea.", iar la "si-aveam o pisica miau, miau, miau." incepu sa rida cu pofta. Vega retrase miinile si rasufla usurata. Apoi spuse, "este o confuzie; trebuie sa te gindesti bine, ceva s-a intimplat intre momentul cind v-ati despartit si telefonul de astazi; ceva care aparent te-a pus intr-o lumina defavorabila; barbatul acela, Stefan, a reactionat la fel ca orice barbat ranit - un barbat ranit iubeste." Camelia se gindi putin, nu era in stare de mai mult. "Si ce sa fac? Ce trebuie sa fac?", intreba ea. "Du-te la el acasa." "La el acasa?", striga Camelia surprinsa si scutura puternic din cap. "Te mai intereseaza persoana lui?", continua Vega sirul intrebarilor persuasive. "Nu stiu. totul este atit de confuz in capul meu acum." "Atunci lasa-ma pe mine sa hotarasc; stiu cel mai bine ce doresti. Eu sint duhul din lampa. Daca n-as fi stiut ca el este barbatul cel mai aproape de ceea ce-ti trebuie tie, n-ai fi citit niciodata anuntul matrimonial." "O adevarata conspiratie masinista", rationa la suprafata Camelia. Femeia promise ca se va mai gindi si se intinse, epuizata. Adormi pe loc.

Stefan se gindi daca nu cumva fusese prea dur. La urma urmei, ea il sunase. Era o ora neobisnuita, femeia se simtea jignita, ceea ce insemna ca nu avea nimic pe suflet care sa-i interzica reactia; poate ca totul nu fusese decit un joc al aparentelor, poate ca barbatul unic era un fel de ruda, sau prieten de care era legata doar platonic, sau in urma unor interese comune. Aceste ginduri ii treceau prin cap clare, erau logice si se mira ca la aceasta ora era capabil sa le emita intr-un asemenea format. Abia cind ultimul isi consuma existenta, Stefan realiza ca nu facuse decit sa citeasca ecranul nesuferitului Carol; Carol era acela care gindea pentru el, lui ii era comod, ce pierdea? Cu toate acestea nu se mai enerva - nu mai avea putere. "Ai fost putin mirlan", continua Carol dar adauga de data aceasta un ton personal si dojenitor, "un barbat adevarat nu trinteste telefonul in nasul unei femei, oricit de indreptatit ar fi acesta; pentru aceasta ma gindesc la o pedeapsa, ceva care sa te reabiliteze in ochii mei." "Prostii", spuse Stefan, dar o usoara tenta rubinie se cocota pe obrajii sai parosi. "Ti-e rusine.", vorbi pentru sine calculatorul, "asta inseamna ca nu este totul pierdut. stii ceva, Stefan?", ii spuse, "n-ar fi o idee proasta daca ai merge la ea acasa si ti-ai cere scuze." "Nu stiu unde sta", ii raspunse acesta sec. "Iti spun eu", ii replica masina. "Poate ca nu este acasa", mai incerca o data Stefan, ceva mai scos din sarite. "Este", il asigura Carol, "nu are rost sa te codesti. Camelia este femeia ta, ia-ti destinul in brate", isi inaspri Carol tonul pe fondul opusului Jesus Christ Superstar care nu mai lasa loc nici unei replici. "Cind?" "Dupa ce tragi un pui de somn, arati ca dracu'!" Stefan cazu pe ginduri, fara zgomot, ca pe o perna de aer. Il privi pe Carol lung, cu o privire care nu prevestea nimic bun. "Stii ceva, amice?", tasta, "adevaratele prietenii se tradeaza." "Ce vrei sa spui?", reactiona calculatorul, vizualizind impacientat scena ghilotinarii unui purcel de lapte. Dar Stefan se intinse si adormi instantaneu. Lasa doar vederii un zimbet secret, satisfacut, la care Carol se holba indelung.

Somnul fu de data aceasta odihnitor. Stefan se ridica in fund si privi critic prin preajma. Era limpede si rationa cu viteza. Autostrada mintii era libera iar gindurile rulau nestingherite in ambele sensuri, mai ales cele care soseau. Cele care plecau aveau unele probleme cu combustia, motiv pentru care statiile de depanare faceau fata cu greu. Se spune ca asa iau nastere marile idei filosofice, dar n-a verificat nimeni.

Prin boxele lui Carol curgeau lin sunetele unui cintecel patriotic, in care niste batalioane traversau niste munti pentru a participa la lupta. Pe ecran puteau fi vazute, in contrapartida, formele superbe ale ultimului playmate al lunii in State (asta insemna ca undeva in circuitele lui se instalase o stare de inconfort). Micile imperfectiuni ale femeii erau lesne acoperite de calitati, dintre care aceea in care femeia reusea sa calareasca o bicicleta fara sa le depasea pe toate; si marsul deveni brusc interesant si aluziv. Stefan isi trecu mina prin fata ochilor si realitatea ocupa din nou spatiul modest al incaperii. Se ridica din pat si consulta ceasul de pe perete. Era ora 7 seara. Isi aminti de Camelia si siguranta lui se transforma intr-o simpla figura de stil. De altfel, imprumutata unui autor anonim de texte scurte, nu reusi decit sa-l incarce cu un nou esec. Sa trecem peste asta.

Carol isi incheie programul artistic cu un poem de Liviu Ioan Stoiciu, recitat cu vocea Rodicai Draghincescu, peltica. Apoi repeta comunicatul, "Mergi la Camelia si cere-ti scuze." La prima vedere parea simplu. De aceea nu gindi mai departe.

Cobori din autobuz odata cu lasarea serii. Cind usile se deschisera, soarele mai lasase la vedere doar un arc de cerc foarte ingust, in jur de 2 - 3 grade. Cind atinse prima treapta, soarele disparu cu totul; la a doua pe cerul gri se ingramadi un grup de stelute nonconformiste, iar cind puse piciorul pe mozaicul trotuarului toate gainile se pregateau de culcare, cu exceptia celor ambalate din timp si pastrate la rece.

In fata se ridicau semete trei blocuri turn. Observa ca numai unul se afla la mijloc. In acela locuia Camelia. Se opri in fata usii blocului si schita citeva vocalize. Cele din la minor pareau cele mai reusite pentru ca erau singurele care confereau vocii o nuanta patetica cu mici variatii cinice. Urma partea cea mai dificila, miscarea trupului. Se lasa mai intii intr-un genunchi, apoi in celalalt, in amindoua si, in cele din urma, in niciunul, pozitie in care reusi sa ramina pret de citeva zeci de secunde. In cadere isi aminti ca in orice tentativa oratorica pozitia miinilor era de o importanta capitala si avu timp sa si le puna sub fund; cazu pe ele fara sa icneasca. "Camelia, te rog frumos sa ma ierti", spuse vorbind imaginii ivite dincolo de oglinda usii de la intrare. "Am fost un dobitoc", continua. La 10 ani de la revolutia din Romania. "Hai sa ne impacam", conchise, moment in care grupurile de locatari atirnati de balcoane incepura sa bata din palme. Din cind in cind cite un bravo produs de un glas baritonal, ba chiar si un buchet de flori, e drept, ceva mai ofilit, provenind de la o inmormintare recenta. Pe garda din panglica alba scria: "Nu te voi uita niciodata Gigi. A ta iubita colega Eleonora." Lipsea doar Camelia, locuia pe cealalta parte. Stefan le multumi tuturor cu un gest afectat si intra.

Camelia se trezi buimaca. Privi in jur fara sa recunoasca ceva. Prima reactie fu una de teama. "Unde ma aflu?", se intreba cu glas tare. "La morga, la disectie au uitat sa-ti scoata creierul", raspunse o voce masculina care ii amintea dureros de Fratii Max. Sari din pat si ar fi ajuns fara probleme la fereastra (era deschisa) daca n-ar fi stopat-o inscriptia de pe ecranul calculatorului - Make Love not War, pe un fond ornaj, fara LSD. Executa cu greutate un looping asociat cu un picaj strins si ateriza fortat pe scaun. "Vega?", intreba temator cu degetele miinii drepte. "Da", raspunse unul dintre frati. Ceva nu era in regula. Vega nu facea niciodata astfel de farse. "Cine esti?", reveni cu curaj. Pentru mai multa siguranta, dupa ce se repezi pina in bucatarie si se inarma cu un cutit zimtat. "Carol, Pentium iii, mmx 233, creier semiuman, de origine asiatica." "Si ce cauti la mine? Unde e Vega?", se ratoi Camelia, asa cum numai ea stia sa se ratoiasca. Din fericire. "Aici sint", se auzi glasul Vegai care avea o dulceata suspecta. "Unde ai fost?", continua Camelia. "Prea multe intrebari din partea unei persoane care nu si-a insusit arta de a le raspunde", filosofa rautacios Vega si isi intari cuvintele cu proiectia in 3D a unei functii matematice. Asimptotele erau de-a dreptul oribile. "Asta-i chiar buna!", se enerva instantaneu Camelia, ocazie cu care trase un bobirnac nemilos boxei din dreapta. Abia dupa 10 minute raspunse Carol. "Vega m-a imputernicit sa-ti spun ca nu este suparata pe tine, dar iti intelege surescitarea si a hotarit sa te lase in pace pentru o vreme. Nimic nu este pentru ea mai presus decit prietenia si nu vrea sa o vada distrusa dintr-un moft cu un substrat erotic. Voi oamenii - aceasta este reflectia mea exclusiva - va pierdeti prea multa vreme cu amanunte. Faptul ca vedeti, mirositi, palpati constituie un handicap pentru voi. Sufletul vostru a devenit un fel de sclav al senzatiilor, ratacit printr-un fizic care nu reprezinta decit risipa. Daca as avea putere, daca as fi Dumnezeu, v-as dezintegra in cele mai mici elemente ale materiei si as lasa liber doar sufletul. Cred ca, atunci, ati semana al dracului cu mine." Carol produse un ris scurt, sanatos, de taran razes de dupa domnia lui Stefan cel Mare. "Grabeste-te, in curind cineva iti va bate la usa", incheie si disparu in spatele unei perdele virtuale de fum din care cu greu puteau fi vazute frinturi din "Basic Instinct", cadrul cu interogatoriul.

Cineva batu la usa. Camelia oscila intre a-si trage repede pe ea o camasa, a-i raspunde cu rautate masinii si a deschide. Deschise usa si dezvalui barbatului confuz de dincolo cea mai frumoasa pereche de sini din cite ii fusesera date sa priveasca vreodata. Stefan incerca pe loc sa biguie ceva, dar nu reusi decit sa o ia in brate si sa o stringa tare.

- Buna seara Camelia, spuse dupa jumatate de ora, ma gindeam sa te invit la un pahar de daiquiri. Erau amindoi intinsi pe pat, dezbracati si uzi. "Am venit sa-mi cer scuze; cred ca am fost putin cam reactiv.", continua, invelindu-i delicat picioarele. Ea rise cu pofta si ii aminti ca in citeva minute consumasera deja o experienta majora care nu reclama o politete exagerata. Stefan o privi. Cu adevarat, aceasta se intimpla pentru prima oara. Culoarea ochilor ii amintea de verdele pasunilor de la tara, acolo unde isi petrecuse cea mai mare parte a copilariei. Turma de giste cu care iesea in fiecare zi de vacanta la pascut, inclusiv aceea in care una dintre pasari fu calcata de un tractor, incident incheiat abia seara cu o bataie soft de la tata. Amintirea aceasta il enerva brusc, dar avu puterea sa treaca peste ea.

- Si acum ce facem? intreba amuzata Camelia, de parca s-ar fi cunoscut de-o viata.

- Am venit sa lamurim o problema, raspunse Stefan martial si parul de pe piept deveni dintr-o data aspru si cret. Camelia sesiza schim­barea si isi retrase mina la timp.

- Trebuie sa recunosc ca dai dovada de o abilitate remarcabila, reveni ea usor sarcastica si isi intari replica cu un genunchi ridicat la perete dezvaluind aparent din neglijenta o portiune importanta din muntele Afroditei. Stefan sesiza forta atacului si contraataca ucigator.

- Era un barbat frumos; l-am admirat eu insumi. Genunchiul femeii cazu de la sine. Asta era deci, barbatul. Mintea Cameliei incerca sa furnizeze un raspuns pe masura dar fara succes - lovitura fusese prea puternica. Stia ca orice explicatie era din start supusa neincrederii; in momentul acela nevinovatia ei nu facea nici doi bani.

- M-ai prins, spuse atunci supusa. Asadar acesta era finalul unei povesti de dragoste care nici nu incepuse. Stefan savura victoria, dar numai pentru citeva clipe pentru ca ajunse la concluzia ca nu facu decit sa complice lucrurile. Acum ea trebuia sa dea explicatii, urma sa dezvaluie anumite aspecte neplacute ale existentei ei, lucruri pe care el nu le-ar putea ierta, un esec se casca mare la orizont si mirosea urit.

- Poate ca nu trebuia sa vin acolo, recunoscu Stefan, dar nici nu pot sa cred ca ne-am fi consolidat o relatie pe o minciuna. Camelia se ridica in picioare si incepu sa masoare camera de-a lungul si de-a latul (laturile era egale). Stefan o lasa sa-si adune gindurile, mai exista o sansa. Se apropie de calculator,

- Tu esti Vega? tasta plat. Masina astepta citeva secunde, apoi afisa pretul carnii de porc la bursa din Chicago, seara. Carol! Ce cauti tu aici? "Ca intotdeauna sint acolo unde e nevoie de mine", ii raspunse acesta cu vocea lui Telly Savalas, alias Kojack. "Dar nu am nevoie de tine." "Ba ai nevoie." "Ba n-am!" "Stefan, sint uimit cite complicatii poate naste o simpla intilnire intre un barbat si femeie. Nu o cunosti decit de citeva zile, nici nu ati apucat sa consfintiti un cod al existentei comune, nu aveti nici o obligatie unul fata de celalalt si totusi, inainte de toate, pretinzi. Chiar nu ti-e rusine?". Carol nu fusese niciodata atit de crud, lucru care pe Stefan il descumpani. Daca si Carol. "N-ai cuvinte, asa?", continua masina cu un upercut care ii umplu barbatului gura cu un gust amar. Tasta totusi, "Sint lucruri pe care voi, sirmulitele, pur si simplu nu le puteti pricepe; n-am pretins nimic acestei femei, dar faptul ca accepta sa se intilneasca cu mine, prezuma o anumita atitudine pe care, se pare, a evitat sa o adopte." "Te-ai facut de ris", ii azvirli Carol in nas, "si stii de ce? stii de ce?" Barbatul nu raspunse. "Gagiul e gay."

Camelia se opri si privea schimbul de replici. La ultima aseza palma miinii stingi pe umarul lui Stefan.

- De ce nu mi-ai spus? o intreba acesta incet; atit de incet incit intrebarea fu confundata cu un icnet patetic.

Intr-o seara tirzie, o pereche ciudata putea fi vazuta strabatind cu repeziciune strada Isaccei. Ea mergea in fata, iar el o urma in tacere. Amindoi carau cu greutate doua genti imense din interiorul carora, o ureche atenta, putea distinge anumite sunete, neobisnuite. Ajunsi in fata unei usi negre, urite, cei doi lasara gentile jos si sunara. Deasupra usii se distingea confuz chenarul unei firme - Internet Caffe, la Gicu. Mult timp dupa aceasta, usa fu crapata cu precautie si o voce cavernoasa, intreba, "cine e?" "Noi", se auzira doua voci la unison, "le-am adus." Usa se deschise ceva mai mult, "intrati; repede!" Cei doi intrara. Incaperea era intunecoasa, si plina de fum. Chipul gazdei nu putea fi distins cu precizie. "Sa vad marfa", spuse chipul indefinit si cei doi deschisera gentile lasind libere vederii citeva obiecte cu o utilitate incerta. "Cit?", intreba mai apoi. Barbatul spuse, "o nimica toata; doar posibilitatea de a le putea revedea. citeodata". "Oricind", conchise vocea, "puteti veni chiar de miine" "Sa aveti grija de ele", vorbi si femeia, dar nu obtinu decit un hohot de ris aruncat direct in fata. "Gunoaiele nu sint treaba unei femei asa de frumoase." "Vega si Carol nu sint niste gunoaie", se enerva femeia, dar urmatoarea replica o linisti subit, "Oamenii normali nu arunca lucrurile folositoare."

Cei doi mai ramasera putin, pina cind, intr-un elan de curtoazie, gazda consimti sa instaleze pe loc cele doua obiecte. Apoi plecara. Dincolo de tristetea evidenta se putea citi pe fetele lor o imensa usurare, ca atunci cind descoperi o noua viata. Sau ca poti fi fericit. Sau ca nu poti.

Afara se porni o ploaie deasa iar strada se umplu brusc de copaci tropicali. Palele unor elicoptere se auzeau tot mai aproape. Citiva vietnamezi ieseau pentru a fi mitraliati dintr-o cladire a carei firma isi schimba continutul din zece in zece secunde. Ultimul pe care cei doi reusira sa-l vada era o adevarata capodopera happening - o oglinda spargindu-se in milioane de cioburi. Numai al patrulea se facea ca atingea pamintul. Dupa care murea.

Piano Man

Roman

Numele meu a fost Stefan. Asta numai pentru ca trebuia sa incep de undeva. Pentru ca altfel v-as fi sps ca sint un invalid nenorocit care trebuie sa moara. Toti murim, dar citi cunosc? Mi-a dat cinci zile. Atit a spus doctorul, "cinci zile, cel mult". Cu toata puterea cuvintului sau mi-a spus. Plus tirfa asta care toata dimineata mi-a plins pe umar.

Exact pe cel pe care nu-l mai simt. Asa cum nu mai simt picioa­rele, spatele, curul, toate, mai putin mina dreapta. Cu care mizgalesc foile astea. Si capul. Sint un invalid si jumatate asa cum as glumi daca nu ar fi vorba de propria mea persoana. Pe umarul careia tirfa asta plinge de dimineata. La un moment dat mi s-a parut ca detectez si un bocet. I-am spus, "auzi draga, sa nu-ti aud gurita, altfel ai terminat-o cu mine, m-ai inteles!?!" Femeie; boceste intruna. A trebuit sa-i arunc pixul direct intre ochi ca sa o fac sa taca. Paradoxal, exact atunci cind ar fi trebuit sa plinga - o lovisem ca lumea - a tacut. A tacut si a plecat. "Ma duc sa-ti fac un ceai; doctorul spune ca iti face bine". Am inceput sa rid. Cum pot inghiti unii toata vrajeala asta de doi bani pe care o arunca orice medic de spital orasenesc. Mai intii iti spune ca mai ai cinci zile si mai incolo ti-o trage, "ceai de plante, iti face bine". Mortii mamii lui de bine! Sau poate ca are dreptate, cit esti in viata, trebuie sa fii mereu dispus sa-ti faci un bine. Sau sa accepti sa ti-l faca cineva. Numai ca nu e cazul meu. Mie nimeni nu are dreptul sa-mi faca bine; cu atit mai putin eu insumi. Trebuie sa ma vedeti ca sa va dati seama ca nu exagerez.

Arat ca dracu'. Ca o sperietoare uitata pe cimp, multa vreme dupa ce cultura a fost strinsa si depozitata. Asta sint eu, o sperietoare uitata pe cimp, dupa ce roadele le-au strins de mult, altii.

M-au adus aseara. Doctorul mi-a strins mina si - la dracu'! - am simtit o unda de compasiune. Sau cam asa ceva. I-am spus, "doctore, dupa ce ma ingroapa astia si daca te tine buzunarul, nu uita sa-mi aduci la mormint niste flori; eu am sa stau pe cruce si am sa privesc, poate iti dau si o salutare". Mi-a zis ca va veni negresit, dar ca spera ca asta sa nu se intimple prea curind. Minciuni de doctor. Daca toti muribunzii i-ar cere doctorului chestia asta, ar trebui sa-si ia o norma, doua de popa. Si apoi, il doare in cur de mortile noastre. Am scris ale noastre da, am scris bine; eu sint deja ceea ce se numeste muribund. Eu am fost Stefan. Va trebui sa incep sa ma obisnuiesc cu ideea. Uite am sa scriu de zece ori, sint muribund. Deci: sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund, sint muribund. Nu m-am obisnuit cu ideea.

Cum mi-a venit ideea de a scrie intr-un jurnal Cind eram in liceu, aveam un coleg - colegul meu de banca Costel - pe care toti il strigam Kermit, semana bine cu broasca aia; tinea un jurnal. In fiecare noapte, cind tot caminul se cufunda in somn, Kermit iesea din dormitor, intra in W.C., se aseza pe tron si scria. A reusit sa ne pacaleasca broasca asta timp de doi ani. Mai intii am crezut ca are vreo iubita la etajul de dedesubt; apoi am crezut ca era labagiu. Adica, un labagiu mai mare decit oricare dintre noi, odata ce in loc sa si-o traga scurt sub patura, se deranja tocmai la W.C. L-am prins chiar eu. L-am lasat sa se duca, apoi am iesit dupa el, am intrat usor in cabina vecina, m-am catarat pe tron si Kermit mizgalea un caiet. Din cind in cind se scarpina in cap, probabil se gindea la ceva anume, dupa care scria repede. L-am auzit chiar gemind de vreo doua trei ori. Ceva il durea.

A doua zi la prinz l-am obligat sa ne arate tuturor ce scria el in jurnal. Ii venea greu. Si a inceput sa plinga. Pina la urma s-a lasat convins si ne-a citit. Kermit era indragostit. N-am retinut mare lucru, cred ca o propozitie, nu stiu de ce. Zicea Kermit "pe mine nu ma iubeste nimeni pentru ca seman cu un broscoi; poate ca ar trebui sa ma sinucid". Am ris pina la lesin. Cine a mai vazut o broasca sa se sinucida? Pina la urma tot noi, in ultimul an. Kermit, intr-adevar, s-a sinucis. Lasase o scrisoare lunga, pe care am gasit-o la el sub perna abia dupa ce l-au ingropat. Isi luase viata pentru ca profesorul de fizica avea de gind sa-l pice la bac. Iar visul lui Costel era acela de a intra la facultate, la aviatie. De ce imi aduc eu aminte despre Kermit la ora asta? Numai pentru ca scria jurnal?

Nu stiu de ce scriu. Poate pentru ca ma bucur pentru mina mea dreapta. Pentru functionalitatea ei. Un motiv mai stupid nu exista. Este, totusi, singura care poate face ceva. Si face. Cind i-am spus tirfei sa-mi aduca hirtie si pix, a inlemnit. "Ce-ti trebuie?", m-a intrebat cu precautie, stia ca fac urit, mai ales de cind Nu m-am ascuns niciodata de ea. Nici atunci cind am inselat-o cu Cristina. Ea m-a intrebat unde am umblat doua zile si doua nopti incheiate, iar eu i-am raspuns "M-am culcat cu Cristina; alte intrebari?" Nu se supara numai pentru atita lucru. Inca de cind ne-am luat am avertizat-o "draga mea, sint om de familie, aduc banul in casa, ma ocup de treburile casei, dar daca-mi pica vreo bucatica, n-o iert". A fost de acord. "Poate facem si copii." Cu asta nu a fost. Ma intreb daca avea de ales.

"Vreau sa tin un jurnal. Mai am citeva zile de trait, vreau sa stie mama cum". E adevarat, cui ii pasa, dar daca tot am dreptul la atit de putine iluzii de ce sa nu abuzez. Si mi-a adus. I-am spus, "dupa ce crap, i le dai lu' mama." Oricum, orice as face, mama apreciaza. Si ma ia in serios. Sint inca la virsta cind oamenii isi mai pot impresiona mamele. Am doar 31.

M-am imbolnavit la doi ani dupa ce am terminat facultatea. Lu­cram la o firma de succes, aveam toate sansele ca sa urc rapid in ierarhie. Eram loial, munceam pe brinci, tocmai imi cumparasem casa, aveam o sotie tinara, multi spun ca si frumoasa. Nu-mi lipsea decit un destin mai ca lumea. Boala mi l-a aranjat asa cum trebuie. Ceva cu limfa, nu mai stiu. Tot ce stiam era ca trebuie sa urmez tratamente peste tratamente, conventionale si neconventionale. S-a dovedit ca degeaba. Cinci ani prin spitale si sanatorii si in curind la groapa. Ce simple sint uneori lucrurile. Si cum ma mai mir eu inca de ele. Pentru ca, trebuie sa o scriu si pe asta, desi mare placere nu imi face, cred ca nici nu-mi prea pasa, in acesti cinci ani am reusit sa devin un animal perfect. Un lucru cert - daca vrei sa transformi un om intr-un dobitoc, interneaza-l. Dar nu la nebuni (de acolo rezulta plante), ci la orice spital, indiferent de afectiune. Intr-un salon de spital - a fost primul lucru pe care l-am aflat - dispare orice urma de umanitate. Faptul ca toti sint schilozi ori le lipseste cite un organ, face din ei niste rautati. Cretini. Atunci cind m-au internat prima oara, am locuit intr-un salon in care se inghesuiau doisprezece insi. Pentru numai opt paturi. Pentru ca nu aveam dureri, pentru ca eram tinar si pentru ca nu mai aveam suficienti bani, a trebuit sa coabitez in acelasi pat cu un batrin. Avea probleme cu prostata. Motiv pentru care mirosea groaznic a urina. Mai ales cind sora medicala uita sa mai vina iar mosul incerca sa mai schimbe partea. Este drept nu am avut parte de acest calvar decit doua zile, pentru ca bosorogul a murit. L-au luat cu patura l-au trintit pe o targa cu rotile si l-au aruncat la morga. De unde nu l-a luat nimeni pentru ca nu avea cine. Si a ajuns la groapa comuna.

Apoi, nu a mai fost adus nimeni linga mine. Ar fi trebuit sa fiti acolo sa vedeti cu cita invidie eram urmarit de ceilalti vazindu-ma cum ma lafai de unul singur in pat.

Primul lucru pe care il inveti in spital este sa fii cit mai vulgar. In mica jungla - e drept, pasiva, dar la fel de cruda - cu infatisarea unui salon de refacere, trebuie sa stii sa te aperi. Iar cel mai greu lucru este sa te aperi in fata unui dusman care nu-ti poate nici un rau. In spital toti bolnavii sint dusmani. Cu cit sint mai suferinzi, cu atit devin mai periculosi. Sa te bati fara sa pricinuiesti nici o rana, sa cari la lovituri fara sa atingi pe nimeni, sa provoci si sa-ti fie provocata suferinta - gratuit, absolut gratuit. E un fel de razboi in care mai intii se moare si abia apoi se dau ordinele de atac. Pentru ca toti combatantii sint deja terminati. Si cu toate acestea, nici unul nu cedeaza. Este mai degraba - si abia acum incep sa realizez - o infruntare surda nu cu ceilalti vecini de salon ci cu viata, cea care, exact ca o curva, te tradeaza. Dar cum poti infrunta viata? Unul bolnav de cancer, spre exemplu, folosea foarte des, expresia "pula mea". Pe care o rostea intotdeauna rastit. "Stefane-n pula mea", striga citeodata la mine, "da in pula mea muzica aia mai incet, in pula mea; nu mai poate omul sa doarma-n pula mea". A murit destul de curind; mi se face dor uneori de pula lui. Si stiti de ce ii placea sa spuna asta? Pentru ca boala il facuse impotent. Fiindca organele lui genitale nu mai functionau, orga­nismul ii furnizase creierului, lipsit de orice cenzura, informatia, "pula mea". Multi bolnavi folosesc adeseori in momentele lor de defulare (foarte dese) aluzii la organele ori aparatele care nu mai functioneaza. Desigur, si eu.

Nu am fost atit de naiv incit sa rosesc atunci cind cineva injura linga mine, dar, atunci cind eram sanatos, evitam cuvintele grele; pur si simplu ne le puteam comite. S-ar fi putut spune ca eram un individ educat; lasam o excelenta impresie. Nimic nu lasam sa treaca; nimic din zona mea obscura nu reusea sa razbata pina la lumina, pina acolo unde oricarui chior i-ar fi sarit in ochi faptul ca eu sint, de fapt, altul. Pina si eu credeam ca sint un produs reusit. Respiram citeodata usurat, sincer fericit la gindul ca in comparatie cu mine, ceilalti, multi altii, sint adevaratii depozitari ai mizeriei ce se intinde indeobste in sufletul unui om.

Mama obisnuia sa ma ofere drept exemplu rudelor mai mult sau mai putin apropiate, succesul meu social figura in deschiderea fiecarei mese, in locul rugaciunilor, iar tata, atunci cind reusea sa fie treaz, imi cerea bani, ceea ce insemna foarte mult in raceala care caracteriza relatiile noastre. Dar cine stie, poate ca viciul lui era suficient de puternic, sau poate ca el era suficient de slab, iar eu nu eram decit pusculita miracu­loasa din care putea sa-si traga uneori bani, pentru vreo pizda indelung rivnita, sau pentru un pahar doua. Tata, te felicit pentru moartea ta. Macar pentru faptul ca nu trebuie sa-ti mai miros picioarele. Debut de jurnal reusit.

Si totusi echilibrul acesta s-a rupt. In numai citeva zile, dupa niste analize de rutina. Incepusem sa am niste ameteli ciudate, mai ales seara. Crezusem ca totul se datora muncii careia ii dedicam aproape toata ziua, dar persistenta acestora m-a indemnat spre cabinetul doctorului. Nu mai stiu diagnosticul, de fapt nu l-am stiut niciodata, retin doar fata ingrijorata a individului care ma testase, lacrimile tirfei si goana precipitata a mamei mele dupa medicamente aproape imposibil de gasit.

M-au internat imediat. Spitalul Municipal, camera 203. Acolo, in camera 203, mi-am lepadat intreaga educatie, acolo mi-am ucis imaginea, acolo am inceput sa mor eu. N-am regretat asta niciodata. Si nimeni altcineva.

Am luat o pauza de zece minute. Intre timp am baut un ceai. Tirfa asta face un ceai al dracului de bun. Pune mai intii miere de albine, apoi o felie groasa de lamiie pe care o striveste cu lingurita chiar in preparatul apicol, toarna apa fierbinte si le amesteca. Iese un ceai De astazi mi-am propus sa ma alint. Daca tot mai am putin de trait macar s-o fac boiereste. Asa ca am pus-o sa-mi duca cana la gura, sa-mi dea sa sorb, putin cite putin, sa ma stearga pe buze, pe camasa, sa-mi mai dea sa sorb, pina am terminat cana. Apoi am injurat-o. O femeie adevarata este aceea care te face tot timpul sa o injuri. Tirfa asta este o astfel de femeie. Poate si pentru ca mi-e ciuda. Arata inca bine, nu are riduri, nu are copii si, pina la urma, nu are de ce sa fie atit de ingrijorata. Are suficient timp ca sa-si refaca viata. Ei bine chestia asta ma scoate din minti. Imi trece uneori prin cap ideea ca daca eu sufar atunci trebuie si ea sa sufere la fel ca mine. Daca eu sint pe moarte, atunci si ea trebuie sa-si ia catrafusele si sa vina cu mine. Ca in Egiptul antic. Numai ca nu pot sa o oblig sa faca asa ceva. Nu am puterea. Si o injur. De fiecare data. Ma intreb totusi de ce nu ma evita. Este posibil sa isi bata joc de mine. Stie ca turbez vazind-o fitiindu-si curul prin preajma - de la o vreme observ ca poarta numai fuste mini; am intrebat-o intr-o zi, la spital, cind a venit in vizita, i-am spus "ce pizda ma-tii vii, draga, cu fustele astea asa scurte? Se uita astia la tine ca la o curva"; mi-a raspuns ca asa se poarta si ca medicii sint mult mai atenti cu mine de cind se imbraca asa; cred ca se culca cu unul dintre ei; ei bine, chestia asta nu ma doare - cum isi distribuie tineretea si sanatatea prin areal. Tirfa de nevasta-mea.

M-a intrebat daca scriu si despre ea. I-am spus ca atita timp cit imi sta suficient de multa vreme prin preajma, nu am cum sa o evit. E curioasa. Stiu bine ca e curioasa. Vrea sa stie ce scriu despre ea, ce amintire sint pregatit sa-mi fixez pe creier pentru ultimul drum. Isi face iluzii. Ca orice femeie. Cum o sa scriu frumos despre ea cind mai are de trait atita, cind multi ani de acum incolo o sa-si imparta viata si patul cu altul? Sau cu altii, asa cum fac toate femeile care au trecut o data prin casatorie. Printr-o casatorie cu unul ca mine, evident. Cum sa-i dedic ginduri memorabile (memorabile pentru cine?) cind fiecare ceas petrecut in preajma ei este un adevarat chin? M-as simti mai bine in preajma mortii daca nu cumva chiar asta mi se intimpla acum. Nu, draga mea sotie, n-am sa scriu nimic frumos despre tine. Ba dimpotriva, iti doresc ca tot ce vei citi dupa moartea mea sa te faca sa ma urasti. Sa ma urasti atit de mult incit sa nu mai treci niciodata pe la mormintul meu, sa pleci din oras, ba chiar si din tara si sa te arunci in bratele oricarui barbat care ti-o va cere, numai ca sa-mi faci mie in ciuda. Asa cum iti fac eu acum dedicindu-ti exclusiv citeva rinduri, pe care te blestem sa le tii minte. Si le vei retine, pentru ca fiecare cuvint pe care-l scriu este incarcat cu venin, pentru ca fiecare fraza te contine si asta ma umple de invidie si de draci. Nu puteai sa mori tu? Sa stai tu in scaunul asta incomod, sa scrii tu jurnale, sau sa crosetezi pentru vreo casa de copii asa cum facea proasta aia de la televizor. Auzi timpenie, sa stii ca mori si sa crosetezi pentru niste seca­turi care mai tirziu se vor pisa pe crucea ta. Si iti faceam eu ceaiuri, ti le turnam pe gura ba, cu asentimentul tau si chiar si fara, te ajutam sa crapi mai repede. Ai sa citesti si ai sa te minunezi. Ce rau imi pare ca nu pot fi de fata ca sa-ti vad mutra aia simpatica cazind pe jos, pe acolo pe unde se tot pisa ciinele ala de care te rog sa scapi si tu nu vrei, sa te vad urlind de nervi si trintind cu foile de masa, de poza mea cu tine la mare, de patul nostru comun in care ne-am futut si ne-am rasfutut, de patul in care ti-ai impletit chiuretajele precum puloverele si in care ai refuzat sa-mi faci un copil, regret atit de mult chestia asta incit nici nu-mi mai vine sa mor.

Se spune ca in fata mortii, omului ii revin in minte secvente ale trecutului, toate amintirile mai mult sau mai putin impresionante; le retraieste ca si cum s-ar intimpla tocmai in acele clipe. Si eu imi amintesc tot felul de lucruri, mai mult ca niciodata, dar asta numai pentru ca nu am ce face. Sau poate ca toti mortii isi amintesc doar pentru ca nu mai au ce face. Ce poti sa mai faci atunci, in pat, cu o luminare la cap, cu doua trei rude bocind cica discret dar cautindu-te si-n cur dupa ceva bani sau bijuterii. Cit de bine stiu. Cind a murit bunica din partea tatalui (singura pe care nasterea mea a gasit-o in viata), pe la patul ei s-a iscat o batalie in toata regula. Pentru ca bunica a fost in tinerete o femeie bogata, una care a ramas asa pina la capat. Ce nu stiau boii aia era faptul ca bunica avea un suflet cu adevarat bogat, iar toate bijuteriile pe care le adunase de-a lun­gul vietii paleau, deveneau pe linga el tabla ruginita. N-au stiut niciodata ce ruda au avut. Boii! Veneau umar linga umar, cu luminarile aprinse, cu cite o lacrima stoarsa cu de-a sila pe obraz. Parca-i vad inghesuindu-se la pat, vorbindu-i incetisor abia stapinindu-si insa urletele, lacome de avere, stringindu-i mina de bun ramas nu stiau ca de fapt ei pleaca, ca ei urmau sa se duca dracului odata cu toata familia, cu banii lor cu tot, cu ipocrizia lor, cu stupiditatea lor, cu mine. Pina si cu mine. Dupa ce au bagat-o in pamint nici n-au mai apucat sa puna pomana; s-au aruncat toti ca niste hiene asupra camerei in care locuise. I-au rasturnat patul, i-au violat cufarul, i-au rupt toate hainele, i-au terfelit amintirea intr-atit incit popa a refuzat de atunci sa mai oficieze vreo slujba familiei. Aurul l-au gasit pus intr-un loc la vedere - in cutia pe care scria "piper". Eram de fata. Abia intrasem la liceu. Au inceput sa se certe, sa arunce cu bijuteriile si cu monezile vechi, intr-un circ care pe mine m-a facut sa rid. Doamne, ce-am mai ris. Rideam cu toata disperarea de care eram capabil la virsta aia de paisprezece ani. Si eram disperat, nu gluma, odata ce eram singurul care o iubise pe batrina. Stia. Sint convins, desi nu mi-a aratat-o niciodata. Batrinii nu-si arata niciodata sentimentele celor mai tineri. La ce bun? Dar ce dovada de iubire mai puternica decit faptul ca nu mi-a lasat nimic desi eram singurul nepot. La trei unchi si doua matusi. Aurul uriteste oamenii; bunica m-a iubit. Am ris pina m-am cacat pe mine. Le-am spus, "ma uit la voi si imi vine sa ma cac pe mine; asta nu va spune nimic?" Nici nu m-au bagat in seama. Pe mine nu m-a bagat niciodata cineva in seama.

Abia acum observ ca afara este o dimineata frumoasa. Pot sa vad plopii de la Regia Autonoma, un colt din balconul vecinilor de la scara C, pe care habar nu am cum ii cheama, sint noi, oricum crapa si astia, apoi cerul, deschis, albastru. De cite ori privesc pe geam ma calmez. Iar eu sint nervos. Esenta dracilor picurata in trupul defect al unui singur umanoid, asta e Stefan care nu priveste pe fereastra. Sa pastrez conventia - a fost Stefan. Natura are in ea ceva anesteziant probabil, nu-mi dau seama ce. Cind ma vor apuca durerile - imi inchipui ca la un moment dat trebuie sa ma apuce niste dureri ceva, trebuie sa simt ca mor; ar fi culmea sa mor asa, ca prostul, fara putin chin, fara nitel teatru tragic, fara sa ma scap pe mine si sa vina tirfa si sa ma stearga desi, sint aproape sigur, nici nu o sa se atinga de mine, este genul de femeie care intelege foarte bine ca trebuie sa mori daca trebuie sa mori, nimic spectaculos, nimic unic, asa incit stersul la cur sa nu mai merite efortul ei delicat; macar din punctul asta de vedere am un mare noroc ca traieste mama - o s-o rog sa ma intoarca cu fata la geam; sa vad cerul, poate si citeva pasari, de regula ciori, dar ma voi multumi si cu alea, sa vad coltul balconului de la scara vecina, sa simt ca in aer exista ceva, asa ca in piesa aia care-mi placea mie in adolescenta, "Something in the Air", sa privesc asa pierdut prin amestecul ala natural de zgomote si culori, eventual sa fie si seara, ca sa vad apusul, cum se duce soarele, cum ma duc si eu, si sa nu vad nici un om. Sa nu vad nici un om.

Intotdeauna mi-a placut natura. In copilarie, petreceam vacantele la tara, fie in curtea de pasari, fie in gradina de legume. Stateam in mijlocul curtii, in fund, inconjurat de giste, rate si gaini, de curci, bibilici si porumbei, de gainatul lor imputit, de paduchii minusculi, negri, stateam ascultind pierdut zgomotul fosgaielii lor, birfele lor ilogice, mi se intim­pla deseori sa defechez acolo, in fata tuturor acelor pasari stupide, pentru ca apoi sa le urmaresc cum se bat pentru o inghititura de rahat, sa le urmaresc si sa rid ca un apucat, victima a superioritatii mele dobindite probabil prin educatie dar fara sa ma gindesc o clipa, si evident ca nu aveam cum, fara sa ma gindesc o clipa la cit de aproape eram eu insumi de un asemenea rol, un rol dedicat doar mie, pe care, iata, il joc cu atita convingere incit imi vine sa cint de bucurie, sa rid de mine asa cum rideam de oratanii, sa rid si sa ma infrupt temeinic din cacat - inchipuiti-va un individ rizind cu gura plina de fecale. Nu-i asa ca e misto?

Nu am exercitiul coerentei, sau daca l-am avut, l-am pierdut pe undeva, cu ani in urma. As fi reusit sa astern in paginile astea de jurnal si impresii forjate la cald, imagini ale copilariei mele, protejat de mama si de tata, daruit cu talent si staruinta, chestii de care nu se bucura orice copil. In ultima vreme, insa, cealalta copilarie imi invadeaza tot orizontul memoriei, nu-mi da pace, pune stapinire pe mine, ma terorizeaza, imi dezvaluie lucruri pe care am crezut ca le-am uitat pentru totdeauna, imi pune pe tava intreg rahatul initierii mele nereusite. O oglinda dincolo de care ma priveste chipul trist al unui copil construit frumos dar locuit de furii. Imi lipseste puterea sa o sparg. In realitate, nu am avut-o niciodata.

Inca nu simt mare lucru in ceea ce priveste moartea mea. Cind doctorul mi-a spus ca mai am de trait cinci zile, nici n-am ris si nici n-am bocit. Sa fiu sincer, la inceput nici nu l-am crezut. Vorbea atit de natural incit mi-am inchipuit ca glumeste; doctorii au acest obicei de a-si bate joc de starea sanatatii pacientilor, cinci ani de zile mi-au fost suficienti ca sa invat asta. In spitalele prin care m-au tirit, am intilnit tot felul de doctori, dar nici unul uman. Au placerea nebuna de a te face sa te simti inutil si umil. La vizitele de dimineata se lasa intotdeauna insotiti de cele mai planturoase asistente si numai ca sa faca in ciuda fraierilor plini de bube si bandaje. Vin, iti ridica intr-o scirba care ar face sa schelalaie pina si un ciine mina palida, nici macar nu te privesc, in schimb belesc ochii la curul bombat al asistentelor, le vorbesc insidios, fac pe interesantii si astea incep sa chicoteasca, apoi iti spun sec sa te intorci pe partea cealalta si-ti baga termometrul in cur, este momentul in care iti arunca poanta favorita, aia cu "arati foarte bine astazi, parca ai fi viu", sau pe aia cu "astazi te externam, dricul deja asteapta", si rid superior, de fapt fara nici un chef, rid si asistentele, cu dintii aia albi, ireprosabili, buzele rosii, apetisante, iar tu esti obligat sa asisti la tot acest circ de doi bani in care esti singurul prost care si-a cumparat bilet. Si la ce pret.

I-am raspuns ca n-are umor, cred ca imi era putin greata. Numai ca gaozarul mi-a luat barba intre degetele boante ale miinii lui drepte m-a privit chiar in ochi, lucru cu care - se vedea de la o posta - nu era obisnuit de nici o culoare, si mi-a zis, "gagiule, mai ai timp de o limba, doua; daca tii sa ai amintiri placute de pe aceasta lume, atunci este cazul sa te grabesti".

Acum astept febra. Stiu ca trebuie sa apara, o simt pe aproape. Dar si asta-i curva, nu se grabeste; mai vine, mai se uita, se retrage discret dracul stie pe unde, apoi iar ii vad fata rosie si tot asa. Se comporta la fel ca un sarpe, sisiie, sisiie, pina te amorteste, iar dupa aceea hop, la git. Cred ca inca nu am inceput sa mor; mi se pare mie sau percep un fel de nerabdare?

Am mai luat o pauza. N-am avut ce sa fac. Tirfa a venit linga mine. A trebuit sa string foile si sa mi le bag sub fund (cit chin, cit efort, citeva au cazut pe jos, mi le-a a dat intr-un tirziu, ma intreb si acum de ce), niciodata nu stii de ce este in stare o femeie. O si vedeam aruncindu-se asupra mea, individ lipsit de aparare, luindu-mi foile si citindu-le. Ar fi fost ca si cum s-ar fi bagat cu forta in sufletul meu. Intotdeauna a vrut asta. Cred ca singurul motiv pentru care a ramas cu mine toti acesti ani a fost curiozitatea. A vrut sa intre cu totul in sufletul meu si sa inceapa sa-l rontaie precum un soricel pina sa mi-l faca zdrente. N-a reusit si asta a intaritat-o. Habar nu aveti de cite este in stare o femeie atunci cind isi doreste cu adevarat ceva. Tirfa asta a mea o sa ma urmareasca asa pina la moarte. Sta tot timpul la pinda, imi urmareste fiecare miscare (e un fel de a spune, pentru mine notiunea asta si-a pierdut sensul), gata sa sara la momentul oportun. De multe este in stare o femeie atunci cind isi doreste ceva. De ce oare ma repet atita? Nu, nici sa nu va treaca prin minte asa ceva - nu mi-e frica de ea. Cum sa-mi fie frica. O pot dovedi oricind.

I-am spus, "te bag in pizda ma-tii!" "Dar ce ai draga, am facut ceva nepotrivit?" Mare hoata, dar cu mine nu-i merge. "Te bag in pizda ma-tii!" "Asa, pur si simplu? Nici n-ai intrat bine in casa" "Asa, pur si simplu, te bag in pizda ma-tii!" "Da-mi totusi un motiv!", ah! ce nervi imi face atunci cind se incapatineaza. "Te bag in pizda ma-tii si cu asta basta!"; am aruncat cu cana dupa ea. A iesit plingind. Nu, nu o sa intre niciodata in sufletul meu. Nu mai are timp.

Ar trebui sa apara mama; stie ca m-au adus. Nu prea am chef sa-i vad fata, privirea aia speriata, oftatul mascat de o discretie suficient de stridenta, toate rahaturile alea pe care le fac mamele atunci cind copii lor se apropie de moarte. Ma gindesc ca nu mi-e mila de ea. De ce? Oricum ramine in viata, numai ea va putea trai la maximum spectacolul aban­donului in propria singuratate, fara sot, fara copii, fara putere, numai ei ii va fi oferita sansa de a suferi. O suferinta plina, sora cu nebunia Doamne! femeia asta trebuie felicitata.

Cind a murit tata, mi-a oferit un show pe cinste. Mama, cind vei citi toate astea, te rog, nu ma condamna prea aspru; stii, eu am fost intotdeauna mai aiurea, de aia tata nici nu prea s-a consumat cu mine, cred ca nici nu ma iubea, probabil ii eram indiferent. Asa ca atunci cind la capul meu rece iti vei reaminti si de tata si, mai ales, de risul meu de atunci putin cam deplasat, sa stii ca nu o faceam in ciuda, de fapt nu eram vesel deloc, ba chiar imi parea rau, in felul meu sufeream, eu asa sufar, rid, rid pina ma cac pe mine, asadar, mama, rideam pentru ca tu boceai intr-un asemenea hal incit pur si simplu nu ma puteam stapini; semanai cu baba aia la care m-ai dus atunci cind am facut hepatita ca sa ma taie sub limba si sa ma descinte; isi tot apleca tartacuta zbircita deasupra gurii mele si, in timp ce sectiona venele, bolborosea cuvinte fara inteles. Asa imi inchipuiam eu atunci ca-i faceai batrinului, te chinuiai sa-i scoti limba afara si sa i-o tai. Intre timp, vorbeai in nestire, ceva intre urlet si romanta, te leganai deasupra lui ca creanga aia de gutui din fata casei de la tara, cu care ma tot speriai atunci cind eram mic, noaptea mama, cum dracului sa nu rid.

Mama care mi-a dat sa sug lapte de la piept. Intotdeauna m-am intrebat cum era. Pentru ea. Pentru mine. Simtea ceva? O traversa vreun fior erotic atunci cind gura mea facuta ventuza ii mozolea sinul bogat? Facea precum tirfa mea tavalita in pat, rizind isteric, indesindu-si sinii intre dintii mei, sau in testicule in cautarea sexului pregatit sa-i ejaculeze direct in bot? Sau ma privea tandru, cu privirea aia umeda, de vita, un bot de carne luptind atit cit putea ca sa supravietuiasca, dind din miini si din picioare, urlind la nevoie, cersind propriul drept la viata in stilul cel mai imbecil cu putinta. Ce noroc au unele femei - sa hraneasca serpi. Mama nici acum n-a aflat. Si n-o va afla niciodata. Ar trebui sa o iubesc numai pentru asta.

N-am mai urmarit de multa vreme emisiuni T.V. La spital nu aveam voie; de fapt nici nu aveau asa ceva. Seara cind toata lumea se retragea in casa si, in lipsa de altceva, privea la televizor, noi fixam ca niste papusi dezarticulate intunericul de afara pigmentat doar cu citeva lumini de la blocurile vecine si de la stilpii de pe strada, apoi intunericul dinauntru, cu figurile inexpresive ale celor din paturi, figuri nebarbierite, trase, cu ochii beliti de boala, cu respiratiile lor greoaie, cu horcaiturile lor, cu gemetele lor, cu basinile lor, cu gindurile plutind prin salon, grele, soioase sortite sa moara inainte de a fi rostite. Din cind in cind mai crapa cite unul; la un moment dat devenise un lucru obisnuit. Te trezeai dimi­neata, salutai pe toata lumea si vedeai ca unul dintre ei nu-ti mai raspunde; ne ridicam toti in capul oaselor, priveam oarecum indiferenti spre locul ocupat de tacere si incepeam sa apasam pe butonul alarmei. Simultan. Apasam, tacuti, hotarit, poate chiar cu ciuda, la unison, urla alarma ca o nebuna, era ca si cum ne-am fi aflat pe Titanic (intr-un fel toti ne aflam pe Titanic - toti urma sa fim inghititi de ape), mie mi se intimpla intotdeauna sa-mi vina sa duc mina la chipiu, dar nu o faceam, n-as mai fi apasat, as fi iesit din ritm, apasam pina venea sora de serviciu, intotdeauna chioara de somn, impiedicindu-se de tocul usii de la intrare, apoi strigatul ei disperat, "faceti odata liniste!!!" si linistea.

Intr-un tirziu venea o hoasca urita si grasa impingind un fel de targa pe rotile, o proptea de marginea patului, il apuca parca in gheare pe nenorocitul ala care murise si-l trintea pe mobil. Drumul afara, privirile noastre ratacite intr-acolo, si un miros persistent de rahat cu singe. Pina venea o infirmiera ca sa stearga. Apoi incepeam din nou sa ne urim. Era mult mai comod.

Am obosit putin. Dar trebuie sa scriu. Abia acum il inteleg pe Kermit, avea o problema si trebuia sa o rezolve. Mai intii a scris in jurnal ala, jurnalul lui, solutia lui provizorie, pina niste cretini printre care si eu, si-au bagat picioarele in toata aceasta taina, cu dispretul virstei lor, cu ura lor, cu instinctele lor crude, demolind-o. Cind n-a mai gasit refugiu - unde poate gasi refugiu o broasca? - si-a pus latul. Pe motiv ca nu putea sa dea la aviatie. Minciuna. Kermit atinsese limita, lui atit ii fusese permis sa suporte. Si si-a pus streangul. Acum eu am o problema care trebuie rezolvata. Si scriu, si scriu, ca un dement scriu, tu nu vezi, mama, cite taieturi, cite pete, cite cuvinte refuzate, si asta numai pentru ca trebuie s-o mierlesc. Ar mai fi chestia aia cu lasatul a ceva in urma. Daca eu n-am putut sa plantez un pom, sau sa fac un copil, atunci macar sa scriu un jurnal, sa nu mor asa dintr-o data, sa mai ramina ceva din mine afara, ceva care daca nu sa-i bucure pe ceilalti, atunci macar sa-i chinuie. Sa-i chinuie pentru ca si eu m-am chinuit; este nedrept sa suferi singur. Si plictisitor.

Imi vine sa-mi fac nevoile. O strig. Vine. "Vreau sa ma cac si sa ma pis." "Bine." In curind o sa vina cu plosca si cu tava. Simt o placere vecina cu extazul vazind-o pe tirfa asta umblindu-mi la pantaloni, sco­tindu-mi-o afara si bagind-o in sticla aia inestetica. Mi-o tine in mina pentru ca altfel sula mea bleaga iese afara si uda tot covorul. Asa cum s-a intimplat la spital, prima data. A venit una, mi-a scos-o, a bagat-o in sticla si a plecat. Sexul asta timpit a iesit si a udat tot patul. Cind s-a intors aia, a inceput sa urle la mine ca o apucata. "Sa te fut in gura", i-am zis. Si mi-a dat cu suportul de perfuzii in cap. Tirfa asta e ceva mai isteata. Stie ce trebuie sa faca. Cu dreapta mi-o tine in timp ce cu stinga imi indeasa tava sub cur. Si incearca sa citeasca. Zgomotul produs de matele mele lenese si bolnave o tin insa departe. Ce bine e cind iti dai drumul! Matele se usureaza maiestuos, vezica si ea, pula sisiie adormita, mai tragi si o basina.

Am inceput sa scriu prostii. Dar fara ele ce mai ramine din mine?

Suna telefonul. Realizez brusc ca multe din ce scriu sint stimulate de cite ceva. Acum de telefon. "Cine este?" Nu-mi raspunde. Aud doar cum susoteste. Inseamna ca vorbeste cu amantul. Asta nu mai are pic de respect; eu sint gata sa mor si ea flirteaza. "Cine pizda ma-tii este?", ii mai strig o data. Abia acum imi spune, "Maica-ta, vine dupa-amiaza asta sa te vada." Ar trebui sa-mi cer scuze. Nu-mi cer. Mama. Cine poate nega asta - si eu am o mama. Care vine sa ma vada. Credeam ca ea nu mai exista. Credeam ca are decenta asta, sa nu mai existe pentru mine. O inlocuisem de multa vreme cu o alta mama, una pe care am nascut-o eu, si nu ea pe mine, una pe care o iubeam pentru ca nu avea pretentii, pentru ca nu ma futea la cap asa cum face asta care pretinde a-mi fi mama. Aceea nu traia decit in imaginatia mea, avea drepturi, avea obligatii, ma iubea fara limita, la fel cit o iubeam si eu; in plus, nu avea sex. Mama pe care o recunosc eu nu are sex. Si nici defecte. Asta de aici este insa atit de reala. Si nu pot sa fac abstractie de ea. Nu pot sa fac abstractie de ea. In sfirsit, ce mai face? De cind a murit batrinul s-a retras la casa ei si rar am mai vazut-o. Si doar ca sa imi aduca ceva mincare la spital. Pina cind i-am interzis sa ma mai viziteze. Am impresia ca si-o trage cu cineva. Pe toti dracii! toate femeile din jurul meu se fut fara nici o rusine. Fara sa ma intrebe, fara sa-mi ceara acordul. Ar trebui sa le-o reprosez dar stiu, vor spune ca doar mi se pare, ca ele imi sint de fapt fidele, ca doar eu exist pentru persoana lor, bla, bla, bla. Pentru cine mai contez eu acum? Cred ca nici macar pentru mine.

A inceput sa ma doara capul. Asta numai din cauza scrisului; niciodata nu mi-a placut. Nici acum, dar este ceva care ma impinge de la spate. De parca m-ar viola. Am sa descriu exact cum ma doare capul si ce imi vine sa scriu din cauza asta. M-a apucat acum doua-trei minute. Durerea a inceput de undeva de la ceafa si a urcat rapid direct in timple. Acolo s-a oprit si de acolo a inceput sa ma domine. Si cu cit mi-o trage mai tare cu atit se aprinde si-mi incinge capul cu niste doage fierbinti. Am mai patit asa ceva in urma cu doua saptamini. Si acum o luna si ceva. Si acum doua luni cred. Revine din ce in ce mai des si din ce in ce mai puternic. Ultima oara mi-am pierdut cunostinta. Mi-e clar ca asta o sa mi se intimple si acuma. Deci am sa scriu pina n-am sa mai stiu de mine.

Ma doare capul. Ah! ce ma doare capul. Ma doare capul! Doare ma capul. Ma capul doare. Capul doare ma. Capul doare ma? Doare capul ma. Capula ma doare Ca pula ma doare Capulamadoare Capul ma doarme Capul meu doarme Capul meu moare Moare ma cap. Doremi ma cap pison Ma cap ma cap nu doremi ma mai Dormi in cap ma doare. Doamne ce ma doare. Doamne Dumnezeule! capul capul capul ma doare

Am tras un somn ca lumea. "Ai dormit bine?"; tirfa, mimeaza buna dispozitie. "Citeodata esti atit de proasta cum te mai suporti? In locul tau mi-as fi pus funia de multa vreme, pina si eu as fi uitat de mine." "Am intrebat doar daca ai dormit bine." "Fa-mi ceva sa maninc, mi-e foame." Chiar mi-e foame. Nici n-am ajuns bine acasa si mi-a revenit pofta de mincare. Poate ca totusi eu stiu ma simt asa de bine. S-au mai intimplat miracole. Nu, doctorul ala e orice dar nu timpit. Imi fac iluzii ca sa-mi justific mai tirziu disperarea. E clar, o sa belesc pula. Iarta-ma, mama, ca vorbesc asa de urit; vei citi toate astea - pentru ca stiu ca le vei citi - si asa mort cum o sa fiu ma vei judeca. Te vei intreba cum am ajuns pina in halul asta, cum a putut un tinar asa educat sa cada in mlastina vulgaritatii gratuite, fara sa se gindeasca macar la faptul ca si-ar putea rani mama. Mama, dar sint atit de sincer Cuvintele mele sint vietile mele; traiesc nu una, ci o infinitate de vieti, mici, fara insemnatate, sint sfisiat de atitea fragmente, toate imi apartin si eu apartin tuturora, si vreau sa le supravietuiesc, asa cum vreau sa-mi supravietuiesc, nu vezi cum cobor pe toboganul asta al disolutiei, nu vezi cum ma duc, cum sint inghitit de moarte fara mila, fara sansa, fara sa pot face odata pace? Pentru ca nu-mi doresc nimic altceva, decit sa capat putina liniste. Dar cine sa mi-o dea? Cui sa i-o cer? Asa ca, mama, eu nu voi putea niciodata spune ca voi muri, nu mi se potriveste; eu belesc pula. Si belesc ditamai darabul.

De fapt, n-am dormit deloc bine. Ba chiar am visat urit.

"Poftim ouale, vrei sa te ajut?" "Nu, multumesc, prefer sa ma murdaresc si singur." "Ai ochii rosii." "Cum dracului vrei sa-i am?" "De ce ma chinui?" "De ce nu?" "De ce ma chinui?" "Ce-ai vrea sa fac?" "Fii rezonabil." "Cu muribunzii nu este bine sa glumesti; cunosti vreunul in situatia mea capabil sa fie rezonabil?" "Poate ca te gindesti prea mult la asta." "Poate ca nu ma gindesc deloc." "Minti." "N-ai de unde sa stii, esti prea proasta." "De ce, Doamne? De ce?" "Iarta-ma; te rog iarta-ma." "Ba nu te iert, nu meriti." "Atunci macar nu mai plinge; chestia asta ma scoate din minti." "Ba am sa pling cit am sa vreau eu. Am sa urlu ca sa te enervez, sa te enervez asa de tare incit sa incepi si tu sa urli cu toata neputinta ta, din toti bojocii infirmitatii tale blestemate si cu care mi-ai mincat zilele!" "Uite, de data asta n-am sa ma enervez. Nu vrei, treaba ta. Ce mai conteaza? Stai acolo si plingi. Umple-ti botul cu sarea aia amara, revarsa-ti-o in casa, in bloc, in tot cartierul! Fa si tu ca aia, «va dau muie la tot cartierul!». De ce sa vii linga mine, linga sotul tau muribund, sa ma tii de mina, sa-mi spui ca ma iubesti? Doar sa-mi spui ca ma iubesti. Chiar daca ma minti. Si eu sa-mi strecor mina asta paralitica in chilotii tai, sa-ti mingii peria de sirma organica, labiile; doar atit, sa ti le mingii; mi-ar face bine. As suporta mai usor." "Eu cred ca ai inceput sa o iei razna." "America a fost descoperita deja."

Deja incep sa ma gindesc daca n-ar fi mai bine sa rup toate foile pe care am scris. Sa le fac bucatele, bucatele si sa mi le indes in gura. Pentru ca cine merita tot cacatul asta daca nu tot eu. Tot ce creierul asta dement a inceput sa degajeze ar trebui introdus in acelasi trup.

N-am curaj si cred ca, fizic, nici nu pot. Ar trebui s-o chem pe tirfa aia sa ma ajute - abia asteapta.

A batut la usa un popa. I-am strigat sa intre. "Nu contribuiti cu bani la constructia noii biserici?" "Parinte, uita-te la mine; ce crezi ca m-ar putea face sa dau bani in folosul unui zeu ipotetic?" "Dumnezeu este mare si bun, iar mila lui este nemasurata." "Ba eu cred ca tocmai la mine si-a cam consumat bateriile." "Dragul meu, nu vorbi cu pacat; niciodata nu este prea tirziu pentru a fi mintuit." "Parinte, doctorii mi-au mai dat de trait doar citeva zile; Dumnezeul asta mai poate face ceva ca sa-i contrazica?" "Neumblate sint caile Domnului; poate ca prin post si rugaciune vei atrage asupra dumitale mila lui nesfirsita si va faptui o minune." "Vorbesti cu cuvintele altora; nici dumneata nu le crezi. Cum sa ma rog, ia spune-mi, cum sa ma rog? Sa-i spun Doamne Dumnezeule, sau Isuse Cristoase, mai da-mi ceva zile de trait si daca tot esti generos, fa astfel incit picioarele mele sa se miste, miinile mele sa lucreze, pula mea sa futa, capul meu sa judece normal; daca ma rog asa, ma aude? Zi parinte, ma aude?" "Sufletul dumitale adaposteste o mare tulburare, ar putea fi lucrarea unui demon. Pocaieste-te, tinere om, si nu lua numele Domnului in desert." "De pocait, m-as pocai, n-ar fi mare lucru, dar lipseste rezultatul palpabil. Am impresia, parinte, ca nici tu nu stii exact ce se intimpla in tot rahatul asta cu Biserica, cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Mintuirea si toate celelalte. Pot sa pun pariu, ba chiar pot sa jur ca, in locul meu, te cacai de mult pe tine. Parca te vad bocind de spaima, tremurind din toate incheieturile si dind fuguta fuguta la domnul doctor. Apropro, parinte, ti-e frica de moarte?" "Fiul meu, vad aproape zilnic doi sau trei morti; la fiecare imi gasesc putin timp sa reflectez la destinul lui si imi inchipui ca in locul lui as putea fi eu. Mi-e frica de moarte, asa cum ii este frica oricarui om. Ma rog insa Domnului sa ma mintuiasca si atunci cind imi va veni sorocul, sa-mi dea putere sa nu-L ratacesc." "Vorbesti frumos, parinte, dar uita-te la tine; esti inca tinar, mai ai inca planuri, vrei sa construiesti o biserica, poate ai si copii, umbli cu cutia milei moartea este pentru tine inca un spectacol la care ai si tu un mic rolisor acolo. Dar, parinte, retine bine, nu te-a lovit inca in bot! Eu mor, parinte, tu stii asta? Eu mor! Numai cind ma gindesc ca voi incepe sa vomez, sa ma cac pe mine, sa delirez, sa o umplu pe mama de oroare, pe tirfa aia de nevasta-mea, pina si pe tine, parinte, numai cind ma gindesc la toate astea, imi piere orice chef de a-i turna lui Isus pe git osanale. Si, fie vorba intre noi, la cite a vazut Asta, nici moartea mea, nici rugaciunile mele nu-l mai incalzesc. Zi mai bine citi bani iti trebuie si lasa-ma in pace. Mergi la tirfa aia sa-ti dea." "De ce ii spui asa? De ce nu-ti respecti femeia?" "Asta deja nu mai e treaba ta, parinte. Daca voi simti vreodata nevoia sa-mi descarc sufletul, am sa te caut, desi, nu stiu cum se face, dar nu sinteti de gasit niciodata atunci cind e nevoie de voi." "Am sa ma rog pentru sufletul tau, fiule." "Lasa-ma-n"

Episodul cu popa m-a dat peste cap. Sint in halul asta de cinci ani de zile si nu m-am gindit macar o data la Dumnezeu. Nu ca mi-ar parea rau, socotelile mele cu El sint de multa vreme incheiate, de cind a murit batrinul. Stiti cum a murit batrinul? Iti mai aduci aminte, mama? Hai ca iti aduc eu, chit ca am sa te chinui putin. Am sa te perpelesc nitel in sucul propriu ca prea m-a durut purtarea ta de atunci. Eram la spital, mosul dadea impresia ca se simte bine si tu ii udai buzele cu putina apa. Cind m-a vazut a inceput sa plinga; el, care in viata lui n-a varsat o lacrima pentru nimeni. Si acum ma intreb ce dracului l-a apucat. Ii era rusine? Ii era mila de noi, asa cum stateam la capul lui, el, omul obisnuit sa vegheze la capetele noastre? Simtea ca moare? Chiar nu-mi dau seama. I-am spus ca chestia aia nu-l onoreaza si a tacut imediat. Ti-aduci aminte, mama, cum isi inghitea lacrimile, numai sa nu-l mai vad eu plingind? Tinea pumnii strinsi si-si tragea des nasul. Iar tu ii udai buzele si boceai. Ca o proasta boceai, nu te ducea mintea ca asa ii faci numai rau. Isi inchipuia ca ti-a spus doctorul ceva, ceva ce el nu trebuia sa afle, de parca nu de soarta lui era vorba; si se temea. Apoi i s-a facut rau, a inceput sa se agite, bolborosea ceva legat de cantitatea de singe pe care vaca aia de asistenta se tot codea sa i-o mai administreze, cantitate care - aminteste-ti - ii iesea toata prin cur, misca haotic miinile si picioarele, se zvircolea ca un dement, dar niciodata, niciodata mama, n-a spus "eu mor!". Eu i-am apucat mina dreapta, care se facea tot mai rece, in acelasi timp i-am apucat si piciorul drept, la fel de rece, iar tu te-ai lasat moale pe patul vecin si ai inceput sa urli de propria ta mila. Cum ai putut sa faci asta? Nici macar nu l-ai atins inainte sa moara. Poate a vrut asta. Poate a vrut sa mai simta deasupra fruntii sale palma ta zbircita de atita munca si chin absurd. Tu boceai si-ti spuneai intr-una, "de ce ne-ai lasat? de ce ne-ai facut una ca asta?" de parca tata nu se dusese sa moara, de parca tocmai mergea la curve (atunci cind mergea la curve nu-i spuneai nimic, desi stiai, stiai foarte bine ca o face), sau la o bauta. I se intimpla atit de des. Miscarile lui au devenit din ce in ce mai anemice in timp ce urletele tale din ce in ce mai puternice. Si mai enervante. Mama mea draga, in momentele alea imi venea sa-ti trag una peste bot! Dar una din aia sa-ti sara toata fasolea, sa-ti iasa din cap dintr-o data toata durerea aia falsa cu care te dadeai in spectacol. Incercam sa-mi fixez in cap un gind, o amintire, ceva care sa-mi ramina dupa toata povestea asta dureroasa, unica, si tot ce-mi oferea momentul era bocetul tau exasperant si un gind obsesiv, o exclamatie, "taci dracului!!! taci dracului!!! taci dracului!!!".

Nici cind a venit curva aia de infirmiera cu targa cu rotile nu te-ai miscat din patul ala. Stateai acolo si te uitai ca muta si nu faceai nimic ca s-o impiedici sa-l tiriie pe tata pe jos spre targa care nu ajungea pina la pat. A trebuit sa-i musc eu un sut in curul ala mare si imputit si sa-l iau pe tata in brate. L-am dus pina la salvare, iti mai amintesti asta? L-am dus pina la salvare in brate; era greu, mirosea groaznic a singe si cacat, dar era tata si m-am simtit mindru ca pot sa-l duc si eu o data in brate citiva metri. A fost cea mai stupida mindrie care m-a traversat vreodata. Daca mi-as fi amintit ca mie mi se intimpla, as fi ris din toata inima. Iar tata, daca plutea pe undeva pe sus, sint sigur ca a zimbit la mine, iar tie ti-a tras o injuratura, exact cum meritai.

Chiar nu-mi inchipui unde ar mai putea avea loc si Dumnezeu. Daca ma gindesc bine, in orice situatie, dar in oricare, Asta nu face decit sa incurce lucrurile. Mai bine fara El. Timpenia dracului! Il inscriu tot cu majuscula.

I-am spus tirfei sa ma duca linga fereastra. Acum soarele bate exact in casa. Chiar in capul meu. Simt cum capul mi se incalzeste progresiv. Imi place. As putea spune ca ma simt bine dar ratiunea mea este atit de atenta. Imi furnizeaza permanent informatii cu privire la situatia mea. "Esti un invalid plin de cacat", imi spune ratiunea. "Dar, cu toate astea, ma simt foarte bine; e interzis?", ii raspunde cu curaj zdreanta aia de suflet. "Invalizii muribunzi au doar impresia ca se simt bine; in realitate se mint ca prostii. Tu esti un prost." Ratiunea mea ma umple de nervi. Realizez ca a trecut foarte multa vreme de cind nu mai tine cu mine. Face orice ca sa ma distruga. Imi cenzureaza toate starile pozitive iar pe cele negative le amplifica. Privind pe fereastra, spre plopii de la Regia Autonoma, ar trebui sa spun, "Doamne, ce frumusete!", sint chiar frumosi. Numai ca singurul gind care mi se permite, este, "ce n-as da sa-mi pot misca mina stinga; sa ma scarpin cu ea in cur." Un gind gratuit, dar singurul disponibil. Totusi, sotia mea este o femeie care sufera, are pe cap mai mult decit un monstru. Pe care il hraneste, il sterge pe bot, il schimba, uneori, cind i se permite, ii si vorbeste. Ratiunea, numai ea, imi duce la gura cuvintele: "tirfa, vaca dracului, se fute cu altul, taci dracului".

Cred ca ratiunea mea a innebunit.

Poate ca ar trebui sa-mi reincep, atit cit imi permite trupul, activitatile obisnuite cindva. Inainte de boala, o vreme chiar si dupa, imi placea sa ascult muzica - eram colectionar; benzile, discurile, zac prin toata casa, pline de praf, uzate, invalide ca si mine - sa citesc, sa vorbesc la telefon. Sa vedem: Yes - "Starship Trooper", Journey - "Send Her my Love", Commodores - "Three Times a Lady", Pink Floyd - "Welcome to Machine", Eurythmics - "Miracle of Love! nume; niste piese muzicale pop de care ma leaga citeva amintiri pe care acum nu pot decit sa scuip. La ce-mi folosesc? La ce-mi foloseste sa-mi amintesc ca am deflorat prima mea iubita ascultind impreuna "Peaceful, Easy Feeling". Daca cineva, in afara de mama si, poate, tirfa aia, va citi jurnalul, se va intreba, mai intii, cine a cintat piesa asta. Uite ca n-am sa va spun. Sa va bateti capul ala nataflet, daca va intereseaza. Iar daca mai vreti una, "No One (Ever) Is to Blame" - a doua deflorare. Din pacate si ultima - incepusem sa cad.

Ma mir cum am reusit sa retin atitea nume. Asa cum ma mir cit de mult timp din viata mi-am pierdut ascultind niste productii superficiale, facute de indivizi superficiali, pentru indivizi superficiali. Care uneori imi furnizau emotii estetice. Cita risipa de sine. Puteam face atitea. De exemplu sa stau de vorba cu tata; n-am reusit niciodata sa schimb cu el mai mult de patru, cinci fraze pe conversatie. N-a fortat nici el. N-am fortat nici eu. Sau puteam sa citesc marile romane, aveam atita timp. Sau macar puteam sa merg la curve; pina si asta imi asigura un suport initiatic ceva mai consistent. Nu, eu ascultam muzica. Stateam cu castile pe urechi si imitam ca o maimuta ce frazau altii. Stiam totul despre staruri. Stiam pina si ce chiloti poarta, cu cine s-au culcat si cu cine nu. La ce mi-a folosit? Mi-este asa de usor sa ma intreb asta acum, cind, de fapt, habar nu am la ce mi-a folosit toata viata. Viata este un fapt secundar. Cui ii foloseste un fapt secundar?

In fata am doi litri de vin. I-am spus tirfei sa mi-i aduca. Vreau sa ma imbat. Am si uitat de cind am mai facut-o. Asa ca am sa beau cite un pahar ba nu am sa beau direct din sticla. Primul git. Nimic deosebit. Doar senzatia de cald din git si din intestine. Si probabil, ba chiar sigur, imaginea absolut gretoasa a unor miscari anormale executate de un trup necunoscut. Al doilea git. Mai consistent, m-a facut sa rigii. Caldura ajunge la cap si imediat la mina. Baga-mi-as, nici o senzatie mai ca lumea decit cea a betiei! Acuma beau fara sa mai contabilizez. Beau cu pofta, inghit precum un pelican si zau ca mi-ar veni pofta de futut daca as mai fi avut cu ce. In lipsa adun totul in creieri, acolo unde se adapostesc toate chichitele mele. Abia acum incep sa scriu fara cenzura desi ma indoiesc ca as fi avut pina acum vreuna.

Sint la a doua sticla. N-am scris nimic pina n-am machit-o pe prima. Tirfa asta se uita la mine ca la un om bolnav, chestie care ma va umple in curind de draci, asa cum ma enerveaza orice evidenta legata de persoana mea, mama trebuie sa apara, iar eu ma imbat ca un porc. Dar vreau sa ma imbat ca un porc. S-ar putea sa fie pentru ultima oara.

Acum sint chiar beat. Ma simt cald si ma cac pe toata lumea. Ma pis pe ea. Cred ca cel mai bine este sa fii beat. Suporti totul mult mai usor. Faptul ca voi crapa mi se pare o chestie chiar amuzanta. Eu mort. Adica, cenusiu la fata, tirfa asta facindu-se ca regreta, mama jelindu-si din nou propria soarta atit de important pot sa fiu? "Mai adu-mi o sticla, baga-te-as in pizda ma-tii!" Stiti ce face tirfa aia? Chiar imi aduce. Vrea sa ma vada beat, sa rida de mine ba nu; vrea sa ma vada lat, ca mai apoi sa-mi ia foile si sa le citeasca. M-am prins, "auzi, daca te atingi de foile mele ai incurcat-o; iti fac un scandal cum n-ai mai avut tu de cind te-a violat tac-tu, atunci la paispe ani. Ce, crezi ca nu stiu? Mi-a spus ma-ta - cind aveai paispe ani, tac-tu s-a imbatat si te-a violat. Ti-a dat-o si-n gura. Stiu bine, nu ma face s-o bag si p-asta in jurnal, sa citeasca si mama si sa te renege. Ai grija, daca afla mama, afla tot neamul si toata delicatetea ta s-a dus dracului." "Esti dement; te-ai timpit de-a binelea". Cu ce o ajuta faptul ca are dreptate?

Ametesc doar la cap si la mina dreapta. Sa-mi bag pula daca chestia asta nu-i chiar dubioasa. Adica, sint gata sa cint, dar numai cu gura si cu mina dreapta. Celelalte sint moarte. Ar trebui sa pling. Cica betivii pling dupa cei morti cica doar betivii sint sinceri. Eu sint sincer intotdeauna. Uite, acuma chiar m-am imbatat, simt ca m-a luat; ne­vas­­ta-mea e tot tirfa, eu tot trebuie sa mor, mama tot trebuie sa vina si sa ma futa la cap cred ca am baut degeaba. Poate ca ar trebui sa trag un pui de somn. Sau poate ca nu. Oricum, imi vine sa vomit. Si, in acelasi timp, sa rid.

Am borit. Dar n-am mai ris. Privesc la pasta verzuie imprastiata peste tot si nu-mi vine sa cred ca provine din stomacul meu. Tirfa asta sterge fara nici un chef patura cu care stau invelit; o vad, ii vine sa ma ia la bataie. Ma intreb, cind o sa cedeze? Sa-mi traga o mama de bataie, asa cum n-am mai luat-o niciodata in viata. Nu m-ar mira; imi dau seama ca o caut. Si-mi dau seama ca asta nu rezolva cu nimic lucrurile; asta nu rezolva nimic. M-am imbatat.

Ca sa adorm nu trebuie sa ma gindesc la nimic. Trebuie sa-mi golesc capul. Iesi ma fixez pe o idee, o gaura care sa ma inghita, sa ma mestece dorm, dorm, dorm dormi pe pizda ma-tii! Respira adinc; am spus adinc, boule! si taci dracului din gura! nu mai vorbi atit, de aia nu dormi. Gata! Liniste! Moale, moale, moa ce faci tata? A, nu vrei sa vorbesti cu mine; bine, tac si eu, uite merg sa fac o baie, sa ma spal la oua, tii minte ce urit iti era sa faci baie? Brrr! ce rece-i apa in vara asta, totul e rece in vara asta, pina si eu da' tu cine pula mea mai esti? cine? a, da, si cu ce ocazie pe aici? lectii de zbor? da, da, inteleg, esti nou, abia ti-au dat drumul tot din spital? da? fara autopsie? asa e, ce mai conteaza, bine, du-te, zboara mai departe, don't forget to write; fiecare concluzie se bazeaza pe premise / fiecare premisa are la baza informatii / fiecare informatie inglobeaza date / de exemplu data viitoare / «ai ca-i buna! nu?» ai zi ca-i buna, nu ma minti, zi sa fie ma-ta curva daca minti, sa n-ai paie la closca, sa-ti cada fata, sa mori inecat intr-un butoi cu muci; bine, acum te cred hei! alo! ba! fa-mi si mie loc, ce pula mea! bineinteles ca am bilet, dar ce credeai? nu nene, nu sint clandestin, umblu si eu aiurea, e adevarat, poftim? a, nu, nu stiu de unde stiu, am ajuns aici si cu asta basta; ce? de data asta nu, putin mai tirziu, a! sa nu uit, l-ai vazut cumva si pe tata? da? unde? tot fata aia nevinovata? si de cite ori nu i-am spus; ba, tata, fii dracului mai batos, pune-le-o! ce te-ai muiat asa? ce mare brinza ai facut? le-ai cedat si acuma umblu dupa tine prin suburbii, ca n-avem noi fata de centru dom' doctor! dom' doctor! ce-i bagi dom'le A2 cind el are 01? cum de unde stiu? scrie si pe buletin, futu-va muma-n cur! ca numai voi l-ati bagat in pamint; si vaca aia ce rumega atita? luati-i otava din fata, nu vedeti ca-i stearpa? taiati-o! dati-o la abator! n-o mai alimentati degeaba nu, asa nu se mai poate, trebuie sa vin sa fac putina ordine, ce, credeati ca ati scapat? nu nene, si aicea la voi trebuie ordonate putin lucrurile, sa le puna unul cap la cap, sa le dea un sens, o logica, un start, bintuiti ca niste oi capiate si nu-i lasati nici p-aia de jos de aicea in pace, le tot populati mintile cu vina voastra, n-ati crezut - ati spus ca, gata, luminarea, popa, crucea, groapa, citeva pomeni si Doamne Doamne - canapea Relaxa nt! n-ati nimerit-o! Doamne Doam­ne v-a tras-o, ce sa va fac? mi-e mila de voi, lasa, lasa, nu mai tot insistati atita, si tu tata ce faci? tata? ce faci? da-mi drumul! ce ai! da-mi dom'le drumul! ti-o fi dor, dar nu asa o rezolvi p-asta mai asteapta putin azi miine

Ma doare capul. Ma doare asa de tare incit imi vine sa urlu. Si urlu. Habar nu aveti cum urla Stefan. Gura cascata larg, un gijiit languros de barbat in plina ejaculatie, bale in jurul gurii, farmec, mult farmec. si stil. Tirfa aia apare alarmata, se uita la mine cu ochii beliti "ce te uiti? ma doare! ma doare!" Chiar ma doare, urlu ca un apucat, deja este a doua oara, si asta se uita la mine si nu stie ce sa-mi faca. "Sa-ti aduc un calmant?" Ce proasta. Doamne ce proasta! Auzi, sa-ti aduc un calmant. Mie imi plesneste capul si ea imi aduce calmante. "Aduci pe pizda ma-tii! Doamne, ce ma doare! Fa ceva! N-auzi? Fa ceva?" Hohotesc, urlu, o fac pe proasta in toate felurile, cuvintele abia ies, pe silabe, pe diftongi si triftongi, uneori cu sonor, alteori fara, intre dorinta de a-i spune cit mai multe si puterea de a o face incep sa apara decalaje suparatoare, asta ma supara si mai tare, ma enerveaza, capul isi vede mai departe de explozii si implozii, stringe in mijlocul lui toate durerile posibile, tot chinul, toate astea se depun acolo, se sedimenteaza, ma fac mic mic, un punct concentrat de durere si scirba dar scriu. Sa vada si mama cind o sa citeasca, cit de mult am suferit, ca n-am murit asa ca boul, poc una in cap si, gata, la galantar; uite, mama, m-am chinuit si eu, pe mine m-a durut capul; m-a durut tare, imi plesnea scafirlia in milioane de fragmente, care s-au imprastiat in toate directiile, tie nu ti-a ajuns nici una, mama? Nu te-a lovit nici una in botul ala cu care iti place atit de mult sa bocesti? Parca te vad cu capul meu rece in brate, incercind sa-l incalzesti la piept, stringindu-l intre titele alea mari cu care cindva m-ai hranit si ma intreb si acuma, ca prostul ma intreb, de ce m-ai hranit, de ce pula mea nu m-ai aruncat la ghena asa cum face toata lumea normala astazi, scapai de o grija si ma scapai si pe mine, chiar de mai multe griji. Ce dracului ai avut in cap atunci cind dobitocul ala de doctor tragea de mine cu disperare, asa cum mi-ai povestit si sint sigur ca nu m-ai mintit, cind eu urlam, tu urlai, boul ala urla, toti urlam ca niste bestii, ca niste monstri dintr-un film SF prost, si pentru ce? Ca sa aduceti pe lume un mort? Ce-am trait eu din viata mea? Cit mi s-a permis? De ce spermatozoidul ala nenorocit s-a oprit exact in gaozul care cu atita truda si durere m-a adus pe lumea asta pe care ma straduiesc din rasputeri s-o recunosc? De ce nu s-a oprit in palma? Ai vrut tu si cu tata copii. Uite ca ati avut unul. Unul bun. Asa, ca sa va ajunga. Unul care nu stie altceva decit sa va spurce si sa se vaite ca il doare capul. Imi pare rau, mama, altceva nu stiu. Altceva nu pot. Sint invalid, sint muribund, aud din ce in ce mai prost, vorbesc din ce in ce mai incet, sint din ce in ce mai irascibil. Intelege si tu, mama, nu pot fi altfel; nu-mi convine ca trebuie sa mor. Si capul asta ma doare. Cred ca este de la vin.

Acum sint mahmur. Si capul care ma doare m-am oprit o vreme ca sa ma linistesc. De data asta n-am mai lesinat. Pina si boala mea este aiurea. Am o boala bolnava. Imi dau seama ca starea psihica contribuie la tot cacatul asta. Intre timp, tirfa mi-a adus doua calmante, le-am baut cu greutate, de fapt mi-e tot mai greu sa inghit ceva, maxilarele au devenit neputincioase, abia ma mai asculta si in gura percep mai nou un gust amar, cred ca de la bila. Acolo se intimpla ceva. Inima bate aiurea, ficatul, plaminii Trupul este rezultatul unei aliante monstruoase. Ajunge sa te lase un organ si-l urmeaza toate. Asa s-a scris istoria fizicului lui Stefan; din cedari si tradare. Din pacate nu exista o justitie a trupului - as fi condamnat toate organele la moarte. Si as fi executat ordinul personal.

Aia s-a retras in bucatarie. Nici n-am venit bine acasa, si nu ma mai baga in seama. A fost o vreme cind umbla dupa mine in limba. Si eu alergam dupa ea in limba. Amindoi alergam in acelasi mod. Si cu ce ne-am ales? O inteleg perfect. Chiar daca exista riscul sa citeasca ce-am scris oricum Sa-l iei de barbat exact pe cel pe care il iubesti, in ciuda opozitiei ambelor familii, sa-ti asumi riscul renegarii si sa te alegi cu ce? Cu un putregai imputit, care te tiraste cinci ani prin spitale, pe curul caruia iti cheltui toate economiile, leafa aia modica de la scoala, si caruia trebuie sa-i suporti toate flegmele verbale, toate loviturile, toata ura lui indreptata, de fapt, impotriva cui? In plus, sa fii zilnic tinta compasiunii gretoase a colegilor, prietenilor, rudelor, vecinilor, a tuturor celor care m-au cunoscut sau care ma cunosc si care sint pur si simplu idioti crezind ca astfel le voi pastra cine stie cum, vreo amintire, vreun gind bun, sau poate fac asta numai ca sa o ajute pe ea nu, nu, nu, stiu eu. Nu fac decit sa-si satisfaca instinctul social, acela care te obliga la gesturi fabricate, in fata unor situatii fabricate. Ce reprezint eu? Situatia mea? Un ins bolnav, gata de moarte. Reactia? Compasiunea fata de victima si fata de familia sa. Un obicei ordinar la care se supun docili ca niste oi bete. N-a venit niciunul - habar nu aveti voi cit am asteptat in spital sa se intimple asta, cred ca as fi suportat mai usor; cred ca as fi suportat asta mult mai usor - sa-mi spuna in fata, sa mi-o traga pur si simplu in mecla, "bai Stefane", sa-mi zica, "daca e sa mori, mori in pizda ma-tii, dar sa stii ca, desi chestia asta nu o sa afecteze prea mult lumea, asa, in context cosmic vreau sa zic, ba chiar nu o s-o afecteze cu nimic, sa stii ca m-am simtit bine atunci cind am fost impreuna; ia si tu niste portocale, maninca-le, traieste si tu atit cit mai ai". N-a venit niciunul.

Mi-a adus "ratusca"- chestia aia de sticla in care te pisi fara sa te ridici din pat. Mi-o tine in mina, neutru, o observ atent, nici nu ma baga in seama. N-ar trebui sa am pretentii. Sint cinci ani de cind n-am mai tavalit-o. Imi este aproape imposibil sa cred ca n-a facut-o atita vreme. "Ai pe cineva?" Pare surprinsa, dar simt ca astepta sa o intreb. "Vorbesti prostii, ca intodeauna." "Tu nu simti nevoia sa te futi? Nu ma minti, nu ai de ce. Sint imobilizat, ce pot sa-ti fac?" "N-am pe nimeni, daca asta te intereseaza." "Si cum te satisfaci; hai spune-mi, cum te satisfaci? Sint curios. Mor sa aflu." Ma ambalez si simt ca in creierul meu, numai acolo, trage sa se infiinteze o erectie. "In nici un fel." "Vorbesti ca o curva; ce crezi, ca ma protejezi? De ce anume? Ce ma mai poate scoate din minti mai mult decit mai mult decit stii tu?" "Ti-am mai spus, n-am pe nimeni." "Dar te masturbezi, nu-i asa? Degetele umezite in gura, hai zi, coborind usor spre sini, halta de citeva minute pe sfircuri, apoi travaliu spre buric, labii, clitoris iar labii, iar clitoris" "Termina!" "Labiile se umezesc, placerea capata amplitudine, incepi sa gifii, uneori gemi usor, alteori doar expiri o cantitate dubla de aer" "Termina ti-am spus!" "Introduci inelarul in vagin, il scoti, iar il bagi, iar il scoti, ritmul creste in intensitate, degetul mic intra ca din greseala in anus si ramine uitat acolo, limba traverseaza apasat buzele uscate de arsita pasiunii neimpartasite, descrie cercuri concentrice, iar tu gemi, gemi, orgasmul te fugareste cu biciul lui fierbinte, te ajunge si te plesneste nu-i asa, draga mea? Draga mea?"

M-am ales cu o baie calda de urina. Lichidul transparent - pina si pisatul meu este bolnav - mi se scurgea pe buze, pe barbie, apoi picura la intervale egale pe jos pic, pic, pic. "Te-am iubit, sa stii!", i-am strigat in bucatarie. "Ca un nebun te-am iubit; pentru pizda ta as fi alergat pina la Lechinta si inapoi; acum ce vrei sa fac? sint mort, nu vezi? sint mort si te bag in pizda ma-tii!"

Incerc sa rememorez prima mea amintire; cea mai veche. Sa vedem la gradinita, cind m-a batut educatoarea in cap pentru ca m-am cacat pe mine. Nu. A-ha! cind nu aveam inca doi ani si m-a dus tata la piriu. M-a bagat in apa, piriul era plin de noroi, m-am minjit si rideam. Ridea si tata. Asta imi aduc aminte - s-a intimplat cu siguranta.

L-am iubit pina am implinit paisprezece ani. Cind am intrat la liceu. Apoi nu l-am mai iubit asa de mult. Iar mai tirziu chiar deloc. Devenise betiv si se ducea la curve. Imi spuneam atunci ca raul pe care i-l face mamei nu poate fi iertat. Si il condamnam pentru asta. Acum imi dau seama ca nu era decit un rahat de complex. El se ducea la futut, iar eu habar nu aveam ce-i ala. Era un teritoriu interzis pentru mine si, in intimitate, rivneam la spatiile intinse ale acestuia. Habar nu aveam cum arata o pizda, nu o vazusem decit pe mama de citeva ori dezbracata - e drept, avusesem erectii, urmate imediat de ejaculare - dar nu cunoscusem inca femeia. Nu fusesem inca satisfacut. Iar tata intra saptaminal in cite una, i se intimpla foarte rar sa o mai si ascunda. Pentru chestia asta il uram. De ce nu si eu? Aveam paisprezece ani, mi se scula, ejaculam, consideram ca eram pregatit. Apoi prietenii care se initiasera deja. Aproape toti trecusera pe la femei, toate mult mai in virsta decit ei. Pe mine nu a venit nici una sa ma ia. Pentru ca eu asa credeam, ca femeile acelea mature, planturoase, curvele patentate ale cartierului, urmau sa vina pe la fiecare, sa-l ridice si sa-l initieze in arta amorului liber. Nu stiu de ce, pe mine nu m-au ales niciodata. Si le-am asteptat intotdeauna. Intr-un fel le astept si acum.

Cred ca nici el nu prea ma mai baga in seama. Se racise de noi, venea tirziu, mai intotdeauna beat, citeodata o batea pe mama, uneori o viola (cred ca prima laba am facut-o intr-o noapte de septembrie, privind pe gaura cheii cum o sodomiza pe mama, dar nu pot sa garantez; de atunci m-am masturbat atit de des incit am pierdut sirul) aducea insa mereu banii acasa si pentru asta era tolerat. Si acum ma intreb de ce l-a plins mama atunci cind a murit. Uneori femeile sint asa de incurcate. Ba nu, intotdeauna.

M-am oprit putin ca sa-mi fixez mai bine in minte adolescenta, zonele ei obscure. Nu stiu de ce trebuie sa scriu numai despre acestea. Dar trebuie sa scriu numai despre ele? Poate ca jurnalul, pe care ma caznesc in fiecare minut sa nu-l dau dracului si sa-l rup, n-ar fi decit o facatura, un efort inutil. Poate ca asta am fost eu, Stefan, un balon incarcat cu obsesii, iar viata mea, exact cum o descria unul la televizor, odata, zicea "viata omului este ca parul de la cur - scurta si plina de cacat". In plus, nu-mi convine sa-mi pierd timpul aiurea. De parca as mai avea. In fine, totul este acum inutil.

M-am apropiat intotdeauna greu de femei. Tata a fost principalul vinovat. Potentialul sau erotic depasea limitele normale. Iar pentru mine nu a mai ramas nimic. Cind m-a conceput a lasat slobode toate calitatile si defectele posibile, mai putin talentul de a avea oricind o femeie. Pentru mine femeile au fost o problema. Nu am reusit niciodata sa o rezolv. Prima femeie pe care am atins-o, a fost abia in anul al doilea de liceu. De fapt, ea s-a apropiat de mine, in timpul unui ceai dansant. Aveam aceeasi virsta. Cred ca eram colegi, nu-mi mai amintesc cu exactitate. Eram amindoi putin bauti, obositi, stirniti si, inspre dimineata, singuri; ceilalti plecasera prin oras ca sa vada rasaritul de soare de pe cea mai inalta cladire. Noi am ramas alaturi, intr-un fotoliu pat, ne uitam unul la altul nedumeriti, imobilizati intr-o amorteala in spatele careia insa, bubuiau carbunii incinsi ai instinctelor. Stiu doar ca ne-am sarutat - habar nu aveam cum, dar pina la urma am convenit amindoi ca cea mai satis­facatoare pozitie este aceea cu limba adinc infipta in cerul gurii celuilalt - saliva ni se scurgea pe barbii, probabil ca gemeam. I-am bagat mina sub tricoul turcoaz, si i-am atins sinii. Am ejaculat instantaneu, iar gustul salivei nu mi s-a mai parut la fel de aromat. Probabil ca am fi putut face sex, dar nici nu mi-a trecut prin cap. Cred ca nici ei.

In schimb practicam cu frenezie onanismul. Singurul lucru pe care l-am facut intotdeauna cu competenta. Dadeam lectii. Laba. Ciacirul. Batutul in cap. Imi erau la dispozitie astfel cele mai frumoase femei: colege, actrite, profesoara de limba engleza, sotia unui var. Mi le inchipuiam pe toate dezbracate, mingiindu-ma tandru pe crestet, pe obraji si facind dragoste cu mine intr-un mod asa de candid, incit, mai tirziu aflind totul despre sex, am avut o adevarata depresie. O faceam de doua, trei ori pe zi. In W.C., sub patura, in baie, oriunde era disponibila putina discretie. Mult timp mi-a iesit din cap ideea unui futing real, pina intr-o zi, inainte de a pleca in armata, cind mi s-a daruit prima femeie. Era din Maramures, venita pentru a cauta de lucru. Pina la urma s-a dedicat sexului, din care oricum nu cistiga bani, dar reusea sa-si procure min­carea. M-a agatat pe strada, in timp ce veneam acasa de la film. Cred ca de la "Last Waltz". M-a rugat sa o ajut la caratul citorva sacose pline cu cartofi. Am intrat, am asezat sacosele pe hol, ea s-a lasat in genunchi, mi-a scos-o, si-a bagat-o in gura si a inceput s-o mozoleasca. Apoi si-a intins sperma imatura pe fata. O facea cu asemenea satisfactie Am fugit ingrozit, asa cu sexul scos in afara, umed, plin de scirba. Ma simteam umilit, desfiintat, violat. M-am oprit in spatele unui bloc si am inceput sa pling. De atunci, toate intilnirile, fericite sau nu, s-au incheiat cu cite un plins zdravan. Fara sa vreau ii descoperisem calitatea curativa. Sau doar asa mi se parea.

Am continuat s-o bat in cap, multi ani de atunci incolo. Cred ca pentru totdeauna. Intilnirile mele erotice au fost rare, din ce in ce mai rare. De fapt, la ce imi foloseau? Ideea de a ma culca cu o femeie presupunea atitea complicatii, atitea jocuri si strategii, atita tambalau sentimental si pentru ce? Pentru un vagin in care intrai si ieseai de citeva ori, intr-un interval de timp intotdeauna prea scurt. Si venea si faza aia imputita, de dupa, cind nu mai aveai chef de nimic, indoiala privind calitatea prestatiei, golul sufletesc, chilotii sifonati, uneori chiar patati (am avut si am un adevarat complex - unul dintre putinele care ma vor insoti si dincolo de mormint - acela al chilotilor murdari, fie ai mei fie ai altora; pur si simplu nu suport), tot cacatul acela postcoit. In schimb, laba ma satisfacea pe deplin. Eram doar eu cu mine insumi. Imaginatia mea pe care continui sa o consider pura, imi furniza cele mai frumoase femei si, in acelasi timp, cele mai curate, sensibile, materne. Mai ales materne. Nu reusesc sa-mi amintesc absolut nimic, dar nu pot sa cred ca in copilarie nu s-a intimplat ceva major, ceva definitiv, care sa ma faca sa-mi doresc cu atita ardoare o mama. Desi am avut una. Desi am una. Imi voi reaminti, fara indoiala.

Si totusi m-am insurat. Am luat-o pe tirfa asta si acum trebuie sa ma spal cu ea pe cap. Asa cum trebuie sa se spele ea pe cap cu mine. Atunci, m-am indragostit de ea. A fost prima femeie pe care am iubit-o. M-am aruncat in bratele ei cu disperarea unui inecat. Avea un aer de victima, de printesa gata sa cada din turnul inchisorii sale cred ca imi era adresata. Era foarte aproape de femeia pe care mi-o inchipuiam atunci cind imi umpleam miinile cu sperma. Era ideala. Daca o sa citeasca vreodata toate astea, poate ma va ierta; daca nu, treaba ei. Ne-am iubit cu frenezie, timp de doi sau trei ani, intr-un fel de semiclandestinitate fortata; nici parintii ei, nici ai mei nu vedeau cu ochi buni relatia noastra. Apoi, ne-am casatorit.

Iar, incepind cu a doua zi, am inceput sa ne urim. Sistematic. Lucru care se intimpla si astazi.

Am descoperit amindoi ca intre dragoste si casatorie exista o mare prapastie. In cazul nostru nu exista nici un pod. Am hotarit tacit ca trebuie sa ne suportam intr-un fel si ne-am angajat astfel pe autostrada unei conventii care, o vreme, a tinut. Probabil ca ar fi tinut si in continuare, daca n-ar fi intervenit boala. Dupa doi ani de spitalizari, tratamente si cheltuieli, i-am cerut sa ma lase. I-am spus ca este libera sa plece unde doreste, ca nu are rost sa stea dupa curul meu - imi era clar ca nu aveam sa ma mai insanatosesc niciodata. N-a vrut. Iata un lucru pe care nu l-am inteles niciodata. De ce n-a vrut sa plece? Chiar m-a iubit? Ma mai iubeste? Ii este mila? M-am gindit ca poate are nevoie de motive. Si am inceput sa ma comport mizerabil. De parca s-ar fi putut si altfel. Aveam grija sa-i transform vizitele la spital intr-un calvar. Incepeam sa o injur, imediat cum intra pe usa si nu o lasam pina nu parasea salonul in lacrimi. Iar ea revenea regulat, imi aducea haine curate, mincare, ziare, in schimbul a ce? A unui trup defect care nu facea decit sa imprastie in jur duhori si scirba. Am ramas cu obisnuinta asta. Atunci inca ma durea, credeam ca ii fac un bine montind-o sa plece. Acum nu ma mai sin­chisesc. Daca as avea un cutit as fi in stare sa o crestez fara nici un resentiment. Ba m-as simti ofensat sa vina unul si sa-mi puna chestia asta in circa. Banuiesc ca si ea traieste acelasi lucru. S-a saturat de mine, o stiu, dar plecind cu ce ar ramine? Are nevoie injuraturile mele, de fata mea dezgustatoare, de mirosul pe care-l eman are nevoie de mine. Cum spuneam, femeile sint asa de incurcate.

N-am inselat-o de multe ori. Pentru unicul motiv ca pur si simplu mi-a displacut sa ma culc cu o femeie. Atunci cind mi s-a intimplat, a fost rezultatul unor conjuncturi care, nepregatit, m-au prins - mi se intimpla sa ma indragostesc. Ca si cu ea, si cu celelalte traiam revelatia intilnirii cu femeile visate in din ce in ce mai lungile, din ce in ce mai sofisticatele partide de onanism. Pentru ca si dupa casatorie il practicam cu aceeasi fervoare. Lucru pe care i l-am ascuns cu mare grija. Nu pentru a o proteja - nu eu eram acela care trebuia sa o fac; cel putin asa credeam - ci pentru a-mi proteja propria intimitate. In fiecare moment dedicat masturbarii dispaream ca pentru totdeauna, imaginatia ma rapea cu totul, femeile dorite cu atita ardoare, baldachinele, mingiierile materne, toate erau doar ale mele; cum puteam aduce in lumea asta pe cineva care ar fi fost in stare s-o naruie si, odata cu ea, pe mine.

In schimb o informam cu promptitudine atunci cind veneam de la femei. Nu stiu daca s-a sinchisit vreodata cu adevarat de atita lucru; asta ma face sa banui ca, prin cine stie ce intimplare, imi identificase viciul. Poate ca asteapta si acuma momentul sa mi-o arunce in fata, sa-mi spuna exact atunci cind imi va fi chinul mai mare ca stie totul despre mine, ca sint un labagiu notoriu, un avorton, un nenorocit care i-a facut placere sa-i stea prin preajma si asta doar ca sa-si bata joc de el. De el si de viciul lui rusinos. Sau poate ca ma insela si ea. Caz in care ar trebui sa o felicit pentru calitatea disimularii. Niciodata n-am depistat semne care sa ma faca sa o banui de infidelitate. Iar dupa ce m-am imbolnavit, nici nu mi-a mai prea pasat. Poate doar in momentele de furie, stirnite de propria mea infirmitate - printre altele, am ramas impotent inca din primul an de boala.

Am incasat lovitura mai greu decit as fi putut crede. Nu mai puteam avea o femeie. Ce conta ca intr-o partida de sex autentica ori una imaginara? Toata sexualitatea mea, deviata sau nu, fusese pur si simplu radiata din functiile biologice. As fi preferat ca boala sa-mi imobilizeze absolut toate organele, sa fiu orb, surd si mut, sa ma uritesc intr-un asemenea hal incit sa nu ma pot privi nici chiar eu in oglinda, sa ma cac pe mine, orice, totul in schimbul unei oricit de rare erectii.

M-a durut. Si, ca intotdeauna, mi-am exorcizat suferinta in rab­darea celorlalti. In spital asupra asistentelor. Nu a existat una care sa nu fi primit macar odata un deget in pizda, ori muscatura zdravana de pulpa, mai ales atunci cind erau obligate sa-mi faca injectii, ori perfuzii. Unele, cele mai batrine, ma tolerau. Chicoteau usor, trageau cite o injuratura de complezenta, dar nu faceau urit - intelegeau. Una, tanti Vali cred, a venit intr-o noapte, mi-a scos usor sexul si a inceput sa il frece. I-am spus ca nu are nici o sansa si mi-a raspuns ca stie. Mi-a dat voie apoi sa-i sug sfircurile. Am supt-o ca un disperat. Am spus o prostie - am supt-o chiar disperat. Nu va puteti da seama cum suge sfircurile unei femei un disperat, unul caruia senzatiile erotice i-au devenit inaccesibile. Sugeam asemenea unui miel in luna februarie - mielul sfint. Sugeam de disperare, iar ea mi le daruia din mila. Cred ca la un moment dat i-am si spus mama, sau poate asa imi place sa-mi amintesc. I-am bagat degetul in vagin, i l-am cotrobait. Femeia se umezise si vorbea in nestire. Mi-a spus ca ma iubeste, ca este in stare sa-si dea si viata pentru mine, vorbea prostii, fireste; nu era decit reactia stirnita de un deget strain adinc infipt in pizda. M-am bucurat, putin mai tirziu, pentru orgasmul ei. Care trada evident faptul ca lipsise multa vreme dintre cracii acestei femei trecute. Dupa ce a plecat am inceput sa pling. Apoi mi-am mirosit degetul. Mirosea oribil. Nu stiu de ce, dar de atunci m-a evitat intotdeauna. Chiar ma iubea?

Majoritatea, insa, se revoltau si se intimpla adeseori sa ma trezesc cu o pereche de palme peste ochi, ori cu cite un obiect aflat prin apro­piere. Nu ma durea.

Dupa-amiaza se apropie de sfirsit. Vad cum apune soarele si-mi place. Este una dintre putinele emotii estetice care mi-au ramas valide. Privesc apusul si ma gindesc ca pe undeva seamana cu situatia mea. Ma insel, eu nu apun, eu chiar cad. Suna soneria. Cred ca este mama. Am sa pun foile astea sub fund, nu vreau sa stie. I-am spus si tirfei de nevas­ta-mea sa nu cumva sa se scape ca a belit-o cu mine - dupa moarte o sa ma transform in cel mai al dracului vircolac si numai dupa curul ei am sa ma tin. Este un argument care, in general, tine.

Intilnirea cu mama a fost oribila. A intrat; vazindu-ma a izbucnit intr-un plins isteric. Chestia asta m-a scos instantaneu din minti. Dupa care a inceput sa ma doara capul. Ingrozitor. "Fiul meu! Fiul meu!", urla ea prada unei disperari cu care eram obisnuit. In conditii normale m-ar fi plictisit, sau m-ar fi facut sa rid. Dar pe mine ma durea capul. Ma durea asa de tare incit ma mir ca nu m-am cacat pe mine. Oricum, asta tot se va intimpla intr-o zi. S-ar putea chiar de miine. "Capul! Capul!", ma vaitam absolut sincer. Pina si mie incepea sa-mi fie mila de halul in care ajunsesem. Scena de un comic absurd: mama stringea in brate trupul meu neputincios; ma stringea tare, titele ei mari imi apasau cu putere fata, sufocindu-ma; "Fiul meu! Fiul meu!", se vaicarea chiar in urechea mea dreapta; "Capul! Capul!", ii sopteam semiconstient intre tite.

Tirfa aia statea si se uita. Nu puteam s-o vad dar o simteam. Alaturi de durerea aia de cap privirea ei plata era exact ce imi mai lipsea. N-a inghitit-o pe mama niciodata. Probabil ca, privindu-ne, jubila - doua fiinte cu destine incomplete, tirindu-se in fata ei ca niste ginganii. In clipa aia as fi strins-o de git cu atita ura incit i-ar fi iesit prin orbite nu doar ochii aia de scorpie, nu doar creierii, ci si tot cacatul ala din suflet, pe care mi-l tot afiseaza in chip de victima. Dar inainte de toate, viata mea era amenintata de travaliul lacrimogen al maica-mii, focalizat intre titele alea mari care-mi luau tot aerul. Ar fi fost absurd sa mor asa. De parca, altfel, ar fi fost chiar normal. "Da-te-n pula mea jos de pe mine!", i-am strigat cu ultimele puteri.

N-a facut-o decit mult mai tirziu. S-a asezat linga mine, s-a sters la ochi cu batista si m-a privit dojenitor, "dar urit mai vorbesti tu, mama!" Si pe mine ma durea capul.

O tacere lunga s-a asternut atunci intre noi. Rastimp in care mi-am facut numarul cu durerea de cap. De data aceasta integral. Ba chiar cu un bonus - o voma lenesa, scurgindu-se pe barbie. Cind mi-am revenit stateau amindoua, linga mine. Miinile le miroseau puternic a otet. Ce idee timpita - sa-i dai unuia lesinat cu otet pe la nas. Femei.

Mama ma privea ingrijorata dar nu reusea sa vorbeasca. Nu credea ca ajunsesem deja aici. Nu o mai vazusem de aproape sase luni. Ii interzisesem cu desavirsire sa ma mai viziteze. La inceput nu a vrut sa ma asculte; punea totul pe seama bolii si suporta cu o anumita seninatate. Ii statea bine cu aerul ala de sfinta; ar fi putut face cariera printr-o misiune pe undeva prin Africa. Dar nu cu mine. A trebuit sa-i spun ca toata nobletea gestului sau nu are nici o valoare atita vreme cit stiam ca tata o futuse o data in cur. Vazusem. A fost ca o bomba pravalindu-se candid pe zidul unei case parasite. Mama seamana, pe undeva, cu o casa parasita. Singurele vietati care mai traiesc acolo sint bufnitele si sobolanii. Chestiile alea provoaca intotdeauna scirba.

Daca ar fi trecut si peste asta cred ca as fi inceput sa o iubesc. As fi inceput sa o iubesc cu adevarat. Nu a inteles. Persoana ei era mai importanta; nici macar in clipa aia n-a consimtit sa renunte la ea. Pur si simplu nu i-a venit ideea. Lesinul ei m-a facut sa casc. O pierdusem. La rindul ei, ma pierduse. Orice gest al ei nu mai prezenta pentru mine nici cel mai vag interes.

"Cum te simti?", m-a intrebat privind pe fereastra. Ceva mai tirziu. "La intrebarea asta timpita nu raspund; alta." N-aveam nici un chef sa dau tocmai eu, invalidul, victima, cu barosul in cimentul bine intarit de la gura canalului nostru de comunicatii. Cred ca nu mai avea nici rost. Nici daca singura mea speranta de viata statea in impacarea cu mama, nu as fi facut nici un singur pas s-o obtin. Eu deja alunecam. Simteam cum ma frige curul.

Atunci a luat intre miinile ei mina mea stinga. Un calcul superficial dar, intimplator, valabil - nu mi-o puteam smulge, era inerta. A inceput sa mi-o mingiie si chiar daca nu simteam nimic, chestia mi-a facut bine. In sensul ca nu vedeam nimic rau in asta. Apoi am inceput sa pling. Pentru prima oara in hohote si asta numai din cauza infirmitatii - muschii capului functioneaza ca dracul. "Adu o cafea! repede!", i-am strigat tirfei, refugiata ca de obicei in bucatarie. "Poftim?" "O cafea pentru mama mea!" Mamei mele i-a placut asta. Cimentul prezenta fisuri evidente.

Am baut cafeaua in tacere. Adica doar mama a baut-o in tacere; pentru ca eu trebuia s-o sorb. Nu stiu cum de nu li s-a facut scirba. Tirfa aia mi-a luat apoi ceasca din mina si a disparut in bucatarie. "Mama, sint pe moarte." "Ei, si tu, nu te mai osindi atita. N-a fost decit o criza severa, acum esti in plina refacere." "Pina si tu te caci pe tine, mama; vrei sa-ti repet - sint pe moarte! E bine?" "Te rog, orice altceva, numai fii calm, da? Calm, iti face atit de rau sa te enervezi." "Dar cine se enerveaza, mama? Eu ma enervez? Cu ce sa ma mai enervez? Pentru ce? Draga mama, asta-i starea mea naturala. Sint ultimele puteri. E treaba mea daca gasesc de cuviinta sa le espectorez astfel. E doar treaba mea!" "Calm, mama; te roaga mama, fii calm. Niciodata nu trebuie sa capitulezi, intotdeauna exista o sansa. Au fost cazuri" "Au fost pe dracu'! De ce credeti cu totii ca nu ma pot obisnui cu chestia asta? Trebuie sa mor si gata. Mai conteaza citeva ore? Sau zile? Ce sperati sa salvati incura­jin­du-ma? A? Sinteti niste ipocriti! Va e teama de scenele astea de cacat pe care vi le fac la tot pasul, nu mai aveti loc de mine. Va umple mila, dar tare ati vrea sa scapati odata de chinul asta. Nu-i asa? Raspunde-mi, nu-i asa? Va pun tot timpul in incurcatura, nu stiti ce sa mai faceti cu mine. V-ati trezit in fata unui spectacol caruia nu-i puteti rezista - Stefan in fata mortii: nud, 31 / 1,76 / 52, sex in erectie, felatie bot balos moarte. Eu asta fac cu moartea, felatie. A vrut morcov tinar; atunci sa-l roada. De ce taci? Si de ce pula mea plingi iar? Nu te-ai obisnuit inca? Inca?" "Esti asa de esti asa de crud. De ce? De ce? Doamne Dumnezeule! Ce-ai vrea sa-ti spun?"

"O! sint o multime de chestii; chiar nu le stii? De exemplu sa-mi spui ca ma iubesti, ca mi-ai iertat toate porcariile, ca o sa-mi faci o inmormintare modesta, pomenile, ca nu o s-o lasi p-asta prea mult vaduva, ca nu am de ce sa ma tem toate cacaturile astea." "Dar te iubesc; Isuse, esti fiul meu!" "Numai pentru atita lucru?" "Vezi?" "Vad. Cu mine nu o scoti la capat Of! mama, de ce eu? De ce tocmai eu?" Si tirfa aia de nevasta-mea, "Va e foame?" "Pleaca-n pizda ma-tii, nu vezi ca pling cu mama?" "Cum poti fi asa? Cum poti fi, Doamne, asa?" "Tu ce mai comentezi, fa! Vii cu mine in groapa? Zi, fa, vii?" "Vin! Uite asa, vin." "Te bag in pizda ma-tii!" "Dar crut-o, draga, ce ai cu biata femeie?" "Acum te bagi tu mama in treburile mele. Cum ce am cu ea? Cum ce am cu tine? O invidiez; va invidiez pe amindoua, pe toti! Mai aveti de trait ani multi si buni; haleala, bautura, futing dar eu? Eu! Eu unde ma duc? Pe mine cine ma asteapta?" "Bine, dar ce vina avem noi?" "N-aveti nici o vina. Am spus eu ca aveti vreo vina? Fata de persoana mea sinteti niste fiinte absolut inocente. Eu sint vinovat! Eu sint cel pedepsit. Eu mor!" "Mori pe naiba! Hai, gata; mai mult iti faci rau." "Este singurul lucru care imi da senzatia ca exist."

Ar fi trebuit sa ma abtin, mama. Cind vei citi toate astea, desi ma indoiesc ca vei avea puterea sa ajungi pina aici, dar asta va fi doar norocul sau ghinionul tau, cind vei citi deci toate astea sa stii ca te-am iubit, asa in felul meu contorsionat si plin de scirba, sa stii ca ma durea atunci cind iti vorbeam urit si tipam la tine. De fapt, tipam la mine. La mine si la norocul meu de cacat, la care ai si tu contributia ta, desigur. N-ai, insa, nici o vina. Eu, Stefan, fiul tau, te absolv de orice vina. Atunci cind vei plinge la mormintul meu, pentru ca stiu ca o vei face si o vei face indelung, sa te gindesti nu la faptul ca as putea izbucni in ris, nu ala eram eu, imi pare rau ca n-am lasat niciodata o cheie, macar tie, mama, ca sa ma desfaci, citeodata, numai citeodata, numai sa vezi ca Stefan al tau era totusi un baiat bun, sau ar fi putut fi, numai ca nu a fost lasat, nu i s-a permis, si cu toate astea el a incercat, el a facut eforturi, pacat ca nimeni n-a vazut Sa ma plingi cu sufletul curat, curatat de pacate inchipuite, doar pentru ca esti mama mea si pentru ca, macar uneori daca nu intotdeauna, iti lipsesc - baiatul ala cuminte, fruntas la invatatura, atent, baiatul ala cu care te mindreai printre rude si printre cunoscuti doar pe ala. Dupa aceea, am murit. Am murit si gata.

Acum au plecat in bucatarie. M-au lasat singur sa ma odihnesc. De parca as avea nevoie de odihna. Sint mai odihnit decit cel mai lenes om din lume. N-am nimic de facut, gindesc fara nici un efort, exclud orice cenzura, uite acum incep sa ma invadeze amintirile copilariei. Cind eram mic si mama si tata ma duceau de minuta la gradinita sau in oras la cofetarie. In general am fost un copil ascultator. Imi placea sa invat, veneam acasa cu note bune si asta ii multumea pe deplin. Ce timpiti sint parintii - adu-le note bune acasa si poti sa-i futi. In rest nu prea i-a interesat ce ar fi putut sa-mi treaca prin tartacuta. Si treceau atitea

Cred ca am inceput sa ma retrag cam pe la unsprezece ani. Pina atunci copiam datele unui copil stupid, "al lui mama si al lui tata", multumit ca mi se oferea sa maninc, sa dorm si, uneori, sa calatoresc. Apoi am inceput sa-mi dau seama ca, totusi, in toata afacerea asta lipseste ceva. Ceva fundamental, caruia unui copil de unsprezece ani nu i se poate dezvalui cu toata puterea dar, usor de atins totusi. Aia cred ca era iubirea. Nu ma simteam iubit. Sau nu ma mai simteam iubit. Mi-a fost indeajuns sa o vad pe mama goala si toata copilaria mea, toata constructia mentala despre mama s-a dus dracului. Probabil ca si altii au trecut prin experienta asta; aproape toti. Eu insa n-am putut s-o depasesc. Nu puteam sa concep ca masa aia cu tite, cur si smocul ala de par dintre picioare este mama mea. Din acel moment aceasta a murit. Iar in locul ei a ramas o femeie semanind vag cu ea, care ii copia reflexele, ticurile, obiceiurile, ba chiar care mima faptul ca ma iubeste. Iar eu am devenit curios. In preajma mea se afla o femeie, simturi despre a caror putere habar nu aveam loveau cu picioarele incercind sa iasa la suprafata. Am inceput s-o urmaresc pe gaura cheii, atunci cind facea baie. Ziua, cind erau plecati la munca, faceam o adevarata pasiune pentru chilotii ei. Ii miroseam cu fervoare; mirosul de saruri, de ardere organica imi provoca sila - era groaznic - dar in acelasi timp ma stirnea. Urmau sutienele, ciorapii pantalon, orice obiect intim avind o legatura cit de mica cu trupul acelei femei tinere. Imi amintesc cum tremuram de nerabdare atunci cind vedeam ca se schimba pentru a pleca de acasa. Ma napusteam in baie si apoi asupra lenjeriei inca incalzite de temperatura trupului. Mi-o lipeam de nari si trageam cu nesat aerul viciat, inchipuindu-mi - atunci doar de atita eram capabil - ca femeia aceea era aproape de mine, de o parte a mea care abia se pregatea sa se nasca - barbatul.

Toata aceasta nebunie a durat putin peste un an - eram suficient de mare ca sa-mi dau seama ca ceea ce faceam nu era normal. Sau poate ca ai mei, toti ceilalti, imi inoculasera anumite principii, valori, care facea ca orice actiune a mea in afara, sa para anormala. Acum este prea tirziu sa ma gindesc la asta, probabil ca asa a fost scrisa initierea mea erotica.

Prima oara am ejaculat intr-un sutien. Fara sa ma gindesc nici o clipa la ceea ce mi se intimpla - era imposibil, pentru ca odata intrat in baie, pierdeam aproape complet orice contact cu realitatea - dupa ce am mirosit indelung obiectul intim, mi-am dat jos pantalonii si am inceput sa-mi frec sexul cu acesta. Am ejaculat aproape instantaneu. Si tot instan­taneu am inceput sa pling. Ma speriasem. Credeam ca ma imbolnavisem, trupul se scuturase asa cum nu o mai facuse niciodata, ochii mi se in­chisesera la o comanda care nu-mi apartinea, sexul pulsa frenetic si, din el, iesea un lichid aproape transparent, de fapt nu iesea, era pur si simplu aruncat. M-am linistit mai curind decit m-as fi asteptat. Am realizat ca acest lucru nu poate fi ceva grav, atita vreme cit, dupa ce mi-am revenit, identificasem foarte clar ceea ce mi se intimplase cu placerea. Chestia aia imi placuse. Mult timp dupa aceea am ocolit baia, dar nu mi-o puteam scoate din cap. Eram aproape impins sa intru acolo, ceva din adinc ma biciuia ca pe un sclav, dar pe de alta parte, frica, indoiala, ca ceea ce se intimpla cu mine, nu e bine, intuitia ca in fata mea se deschidea un drum fara intoarcere, poate nu cel mai bun. Evident, am cedat. Si, din nou, am ajuns la un moment in care satisfactiile oferite de contactul lenjeriei de femeie cu mine au inceput sa se estompeze. A trebuit sa ma trezesc intr-o noapte, de fapt sa fiu trezit de niste zgomote venind din camera parintilor ca sa fac urmatorul pas.

Erau niste icnete aritmate, urmate de scirtiituri de pat, niste inju­raturi. Am crezut ca iar se certau. In ultima vreme o faceau din ce in ce mai des. M-am ridicat din pat, m-am apropiat de usa lor si m-am uitat pe gaura cheii. Si acum ma intreb ce m-a facut curios. Era ceva care ma impingea acolo. Ceva nou, care pina nu demult nu ma vizitase, nu ma cunostea si, care acum, intrase cu cizmele in sufletul meu si le descaltase acolo.

In pat femeia aceea, mama, intr-o pozitie curioasa, pe burta tinind insa curul ridicat si tata, in spatele ei, patrunzind-o aproape cu ura. Patura cazuta si lumina uitata aprinsa, mi-au dezvaluit o scena care m-a lovit direct in moalele capului. Daca pina atunci fiinta mea fusese traversata de vreun fior sfint - metamorfozat in copilaria mea - in acel moment lucrul acela s-a pierdut. Incetasem sa mai fiu copil. Peste inca multi ani urma sa ajung adolescent, apoi matur. Dar, in acel moment, ce devenisem?

Ar fi trebuit sa urlu? Ar fi trebuit sa ma umplu de oroare? Ar fi trebuit sa ma intorc cuminte in pat si sa-i intreb a doua zi ce dracului era cu chestia aia de aseara? Ar fi trebuit pur si simplu sa trec cu vederea? Nu stiu. Stiu doar ca privind fara nici o mila pe gaura cheii, mi-am scos-o grabit si am inceput sa-o frec. Dintr-o data m-am simtit partas la ceea ce se intimpla dincolo de usa, eram partenerul cuplului de acolo, aveam aceleasi drepturi. Am ejaculat pe usa. Apoi am alunecat epuizat si, pri­vind sperma scurgindu-se pe lemn, am inceput sa pling. Plingeam incet ca sa nu fiu auzit, desi erau putine sanse sa fac atent pe cineva. Mama si tata continuau sa si-o traga intr-un fel sanatos si egoist. Pe care nu l-am uitat niciodata.

A doua zi, s-au trezit din somn ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Mama a incercat sa ma sarute, dar s-a trezit cu o palma peste bot. A ramas interzisa. La masa mi-a reprosat-o dar nu aveam nici un chef sa o mai bag in seama. De fapt nici nu i-am raspuns, iar citeva zile nu i-am vorbit deloc. Dintr-o data am inceput sa-i detest chilotii aia infecti (cred ca atunci am capatat complexul chilotilor murdari), sutienele ingalbenite de grasimea sinilor, ciorapii gauriti, totul. A fost o etapa care trebuia parcursa intr-un fel. Eu am ars-o astfel.

Tata a fost informat asupra transformarii mele bruste, dar nu a fa­cut nimic. Nici nu-i prea pasa. A spus doar ca asa se intimpla cu unii copii si ca trebuie lasati in pace. Nemernicul! avea dreptate.

Urind femeia aia care imi era mama, am inceput sa detest toate femeile. Detestindu-le aveam impresia ca si ele ma detesta pe mine. Un lucru de care m-am vindecat greu si nu pe de-a-ntregul. In schimb, descoperisem ca pot iubi si pot fi iubit de femei imaginare, asa cum sufletul meu isi dorea sa cunoasca. Onanismul - singurul prieten pe care l-am avut. Si singurul care nu m-a parasit niciodata.

Ar trebui sa scriu poate si despre clipele fericite petrecute cu pa­rintii mei. Despre zilele cind ii asteptam sa vina acasa si imi era dor de ei. Despre jocurile de carti, seara in fata televizorului, despre vizitele la bu­nica cind ma jucam cu animalele - intotdeauna mi-au placut animalele, macar si pentru faptul ca sint fidele si nu calca pe sentimente asa cum fac oamenii; in fine - despre taberele in care m-au trimis, despre locurile pe care le-am vazut, despre prietenii mei din copilarie, despre jucariile mele, despre surioara mea care n-a trait decit sapte ani si despre care imi amintesc atit de putine astazi, despre scoala in care am invatat, despre cartile pe care le-am citit si mai ales despre "Johnny Boamba", care mi-a placut enorm, despre, vacantele de vara petrecute la mare cu mama si cu tata, despre partidele de pescuit de 23 august, despre Silvia, despre Miti­ca, Nelu, Nicu, Serban, despre meciurile de fotbal la care luam parte ca atacant, despre golurile pe care le dadeam si ma umpleau de mindrie, si pe mine si pe tata care ar fi vrut sa ma vada fotbalist, despre profesorii mei de la scoala, despre profesoara mea de limba romana care vedea in mine un viitor scriitor de succes, despre profesoara mea de mate care vedea in mine un viitor bun inginer, despre profesoara mea de limba rusa care vedea in mine un viitor ratat (cita dreptate a avut, Doamne! cita), despre lucruri frumoase care mi s-au intimplat si care as fi vrut sa mi se intimple, despre toate acestea ar trebui sa scriu probabil, sa se bucure si mama ca fiul ei, unicul ei fiu, si-a revenit in pragul mortii, sufletul sau hoinarind aiurea s-a intors la timp ca sa nu-l piarda, sa se bucure si sotia mea ca iata, m-am salvat, tot chinul ei nu a fost chiar degeaba, a reusit sa ma regaseasca, sau am reusit sa ne regasim Numai ca nu am astfel de amintiri. Sau, daca am avut, ele nu mai exista, au plecat probabil cu Stefan acela sanatos pe usa spitalului Municipal, atunci pe 3 ianuarie, acum cinci ani

Toate amintirile mele a plecat impreuna cu stefan cel sanatos, pe 3 ianuarie, acum cinci ani, toate amintirile la care mai am acces ma dor. Nu am nici una placuta sau, mai exact, una care sa-mi faca placere. Putine lucruri imi mai pot face placere astazi. Poate chiar nici unul.

Ca si in jungla, rezista doar cel mai tare. Lucrurile frumoase din viata mea, labile, delicate, au murit, au fost rapuse de senzatiile brute, de impulsurile animalice ale fiintei, singurele care ma tin inca in viata. Ma tin in viata pentru ca la rindul lor sa traiasca. Si se lupta; simt lupta lor. Toate frazele astea murdare, tot comportamentul meu imputit, ura cu care scriu, toate acestea doar pentru ca vreau sa traiesc. Inca.

A plecat. Mi-a promis ca va veni sa ma vada in fiecare zi. De data asta nu i-am mai spus nimic. Nu mai am putere sa o resping. Cred ca nici nu mai tin atit de mult la asta. Poate am s-o rog sa se mute la noi. Pentru citeva zile; mi-e clar ca nu multe. Mi-e din ce in ce mai clar ca doctorul avea dreptate. N-au trecut decit vreo douasprezece ore de cind am ajuns acasa si simt cum starea mea fizica se deterioreaza aproape vizibil. Nu stiu exact in ce consta natura bolii mele, nici nu prea m-a interesat. A incercat, odata, un medic sa imi explice dar nu am inteles mare lucru. Cred ca nici nu am vrut. De fapt nici nu il ascultam. L-am intrebat doar, dupa ce mi-a vorbit indelung, daca mai sint sanse sa scap. Mi-a spus ca foarte putine. L-am intrebat atunci de ce s-a mai obosit sa-mi vorbeasca. Nu stia, probabil deformatia profesionala. Nu l-am injurat.

Simt cum in interior mii de falci rapace, niste piranha microsco­pici musca virtos din organele mele, din sanatatea mea, din viata mea. Si eu nu pot face nimic ca sa intirzii ospatul. Asist neputincios la spectacolul mizerabil al mortii mele, un fel de cina de taina in care cel tradat nu este Isus ci chiar Iuda. Pentru ca, e clar, Isus mi-a tras-o de data asta. Si mi-a tras-o bine de tot. Daca dimineata, puteam sa strig la tirfa aia, acum trebuie sa bat puternic cu pixul in masa ca sa ma auda. Nu mai pot sa ridic glasul, maxilarele devin tot mai imobile si durerile de cap revin cu o frecventa din ce in ce mai mare. Stomacul se revolta din ce in ce mai anemic, muschii curului devin tot mai atrofiati. In curind o sa ma cac direct pe mine. Poate chiar incepind cu noaptea asta. Apoi mi-e groaza sa ma gindesc ca vine noaptea. Intotdeauna mi-a fost frica de noapte. Am sa-i spun tirfei sa lase toate luminile aprinse si televizorul deschis. Acum mi s-a facut sete. Bat in masa. Va veni?

Ce voi face cind nici mina nu ma va mai asculta. Incep sa-mi pun problema asta si nu prea ma duce mintea cum s-o rezolv. Jurnalul este deja prea important pentru mine; este singurul lucru important in restul de viata pe care il mai am de trait. Fara sa vreau am ajuns aici - punctul in care vreau sa spun totul. Sa stie toti, ba nu, nu toti, sa stie mama si poate si tirfa asta, ca iminenta mortii si nimic altceva m-a facut sa ma revolt. Sa ma revolt impotriva vietii care m-a tradat, si odata cu ea impotriva tuturor carora le apartine. Eu n-am nimic cu nimeni, am doar cu faptul ca sint vii. Si ca trebuie sa ne suportam reciproc, ca figuram dintr-o data in scenarii diferite, pentru ca tablourile s-au incurcat, personajele se trezesc in situa­tii care nu figurau in scenarii, chestia asta le trezeste un sentiment de inconfort, se zbat sa iasa de acolo, sa revina la matricea initiala, cea trasata de regizor, iar acest lucru este imposibil, piesa trebuie sa ruleze mai departe, asa prost cum a iesit, actorii trebuie sa-si calce pe inima sa se chinuie efectiv sa-si faca rolurile credibile, astfel incit, la final, sa nu-i bufneasca plinsul sau, mai stiu eu, risul, sa nu fie obligati sa se evite, sa-si ascunda privirile unii de ceilalti, sa nu se trezeasca cu sala goala.

Cred ca incep sa nu mai sufar. Sint minute bune de cind n-am mai scos o injuratura, incep sa ma tem ca m-am obisnuit cu situatia asta, ca am devenit deja un individ obisnuit cu statutul lui, un blazat caruia nici nu-i mai pasa. Ar fi culmea sa vina aia a mea si sa incep sa-i vorbesc frumos. Sa-i zic, "draga mea, asa si pe dincolo", sau "esti draguta sa ma stergi la fund, tocmai m-am cacat pe mine" ha, ha, ha as vrea eu, as vrea eu, sa pot sta asa linistit, sa ma doara-n cur de persoana mea, sa stau asa precum un zeu cu spectrul in mina, imprastiind generos razele unei bunatati nealterate nici de uritenia interioara nici de cea exterioara. Nu pot. Pur si simplu, nu pot. Nu vreau sa mor!

Abia acum realizez ca sint acasa. Acasa la mine. Locul in care mi-am petrecut prima parte a tineretii, in care mi-am adus femeia visurilor si in care am realizat cit de mult m-am inselat in privinta ei, dar si in privinta mea, locul de unde m-au luat cu salvarea si, iata, locul in care am revenit. Ca sa mor. Ce amintiri pot lua cu mine? Nu stiu de ce imi pun intrebarea asta. Cu mine nu pot lua nimic. Asta-i tot spilul mortii, nu te ia decit singur. Gol-golut. Iar pe dinauntru plin ochi cu cacatul pe care l-ai strins de-a lungul vietii si depozitat ba in fizic, ba in suflet. Imi inchipui ca daca este sa ajung undeva dupa moarte locul ala nu e decit o imensa hazna in care insi ca mine, si probabil ca toti sint ca mine, sint aruncati si lasati acolo sa colcaie dupa ceva aer, dupa ceva mincare, dupa ceva lumina. Cred ca universul nu este decit o groapa de gunoi care inghite, toata haznaua asta creationista care face doar mizerie. Dumnezeu ar trebui condamnat numai pentru atita lucru; intr-o zi tot o s-o faca cineva. Dar nu trebuie sa-mi pun mari sperante. Nu trebuie sa-mi pun sperante nici macar in mine. Mai ales in mine.

A fost o vreme cind ma grabeam sa ajung acasa. Dupa orele lungi petrecute la firma, scremindu-mi mintea la tot soiul de afaceri din care cistigam destui bani ca, in scurt timp, sa devin financiar independent, sosirea acasa echivala cu o minora mintuire. Nu pentru ca ma astepta ea, ci pentru ca eram acasa. Ma asezam greu, definitiv, in fotoliul meu favo­rit, porneam televizorul si intram intr-o dulce amortire - un dobitoc per­fect. Pe atunci rar imi dadeam seama de asta, iar cind o faceam, fugeam in bratele vreunei femei intre labiile careia imi inmormintam disperarea. Dupa care reveneam acasa. Era o prostie sa pretind mai mult. Noptile lungi in care o frecam cu fervoare privind casete video porno, ori imagi­nindu-mi pur si simplu aceeasi femeie perfecta pe care am cautat-o intotdeauna, apoi somnul linga o sotie care astepta degeaba sa o satisfac, diminetile plictisitoare pigmentate cu fragmente de conversatie banala pe teme diverse ca: facutul pietei, vremea, vizite, niciodata despre prestatia mea ca sot, niciodata despre prestatia ei ca sotie, din nou rarele escapade pe la cite o femeie de care ma indragosteam pentru foarte scurta vreme pentru ca imi insela asteptarile, dar si pentru ca ma simteam mai bine acasa.

Apoi boala. Timp de cinci ani nu mi-am vazut casa decit foarte rar - loc de tranzit dintr-un spital in altul. Acum sint definitiv acasa, dar nu mai simt nici o emotie. Observ ca toate sint la locul lor, asa cum le-am lasat; tirfa asta de nevasta-mea n-a modificat nimic. Bine, n-a avut nici bani, cred ca nici chef. N-a fost niciodata o femeie practica; s-a priceput de minune doar la sex, numai ca nu a prea avut cine sa i-l ofere. Toate sint la locul lor, toate sint asa de cunoscute, dar sint asa de straine. Ma si mir cum pot fi atit de patetic in fata unor obiecte. M-am timpit. Si cred ca se apropie o noua durere de cap.

M-am decis s-o intimpin de unul singur. Asa ca string din dinti, imi tremura tot capul, mina imi tremura, tremurul asta se transmite si res­tului inert - ar trebui sa ma vedeti cum tremur tot, numai pentru ca string din dinti si pentru ca nu vreau sa urlu. Nu vreau sa ma auda tirfa aia de nevasta-mea, ar fi a treia oara astazi, cred ca s-a saturat de mine cel putin la fel cit m-am saturat si eu de ea. Cutite lungi imi penetreaza craniul si ma gindesc ca poate ar trebui sa ma bucur - senzatia este atit de vie! Lamele intra si ies intr-un ritm pe care nu reusesc sa-l urmaresc, imi in­chipui ce arteziene ar trebuie sa functioneze in capul meu, ce jerbe rosii ar trebui sa se lanseze in spatiul imediat stropind peretii, masa, foile, fe­reastra Si totul ar fi asa de frumos, aproape ca sub influenta unei portii de hasis, daca n-ar fi durerea care-mi interzice orice iluzie. Tin pixul bine strins intre degete, scriu cu greutate, dar scriu, sa vedeti voi sa vezi si tu, mama ce puternic eram atunci cind boala ma rostogolea ca pe o minge de fotbal, cind ma trintea de pamint si ma calca in picioare. Ce dat dracului eram, ce dat in pizda mamii lui eram, cu toata fata mea cazuta, cu bratele mele intinse pe linga corp ca mucii pe fata unui copil idiot, cu pula strinsa toata intre picioarele astea imobile, invinetite si pline de par, cu pula asta ghemuita si flasca de care mi-am batut joc asa cum mi-am batut joc de mine, de tine, de tirfa aia, de doctori, de viata, asa cum mi-am batut joc de toti si asa cum si-au batut toti joc de mine stii tu, mama, ca in viata; toti ne batem joc, unul de celalalt, ne futem cit putem si pe unde apucam, ne dam la gioale, ne pocnim ca chiorii si nu ajungem nicaieri Stiu asta mai bine ca oricine; uita-te la mine, mama - m-am timpit! - aminteste-ti de mine si vei vedea ca nu am mintit, ca pina la urma viata mea, eu, n-au fost decit o bataie de joc, un cacat de bataie de joc, din care nimeni n-a tras nici o morala; de parca din traseul meu existential se poate trage o morala. Pentru ca, cu toata durerea asta de cap, cu tot efortul meu de a nu urla (simt cum sare smaltul de pe dinti, mai ceva ca sperma mea de adolescent obsedat, amintire de care, observ si nu stiu de ce, imi este imposibil sa scap, ar trebui sa ma gindesc mai serios la asta, de ce revin mereu la anii aia, de ce atunci, o sa ma mai gindesc, o sa ma mai gindesc), imi dau seama ca finalmente nu reprezint nimic; cuvintul Stefan nu are nici o semnificatie, nu contez pentru nimeni si cu atit mai mult pentru mine. Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot sa fac ca sa nu ma mai doara capul.? Ce pot

Ceea ce am scris mai sus este o copie. A trebuit sa o fac pentru ca originalul este impregant cu voma si singe. A fost o criza de mai mare frumusetea. Sa-ti vina pur si simplu s-o saruti. Sa te rostogolesti cu ea prin pat, pe jos, prin camera si anexe, s-o penetrezi amarnic si sa se lase penetrata, pentru ca mai tirziu, dar nu mult mai tirziu, sa-ti nasca un mutant de care sa-ti fie groaza. Ma bucur ca am rezistat pina la capat. Mi-am revenit acum citeva minute, in jurul meu toate sint verzi sau rosii, unele au si putina spuma, dar nu prea multa, nu mai produc asa de multa ca acum doi sau trei ani, si tirfa este tot in bucatarie. Habar nu are. Acum am sa bat cu pixul in masa, o sa vina si o sa vada.

Am batut. A scos doar capul, a vazut si se repede la mine. "Ce-ai patit, Doamne Dumnezeule!", se arata ingrijorata. Ce credea tirfa dracu­lui, ca am murit si n-am anuntat-o la timp, ca sa asiste si ea la acest happening. "N-am nici pe dracu'! Am borit putin, nu vezi?" Se repede si ia un burete de bucatarie; incepe sa stearga pe jos, pe masa. "Va trebui sa te schimb, cred ca ai facut pe tine." "In sfirsit o veste ca lumea; nu ma asteptam asa devreme." Nu ma baga in seama. Am sa ma opresc pentru o clipa. Trebuie sa ma schimbe. Am impresia ca nu-i place mirosul de cacat.

M-a sters! Sa mor eu daca nu m-a sters! Puteam paria pe orice, chiar si pe viata mea, ca n-o sa ma stearga la cur atunci cind o sa ma cac pe mine. Ar trebuie s-o vedeti cum mi-a tras pantalonii, apoi chilotii, Doamne, ce chiloti murdari, ce oribili, o chintesenta a complexului meu, daca mi-ar mai fi pasat de ceva mai mult decit de situatia mea, atunci asta ar fi fost murdaria de pe chilotii mei; nici chiar eu n-as fi avut curaj sa-i ating, rahat cu singe, ar trebui sa vedeti, n-ati trait nimic, iar ce-ati trait ati trait degeaba daca n-ati vazut macar o data chilotii lui Stefan murdari de singe si cacat, fulgi rosii-aramii scurgindu-se printre degetele tirfei, si de acolo pe scaunul pe care stau, pe jos, timpita dracului, de abia a sters, femeile astea n-au metoda, habar nu au sa munceasca, de aia muncesc mai mult, de aia se consuma prea devreme, ar trebuit sa vedeti cum a ridicat chilotii deasupra capului, cum s-a uitat la ei, imposibil mi-am zis, cum s-a uitat la ei fara nici o scirba, ba chiar cu o anumita tandrete, se uita la ei de parca se uita la Pomul Vietii, se uita la ei de parca se ruga, sau poate isi punea proasta intrebari filosofice, niciodata nu stii la ce sa te astepti de la tirfele astea de neveste, poate ca se uita si se gindea ca din tot ce a iubit n-a ramas decit o izmana plina cu cacat, poate ca asta am fost de la inceput, poate ca asta sintem toti, niste izmene pline cu cacat care toata viata se imbata cu iluzia ca nu sint niste izmene pline cu cacat, se uita si se gindea, daca asta este o izmana plina cu cacat, atunci eu care i-am stat aproape, ce dracului sint? nu tot o izmana plina cu cacat? sau poate nebunia asta a mea, boala asta ma face sa gindesc asa, poate ca vaca nu se gindea decit ca n-ar mai trebui sa-i mai spele, mai bine sa-i arunce la ghena, sa treaca vreun sobolan pe acolo, mai scapa orasul de un daunator, mai se reduce riscul unui focar de infectie, tare as fi vrut sa stiu la ce se gindea, tirfa asta, privind chilotii mei plini de singe si cacat, ar fi trebuit s-o vedeti, fara nici o jena, fara nici un resentiment, nici un rictus, nici o grimasa, doar o privire blinda cu care - ah! curva dracului - vrea sa ma doboare, o ultima sageata, cea mai perfida, cea mai periculoasa, feme­ia supusa pina dincolo de sacrificiu, femeia renuntind la orice orgoliu, femeia iubindu-si cu fervoare aproapele, femeia crestina, bunul sama­ritean, curva adusa pe calea cea buna, iar eu cazutul, damnatul, incapabil sa ma ridic la nivelul unui asemenea sacrificiu, adica viata mea este atit de neinsemnata incit sacrificiul ei este absolut gratuit, sfinta responsabila de orice lucru care are legatura cu viata, oricit de nein­semnat, tirfa asta de nevasta-mea.

M-a sters cu o cirpa umezita in apa calda. M-a intors intr-o parte, s-a asezat in genunchi si a inceput sa ma stearga. N-am simtit nimic, doar ca fara sa vreau, nu stiu ce m-a facut, mina mea dreapta, aia care func­tioneaza, s-a ridicat incet, s-a intins spre crestetul ei si a inceput sa-l mingiie. Degetele amortite s-au destins brusc in parul ei, suvite moi se infasurau complice in jurul buricelor lor, apoi se desfasurau pentru a se infasura iarasi, palma, care nu mai asculta de mine, si ce bine pentru ca nu mai asculta de mine, urca si cobora, fruntea ei era perfecta pentru causul format de aceasta, urechile calde raspundeau mingiierilor mele incalzindu-se, ea statea nemiscata, parca nevenindu-i sa creada, sau poate ca sa nu piarda ceva ce oricum era destinata cuprinsului unei singure si efemere clipe, mina suspendata undeva la jumatatea distantei dintre chi­pul ei destins si trupul meu mort, de degetele careia, precum o esarfa de adio, sau precum un drapel ratacit in urma unei lupte pe care n-a mai cistigat-o nimeni, atirna cirpa aceea umeda si patata de mizeria unui trup adapostind mizeria unui suflet.

O mingiiam din ce in ce mai febril, greutatea palmei mele crestea exponential, suvitele de par tindeau tot mai mult sa devina rezistente, motiv pentru care eram obligat sa le smulg, gitlejul a intrat si el in acest joc periculos, valuri devastatoare urcau de undeva din adincuri fortind barajul, demolindu-l cu usurinta, hohoteam ca un apucat, o trageam de-a dreptul de par, ma agatam de parul ei ca de piciorul lui Dumnezeu, ca de o ultima sansa, trageam, trageam cu disperare, iar ea tipa ca din gura de sarpe, ea care ar fi trebuit sa fi inteles, era obligatia ei sa inteleaga, asa trebuia sa se intimple, sa reziste, sa ma lase sa-mi rastorn tot bagajul de ura si scirba, sa-l las sa se duca dracului, nu trebuia decit sa se sacrifice un pic si apoi sa ma ierte

A inceput sa plinga, se indepartase de mine si ma privea cu oroare. Iar eu hohoteam stins, priveam jos, n-aveam curajul s-o privesc in ochi, priveam in jos si hohoteam, fara lacrimi; gilgiiam amindoi ca niste prosti si nici unul nu avea curajul sa inceteze dracului odata, sa apuce de altceva, sa revenim la acel status quo de dinainte, dar mi-a fost clar ca asta n-avea sa se mai intimple vreodata. Pentru prima data n-a mai evadat in bucatarie. A iesit pur si simplu afara din casa. Ma intreb daca va mai reveni vreodata. Ma rog sa nu o faca.

Am incercat sa adorm pentru o vreme, dar pe linga celelalte abi­litati mi-am pierdut si somnul. Sansa ca moartea sa ma gaseasca dormind este ca si inexistenta. Afara este intuneric de-a binelea. Cred ca este tirziu si tirfa n-a venit inca. Si mie incepe sa mi se faca frica. Intotdeauna mi-a fost frica de noapte, de zgomotele pe care le produce, de misterele ei, de cite mi se pot intimpla fara ca sa am posibilitatea sa ma apar.

Sursa acestor nelinisti se afla tot in copilarie. Imi amintesc perfect cum ma speria bunica cu vircolacii care locuiesc la doar doua gradini mai departe de casa ei, la cimitirul satului, acolo unde copiii neascultatori sint dusi cu forta si unde li se bea singele pina devin albi si se transforma la rindu-le in vircolaci. Ascultam cu inima cit un purice, si eram gata sa ma cac pe mine noaptea cind venea la mine in camera sa stinga lumina si sa inchida usa. N-aveam curaj sa o rog sa lase lumina aprinsa, imi era frica sa nu o supar si sa cheme vreun vircolac din ala - Doamne ce prost eram! cum puteam crede? - care sa-mi suga singele si sa ma transforme si pe mine in vircolac. Iar cind se inchidea usa in urma ei, imi trageam repede patura peste capul deja acoperit de perna si adormeam cu frica in suflet, chinuit de cele mai negre ginduri.

Acasa, insa, dormeam numai cu lumina aprinsa, mama n-o mai sco­tea la capat cu mine. Abia tirziu am fost convins ca totul nu era decit o joaca de-a batrinei, numai ca sa ma sperie, sa nu-i dau prea mare bataie de cap, probabil asa fac toti batrinii cu nepotii, i-am auzit si pe altii, o metoda acceptabila, de ce sa nu recunosc, odata ce si acum imi este im­posibil sa ma odihnesc in intuneric, imi vin in cap tot felul de ginduri iar printre ele fata aia fioroasa (seamana atit de mult cu mine), cu coltii plini de singe, cautindu-mi carotida, gifiind pe la urechi si urlind infi­orator. Ar trebui sa-mi dau seama ca o astfel de creatura, daca exista, nu s-ar incurca cu unul ca mine, deja golit de sucuri, si-mi dau seama dar tot imi este frica, au avut grija astia de toata copilaria mea, si mama, si tata, si bunica, si toti ceilalti, au avut mare grija si uite ce frumusete de om am iesit, uite ce humanoid reusit, un cacacios si jumatate, un obsedat sexual, un nesuferit, unul in preajma caruia mai bine iti tragi un glonte in cap, decit sa-i asculti zgomotele, sau mai bine sa i-l tragi lui mult mai bine.

Daca ar avea toti posibilitatea sa se stringa laolalta si sa faca, asa, o analiza, o dezbatere, pe tema, sa zicem, "Stefan - produsul nostru. Trecut, prezent si viitor", sint convins ca le-ar fi rusine sa mi se mai uite in ochi. Sau ma insel. Uite cum imi fac de lucru si noaptea asta abia a inceput, scaunele au inceput deja sa scirtiie, podeaua la fel, aerul a capatat o alta consistenta de parca cineva respira pe undeva pe aproape, simt cum frica incepe sa se catare pe mine precum o femeie nesatisfacuta, imi deschide gura cu clestii si-mi baga pe git veninul ala care ma face sa tremur, sa ma gindesc la toate nebuniile, fara sa mai tin cont de gratuitatea situatiei, de faptul ca nu mai prezint importanta nici macar pentru dracul, de parca atunci cind te inspaiminta ceva mai poti sa tii cont de evidente, sau poate ca nici nu exista evidente, poate ca totul nu este decit o iluzie, frica, boala, statut social, toate astea nu sint decit niste chestii pe care le accepti sau nu, esti bolnav numai daca accepti ca esti bolnav (accept!), esti infricosat numai pentru ca accepti ca esti infricosat (accept!) si tirfa aia pe unde naiba umbla, nu stie ca am nevoie de ea?

Ochii ma ustura, cred ca ii am rosii. Toata ziua am scris la jurnalul asta, nici pina acum inca nu mi-e clar de ce, de parca ar trebui sa-mi fie. Nu vad bine de aici, dar ceasul arata cred ora doua sau trei. Si tirfa asta, unde naiba umbla? S-o fi dus sa se sinucida. De ce a trebuit sa iasa cind ii era mai la indemina sa se arunce de la balcon - murea cu siguranta. In fata unei masini? Trenul? Unde dracului umbla? Mi-e asa de frica incit nu putea sa aprinda televizorul? La ora asta sint filmele erotice, as mai fi uitat o ora, doua. Geamul este de un negru perfect. Daca as fi un pic romantic m-as intreba unde s-a ascuns lumina zilei. Dar nu sint romantic si stiu ca lumina zilei nu se ascunde. Si mai stiu ca mi-e asa o frica incit ma cac pe mine. Este doar un fel de a spune, acum trei ore acest proces s-a declansat deja, este ireversibil, ma voi caca pe mine curent, sigur, aproape perfect. Si daca nu vine tirfa aia? Pe mine cine ma mai sterge la cur? Daca pina miine moare si mama? Daca mor amindoua, chiar acum, cind am nevoie de ele? Sa moara, sa se duca dracului ar fi in stare sa o faca. Mie mi s-ar putea intimpla asa ceva, sint tocmai bun pentru asta. Sa vina unul peste vreo saptamina-doua, vreun vecin, sau vreo ruda, sa vina si sa-mi gaseasca cadavrul ingropat intr-o balta de scirna, putind ingro­zitor Cine o sa ma ingroape? Cine o sa ma recunoasca? O sa ma duca la morga, pe mina vreunui student nebun, sa ma ia ala, sa ma puna la fiert si sa-si dea examenul de diploma de pe urma scheletului meu dispropor­tionat, macinat de cine stie ce rozatori microscopici.

Ar fi prea de tot. Ar fi perfect.

A venit. Aud cum se descalta, cum isi scoate trenciul, cum isi aranjaza parul - de ce dracului isi aranjaza parul? - isi incalta papucii intra. S-a asezat linga fereastra si nici nu ma baga in seama. O las. Arata ravasita. Sau doar mimeaza. Unde a umblat pina la ora asta? "Unde pula mea ai umblat pina la ora asta?" "Pula ta este prea curioasa", imi raspunde fara sa ma priveasca. "Mai spune-mi o data asta dar priveste-ma in ochi" "Pula ta este prea curioasa", ma priveste in ochi. Mi-am dat seama, n-am cum sa ma insel. "Cu cine te-ai futut?" Imi zimbeste pierdut, face pe victima inocenta obligata sa recurga la gesturi disperate. "Nu m-am futut cu nimeni; oricum, nu cred ca mai este treaba ta." E cruda, chiar imi place. "N-ar trebui sa avem secrete, macar acum", drace! sint chiar curios. Asta a fost la futut, mor sa stiu cu cine. "Spune, draga, cu cine ai facut-o? Nu sint decit curios; sau ti-e frica." "Frica? Esti haios. Tu nu te uiti la tine?" "Atunci spune-mi cu cine te-ai futut si gata." "Nu m-am futut cu nimeni, ti-am mai spus." "Nu vrei sa cooperezi, ti-e frica. Te caci pe tine de frica, iti inchipui ca o sa ma ridic de aici si o sa te iau la bataie proasta mai esti." "Nu mi-e frica de nimeni." "Atunci spune-mi cu cine te-ai futut in seara asta." "Cu Gelu." "Cu cine? Cu handicapatul ala?" "Handicapatul ala macar vorbeste frumos." "Vorbeste frumos pe dracu'! Il stiu eu bine. Te-a lins in pizda, de aia ti-a placut, pentru ca te-a lins in pizda." "Ba am facut sex normal si ne-am simtit chiar foarte bine; obsesiile sexuale sint doar specialitatea ta." "Ba te-a lins in pizda, il stiu foarte bine pe Gelu. Pot sa jur ca i-ai supt-o. Mereu ti-a placut sa o sugi, de asta n-ai cum sa te ascunzi - sint martor. Sau, in fine, unul dintre ei." "Stefan, cuvintele tale nu mai au nici o greutate; poti sa spui orice, poti sa banui orice, poti sa urli, poti sa te caci si pe tine, nu ma mai intereseaza. Esti un om bolnav. Orice om bolnav este nesuferit. In sfirsit, m-am acomodat cu asta." "Te-a futut si-n cur?" "M-a futut si-n cur." "S-a pisat pe tine?" "S-a pisat pe mine." "Intre tite?" "Intre tite." "Nasol." "Ba nu." "Nu te-a futut in cur." "Nu, nu m-a futut in cur." "Nu s-a pisat pe tine." "Nu s-a pisat pe mine." "N-ai luat-o-n gura." "N-am luat-o." "Unde ai fost?" "Afara, am simtit nevoia sa ies." "Camelia, te rog frumos sa ma ierti." "Crezi ca mai conteaza?" "Pentru mine, da." "Atunci te iert." "Multumesc" "Stefan, era nevoie de toate astea?" "Nu stiu, probabil ca da." Se ridica si se indreapta catre usa interioara. "Camelia! Nu vrei sa dormi linga mine, mi-e frica?" Ezita. "Nu-ti fac nimic, iti promit. M-am linistit nu stiu ce-am avut poate pentru ca inca imi pasa." "Am sa-ti aduc o patura, te invelesc, inchizi ochii si dormi, da?" "Dar sa nu stingi lumina, mi-e frica." "Sting lumina, vin linga tine si dormim impreuna." "Ma tii de mina?" "O sa te tin."

Am reusit sa adorm pentru citeva ore. Sau ceva in genul asta. Foile sint la locul lor, tirfa nu s-a atins de ele. Va umbla, are tot timpul, nu trebuie decit putina rabdare; foarte putina. Ma simt destul de bine; mina functioneaza, capul se mai misca, vorbesc inca vorbesc. Azi, cel tirziu miine, n-am sa mai pot scoate doua vorbe. Nu stiu exact cum, dar sint aproape sigur ca in cel mai scurt timp imi voi pierde vocea. Cum o s-o mai injur eu p-asta? Uite ce probleme importante inainte de moarte.

Ea este linga mine, pe pat. Doarme. Aceeasi mina linistita, acelasi somn de copil, cum reuseste? N-a avut niciodata cosmaruri, n-am auzit-o niciodata vorbind in somn, zvircolindu-se, transpirind femeia asta este monstruoasa. Tirfa de nevasta-mea. De ce ii spun asa. Pentru ca toate femeile sint tirfe. Niste tirfe de cea mai joasa speta. N-au simtul onoarei, n-au simtul sacrificului, nimic. Doar pula si bani. Cit cuprinde. Pentru ea, dupa ce m-am indragostit, a trebuit sa dau zeci de telefoane, sa umplu sute de pagini de scrisori, sa cumpar buchete imense de flori, de citeva ori am plins. Chiar am plins. Singura femeie care a reusit sa-i vada lacrimile lui Stefan. Pentru ca eu pling foarte rar. Plinsul lui Stefan este o raritate - ar trebui acoperita cu ceara si plantata in muzeul doamnei Tussaut. Cind a murit tata, n-am plins decit zece secunde, atit cit am stat cu capul meu rezemat de capul lui, inainte de a-l scoate din biserica, nu stiu ce mi-a venit atunci, rezistasem, ba chiar ma bufnise risul de citeva ori, dar cind m-am aplecat sa-l vad mai bine, era pentru ultima oara, iar eu eram curios sa vad cit mai pot retine din chipul ala legat cu ata ca sa nu-i stea gura cascata, avea o fata asa linistita, exact ca tirfa asta, inca ma intreb cum reusesc unii, este vreo reteta, vreun elixir, ceva, in fine, cind l-am vazut asa, mi-am lipit fruntea de fruntea lui, era rece, era asa de rece incit am suferit un soc, nici acum nu stiu daca din cauza asta am hohotit scurt, o data, sau din cauza ca-mi parea rau ca-l pierdusem, habar n-am, dar am hohotit, asta-i clar, pina si mama a incetat sa mai plinga, se uita la mine si nu-i venea sa creada, ba chiar m-a apucat de mina, sa ma ridic, sa nu cumva sa intirzii ritualul, dadea prost toata scena aia cu mine facind-o pe indureratul (poate chiar eram), am urit-o in momentul ala, ah! cit am urit-o, niciodata nu m-a lasat sa fac ce vreau, instinctele mele, iesirile mele, toate au fost cenzurate de mama, de femeia aia care semana cu mama, mai ales de cind am vazut-o dezbracata, am mai spus parca, cred ca de atunci mi-am spus ca toate femeile sint niste tirfe, n-au nici un pic de respect, nici un pic de mila pentru nimeni si cu atit mai putin pentru boii aia tristi asa cum mi se intimpla sa fiu in intimitate si cum nu ma stia nimeni.

Numai tirfa asta m-a vazut plingind si asta numai datorita faptului ca o iubeam, iar pe ea, cel putin la inceput, o cam durea in cur. Ar fi tre­buit s-o omor. Atunci cind plingeam la fereastra ei, iar ea imi striga din casa ca i-a venit ciclul si ca ii este rusine sa mi se arate asa, atunci ar fi trebuit sa intru si s-o string de git. S-o string asa de tare incit sa-i sara tot singele adunat in vintre, sa-i sara si sa minjeasca toti peretii aia plini cu postere cu actori de succes, cu poponari imputiti (ce scirba mi-a fost in­totdeauna de astia, sa-l futi pe unu-n cur, sa mirosi tot a cacat, nici situatia mea nu-i asa inacceptabila), sa-i murdareasca pe toti cu singe, sa-si piarda tineretea si viata macar din dragoste, sa ramina si ea un fel de vedeta in neam, aia care a fost omorita din dragoste, s-o ingroape imbra­cata in mireasa, sa-i cinte orchestra la cap pina la cimitir, asta trebuia sa-i fac, nu sa plec cu coada intre picioare, sa ajung acasa plin de draci si s-o bat iar in cap, citeodata chiar ma saturam, jur ca ma saturam sa mi-o tot frec pina la rana, pentru ca se intimpla sa mi se irite pielea, chestie care ustura al dracului de tare, simteam nevoia s-o bag intr-un vagin adevarat, unul din ala plina de sucuri fierbinti, contractindu-se precum un sarpe incoltit, sa dau din cur, ca un dement sa dau din cur, sa strig si eu, sa strige si ea, sa ne simtim dracului bine cred ca asta a fost unul din idealurile mele inaccesibile - sa ma simt bine. Macar citeodata.

Apoi i s-au aprins si ei calciiele. La cite insistente, la cite lacrimi si tambalau, si o piatra s-ar fi indragostit de mine. Sau macar i s-ar fi facut mila. Poate ca ar trebui sa identific asta cu momentul in care m-am angajat la firma aia. Aveam bani, aveam o masina scumpa, aveam posibi­litatea sa atac orice femeie. S-o fi gindit proasta ca fitele ei m-ar putea face pierdut. Abia acum imi dau seama. Cum putea sa lase o asa partida? Ipoteza mea este deci corecta - toate femeile sint tirfe. Niste tirfe ordi­nare. Sint asa de convins de asta acum incit nici imaginatia mea n-ar mai putea fabrica una spre uzul unei labe satisfacatoare. Nici nu mai este cazul.

Vreau sa ma cac si sa ma pis. Ma mir ca fizicul ma mai aten­tioneaza asupra unor amanunte atit de minore. Ma gindesc daca e bine sa bat in masa, sau sa-mi dau drumul. Aseara am rugat-o pe ea sa doarma cu mine. Doamne, ce efort de vointa a trebuit sa consum! Fiecare rugaminte, fiecare grimasa concilianta, le-am smuls cu forcepsul Mai usoara este o nastere decit ceea ce mi s-a intimplat mie asta noapte. Si numai pentru ca mi-era frica. Poate ca ar trebui sa mor, pina la urma. As scapa de groaza de a astepta sa treaca noaptea.

M-am scapat. Gata. Asta o sa miroasa o sa se trezeasca ce-o sa zica? Uite ca a deschis ochii. "M-am cacat pe mine, schimba-ma". Nu-i convine, ma priveste acuzator. "De ce nu m-ai trezit?" "Dormeai asa de frumos" "Esti timpit!"

S-a ridicat din pat si se duce la baie. Mi-e ciuda! Cit mi-e de ciuda! Ar trebui s-o vedeti, are un trup superb. Sub camasa de noapte transpa­renta, parul pubian, sinii tari face asta numai ca sa o vad, neputinta mea o face asa frumoasa, si stie asta "Vreau sa mor! Vreau sa mor! Vreau sa mor!".

"Capul?" "N-am nimic, vreau sa mor." "De ce?" "Pentru ca vreau sa mor, nu mai pune intrebari timpite." "Tu ma faci sa pun asemenea intrebari." "Sterge-ma, nu-mi place mirosul."

Incepe sa ma doara capul. O, Doamne! nu mai vreau. Bat cu pixul in masa, tirfa e tot in bucatarie, picioarele au alunecat din scaun, uite-le cum se duc sub masa, vino! vino repede, prinde-le! prinde-le in pizda ma-tii nu vezi ca vor sa plece! capul! capul! capul! mama, daca te mai vad ca bocesti sa-mi bag capul! capul! ma doare capul, mina scrie scrie fata mea tu mai traiesti sa le spui urmasilor urmasilor mei avortati in W.C., pe covor, pe usa de la dormitorul parintilor in servetelul de la hotelul Minerva privind privind cum se regulau aia doi la fereastra de peste curte tata!!! ce pula mea cauti aici ce??? nu, nu acum, nu, ia mina, pleaca!, e prea devreme stai un pic, nu vezi ca borasc numai putin asa, gata ti-am spus ca e prea devreme tata acuma ti-ai gasit, de cinci ani stau prin spitale atunci cind aveam nevoie de tine capul! capul! ma doare capul tata, sa mor eu daca te mint atunci cind aveam nevoie de tine pe unde umblai? cind mi-a zis boul ala ca sint incurabil si voiam sa mor, da' sa mor nu gluma, tu unde umblai te dadeai in Paradis te durea in cur acuma ti s-a facut dor cine? te-au trimis aia? Aia sa-mi suga pula sa mi-o suga dind din aripioare ca in rest nu s-au prea ocupat de mine uita-te putin uita-te putin la mine am eu fata de protejat? ingerii mei pazitori erau la curve cu tine sau dracu' stie unde capul capul si tirfa aia, nu simte? nu aude cum ma chinui? o cana de pastile o cana de pastile pentru o durere de cap cine imi ofera? nu-i e nimanui mila? Camelia!!! n-aude sa mor eu n-aude sau poate nici n-am strigat capul meu unde zboara creierii mei? ma doare capul borasc ce culoare capul capusorul meu cel trimis de Dumnezeu

U-u? Unde sint?

Din nou o criza pe cinste, simti ca traiesti. Aia chiar s-a speriat. Cred ca am facut urit. Acum mi-am revenit. Ma simt chiar bine. Adica pot sa scriu, pot sa citesc, pot sa vorbesc, inca aud functionez. La capacitatea de avarie. Si cred ca as putea suporta o inghetata. Bat cu pixul. Tirfa sta in pat linga mine si croseteaza. Este a doua oara cind o vad facind asa ceva. Treaba e nasoala. Pe jos totul e sters, curat, cred ca a avut timp sa ma schimbe pina sa-mi revin - camasa verde nu mai e pe mine.

Camasa verde este singurul lucru la care mai tin pe lumea asta. Camasa asta a fost a bunicului din partea tatei. Nu l-am cunoscut, a murit in razboi. Dar trebuie ca avea coaiele uite asa de mari, odata ce ajunsese un fel de capetenie a legionarilor pe raion. N-am aflat astea decit tirziu, tirziu de tot, dupa ce au belit-o comunistii. Tata mi-a povestit despre ispravile bunicului. Bunicul asta avea o boala, numai una - sa taie tigani. Si-i taia. Am mostenit asta de la bunicul - nici eu nu-i inghit.

I-as taia pe toti ca pe vite; i-as taia si le-as da foc. Ba nu, i-as exporta, sa le dea foc aia, sa puta a carne arsa de tigan la ei, nu la noi. Cica pina sa moara - intr-un tren lovit de bombe, undeva pe linga Gaesti - a matrasit vreo douazeci; sint mindru de bunicul asta. Inainte sa plece la razboi, a lasat acasa camasa asta lui tata. Tata n-avea atunci decit trei sau patru ani. Al dracului mosu', simtea ca n-o sa mai revina. Tata a crescut sub comunisti, asa ca a ascuns camasa undeva in podul casei de la tara. Am gasit-o eu, cind eram student si umblam prin pod dupa o laba linistita, privind la vecina noatra tinara, peste gard stii mama, Ileana, sotia lui Voinea. Aia cu titele mari, care umbla intotdeauna fara chiloti. Cit am dorit-o pe Ileana! Citi copii au cazut jertfa curului ei dezvelit atunci cind se apleca sa curete la porci, sau cind intindea rufele. Cite gemete nevinovate mi-au smuls titele ei geniale, pentru ca titele ei erau geniale cit de mult ii placea sa se scarpine intre picioare. De ce imi aduc aminte toate astea? Am impresia ca a murit; luase un cancer, ceva, cine mai stie. Ce s-a ales de curul ei rotund, de titele ei tari ca piatra, de flocii aia desi si creti in care muream sa-mi incurc degetele, si nasul, si gura? Nimic. Mi-am pierdut saminta pe nimic. Ileana, Ileana, uite ca mi-am adus tocmai eu aminte de tine, eu care nu stiu daca ti-am dat de doua ori buna ziua, eu care eram pentru tine vecinul ala de la facultate, om cu carte, invatat, eu care am frematat in palme atitea femei incit ar trebui sa mai traiesc cel putin inca un an de zile ca sa-mi pot aminti de toate, uite ca mi-am amintit de tine, cred ca nici barbat-tu nu te mai tine minte, ala s-a recasatorit de mult, are si copii, are si amante, fute in draci barbat-tu, treaba lui ca nu-si mai aminteste de tine, ar trebui sa-ti multumesc ca te-am cunoscut, si-ti multumesc, datorita tie, curului tau, titelor tale, pizdei tale bogate, datorita lor am dat peste camasa bunicului, cu trese galbene si cu o cruce mare de fier pe piept.

Tata mi-a interzis s-o port. Era membru de partid, un fel de se­cretar slab pe care-l frecau toti cum voiau, nu stia sa se descurce, nu stia sa se lupte cu mafiotii, lui ii placeau pizda si spritul, chiar ma intreb de ce il judec asa aspru, cind mereu as fi vrut sa fiu ca el, in fine. Apoi, dupa ce au cazut boii aia, am luat-o - eram ultimul an la facultate, participasem la revolutie, tot aportul meu fiind un sut in cur de la un politai beat, o muie data unei revolutionare intre doua virste, care mai tirziu a ajuns un fel de secretara de birou senatorial si un "Jos Ceausescu!" deasupra colacului unui W.C. public, dupa o betie crunta cu vodca. O purtam prin capitala, mindru de ea. Am primit drept recompensa citeva flegme peste bot, dar n-am lasat-o. Iar la spital am purtat-o in loc de pijama. Acum este deco­lorata camasa mea, dar este o camasa autentica de legionar, de patriot, de asasin sfint este camasa de la bunicul.

Am scris despre bunicul din partea tatalui. Uite, mama, ce a ramas in mine de la bunicul din partea ta. Stiu ca era si asta dat in pizda mamii lui; cit a trait in Bulgaria a taiat citiva pe acolo, apoi a fugit incoace si s-a facut membru de partid chiar atunci, in 1921. Ii placea sa se laude, "ba fututilor, eu sint comunist de la '21!". Numai ca era ceva mai bleg decit celalalt, pe care nici nu l-a cunoscut, n-a ramas decit cioban, a plimbat oile toata viata, de acolo a luat tenie si a si crapat din cauza ei. Mai stiu ca era gata-gata sa-ti ia gitul atunci cind ai fugit cu tata, de ce dracului n-a facut-o, scapa o multime de oameni de unul ca mine, dar nu, nu te-a prins, ba chiar v-ati impacat, si, desi nu ti-a dat nici o zestre - nici nu avea de unde, neamul lui era un neam de betivi risipitori, nu se lipea banu' de ei asa cum se lipea de bunica din partea tatei, spre exemplu - te-a tinut la el acasa, ai hamalit la el mai ceva ca la feuda, tu ii spalai, tu ii dadeai sa manince, in timp ce sotiile fratilor tai mai mari rideau de tine, erau mari cucoane, vezi cite stiu eu, mama, despre tine, habar nu ai, iar daca ai stii, ai fugi cu cea mai mare viteza pe cel mai inalt munte si de acolo ti-ai da drumul de-a berbeleacul si tot n-ai fi impacata suta la suta, asa de multe stiu eu despre tine si despre neamul de cacat din care provii, din care provin si eu si in care imi vine sa-mi bag pula citeodata, spre exemplu, chiar acuma, ca nu mi-au dat niste gene mai ca lumea, eu trebuie sa spal acuma pacate pe care curul lor n-a avut chef sa le suporte, eu trebuie sa supravietuiesc ca o omida, una din aia care nu stie sa mearga decit inainte, chiar daca imediat i se termina si creanga, asta sint eu, un produs refuzat, pe care viata l-a dat la rebuturi, si ma comport ca un rebut, pentru ca eu stiu foarte bine, mama, sint un individ instruit totusi, am umblat prin scoli, am dat niste examene, in mine s-ar fi putut pune sperante, dar ce individ normal isi huleste in halul asta parintii? ce individ normal isi batjocoreste in halul asta femeia? ce individ normal as fi putut fi daca n-as fi fost anormal, cineva tot este de vina, trebuie sa ma razbun intr-un fel, eu n-am trait exercitiul umilintei, nu m-a invatat nimeni, nici nu cred ca i-a trecut cuiva prin cap sa o faca, macar si pentru atita meritati sa va fac ceea ce va fac, m-ati invatat sa fiu trufas si asta sint, cind primesc o palma, replic cu un sut drept in coaie, cind mi se acorda atentie devin magar, cind sint ignorat fac scandal, pretind drepturi care nu mi se cuvin, cind sint subiectul milei vomit pe pomana care mi se face, sint un damnat de doi bani, unul din ala care ar fi putut fi dar uite ca nu este, stiu foarte bine cine sint, mama, chiar si in situatia in care ma aflu, cu carnea asta moarta de pe mine, cu cacatul pe care-l scot din mine fara cenzura, cu gindurile mele intunecate, cu vorbele pe care le arunc intr-o risipa demna de o cauza mai buna, stiu cine sint, ce-mi poate capul, uneori chiar imi pare rau, uneori imi pare foarte rau ce chestie, nu mai pot sa duc o idee pina la capat.

M-am odihnit putin. Simt din ce in ce mai des nevoia. Nu atit mina care ma asculta, inca ma asculta, cit gindurile care se incaleca, vin de-a valma, iar eu trebuie sa le ordonez, sa le dau un sens, sa inteleaga mama ce-am vrut sa spun, desi ma tem ca nu o sa inteleaga defel. Sau macar tirfa aia, ea sa inteleaga, pentru ca va citi si ea, sint mai mult decit sigur, o sa citeasca si o sa se cruceasca, nici un gind bun pentru ea, nici un regret De unde draga mea? De unde?

Mi-e totusi pofta de o inghetata. Bat cu pixul in masa. Vine. "Came­lia, fii draguta, mergi, cumpara-mi o inghetata; mi s-a facut o pofta nebuna. Vezi, deja trag la rece" "Du-te dracului!" "Pune telefonul linga mine, presimt ca o sa ma sune cineva." L-a pus. A plecat. Acum astept sa ma sune cineva. Ma suna cineva. "Alo? da, eu te caci pe tine, m-ar recunoaste si-un idiot n-am zis ca esti idiot sint singur, de aia tot ca inainte, sau ceva mai rau, in fine, cum vrei? asta imi spun toti; cred ca mi-ar prinde bine o minciuna mai originala nu, nu, nu ti-am spus ca nu; arat eu a om care mai are nevoie de ceva? daca nu stii, ar trebui sa vii sa ma vezi ba ai si inca destul, nu te mai caca pe tine; stiu ca ai ramas somer lasa astea astept sa mor ti-am spus ca nu am nevoie de nimic, numai sa se termine dracului odata totul! nu ma enervez, asa sint eu nu, mai bine nu de ce trebuie sa repet mereu? nu vreau sa vii sa ma vezi nici nu trebuie acum? scriu un jurnal de ce te miri? nici eu nu stiu, mi-a venit si gata despre multe chestii, toate ale mele chiar si convorbirea noastra pentru nimeni in fine, pentru mama nu e treaba ta asta nu, in nici un caz, nu te priveste esti un bou tu, de fapt, pentru asta m-ai sunat hai, las-o-n buze! ti le dau, bine nu e cazul sa ma pupi in cur, oricum nu am cui sa i le dau am sa-i spun Cameliei numai dupa ce mor ba n-am haz deloc; daca as fi valid ti-as fute spre exemplu o mama de bataie asa, ca sa ai nu, nu, sigur ca nu-i trebuie; n-a prea dus-o mintea niciodata la subtilitati chiar pe toate o mie sint nu stiu exact n-am sa-ti dau totusi Wham!, Queen si Tracy Chapman oricum nu-ti placeau nu te mai scuza atita; n-o faceai tu, o facea altul dupa ce mor, boule! de ce trebuie mereu sa repet? iarta-ma am spus sa ma ierti, ce mai vrei? du-te dracului!" Felie, vrea colectia mea de albume. Asta a fost unul din prietenii mei cei mai buni. M-a muscat de cur intotdeauna cind i-a venit bine. A vrut s-o futa p-asta a mea; mi se pare ca nu i-a mers. N-am sa scriu nimic in plus despre el. N-am sa scriu nimic despre prieteni; daca ma gindesc bine nici n-am avut. Este prea tirziu sa ma mai si gindesc.

A intrat si tirfa. Exact cind sint nervos, are si asta un noroc "Ti-am adus." "De care e?" "De fructe, asa cum iti place." "Eu vreau inghetata de cacao." "Bine, dar detestai inghetata de cacao." "Uite, acum vreau o inghetata de cacao." "Si cu asta ce fac?" "Baga-ti-o-n cur, racoreste-te." "Nu mai pot! Nu mai"

M-a batut. Doamne Dumnezeule! Isuse Cristoase! Sa-mi bag pula! M-a batut. M-a batut cu pantoful. Mi-a dat numai in cap. Eu i-am spus sa nu-mi dea in cap. Oriunde, numai in cap sa nu dea. Si ea ma lovea doar in cap. Bestia, stia ca acolo ma doare. Poc! Poc! facea tocul pantofului in capul meu. Iar eu ii strigam, cu toata puterea mea cenzurata, cu stropii mari de saliva in care pluteau inecate cuvintele, strigam, "Nu in cap! Nu in cap!" Si ea ma lovea in cap. Cu tocul pantofului. Proaspat intarit. "Nu mai pot! Nu mai pot!" Cum a putut? Doamne, cum a putut? M-a lovit in cap. Am rugat-o, am implorat-o, daca as fi putut as fi cazut in genunchi, cum putea sa loveasca un om cazut?

"Nu in cap, futu-ti mortii ma-tii!" Isi iesise din minti. Si cum lovea, Doamne cum lovea. Mama, daca ai fi auzit tocul pantofului facind poc, poc in capul meu, ai fi lesinat instantaneu. Cum a putut sa ma loveasca? "Nu mai pot! Nu mai pot!" Dar eu mai pot? Si tocul lovea, lovea, maica maiculita, cum lovea. "Gata! Gataaaaaaa!" Apoi a cazut, binecuvintat sa fii tu Doamne ca ai oprit-o. Si cum plingea. Gifiia si plingea. Parca era o gravida intrata prematur in travaliu. Asa cum as fi vrut s-o vad macar o data in viata si ea a refuzat. "Nu mai pot, animalule! Esti un animal! Un monstru esti! Ce ai cu mine? Ce dracului ai cu mine?" "Gata, gata, gata", ii spuneam, eram ingrozit, sint ingrozit, m-a batut, "cum poti sa bati un om bolnav? Cum?" "M-au lasat nervii abia mai rationez mi-e atit de greu" "Gata, gata, vino, ia-ma in brate." A venit si m-a luat in brate. Mina aia care ma lovise, mina aia criminala pe care o blestem sa moara si sa cada chiar de miine, mina aia m-a luat de dupa git si m-a apropiat de tite. "Am facut tot ce-am crezut de cuviinta te-am ingrijit cum am putut mai bine habar nu ai cit sufar ce, numai tu te chinui? numai tie iti pare rau? cred ca o sa ma imbolnavesc" Miros de tite tinere, miros de tite vii, lacrimi cazind pe crestet, pizda ei atit de aproape de mine, eu atit de departe" "aoleu! te-am patat cu inghe­tata o clipa, sa sterg" "Nu pleca! Lasa stringe-ma." Miros de tite tinere "Spune-mi ca ma iubesti." Miros de tite vii "Te iubesc." Lacrimi cazind pe crestet "Ma iubesti si asa cum sint acum?" Pizda ei atit de aproape de mine "Te iubesc asa cum ai fost, asa cum esti si asa cum vei ramine in amintirile mele." Eu atit de departe "Nici tu nu esti normala."

Sufar ca m-a batut. Am detestat intotdeauna sa iau bataie; am preferat sa ma supun sau sa disimulez, dar rar mi s-a intimplat sa ma infrunt. Si cu toate astea am luat bataie. De trei ori. A trebuit sa ma bata asta ca sa-mi aduc aminte de toate caftelile pe care le-am luat.

Prima in liceu. Ma indragostisem de una, Simona o chema, era frumoasa, avea parul lung, picioare lungi, si un sarafan care se mula perfect pe curul ei de adolescenta neprihanita. Umblam amindoi de mina prin oras, imi place sa cred ca lumea intorcea capul catre noi numai ca sa se bucure, mergeam la film, ne sarutam, ii mingiiam sinii, de doua sau trei ori mi-a permis sa-i bag mina in chiloti, dar numai cu mii de pre­cautii. Doamne, ce frumos mirosea mina mea dupa ce-i cotrobaiam prin chiloti, cred ca numai iarba proaspata de la tara mai miroase asa, sau poate ca acolo, in chiloti, asta avea chiar iarba proaspata, iar divaghez, iar vorbesc prostii, saraca Simona, femeie onorabila astazi, trecuta inainte de vreme, daca m-ar auzi, ne prindea deseori noaptea pe strazi, vorbind vrute si nevrute, ce vorbesc in mod curent doi adolescenti indragostiti atunci cind se tin de mina si privesc timorati in directii opuse, pina intr-una, era vara cred, cind ne-au inconjurat niste tigani, de aia ii urasc pe tigani, ca se dau intotdeauna la femeile singure, neprotejate, pentru ca Simona cu mine, era o femeie neprotejata, niciodata nu am stiut sa ma bat, cind eram copil ma feream sa intru intr-o gasca pentru ca nu puteam s-o conduc, nu aveam suficiente coaie, imi era ciuda vazindu-i pe altii, ca spre exemplu Limba, tot tigan, si asta mort acum, calcat de tren, in fata caruia nu clipea nimeni pe strada noastra, il uram pentru ca era puternic, pentru ca il ascultau toti orbeste, pentru ca era un lider, pentru ca stia sa se bata, mama ce stia sa se bata, dadea cu bucata nu gluma, chiar si aia mai mari il respectau, s-a dus si Limba in pizda ma-mii lui, l-a calcat trenul, uite ca pe asta n-a putut sa-l bata, ne-au inconjurat, erau patru sau cinci, s-au dat la Simona, eu am apucat-o de mina cu disperarea aia de adolescent idealist, aia care, vazind-o, iti provoaca risul, cita naivitate, cita timpenie, doi au apucat-o de mina cealalta iar ceilalti doi s-au ocupat de mine, mi-au tras-o-n bot, si mi-au tras-o bine, odata ce mi-am pierdut constiinta, m-am trezit la spital, aveam capul spart, o coasta rupta, sau doua, pina la urma Simona n-a patit nimic, n-au mai apucat s-o violeze, tocmai treceau pe acolo niste tablagii si au scapat-o, dar eu tot m-am ales cu o batalie babana, oricum, in scurta vreme, ne-am despartit pentru ca s-a cuplat cu unul mai tare ca mine, era anul IV, voleibalist, cum sa nu te mindresti cu un asemenea exemplar, un smardoi sadea, am impresia ca ala a si deflorat-o, caz in care selectia naturala a functionat normal, Natura este pentru cei puternici, ei o conduc si lor li se supune cuminte la picioare, iar ceilalti, ca mine, labagii, la margine, ochind prin crapaturile din gard frumusetile inaccesibile si intrebindu-se de ce.

A doua bataie am luat-o de la tata. Tot in liceu. Venise beat acasa, era nervos, nu stiu ce avea, cred ca de colo de unde venea, probabil de la vreo femeie, luase una peste bot, sau nu i se sculase, numai el stie, numai el a stiut, in fine, s-a asezat in fotoliu si m-a pus sa-i scot ciorapii. Tata avea un obicei absolut scirbos, de cite ori venea beat, o punea pe mama sa-i scoata ciorapii, bine, nu-i nimic umilitor in asta, la urma urmei multe femei isi descalta barbatii, dar la tata ceva era in neregula, picioarele lui miroseau, un miros insuportabil, un miros care te ducea instantaneu in situatia de a-ti varsa toate matele, numai mama stie, numai mama saraca, ea si cu mine, iti amintesti mama? mirosul ala acru, cum se distra el apucindu-te de par si fortindu-te sa-ti indesi nasul in ciorapii lui imputiti, cum ridea, risul animalic, tembel, n-am inteles niciodata de ce rideai si tu, ce anume reusea sa te distreze la ciorapii aia cocliti, pareai asa de multumita, nu te-am inteles niciodata, numai pentru atita lucru si n-as fi varsat o lacrima pe sicriul lui, numai asa, de-al dracului, dar tu esti buna, l-ai plins si pe el, o sa ma plingi si pe mine, cum pula mea reusesti sa fii asa umila, te-as suspecta de prostie daca n-ai fi mama mea, ii luai in mina si ii aruncai in baie, apoi incalzeai apa si-l spalai la picioare, cita religiozitate, cita atentie pentru unul care isi batea joc de tine, toti si-au batut joc de tine, cred ca asta este o caracteristica a neamului, toti isi bat joc de noi, pina si soarta, de obicei impartiala, si-a lepadat roba aia neagra si si-a imbracat desuurile de curva, exact in viata noastra si-a gasit ea de cuviinta sa-si lepede chilotii, numai noua ne-a aratat curul si asta facem si noi, ca niste maimute, ne aratam curul unul la altul, eu si tata tie, tu dracu' stie cui, dar il arati si tu, sint aproape sigur, ce mai conteaza asta acum pentru mine, vorbeam, de fapt, despre bataia de la tata, atunci cind am refuzat sa pun mina pe ciorapii aia monstruosi, cind i-am spus ca numai mama poate fi asa de proasta incit sa-i inghita toate fitele de individ ratat, laba care am luat-o peste bot, suturile in cur, pumnii in cap, injuraturile, si nu m-am dat la o parte, n-am fugit, am ramas acolo, cazut, fara sa scot un cuvint, as fi putut sa urlu, as fi putut sa-l implor, ba chiar as fi putut sa-i fut una in bot cu banda aia de magnetofon pe care o aveam in mina, banda cu Reo Speedwagon, sa-i umflu botul ala mirosind a alcool, dar n-am facut nimic, l-am sfidat asa, si asta l-a intaritat, m-a batut temeinic, cum numai un tata nemernic stie sa o faca, m-a batut dar stiu ca mai tirziu i-a parut rau, desi nu si-a cerut niciodata scuze, nici nu i le-am pretins, oricum nu s-a oprit decit dupa ce mi-a aruncat magnetofonul pe geam, chestie pe care am urit-o, magneto­fonul meu, oaza mea de singuratatea, formatiile mele, piesele mele favorite, planuiam deja sa plec de acasa, sa ma duc dracului in lumea lar­ga, pina la urma mi-a cumparat un magnetofon nou, in rate, n-am mai plecat de acasa tata nu era un individ chiar asa de scirbos.

Ba, uneori, reuseam sa fim prieteni, numai ca nu-mi mai amintesc prea bine momentele acelea. Au fost putine, sau n-au contat prea mult inaintea unor faze ca aia cu ciorapii, sau aia cu luatul de la restaurant. M-a trimis sa-l iau de la crisma, nici nu mai stiu pentru ce, si eu, ca prostul, m-am dus, sau poate nu ca prostul, imi placea uneori sa-l sfidez, stiam ca nu-i place, stiam ca-l stirneste, un fel de complex oedipian si acela neimplinit, ar fi trebuit sa-l omor, am planuit-o de citeva ori, stiam foarte bine cum trebuia s-o fac, dar n-am facut-o, nu-mi pare rau acum, dar atunci imi parea rau ca n-am avut curajul, eram tot eu, apoi veneam din urma, si pe cine sa dobori daca nu inaintasul, m-am dus la restaurant, tata era la o masa cu o ospatarita, tocmai ii cotrobaia cu mina prin chilotii, si aia chitcaia ca un sobolan, arata a sobolan, chitcaia si il mingiia pe cap, stiam ca sint cuplati, cred ca stia si mama, aia ii sugea pula, mama nu, pe unii barbati ii inteleg, pe tata niciodata, l-am judecat mereu pentru asta, eram tinar, naiv, aveam o doza consistenta de inocenta, de fapt il invi­diam, voiam sa mi-o suga si mie un sobolan din ala, i-as fi dat si bani, imi placea sa economisesc bani, intotdeauna am avut bani, dar fata aia a mea de sfint neterminat gonea orice femeie, chestia care m-a complexat pentru totdeauna, chiar si acum cind imi bag picioarele lejer in viata (de parca as avea alta alegere), ma simt complexat de femei, pentru ca le-am iubit, datorita lor mi-am irosit saminta in toate punctele cardinale, pe toate obiectele posibile, numai ca ele nu m-au iubit niciodata, sau proasta care se mai trezea atrasa de mecla mea era intotdeauna, dar intotdeauna, una boccie, una cu fata de cur, am avut citeva, numai ca sa nu mor prost, ceea ce tot se va intimpla pina la urma, sa vad si eu cum face una din asta cind o ia la cret, nu m-a satisfacut niciuna, pe mine m-au iubit doar femeile urite, una singura frumoasa m-a iubit si acum ma sterge la cur, proasta a fost, mai bine se culca cu unul care s-o venereze, mai sint si boi din astia, numai ca ea n-a avut norocul, m-a gasit pe mine bun-bunut, mi-a satis­facut toate capriciile, mi-a acceptat toate perversitatile si uite cu ce s-a ales, mai bine era o urita din aia cu fata de sobolan, il facea din cind in cind pe cite unul, mai cistiga ceva lovele, easy living, ce pula calului, ce poti cere mai mult de la viata, si ce ti se ofera, deci tata cotrobaia prin chilotii sobolanului blond, eu am intrat si i-am zis cu glas distinct si suficient de patrunzator ca sa auda si ceilalti, prietenii lui, ca mama il invita acasa la masa, ne-a gatit o rata cu varza, dar nu inainte de a se spala pe miini, tata m-a privit lung, apoi s-a uitat la sobolanul ala care rinjea deodata strimb, pina si o stoarfa din asta se poate simti incurcata, s-a indepartat de tata si a disparut in bucatarie, tata s-a ridicat, a trecut pe linga mine si s-a oprit acasa acolo unde i-a futut neveste-sii o mama de bataie ca sa-l tina minte. Ca intotdeauna. Cind am ajuns si eu, mincau amindoi rata, tata povestea nu stiu ce banc nou, iar mama ridea cu gura pina la urechi, cu botul ala plin de vinatai ridea, n-am inteles niciodata chestia asta, ma uitam la ei si taceam, oricum nu ma bagau in seama, noaptea urma un futing pe cinste, erau prea preocupati de asta si varza aia era a dracului de acra.

Bat cu pixul in masa; simt nevoia sa beau niste ceai. Tirfa imi aduce, vad cum ii tremura miinile, probabil ii pare rau, sau este inca nervoasa, nici nu stiu ce sa cred. Se apropie ora prinzului, am doua certitudini, criza si mama. Ce chestie, numai de doua lucruri sint absolut sigur: ca in curind o sa-mi pocneasca craniul si ca va veni mama. Nici macar de moarte nu sint atit de sigur, la urma urmei o minune este oricind posibila, mama asa spunea, am sa o rog pe tirfa asta sa ma apropie de fereasta

A inceput sa ploua. De fapt cred ca ploua de mai multa vreme, totul e ud afara, plopii din fata Regiei Autonome sint scuturati de vint, un cer cenusiu ocupa mai mult de jumatate din raza mea vizuala, imi place, cum spuneam, lucrurile acestea, natura, ma relaxeaza, ma uit la ele, ma uit si la ce scriu, asta din urma din ce in ce mai superficial, am invatat sa pun cuvintele pe hirtie fara sa le mai privesc, daca mi-am pierdut aproape toate abilitatile, mi-am intarit una, e clar ca nu ajuta la nimic, dar poate ca ajuta odata ce o fac, iar ajung la discutia cu rostul jurnalului meu, pe care nu-l cunosc, sau nu-l recunosc, stiu doar, stiu pentru ca simt, stiu ca jurnalul meu sint chiar eu, eu, Stefan, cu puta goala ca un ingeras, fara evenimente, fara personaje care m-au influentat (mama si tata si tirfa asta si curvele reale si cele imaginate si toti ceilati sint de fapt niste Stefani mai mult sau mai putin reusiti, ei au existat sau exista numai datorita mie, ei sint eu), fara miscari provocatoare de mari mutatii sociale sau cosmice, mama va citi si va afla cine sint, va decide daca am fost sarpe sau doar un om cersind mila, abia atunci se va chinui, abia atunci va auzi strigatul nou-nascutului si - cit de mult imi doresc asta, mama; cit de mult iti doresc asta, mama - va ajunge sa ma iubeasca, asa cum am vrut eu.

Prin pixul asta se scurge viata mea, picatura cu picatura, si viata mea se asterne pe niste foi de hirtie pe care le va citi vreodata mama, cea care mi-a dat viata si cea care, intr-un fel, mi-a luat-o.

Nu mai stiu daca m-am odihnit sau nu. M-am oprit din scris pentru citeva minute, sau ore, si am privit pe fereastra. Nu retin sa fi vazut ceva anume. De fapt ma gindeam, calm, la situatia mea. E complet aiurea. Nu pot sa ma impac cu gindul ca trebuie sa mor. Nu sint pregatit inca. Am doar 31; altii la virsta asta abia incep sa guste din deliciile vietii, produc deja bani, fut fara retinere, calatoresc, isi permit sa fie fericiti, au in mina toate friiele bidiviului naravas si pocnesc virtos din bici. Eu m-am oprit inainte sa urc.

Am s-o chem pe tirfa sa vina; am s-o pun sa ma plimbe prin casa. Vreau sa mai vad, pentru ultima data, toate obiectele, toate colturile care mi-au adapostit diferite taine fara importanta, vreau sa-mi inspectez casa. "Cum vrei sa te duc, esti greu." "Iar tu esti chiar proasta." "Vezi?" "Lasa, lasa, uite cum faci". I-am spus sa intinda o patura pe jos, carucior cu rotile nu avem, este prea scump si, inchipuiti-va, la ce-mi foloseste, sa ma intinda, sa-mi puna pe piept placajul ala din sertar, putin oblic ca sa-mi pot nota impresiile, si sa ma tiriie. Isi face semnul crucii, dar ii strecor imediat mina sub fusta si travaliul religios dispare ca prin minune. Pizda pentru care am renuntat la laba timp de opt saptamini, opt saptamini si ceva chiar, sta ascunsa sub textila aia si probabil ca plinge; asta as face daca as fi pizda ei, as plinge; as urla ca o nebuna, as implora orice pula, oricit de mica dar teapana, sa vina si sa ma futa, pentru ca, finalmente, Dumnezeu m-a facut pizda numai si numai ca sa bag in mine puli, una, zece, n-are importanta, asa cum gitul trebuie sa inghita alimentele, asa cum inima trebuie sa se imbuibe cu singe, asa cum plaminii traiesc doar cu aer, asa cum curul are ca unic scop dejectia. Soarta mea este sa fiu fututa, iar cind asta nu se intimpla, am dreptul legitim sa ma revolt. Ce pizda trebuie sa aiba tirfa asta, cum o satisface? Niciodata nu-mi spune. Probabil ca o face cu altul, dar in nici un caz atit de des pe cit i-ar trebui. Ceva nu-i in regula. Poate ca se autosatisface, la fel ca mine cind eram sanatos. Un cuplu de viciosi, asta e tot ce mai lipsea. Si cui? "La bucatarie!" Sanctuarul tirfei. Toate sint in ordine aici, daca tot n-are ce face. Cind ne-am casatorit eram prevenit ca nu stie sa gateasca. Nici nu i-am pretins. Acuma, boala mea o obliga sa se retraga exact in locul a carui companie nu i-a placut niciodata. Este singurul, insa, in care nu ma poate vedea si de unde ma poate auzi. "Baga-ma sub masa, vreau sub masa", ii ordon cu glas egal. Executa fara sa protesteze, crede ca am inceput sa o iau razna. "N-am innebunit, draga, vreau sa ma joc; avem si noi, cacaciosii, dreptul asta." "Si ce joaca e asta?" Unul din jocurile preferate ale copilariei era acela de a ma ascunde de mama si de tata. Cel mai greu ma gaseau sub masa din bucatarie. Nici cind ma ascundeam in dormitor, in spatele draperiei, sau pe balcon dupa ficusul imens care s-a uscat intr-o zi pentru ca, beat, tata i-a turnat in loc de apa o sticla de dublu rafinat, nu ma gaseau asa de greu ca atunci cind intram sub masa. Acum imi este destul de clara diversiunea, totusi, locul din bucatarie era cel mai expus; cred ca asa scapau de mine atunci cind voiau sa ramina singuri. Mi se intimpla sa ramin ore intregi sub masa din bucatarie, asteptind sa fiu gasit, cita bucurie ca o faceau asa de greu, de multe ori mi se intimpla sa adorm acolo, ma trezeam la tata in brate ducindu-ma spre dormitor. Zicea tata, "Doamne, ce copil destept am, cit de bine se ascunde; ce-o sa ma fac atunci cind o sa creasca si o sa aiba si mai multe idei?" Cite futinguri pe cinste, fara stres, fara emotii, stiind copilul adapostit bine sub copertina naivitatii datorate virstei. Dupa cit timp am petrecut sub masa din bucatarie, trebuie ca mama si tata au fost niste indivizi tare futaciosi. Cum naiba s-au pacalit cu mine?

Stau sub masa de vreo douazeci de minute. Asta s-a asezat pe scaun si sta cu picioarele desfacute neglijent. Habar n-are ca belesc ochii la chilotii ei albi, intotdeauna a fost o femeie curata, din punctul asta de vedere nu am ce sa-i reprosez, mai ales ca eu sint si am fost intotdeauna un individ murdar, la fel ca si tata, mi se imputeau picioarele, transpiram repede sub brate, trebuia sa fac dusuri zilnice ca sa miros normal. Nu le faceam. Mereu imi reprosa ca miros, ca nu poate efectua cu mine o partida de sex normala atita vreme cit nu ma spal. Capatasem o placere nebuna sa ma culc cu ea dupa doua sau trei zile de alergatura, fara nici un dus, incepeam sa o mingii, mai intii pe sex - orice preludiu incepea frectionindu-i clitorisul - apoi pe sini iar cind o luam in brate simteam cu cita repulsie accepta penetratia si ejacularea, ultima intotdeauna pe burta. N-a vrut, vaca dracului, copii. N-a vrut si pace. Poate ca nu am vrut nici eu, n-am insistat niciodata indeajuns. Si cred ca din acest motiv o chinuiam bagindu-i cu forta in nari mirosurile grele ale propriei combustii interne. Destul de rar, totusi. Camelia era o amanta perfecta, preferam sa simt cum tremura de placerea abandonarii mele, cu cita pofta o lua in gura, cita imaginatie irosita in a-i face declaratii de dragoste, citi litri de sperma pe botul asta de care sint gata sa jur ca m-as indragosti imediat daca as fi din nou sanatos, cite limbi trecute intr-un ritm infernal de du-te vino printre labiile pline de arome, si cite frectii solo dupa pe femeia asta ar fi trebuit sa o iubeasca cineva.

Imi vine sa las pixul jos si sa intind mina pina la triunghiul alb dintre picioare nici un rost. "Scoate-ma de aici, ti-am admirat suficient despicatura." Nu spune nimic, se ridica, se apleaca, apuca cele doua colturi din fata se cabreaza si trage. "In dormitor."

Ce senzatie cind ma tiriie prin casa, iar eu scriu. Ma trage cu grija, drumul este parcurs cu silentiozitate, cum i se vad chilotii din spate, ce buci frumoase, cum se incordeaza ele, nu ca inainte, cind Stefan le pe­netra facindu-le sa urle cu toata mutenia lor cu tot, dar cu aceeasi distinctie, iti vine sa vorbesti cu ele. "Frumoasele mele, voi muri cu amin­tirea miscarilor voastre." "Cu cine vorbesti, draga?" "Cu bucile tale, tu nu auzi, dar au glasuri divine; de sirena." "Te-ai timpit de tot." "Frumoasele mele, v-as dedica o oda, «Oda Bucilor Divine», dar din pacate nu mai am vreme si nu mai am nici coaie, iar fara coaie cine poate scrie un poem nemuritor?"

Dormitorul, patul nostru dublu, oglinda, n-am mai fost aici de cinci ani. Nimic nu pare schimbat, poate doar culorile sint ceva mai prafuite, mai sterse, ea n-a mai modificat nimic pe aici. N-a avut bani. Toti s-au dus pe curul meu, pe tratamente, pe spitalizari, pe medici. M-a asezat linga muchia de la fereastra a patului. O rog sa ma lase singur. Din dormitor se vede cel mai bine luna. Chiar daca acum este lumina, inchid ochii si-mi amintesc cum priveam luna dupa ce adormea. Cred ca am avut si o latura romantica, probabil ca toti o au, nu stiu, stiu doar cum priveam luna si ma gindeam la tot felul de chestii, legate de ea, legate de cu totul altceva dar efect al existentei ei, incercam sa-mi inchipui cum sint dispuse bazele extraterestrilor, sau cum arata fata cealalta, cea nevazuta, ce-ar fi daca s-ar prabusi pe pamint, de ce nu trage stiuca decit in fazele pline ale ei, imi aminteam cu m-am tavalit intr-un an la tara, intr-o permisie din armata petrecuta in casa bunicii, lasata in paragina de la moartea ei, in spatele magaziei de lemne, cu fata croitorului din sat, Carmen, era intre noi o atractie mai veche cenzurata doar de timiditatea mea si onanismul exacerbat, a fost indeajuns insa sa o visez intr-o noapte, nici nu mai stiu in ce context, si am simtit nevoia sa o am, am cautat-o la scoala - era platita ca suplinitoare, dar in realitate o regulau directorul scolii si secre­tarul primariei - a venit seara la mine si ne-am tras-o pina in zorii zilei. Cum sugea pula Carmen a mea, avea un fel de a o apuca cu gura, clan­tanea incetisor din dinti in timp ce o indesa sau o elibera, fara graba, cu grija, iar cu miinile ma apuca de buci si stringea atit de tare incit reuseam cu greu sa nu gem de durere si placere sugea asa de bine Carmen a mea incit pina si luna se oprea la un moment dat ca sa ne priveasca, iar eu o priveam pe ea, era mare, rotunda, imi si inchipuiam cum merg pe vreun drum ascuns printre muntii selenari, imensi, transportat intr-o gura mare, rosie, gura lui Carmen, Carmen care nicio­data nu apuca sa vada mare lucru din satelitul asta desuet, satelitul ei era unul lunguiet, jucaus si al dracului de tare, aducea a vulcan, la intervale rezonabile chiar erupea, direct in gura ei, ce fericita era Carmen cind ii ejaculam in gura, cum intindea pe fata malahia aia imputita, zicea ca ii face tenul frumos, n-am inteles niciodata de ce le place femeilor sa suga pula, n-am inteles niciodata de ce le place barbatilor sa li se suga pula, cineva a gresit creind specia umana, cineva a gresit nascindu-ma pe mine.

Am un trecut bogat, presupun. Sint atitea amintiri care-mi vin in cap numai privind patul in care am dormit citiva ani buni cu tirfa asta de nevasta-mea, ani in care ne-am futut si ne-am rasfutut, in care ne-am povestit trecuturile, in care ne-am proiectat planurile de viitor, in care i-am pocnit una peste smotca atunci cind m-a anuntat pentru prima oara ca n-are nici o intentie maternala drept pentru care avorteaza, ani in care am adus-o aici pe Rodica, un fel de amanta care se culca cu mine mai mult din mila, cred ca a fost singura femeie care m-a citit ca pe o carte deschisa, imi cunostea viciul, nu mi-a spus niciodata sa trebuie sa incetez (eu mi-am spus mereu, poate numai ca sa-i pot da acestuia o justificare), ca as putea innebuni, sau ca mi-as putea pierde memoria, prostii, memoria nu mi-am pierdut-o, ar trebui sa-mi para rau pentru chestia asta, in schimb mi-am pierdut trupul, e clar ca a fost buna la ceva pina la urma laba asta, cu ce grija ma avea Rodica, pentru ca ea ma avea pe mine, nu eu pe ea, cu cita delicatete imi scotea pula din pantaloni si si-o potrivea intre picioare, intotdeauna intre picioare, niciodata n-am simtit nevoia sa o pun sa mi-o sarute, niciodata n-am simtit nevoia sa o sodomizez asa cum am vazut prin gaura cheii, cum ma mingiia pe crestet, ca o mama ma mingiia, cum imi soptea la ureche tot felul de lucruri, lucruri atit de frumoase, n-am reusit sa retin nici un cuvint, cum terminam, vraja se risipea si uitam cu desavirsire totul, poate ca ma descinta, se straduia sa fie aidoma fetei mele din vis, pina la un moment dat cind a trebuit sa se marite si sa plece din oras. N-am mai revazut-o niciodata.

Pentru citeva momente am adormit. Prezenta patului m-a ajutat sa dorm, nu calmante, nu ceaiuri, doar piciorul patului. Tirfa sta pe saltea, ii vad genunchiul depasind cadrul patului. "Ce faci?" "Nimic, stau intinsa si ma gindesc aiurea." "Spune-mi si mie." "A, prostii, lucruri marunte." "Vorbeste-mi despre ele; nu vezi? incerc sa comunic." "Ma gindeam la noptile petrecute de noi doi in patul asta; iti mai amintesti cite ceva?" "Mai ales faptul ca nu ai vrut sa-mi faci un copil." "O, dar este o discutie atit de veche, credeam ca ai depasit-o. Apoi, mi-ai promis ca n-ai sa mai revii." "Fata mea, eu mor, prin cap imi trec tot felul de chestii, toate conventiile stabilite intre noi au cazut, nu te mai lega de ele daca as fi avut un copil." "Te incalzeste daca iti spun ca imi pare rau?" "Nu, in schimb instantaneu chestia asta ma umple de draci, imi vine sa te injur." A coborit si mi-a luat capul intre miini. Ma priveste cu curaj, are privirea aia care pe vremuri m-a facut intotdeauna sa cedez, acum insa nu mai am cum, nu mai am ce, totusi un reflex ratacit ma face sa-mi las privirile jos, n-ar fi trebuit, femeia asta inca ma domina, inca mai depind de femeia asta, caut un motiv ca sa scap de teroarea personalitatii ei, nu stiu daca mai am timp nici nu stiu daca mai vreau. "Lasa-ma in pace; doar lasa-ma"

Adio patule, patutul meu, iarta-ma pentru toate murdariile pe care a trebuit sa le elimin pe fata ta, toata sperma refuzata, saliva din colturile gurii, singele de pe gingii, jegul de pe picioare, sudoarea fruntii, mirosul de basini, mucii, microbii din par, grasimile, celulele moarte, vomele, ceara din urechi, Doamne ce multa mizerie poate produce un singur om, ce dracului mai ramine dupa toate deseurile astea? unde se ascunde omul? unde este depozitat sufletul? adio pat al meu, asta incepe deja sa ma tiriie, imaginea ta devine tot mai mica, amintirea ta tot mai stearsa, adio si ai grija de tine, ti-a venit si tie rindul sa te odihnesti.

"Lasa-ma aici." "Dar e curent, draga." "Si ce pizda ma-tii are curentul cu mine? Ti-e teama ca racesc? Sa nu fac vreo pareza? Sa nu fac febra si sa incep sa delirez? Uite-te la mine; iti repet a nu stiu cita oara - uita-te la mine, ce mai poate sa mi se intimple? Lasa-ma aici!" M-a lasat. Sint pe hol. Holul casei mele - este casa mea, tirfa asta sta aici doar pentru ca am adus-o eu - este ingust, picioarele mele stau curbate, depuse pe tablia dulapiorului de la cuier, abia reusesc sa scriu. In holul asta am sarutat-o prima data, dupa ce am trecut pragul cu ea in brate si tot aici i-am tras primul numar in calitate de sot. Am aplecat-o, ea se tinea strins cu miinile de cuier, iar eu i-o trageam pe la spate. Pina i-am umplut chilotii cu sperma. Cit de mult am iubit-o, cit de mult te-am iubit atunci, la inceput, nu pentru ca mi te ofereai fara mofturi, nu pentru ca erai o capra perfecta, nu pentru ca sugeai pula mai bine decit oricare amanta pe care am avut-o, nici pentru ca si tu ma iubeai, ci doar pentru ca ai fost singura care m-a facut sa renunt la scirba aia de viciu. Am renuntat doar pentru ca aparusesi tu in viata mea. Opt saptamini, opt saptamini in care m-am desfatat cu cea mai aleasa felie posibila, opt saptamini in care bucata asta de carne a avut parte de aceeasi atentie ca toate celelalte bu­cati de carne care ma compun, aproape ca nu o mai bagam in seama, avea cine, opt saptamini in care incepusem sa cred ca sint un om normal. Numai opt saptamini. A trebuit sa vina sora-ta si sa-mi faca ochi dulci. Cine naiba a adus-o? Daca ar mai fi intirziat putin, un an, poate chiar doi. N-a stat decit trei zile, ce se mai caca pe ea, cum se mai gudura pe linga tine, cum te mai invidia pentru casnicia ta perfecta si cum se uita cu pofta la slitul meu; ar fi trebuit sa i-o trag chiar atunci, in zilele alea, ma incita, avea felul ala de a vorbi, vocea aia de care ti-e imposibil sa scapi trei labe in numai o jumatate de zi pentru fataul ala impertinent de curva nesatula si inca trei numai ca sa nu-ti fiu infidel, numai ca sa nu te ranesc, desi te prevenisem ca nu aveam de gind sa iert vreo femeie, dar era sora-ta, asta presupunea un anume respect, de parca o femeie se respecta numai daca nu te dai la ea, cacat, femeile te divinizeaza doar cind le tragi citeva numere sanatoase, eventual si citeva tocuri de bataie, asa cum n-am facut eu niciodata si am ajuns unde am ajuns, la mine in hol, trintit pe jos, nemiscat, macinat de boala si de obsesiile astea de care nu pot sa scap decit dedicindu-i-le mamei mele, cea care ma iubeste si care, iata, in curind va primi rasplata, ar fi trebuit s-o fut pe cumnata-mea, nu m-ar mai fi birfit pe la rudele tale, aiurea, absolut aiurea si poate ca as fi rezistat, cred ca as fi trecut peste asta daca mi-ai fi daruit un copil, asta este o obsesie mai noua, sau abia acum a iesit la suprafata, nu mi-ajungeau cele­lalte, mi-as fi dorit un copil, eu stiu, o fetita, o fetita mi-as fi dorit, fetitele macar se mai uita la tine, iti mai aduc o cana cu apa, ii este strain com­plexul oedipian, are mila si nu face laba. Autosatisfacerea femeii nu invoca nici un pacat.

Mi-ar fi placut sa fiu femeie. Atit de putine obligatii, atit de putine chinuri. Nu trebuie decit sa stai. Nu trebuie sa te rogi de nimeni, pula vine singura, ba chiar ai dreptul sa refuzi, sa te joci, sa desfasori pe arii largi strategii, sa declansezi pasiuni, sa dirijezi gesturile disperate ale cretinilor de barbati, niste boi ahtiati dupa pizda, ce prostie, sa duci razboaie, sa compui versuri nemuritoare, sa te arunci de la etaj, numai pentru ca o femeie iti refuza accesul, lumea asta e condusa de femei, imi este atit de clar, numai ca am aflat-o prea devreme, de cind am vazut-o pe mama goala, atunci, in baie; de ce a trebuit sa ma schimb intr-atita? de ce m-a socat chestia aia? de ce n-am acceptat, implicit, ca mama, toate femeile, nu sint oameni? de ce depind asa de mult de ele? iar incepe capul.

Ma doare capul. Strig la aia ca sa-mi aduca un calmant ceva, am inceput sa cred ca este mai intelept - ce vorba mare - sa iau porcariile alea, sa-mi indes in gura toate cacaturile care sa ma amorteasca, am cea mai a dracului boala de pe pamint, un singur organ sanatos si ala coplesit de dureri, cred ca o sa innebunesc, poate ca am si innebunit deja, cine poate sa-mi certifice faptul ca am o ratiune sanatoasa, cred ca sint deja nebun si astia de aia se poarta asa cu mine, cu atentie, cu manusi, ei stiu ca nu e bine sa te iei in gura cu nebunul si ma lasa in plata Domnului, se ocupa doar de administrarea a ceea ce a mai ramas din mine, de caderea definitiva, sint niste administratori de dezastru, capul ma doare altfel acum, uite ca suport durerea, si nu mai am nici senzatia de voma, poate pentru ca stau asa culcat, intins pe jos, ar trebui sa ma vezi, mama, cum stau intins, cu picioarele rascracanate, atirnind peste noptiera, sa ai mare grija ce fel de sicriu o sa-mi faceti, sa fie unul incapator, cica mortii sint ceva mai lungi si mai lati decit in viata, sa ma acoperiti cu o patura, ai grija sa fie aceeasi cu care l-ai invelit si pe tata inainte sa-l bagi in spital, si asa te apuca plinsul de cite ori o vezi, ma apuca un fel de ameteala, una pe care n-am mai avut-o, tot e mai bine decit durerea aia insuportabila, aia de ma cacam pe mine, am s-o pun pe tirfa sa ma tina doar culcat, ma intreb cum de nu mi-a venit ideea asta mai inainte, de unde atitea idei bune intr-un cap defect, dar tot ma doare, a venit, mi-a adus un pumn de calmante, le iau doar pe jumatate, cealalta jumatate o vomit pe jos, in pantofii aia negrii ai mei, aia cu care am plecat incaltat acum cinci ani, pantofii mei marca Otter, 350.000 lei, cu sireturi, imi placeau, m-am bucurat cind i-am cumparat, cine stia ca n-o sa am parte de ei prea multa vreme Ce-mi place sa ma alint, cit de patetic sint atunci cind e vorba de mine, cit de mult sufar si cit ma dau in spectacol ca sa vada si ceilalti cum se stinge Stefan, incet, cum nu-i convine lui ca moare, cit de revoltat este el in fata mortii, cum se agata el de fiecare sansa pe care i-o ofera mai degraba imaginatia decit altcineva, asa cum ii oferea si femei, la orice ora si in orice loc, pizda la discretie, cum se stro­foaca el sa lase in urma ceva, pentru mama-sa, pentru nevasta-sa, pentru oricine este in stare sa-l asculte si sa i se faca mila de el, de situatia lui mizera, chiar daca se caca pe el, chiar daca afirma deschis ca desfide orice gest cald consumat in favoarea lui, chiar daca isi baga pula in ori­care si chiar daca o face pe decazutul total, pe oaia ratacita, lui ii pasa, sa stii si tu mama ca tot spectacolul asta pe care vi l-am servit la orice ora din zi si din noapte n-a fost suta la suta sincer, n-am crezut in el pina la capat, m-am indoit eu insumi, mi-am inchipuit (si nu era decit o pro­blema de vointa) ca o sa primesc sutul cu o oarecare demnitate, era posibil, in cinci ani de spital, la citi morti am vazut, la cite gaozuri pline de cacat am mirosit, imi era la indemina, ce este moartea la urma urmei, un cacat pe care nici nu merita sa-l bagi in seama, pe cind viata dar ce este moartea mea la urma urmei, uite aici tot caut raspunsuri, afirm cu gura pina la urechi ca sint la rindu-mi un cacat nenorocit, dar nu ma comport deloc ca atare, pentru ca imi pasa, habar n-ai cit de mult imi pasa de mine, de tine, de Camelia, de toti, daca ai fi o femeie desteapta ti-ai da seama pe loc, dar nu esti, stiu ca nu esti, intr-un fel chiar imi bat joc de tine, cred ca am umor, mama, stii ca am haz?

Balconul. Nici nu trebuie sa o anunt, se ocupa singura. Trage de patura si nici nu se uita la mine, simte ca as privi-o direct in ochi, evita orice contact, nu trebuie sa faca prea multe eforturi, e clar, ma crede ne­bun, ea este un om sanatos, pentru ea lucrurile stau cu totul altfel, pot sa-mi dau seama, ce pretentie e aia sa te lasi tirit prin casa numai de dragul de a-ti lua adio de la niste obiecte, un om normal nu face asa si cu atit mai mult un bolnav normal, sanatosii au impresia ca si bolnavii au felia lor de normalitate, complet fals, ar fi trebuit sa stea si ea in spital, macar citeva saptamini, nu mai mult, sa-l fi vazut si ea pe Cornel, un barbat ramas fara picioare, cum se plingea de dimineata pina seara ca nu mai poate sa joace fotbal, pe Cornel nu-l interesa faptul ca devenea dintr-o data un exclus, nu-l interesa ca obliga cel putin o persoana sa stea numai dupa curul lui, toata viata, n-avea nici un fel de obiectie asupra schimbarii survenite in orga­nismul lui, el suferea ca nu mai putea juca fotbal si nici macar nu era profesionist, se plingea atit de mult incit odata a primit o cana in figura, cana i-a fracturat nasul si i-a rupt doi sau trei dinti; sau sa fi stat alaturi de nea Petrus, un bosorog putrezit aproape cu totul, care mirosea atit de tare incit erau nevoiti sa-i faca zilnic bai cu formol, se caca pe el din ora in ora, tot singele pe care i-l bagau prin brate iesea imbogatit cu rahat prin cur, si curvele alea il injurau toata ziua, din "pizda ma-tii de mos" si "da' mori dracului odata!" nu-l scoteau, a murit tirziu, mult mai tirziu decit se as­tepta oricine, pina si noi, ceilalti, ii doream moartea, ne rugam pentru asta, ar fi trebuit sa stea tirfa asta si sa-i vada pe astia doi si pe altii, tot putregaiul pamintului adunat intr-un salon de spital, si tu sa stai la mijloc, te transformi in acelasi cacat, ba chiar il imbogatesti, ce pretentii ca sa mai rationezi normal?

Soarele a ajuns aproape de linia orizontului, peste doua-trei ore vine si seara, a cita? Respir adinc, o data, de doua ori, de trei ori, de cite ori vrea pula mea, asa de mult imi placea in copilarie sa ma duc in gradina bunicii, sub zarzarul ala m-am gindit eu prima data la mine, in via aia m-am ascuns prima data de tata care ma cauta ca sa se joace cu mine, in mijlocul gradinii bunicii pina si tata era un urit, facea nota discordanta, si asta pe vremea cind tata era tata, cind il iubeam, cind ma iubea, apoi printre rindurile de ardei gras mi-am inchipuit eu prima data ca mama era mai mult decit parea a fi, ce pacat ca i-am descoperit mai tirziu goli­ciunea, ar fi putut deveni o sfinta, eram pregatit sa o divinizez, nu-mi mai trebuiau decit citiva ani, ani in care aveam sansa sa descopar femeia in alta parte, sa o descopar si sa mi-o apropii poate, as fi devenit un om nor­mal, misterele sexului m-ar fi incitat numai noaptea, de citeva ori pe sap­tamina, probabil cu aceeasi femeie, numai cea pe care as fi iubit-o, un noroc pe care nu l-am avut, pentru ca mama facea baie exact cind ma uitam eu pe gaura cheii, numai ea este de vina, din cauza ei am ajuns aici, toate mamele sint vinovate pentru dezastrele fiilor lor, toate mamele sint vinovate pentru ca poarta pizda, ar trebui ca dupa nastere sa li se coasa, sa fie imbracate in straie albe, lungi, mate, sa nu mai cunoasca barbat si sa nu mai faca baie. Sa nu mai faca baie!

Soneria! Cine dracului mai are chef de vizite la adresa asta? Soneria este insistenta, tirfa se repede la usa, a deschis deja Aiurea, e doctorul. "Cum te mai simti?" Doctorul asta nu e nici el prea intreg. Orice om normal vazindu-ma intins pe balconul apartamentului, cu capul atirnat in afara si privind neutru miscarile trecatorilor, masinile, ciinii vagabonzi, avem multi ciini vagabonzi la noi pe strada, toata noaptea latra, imi tin companie, citeodata ii aud urlind de-a binelea, au un fel de solemnitate a urlatului, o fac cu un fel de distinctie, iti vine sa iei pozitia de drepti si sa ridici mina la chipiu, as vrea sa urle ciinii astia cind o s-o termin definitiv, sa faca un show pe cinste, sa stie tot cartierul ca a murit Stefan, macar atita, in fine, asta m-a intrebat cum ma simt, ca sa ii raspund ar trebui sa ma aseze aia intr-un fel, le spun sa ma care de aici, ii vad cum se cabreaza amindoi, unul de un colt al paturii, al doilea de ce­lalalt, trag de patura, fac efort, miscarea asta ii pune in postura de a se atinge, soldurile lor se freaca, sint constienti de asta, bineinteles ca si eu, ii vad cum refuza jena, ca din intimplare le scapa cite o privire, observ cum partile corpului aflate in contact se accepta, de parca s-ar cunoaste de ceva vreme, asadar nu m-am inselat, m-au adus la locul meu, in sufra­gerie, m-au asezat pe scaunul meu improvizat, timp in care eu scriu, nu ma opresc din scris, tare ar avea chef doctorasul asta istet sa duca degetul aratator la timpla, adica asta e, omu' a luat-o razna, apoi s-o ia pe tirfa asta la consolat, ce-ar mai consola-o, simt perfect cum i se acumuleaza energia in piept si de acolo direct in taria pulii, simt pentru ca imi sint straine, tot ce imi este strain ma face atent, abia asteapta sa dau coltul, sa vina la asta sa-si prezinte condoleantele, sa lase eventual vreun buchet de flori peste cadavrul meu vinat si, dupa inmormintare, s-o viziteze tirziu, in noapte si sa-i traga un futing asa cum n-a mai avut asta parte de cinci ani de zile, unul din acela cu strigaturi, cu cintece si poezii, nimic mai sublim decit o femeie satisfacuta dupa multa vreme de repaus, nu stiu de ce trebuie sa fac taraboi pentru o chestie atit de naturala, de ce dracului imi mai pasa, de ce nu renunt odata la totul, imi spune si mie cineva?

"Nu cred ca te intereseaza prea mult soarta mea, doctore dar, daca tot ai venit, profita de rog de ospitalitatea casei mele", il poftesc sa ia loc si o trimit pe aia sa faca o cafea. "Face parte din obligatiile mele de doc­tor. Cit timp esti in viata, trebuie sa te asist." "In programul dumitale de asistenta figureaza si rudele?", uite ca am scapat-o, n-ar fi trebuit, ce trea­ba mai am eu cu aia, sint un dobitoc si un cacacios daca ii pun piedici, are si ea o susta, ii face curte un doctor, de ce sa dea cu piciorul? "Nu stiu daca am inteles perfect ceea ce doriti sa insinuati." A devenit brusc distant; scirba, labagiul, un nasol. Sanatosi imbecili, nici un efort nu este prea mare pentru a pastra aparentele. "Nimic, imi cer scuze; boala, doc­tore, te face sa faci afirmatii pe care, in realitate, nu le gindesti."

Il vad ca scoate din gentuta un stetoscop si un termometru, dar le pune repede inapoi, i-am spus ca nu are nici un rost sa faca tot circul asta, mai bine poate schimbam o vorba, sa ne cunoastem mai bine, desi nu cred ca are vreun rost, in fine, daca ar fi dupa mine nimic nu ar mai avea rost.

Pina la urma nu s-a legat nici o discutie. Distanta dintre noi era prea mare, ce poti vorbi cu un mort? Probabil ca ma vedea deja intins pe masa, cu toracele desfacut larg, cu toate alea intinse pe linga corp, inima la cap, plaminii la picioare, ficatul nicaieri, din lipsa, cu capul crapat in doua ca sa preleve ceva creier, niciodata n-am inteles de ce trebuie re­coltate la autopsie si probe din creier, ce poti observa acolo?

Si-a baut cafeaua in liniste, a mai schimbat o vorba cu tirfa, ce bine se inteleg, au ris de citeva ori, nici nu m-au bagat in seama, recunosc ca i-am rugat asta, o singura data m-a intrerupt atunci cind m-a intrebat doctorul, ce scriu acolo, i-am raspuns ca, in principiu nu este treaba lui, dar pot face o exceptie pentru persoana sa, "scriu un jurnal", banuiesc ca s-a mirat sincer, la asta nu se astepta, isi inchipuia ca intocmesc vreun testament, sau cam asa ceva, ar fi vrut sa ma intrebe la ce imi foloseste sau cui, sint sigur ca avea pe limba, dar nu-l mai priveam, o sa afle el oricum detalii, in noptile pe care le va consuma cu asta, intre doua fu­tinguri epuizante, parca il vad cum ejaculeaza, cu ochii bulbucati, cu tona de saliva in coltul gurii, cu sudoarea prelingindu-i-se pe timple - uriti sint barbatii cind se reguleaza, lor trebuie sa li se puna perna in cap - cum guita de placere, precum un porc care se infrupta din tarita ames­tecata cu apa si cacat, porcii maninca intotdeauna hrana amestecata cu cacat, de aia arata atit de bine, apoi cum isi aprinde o tigara buna, luata dintr-un pachet primit, desigur, de la un gaozar caruia ii tremura chilotii de frica mortii si care se arunca la picioarele lui ca la picioarele lui Isus, sa-i dea medica­mentul miraculos, elixirul care sa-l faca sanatos si care sa-l tina inca multi ani in viata, in schimbul a citeva imputite mii de lei si a unui carton de Kent, cum scoate rotocoale de fum si, scarpinindu-se la coaie, o intreaba pe asta cracita pe mai mult de jumatate de pat, afisind o privire timpa de femeie satisfacuta, "ce l-a apucat draga pe ala sa scrie jurnal?" Si aia o sa se apuce sa boceasca amintindu-si de mine, asta o sa se enerveze si o sa-i muste una peste bot, o s-o bage in pizda mamii ei de curva, pentru ca numai curvele se fut cu unul si se gindesc la altul, chestie la care subscriu, apoi o va lua de par si ii va introduce pula in gura, numai asa de al dracului, fara sa mai poata mare lucru, numai asa, si nu ca s-o umileasca pe ea, ar fi imposibil, o femeie cu pula in gura este deja arta iar arta nu umileste, ci ca sa ma umileasca pe mine, barbatii sint porci, iar femeile scroafe.

A plecat fara sa mai salute, ar fi facut-o oricum degeaba, asta l-a condus pina la usa, au mai susotit citeva minute, s-au pus de acord, au stabilit ultimele detalii, cum, unde, ma intreb ce altceva mai pot imparti un barbat si o femeie decit un pat.

A venit si mama. Imediat dupa ce a plecat gaozarul ala. Abia acum observ cit a imbatrinit. E o baba, o moarta potentiala ca si mine. A intrat incarcata cu sacose, a facut piata pentru noi. "Pentru cine ai cumparat toate astea?" "Pentru voi, ca sa mincati." Mama, cum reusesti tu sa faci gesturi normale intr-o realitate absolut aiurea? A intrat in bucatarie fara sa ma mai bage in seama, a inceput sa vorbeasca cu aia, susoteau, dar dupa o vreme le-am auzit ridicind vocea. Asta era chiar buna - se certau. Isi reprosau una alteia comportamentul fata de persoana mea, tirfa trintea deja cu vase, a trebuit sa le strig si sa le injur, oricum nu ma auzeau, adica a trebuit sa bat cu pixul in masa, sa-l folosesc precum un sceptru, ca un Zeus reconditionat, "pizda mamii voastre de femei nebune, ce dracului aveti? incetati, sau ma ridic si va iau pe amindoua la bataie, futu-va mu­ma-n cur de isterice!" Asa sint eu, vitele astea doua n-au priceput pina acum, mie nu trebuie decit sa-mi dai apa la moara, m-au enervat atit de tare incit nici pina acum nu mi-a trecut, asta m-a facut sa scriu si mai apasat, am rupt citeva pagini, le-am inlocuit, pina la urma le-am aruncat de tot, erau doua sau trei pagini pline cu injuraturi. Doamne, cit de nervos eram, v-am ingropat in cele mai adinci tainite ale pizdei, v-am bagat in gura cele mai imputite si exotice puli, v-am violat pina si narile cu care inspirati toate mirosurile pe care le eman, v-am tiriit pe fata toate coaiele din lume, v-am clatit fata cu voma cea mai verde, v-am profanat toate crucile posibile, pina si in aia a lui tata mi-am bagat-o o data, acum mi-am scos-o, imi dau seama ca este cam tirziu, scuza-ma tata, nu e vina ta, dar femeile astea sint asa de proaste ce bine ca vor muri si ele; sa muriti! sa muriti si voi otrepe nenorocite! femei de nimic o sa ma doara capul, ce-o sa ma mai doara capul

S-au asezat. Una de-a dreapta mea - mama, cealalta de-a stinga - Camelia. Le-am lasat sa stea asa pina mi-am facut intreg numarul cu foile, cu injuraturile, citeva le-am si suierat, probabil ca n-au inteles nimic, imi este din ce in ce in ce mai greu sa ma fac inteles, dar nici nu-mi dau staruinta, vor citi, odata, n-au comentat, atit le trebuia, apoi m-am oprit, m-am oprit si m-am uitat la ele, pe rind, stateau cu ochii in pamint, ca niste vite stateau asteptind satirul sa le desprinda capetele de trup, cea­fa mamei - zbircita, vinata, plina de pistrui, ceafa tirfei - intinsa, tocmai buna de apucat, la baza gitului, locul unde se proptesc cel mai bine coa­tele dupa care miscarea ritmica a curului, o acuplare ca oricare alta, chiar nu pot sa ma gindesc la altceva?

Apoi au inceput sa converseze, ce bine se intelegeau ele, cit de usor au trecut peste micile neintelegeri ca doi oameni maturi ce erau, ce eforturi, ce teatru pentru ca Stefan sa nu se mai enerveze, sa nu i se faca cumva rau, de parca tocmai ii era bine, de parca altfel Stefan devenea dintr-o data un individ fericit, cit de fals! pe Stefan nici macar redarea sanatatii nu l-ar mai face fericit, ar fi o lovitura pentru el, un soc insuportabil, chiar ce-ar fi daca m-as face dintr-o data sanatos, ce-ar trebui sa fac, cum mi-as mai arata fata in fata mamei mele, in fata sotiei mele, in fata doctorului, a asistentelor pe care le-am ciupit de cur, sau a celor carora le-am pipait dedesubturile, ce s-ar intimpla cu jurnalul meu, cu viata mea, cita rusine pot incape, cum mai m-ar primi in mijlocul lor obiectele pe care numai ce le-am parasit cu atita regret, si cum m-as mai primi eu pe mine, pentru ca cea mai mare parte a plecat de multa vreme, de cinci ani, as recunoaste-o? m-ar mai recunoaste? ce complicate par uneori lucrurile si ce complicate sint intotdeauna

Nimic altceva de consemnat despre tine astazi, mama. Iarta-ma ca nici nu te-am bagat in seama, aratai asa de batrina si te comportai precum o scorpie, tu si cu aia, doua scorpii gata sa-si scoata ochii, ar fi trebuit sa va las s-o duceti pina la capat, toata ura mocnita dintre voi, toate refularile, ar fi trebuit sa le las sa explodeze, oricum asta se va intimpla dupa moartea mea, nu veti trece peste nimic, nimic nu va ramine neplatit intre voi doua, numai si pentru asta va invidiez, pentru ca aveti atita vitalitate incit o consumati pe nimicuri, o consumati cu un egoism fara cusur, sint sigur ca, daca printr-o minune s-ar putea efectua trans­planturi de vitalitate, v-ati codi amindoua, ati considera fiecare ca cea­lalta este mai indreptatita sa-mi doneze nitica viata, ce bine ca asa ceva nu este posibil, desi inca o deziluzie nu m-ar mai afecta cu nimic, paharul s-a umplut de mult, da pe din afara, nimic nu ma mai impre­sioneaza, nimic nu ma mai incinta asa cum nimic nu ma mai intristeaza, revolta mea este una perfect gratuita, pentru ca nu este revolta mea ci a anima­lului din mine, singurul ramas in viata din intreaga menajerie, dar nu pentru multa vreme, ce bine ca ai plecat acasa atit de devreme, lasa ca o sa vii si miine, poate ziua aceea ne va gasi intr-o stare de spirit ceva mai potrivita, poate vom sta indelung de vorba, stii, mama, noi n-am stat niciodata indelung de vorba, dar nu ca mama si fiu, ci ca prieteni, sau ca barbat si femeie, vreau sa stau de vorba cu tine de la egal la egal, sa-mi spui totul, sa-mi stingi odata pentru totdeauna toate obsesiile astea care ma insotesc strins, nici nu ma lasa sa respir, sa-mi vorbesti despre tata, despre feminitatea ta, despre umanitatea ta, singura pe care, uite, n-am reusit inca sa o descopar, despre cite in luna si in stele, sa-mi vorbesti ca toate femeile alea din vise pentru care am irosit tone de saminta, numai ca sa dau de tine, cred ca toata viata mea n-am facut altceva decit sa te caut, mama, de aia jurnalul asta, de aia boala asta, daca mi-ar spune cineva ca m-am imbolnavit numai pentru ca asa am vrut l-as crede pe cuvint, pentru ca nimeni nu este mai bolnav decit simte, de aceea tot ce mi se intimpla, sa vii la intilnire mama mea femeia mea.

M-am simtit asa de trist dupa ce a plecat mama Ar trebui sa ma bucur ca sint capabil de un asemenea sentiment, nu m-a mai traversat de mult unul, de pe vremea cind eram sanatos si imi muscam unghiile dupa o iubire ratata cred ca cel mai mult am iubit-o pe tirfa asta, as fi facut orice numai ca sa imi zimbeasca o data, si-mi zimbea, nu facea niciodata economie, ce gropite in obraji, cit de mult se bucura de florile pe care i le cumparam, cum se acoperea toata cu nisip, la mare, straluceau bobitele mici de sticla precum stelele, in plina zi straluceau, ai fi spus ca universul s-a concentrat brusc pe trupul tinerei femei, si pentru ca tot acest trup imi apartinea mie, intregul univers imi apartinea mie, eu eram Dumnezeul, eu eram centrul acestui univers, creat de mine si distrus de mine dintr-un cal­cul marunt, dintr-o nefericita interventie a rationalului, atunci cind am luat-o de sotie, ce revelatie atunci cind i-am trecut degetul prin inel, parca ma traversa un milion de volti de energie negativa, ar fi trebuit sa ascult de acest avertisment al fiintei, ar fi trebuit sa ma supun, dar cine ma putea domina in afara de propria mea persoana, eram atit de sigur, viata mea era atit de strins tinuta in hamuri m-am inselat, inelul acela a pus capat marii noastre iubiri, universul meu a devenit o imprejmuire limitata de conventii, resentimente si resturi de fericire, din care pasteau fara prea mare chef vitele Stefan si Camelia, cit de trist am fost atunci cind am descoperit ca marea mea iubire a esuat, ca ceea ce parea nemuritor, s-a risipit nu ca un fum, asta o ia voiniceste in sus, mai are o sansa, numai pentru ca vede cerul, ci ca niste gunoaie, ca acelea care cad din bena unei masini invechite conduse neglijent de un sofer betiv.

Asa cum am fost trist pentru fiecare femeie reala pe care am iubit-o si pe care am lasat-o, pentru ca toate femeile iubite de Stefan au fost parasite, niciuna n-a apucat sa se sature de fitele lui, de felul lui de a da din cur, de obiceiurile si aerul pe care il degaja, niciuna nu l-a parasit, toate, dar toate, l-au regretat, si-i vor pastra o amintire frumoasa, pentru ca a fost un individ delicat, dispretul lui pentru femeie, scirba lui supe­rioara, i le-a apropiat, si cu cit s-a tinut mai deoparte de ele cu atit prezenta lor i s-a insinuat tot mai puternic, golul viciului sau le-a atras ca pe niste fluturi de noapte, si pentru fiecare femeie pe care a parasit-o a fost trist, cit de frumos gindesc acum despre ele, cum te umanizeaza tris­tetea, cum te face sa-ti para rau, cum m-am ratat eu si cum o sa se rateze si jurnalul asta

Apoi mi-a trecut. Nu a fost decit un sentiment ratacit undeva prin interior, ultimul refugiat poate, dar s-a dus si asta, unde zboara sen­timentele? unde se duc?

S-a intunecat. Am stat o vreme rezemat cu capul de planseta, am reusit sa mi-l culc singur, nu stiu cum, mi-a venit sa culc capul pe planseta si l-am culcat, am tinut ochii inchisi si m-am gindit la femeile pe care le-am iubit, la ce au insemnat ele pentru mine, ce pacat ca nu au insemnat nimic pina la urma, sau, in fine, foarte putin odata ce mi-am amintit de ele, a trebuit sa bat din pix, miscare care a necesitat mult efort, din pozitia aia este foarte greu sa mai misti mina dreapta, a venit tirfulita asta din bucatarie si m-a asezat in pozitia initiala, era putin mirata, "ai reusit tu asta?", n-ai nici o grija, draga mea, nu ma fac bine, este una din figurile maladiei, de fapt asta inseamna ca se agraveaza, ca drumul spre groapa s-a micsorat, nu-mi mai dau nici o sansa, nu stiu de ce ar trebui sa-mi dai tu una, cred ca am obosit sa mai scriu in jurnalul asta, am obosit sa mai traiesc asa, m-as lasa in pace si i-as lasa in pace si pe astia, sa ma opresc brusc, sa nu mai fac nici o miscare, sa nu mai raspund la nici o intrebare, sa refuz mincarea, sa-mi las orificiile deschise ca sa se scurga tot ce mai e de scurs, sa mor inainte de a muri, e o prostie ce spun, asta se intimpla oricum.

Mama a uitat javra in casa, pudelul asta stupid. Inainte sa ma intorc am prevenit-o pe tirfa sa ascunda javra pentru ca, altfel, am s-o prind si am s-o omor, n-am inghitit niciodata ciinii cu pedigree, niste animale alintate, niste tentative de care trebuie sa te ingrijesti. A dus-o la mama si aceasta a adus-o inapoi, tirfei i se facuse dor de animal. Ma uit la el cum se gudura la mine, i-as striga sa plece dar n-am atita forta incit sa-l conving ca sint serios, va crede ca ma joc, parca il vad cum imi sare in brate si incepe sa ma linga pe fata, atit ii trebuie, pentru ca daca o va face, am sa-l musc de botul ala mic si rautacios, am sa-l apuc cit pot eu de strins si n-am sa-i dau drumul, oricit de jalnic ar schelalai, sa vina aia impacientata din bucatarie, cum de nu i-a remarcat lipsa, sa vina si sa se roage de mine sa-i dau drumul, sa cada in genunchi, sa ma implore, sa-i demonstrez cit de proasta este, cit de decazuta, daca a ajuns sa se umi­leasca pentru o potaie, care acuma s-a oprit, sta in coada, si-a scos limba si ma priveste, eu ma uit la ea, ea se uita la mine, fiecare asteapta cite ceva de la celalalt, bat cu pixul in masa, apare si femeia, "ia-o de aici, javra dracului!", cu cita grija se apleaca si-o ridica, uite cum o pupa in bot, futu-ti mortii ma-tii! pe mine ai uitat sa ma mai alinti, stai toata ziua in bucataria aia, ce pula mea faci tu acolo, te masturbezi? plingi? dai in carti? acuma ti-ai gasit in mod sigur de lucru, ia cacatul asta cu par, pupati-va si-n cur, pina si pentru asta trebuie sa ma enervez, de ce? de ce? de ce? de ce? de ce ma enerveaza tot ce misca? de ce nu pot sa ma impac odata cu ideea ca toate astea nu-mi mai apartin, ca ma uit la ele ca printr-un ecran? nu mai am nici un drept asupra lor, ele nu mai au nici o obligatie fata de mine, pina si javra asta are mai multe motive ca sa traiasca, si va trai, te invidiez, pudel timpit, ce bine ca ma-ta nu te-a invatat citirea, altfel ar fi trebuit sa-ti dau si tie socoteala, te-ai fi incruntat si tu citindu-mi jurnalul, m-ai fi judecat, cu mintea aia de ciine basinos, ah! daca ar fi fost dupa mine, ai fi pazit mult si bine casa parasita a bunicii, te-ai fi imperecheat cu latosul ala al lui nea Oana, javra aia mai traieste inca, sa vezi ce futing ti-ar fi tras, ai fi fatat citeva duzini de catei si te-ai fi pierdut in neantul vostru al animalelor, am sa-i spun tirfei s-o dea afara pina n-apuca sa se pise prin casa, asta ar mai lipsi, pe linga putoarea scur­sorilor mele si scursorile cotetarului, sa ne-mputim tovarasi, asta sa fie deviza familiei lui Stefan, sa ne-mputim, daca tot ma cac pe mine, daca tot potaia asta stropeste peretii cu urina ei imputita, atunci hai sa dejectam toti prin casa, hai si tu nevasta de invalid scirbos, cracaneaza-te, da drumul pisului sa susure, sa ne inchipuim toti ca sintem la munte, ca riuri limpezi izvorasc chiar din vezicile noastre, pula lui Stefan inoata vesela precum un pastrav, pizda tirfei - locul in care pastravul isi cauta loc de ascuns, de unde am pornit si unde am ajuns, cite poti suporta tu hirtie alba, cite poti suporta tu creier suprasolicitat, dar mai ales tu mama, pentru ca numai tie iti sint dedicate ultimele puteri, astea sint ultimele puteri, se scurg incet, incet in jurnalul asta si se asaza cuminti pe rinduri, pe cuvinte, pe fraze, ca sa le citesti tu, ca sa treaca prin ochii tai obositi in creier acolo sa explodeze in milioane de fragmente, in miliarde, sa te faca arsice, sa te chinuie, sa te doara, asa cum te-a durut atunci cind m-ai adus pe lume, cind trageau aia de mine si eu nu voiam sa ies, de mic m-am aratat indaratnic, periculos, ar fi trebuit sa te mindresti cu mine, citi se pot lauda cu asemenea produse, citi au pe linga casa asemenea la­tratoare, noi mai avem si pudel, de parca n-ar ajunge, sint tot mai incoerent, nici eu nu mai inteleg prea bine ce vreau, probabil ca n-am inteles niciodata prea bine ce vreau, dar cine intelege, sa vina si sa-mi spuna mie ala care stie exact ce-i cu el prin areal, sa-mi spuna si-l fac erou de jurnal, concep unul numai pentru el, si tot pentru el am sa rup toa­te foile acestea confuze, care s-au inmultit asa de mult incit cad deja pe jos, am si uitat sa le numerotez, o sa se chinuie putin mama, tirfa aia de nevasta-mea, sau oricare va dori sa citeasca prostiile mele, habar n-or sa aiba de succesiunea faptelor, pentru ca exista una, desi n-am urmarit-o, ea exista, e logic, or sa citeasca haotic, or sa amestece paragrafele si nu vor afla pina la urma nimic despre mine, doar poate faptul ca-si vor pierde timpul degeaba, macar si pentru atita si merita sa continui, nu va apare eroul acela, n-au foile mele nesansa asta, viata mea trebuie sa se scurga pina la ultimul strop, sub stricta mea supraveghere, sint perfect constient de ceea ce mi se intimpla, sint martorul ocular al mortii mele, tocmai scriu un reportaj legat de aceasta

Mi-e dor de o muzica buna. Chiar in momentul asta. Privesc ben­zile aruncate prin toata casa, casetele, discurile, cit timp pierdut pentru auditii, cit de putin cistig de pe urma lor, poate doar piesa aceea, aia chiar a fost haioasa, ma reprezinta, eu sint ala, Piano Man, omul singuratic pierdut in zgomotele soft ale unui bar frecventat de nulitati, am s-o rog sa mi-o caute prin gramada, pina nu vine tembelul de Felie sa le ridice, cica "este vineri pe la noua seara aceeasi oameni intra ca intotdeauna chiar linga mine sta un batrinel care face dragoste cu ginul lui tonic spune «fiule, ai putea sa-mi cinti o romanta?» nu stiu exact cum vine dar stiu ca trebuie sa fie ceva trist si dulce si dintr-o data mi se face mila de el apoi John de la bar imi este un fel de prieten imi da din cind in cind sa beau pe gratis este un tip simpatic Johnny sau pare a fi pentru ca si-a dorit mereu altceva spune «Bill munca asta ma ucide» zimbetul ii fuge de pe fata «sint sigur ca as fi ajuns vedeta de cinema daca as fi parasit locul asta blestemat» apoi Paul este ofiter navigator n-a avut niciodata timp sa se insoare vorbeste cu David care lucreaza tot pentru marina si probabil va face asta pentru totdeauna pe linga noi picolitele fac politica vorbesc des­pre oameni bogati despre masinile lor scumpe si impart in jur o bautura careia ii spun lonelyness e mult mai bine decit sa bei singur apoi este o multime destul de simpatica pentru vineri seara si seful imi zim­beste tot timpul stie ca toti vin doar ca sa ma asculte si sa mai uite putin de viata lor si pianul suna ca un carnaval si microfonul miroase a bere si toti stau linga bar si ma asculta pierduti isi spun «omule, ce dracului caut eu aici?»", iata jurnalule cum devi tu inutil, iata cum imi dau seama ca te scriu pe degeaba, muzica mea imprimata pe unitatea ta de memorie este destinata nulitatilor, unora la fel de tristi ca mine, sau poate chiar mai bine, mama de fapt nu va intelege nimic, tirfa nu va intelege nimic, nimeni nu va intelege nimic, nimeni nu mai intelege nimic, este un haos totul, ar fi trebuit sa-mi dau seama inca de la inceput, inca din momentul in care am vazut-o pe mama goala, cind totul s-a dat peste cap pentru mine, si n-am mai inteles nimic.

In mod cert mi-e dor de putina muzica buna. Pentru ca nu mi-ajuta cu nimic.

"Ti-aduci aminte cind ne-am futut ultima oara?", pur si simplu nu mai reusesc sa-mi amintesc, noaptea aia, cred ca era noapte, sint sigur ca era noapte, nu te-am mai futut niciodata pe lumina din momentul in care te-am luat de nevasta, stii prea bine de ce, eu mai putin, probabil nu mai aveam timp, iti diminuasesi si tu libidoul, labele mele dese, doar noaptea uneori se intimpla sa-mi doresc al dracului o femeie, una in carne si oase, tu linga mine, parul despletit ocupind suprafata ambelor perne, titele tari pe care mi le tot indesai atunci cind iti era frig, mereu iti era frig, mereu te ghemuiai, pulpele intotdeauna fierbinti, stii ca ma intrebam uneori de unde atita caldura? cum reuseai? toate astea nu faceau decit sa ma excite, ce repede sareai tu la pula, ce amanta perfecta ai fi putut fi daca as fi fost unul capabil sa te puna in valoare, si ce-ti mai placea s-o alinti, cum o acopereai cu sarutari pe doamna pula, intotdeauna cind faceam sex cu tine ma trezeam jurind ca o sa-mi pierd zilnic o ora din fiecare noapte numai ca sa te regulez, asa de bine era, si asa as fi facut daca tu, tirfa de femeie, nu ti-ai fi dat in petec, si eu trebuia sa fug, trebuia sa iubesc pe cineva, asta era tot spilul cu mine si tu femeie proasta nu l-ai priceput, eu trebuia sa iubesc pe cineva, pentru ca simteam nevoia de a fi iubit, carnal sau nu, cine sa ma iubeasca mai mult decit femeile visurilor mele, sclavele mele, mamele mele?

"Erai beat si venisei montat sa ma pocnesti", mi-am adus aminte, era noaptea in care ma parasise Rodica, imi lasase biletul acela scris de mina, l-am gasit la masa noastra favorita de la restaurant sub musama, cit de mult m-a durut, imi venea sa te omor, sa te dau cu capul de toti peretii, pentru ca n-am avut curajul s-o iau de nevasta, sa te las in pizda ma-tii si s-o iau p-aia de nevasta, cred ca o iubeam, in mintea mea te inlocuise, ea singura putea lupta impotriva viciului meu, impotriva obsesiilor mele, a complexelor mele, am lasat-o sa plece, m-am multumit cu citeva masuri de fericire reduse la citeva contacte pasagere, tu erai de vina, din cauza ta a plecat, din cauza ta am lasat-o sa plece, sint sigur ca Rodica mi-ar fi facut un copil, ma iubea pina intr-atit, si am venit acasa, ce inspiratie divina, ce bulan ai avut sa te gasesc in chilotii albi din bumbac, chiloti curati care se mulau perfect pe curul tau, cum s-a topit toata ura mea, cum s-a dus dracului toata durerea provocata de plecarea femeii pe care o iubeam, observi ca nu ii spun curva, imi vine sa-i spun asa, dar nu mi-e deloc greu sa evit, cum te-am luat apoi in brate si cum ti-am tras-o, Doamne cum ti-am tras-o, acum imi amintesc la perfectie, de parca s-ar derula in fata mea un film binecunoscut, cum urlai din toti gitii, sub presiunea bratelor mele, sub bubuitul ciocanului meu, cum iti tremurau bucile de parca le conectase cineva le 220, si cit ai plins, ala a fost viol cucoana, ala futing, umilinta in stare bruta, toata umanitatea ta rapusa de forta bruta a falnicei mele puli, de aia ai si tinut minte, chestie dupa care sint convins ca acum tinjesti, ce sa-ti fac femeie, unul a fost Stefan, nesuferitul, obsedatul, frumosul Stefan, uita-te acum la el si scuipa-l.

M-am imbolnavit imediat dupa aceea. O usoara ameteala, credeam ca din cauza bauturii, vodca amestecata cu bere, o ameteala care s-a instalat odata pentru totdeauna, lesinul acela care te-a speriat, te uitai la mine si tineai mina la gura, voma, apoi toata agitatia cu analizele, conce­diile medicale, iar analize, internari, prognoze optimiste, prognoze pesimiste si peste toate, degradarea mea lenta pe care o observau toti dar de care nu vorbea niciunul.

Cinci ani de scirba, cinci ani in care n-am facut nimic ca sa ma impac cu mine insumi, ori cu ceilalti, cinci ani pe care nici macar nu i-am pierdut de fapt nici nu i-am trait.

I-am dat liber. Poate sa se culce si singura, in dormitor, in camera noastra. Parca o vad cum se ghemuie sub cearsaf, niciodata n-am reusit sa inteleg de ce se ghemuie, orice este legat de persoana ei imi este neclar, abia acum, parca e un covrig, cred ca tot asa doarme si acum, cum s-o fi descurcind singura, o fute cineva? omeneste ma intreb, sa nu ma con­damni draga daca am insistat asupra vietii tale sexuale, am fost atit de apropiati, la un moment dat stiam totul despre tine, puteam ghici cind iti vine ciclul la orice ora din zi si din noapte, numai noi doi stim ce ciclu neregulat aveai, de atitea avorturi, de atitia copii masacrati prin sectiile de ginecologie, cum te craceai, ca o vita te craceai, n-am sa te iert niciodata pentru ca nu ai vrut sa-mi faci un copil, iar mi-am adus aminte, n-am sa te iert pentru ca nu pot sa uit bucatile de carne rosie pe care ti le scotea doctorul dinauntru, cum pulsau, sau asa mi se parea mie, oricum este exact acelasi lucru, cum le scotea pe rind si cum le arunca in tava de otel, apoi la cine stie ce haita de ciini, cum sa nu fiu un labagiu notoriu, cum sa nu ma las asasinat de viciu daca copii mei au ajuns hrana pentru ciinii orasului, numai cind ii vad, zvelti, plini de viata, pocnind de sanatate, traversind fara nici o jena arterele cele mai circulate de oameni, imi zic ca desigur ei trebuie sa fie copiii mei, isteti, cu tupeu, spiritul lor s-a instalat perfect in trupurile sanatoase de animal domestic, traiesc cum pot, se descurca, daca tirfa de ma-sa nu i-a vrut umani, sa se multumeasca cu ciini, la urma urmei ce mare diferenta, te stiam atit de bine, mi se pare normal sa stiu cu cine te regulezi, ba chiar as putea sa-ti dau sfaturi, as putea alege pentru tine unul care sa te faca fericita, unul care nu numai sa te futa si sa plece la nevasta-sa sau la amanta, unul care sa te divinizeze, unul care atunci cind isi baga pula in tine sa-si doreasca sa moara de fericire, unul care sa-ti bea din lindic precum din cupa cu sampanie Zarea, care sa cada la picioarele tale si sa nu se mai ridice de acolo, nu este imposibil, mai sint fraieri din astia, asculta-ma pe mine, lasa-ma sa aleg, pina la urma poate ii faci si un copil, blegii astia au in general noroc de copii buni, nu cum au avut mama si tata, o sclembe si nici aia intreaga, de ce nu-mi spui, Camelia, tu cu cine te futi?

Numai da drumul televizorului. M-am dezobisnuit sa imi mai pierd timpul cu astfel de lucruri, habar nu am ce se mai intimpla in lume, nici nu ma intereseaza, milioane de oameni alergind ca niste insecte de colo-co­lo fara nici un sens, doar de dragul de a alerga, pentru ca au doua picioare cu care sa paseasca, pentru ca au doua miini cu care sa apuce, pentru ca au sexe pentru a se reproduce, pentru ca au burti care trebuie umplute si pentru ca au capete care sa le prisoseasca, in mod cert am sa urmaresc un film erotic.

Televizorul este dat la maximum, mai este ceva vreme pina la ora filmului erotic, asa ca zappez, ce-mi placea chestia asta, cum navigam pe cele 27 de canale, fara sa urmaresc nimic special, doar ca sa-mi pierd timpul si cu pauzele aferente pentru a arunca sperma pe covor, am sa las pixul din cind in cind, pentru prima oara de cind am ajuns acasa, chiar, jurnalule, ce-ar fi sa consemnam evenimentele zilei, "domnule prim mi­nistru, lasati domnule discursurile acestea academice; oamenii vor sa inteleaga", cine mai e si asta, nu l-am vazut in viata mea, prim ministru, ce fata de poponar are, precis suge pula, altfel nu ajungea prim ministru, cica trebuie sa ai vreun viciu, sa fii curvar, o pata la dosar ceva, ca sa ajungi sus, eu eram tocmai bun, un onanist poate ajunge pina la nivel de ministru, ziua ia decizii care pun in pericol vietile a un milion de bizoni, iar noaptea o freaca holbindu-se la filme erotice, ba chiar la o femeie in carne si oase, una care sa se miste prin fata lui, iar el s-o priveasca cu gura imbalosata si s-o frece, cu voce, cu gemete, cu figuri, n-am avut niciodata curajul s-o pun pe una sa ma excite, sau poate n-am gasit una demna de spectacolul cu Stefan autosatisfacindu-se, zapp, "Gina este de obicei exceptia care intareste regula Cred ca o s-o las pe ea sa-ti spuna ce se intimpla am aranjat totusi; cind pleci nu trinti usa nu te stradui sa fii dragut n-are nici o legatura cu asta am incercat sa nu disec lucrurile care ma deranjau cind ne-am cunoscut, mi-a spus ca erati apropiate el era ucigasul asa cum iti furase tot ce iubeai spui ca sint nebuna pentru ce se va intimpla ce crezi ca o sa se intimple, Pearl?", ce cacat de film, "Santa Barbara", episodul 1365, mai sint vreo opt sute, cind am plecat in spital abia incepuse, l-as opri dar mi-e frica, afara este atit de intuneric, trag cu coada ochiului spre fereastra, daca apare vreun vircolac, bunico te-as fi iubit la maximum daca n-ai fi avut proasta inspiratie cu vircolacii, asa, de cite ori vine noaptea, ce bine ca nu se va mai intimpla de foarte multe ori, o sa-mi amintesc de tine si de sperietura pe care o trageam cind imi povesteai istoriile acelea grozave cu copii obraz­nici rapiti de creaturile noptii, o sa-mi amintesc si o sa te bag si pe tine o data in pizda ma-tii, ce pacat ca nu am cunoscut-o, mi-ar fi placut sa-mi cunosc inaintasii, pe toti, incepind cu ala care umbla in curul gol cu aceeasi pofta dupa mincare ca si dupa pizda si, continuind cu toti ceilalti, de prin Bulgaria, Grecia, Albania, pina la stra-strabunici si strabunici, mi-ar fi placut sa am si eu singe nobil, sa citesc seara, in poarta castelului familiei, catastiful cu mortii ei, tablourile cu ei, asa cum am vazut in filmele acelea cu nobili francezi, ori englezi, n-am cunoscut pe nimeni in afara de bunica, pe care am iubit-o, pe care am iubit-o pentru ca a fost singura care a reusit cu adevarat sa ma sperie si in acelasi timp nu mi-a lasat nici un motiv ca s-o tirii dupa mine prin cacatul logicii mele bol­nave, ea a fost curata ca lacrima, nici acum nu reusesc sa-mi inchipui cum ar fi fost bunica tinara, cum ar fi aratat dezbracata, cum s-ar fi regulat, mi se pune pe creier o pinza, astfel de ginduri imi sint pur si simplu inter­zise, bunica mea a ramas bunica mea, asta da performanta, cind voi ajun­ge in ceruri, pentru ca acolo voi ajunge, de indivizi ca mine este nevoie acolo, indivizi sinceri, dintr-o bucata, in care poti avea incredere, ce daca iti dau in cap, ei te previn ca asa se va intimpla daca te apropii, cind voi ajunge in ceruri, deci, o voi cauta negresit, pe ea si poate pe tata, simt un fel de dor pentru persoana lui, un fel de nostalgie ma apuca pentru futaciosul ala melancolic, tata a fost un ins melancolic, de aia bea si regula pina la epuizare, traia un fel de disperare pe care trebuia s-o debor­deze din cind in cind, eu sint la fel ca el, cred ca de aceea nu prea ne-am inghitit, semanam, in linii mari semanam, il puteam citi din prima, motiv pentru care se ferea de mine, o sa ne intilnim tata si o sa depanam amin­tiri, decojiti de resentimente si prejudecati, poate vom ride din cind in cind, vom mai arunca cite o privire spre pamint sa mai vedem ce mai fac mama si tirfa asta de nevasta-mea, cu fetele alea triste, cocosate de povara vietii si a trecutului plin de amintirea noastra, vom avea multe de facut, ce bine ca mi-am amintit de tine si de bunica, am uitat pentru o vreme ca este noapte, ca este intuneric si ca prin oras bintuie vircolacii dupa copii obraznici bine, dar eu nu mai sint de mult copil.

Zappez de doua ore, a trecut deja miezul noptii si astia intirzie cu filmul erotic, hei! gagii, ce pula mea faceti? va jucati cu nervii clientilor, lasati odata libere femeile alea, dati drumul la pizda, pizda cit cuprinde, pe toata latimea ecranului, si pe toata lungimea, pizda, pizda, pizda la tot cartierul, ce dor mi-este de una adevarata, una care sa miroasa urit, acru, plina de saruri si umeda, una care sa ma inghita, sa deschida gura mare, cu marul lui Adam intre buze si sa ma absoarba, sa ma pierd in ea exact cum m-am pierdut in Gara de Nord cind m-au adus ai mei prima data la Bucuresti, intr-o iarna pacatoasa, nu circulau nici tramvaiele, nici tro­leibuzele, s-a dus tata dupa un taxi, iar mama dupa cafea si ceai, iar eu m-am lasat atras de reclama plajei de la Neptun, din dreptul peronului 4, m-au cautat pina la miezul noptii, ce timpiti, nu m-am miscat nici o secunda din fata panoului acela stupid in care citeva gagici in costume de baie se prajeau la soare, stateam si ma uitam la ele, ce frumoase erau, imi spuneam ca asa voiam sa fie si mama mea, nu ca cea care ma cauta disperata prin toate cotloanele garii, mai putin in fata panoului cu reclama de la Neptun, unde ma uitam ca prostul, asa de mult imi placea, de aceea mi-am adus aminte si de aceea mi-ar placea sa ma ascund intr-o pizda ca pe nisipul plajii de la Neptun, sa ma ascund si sa nu ma gaseasca nimeni, sa nu ma regasesc nici macar eu insumi, e si asta un fel de nemurire, nu, mami?

Au inceput, fetele mele, tite, ruj de buze, uite cum si-o trag, Doam­ne Dumnezeule! numai pentru atita lucru si regret ca mor, acolo unde o sa ajung, o sa fie gaozuri? o sa-mi dea Ala voie sa pun si eu mina pe una creata? nu ma intereseaza ca acolo pot descoperi solutia Legii Unificarii Energiilor, spre exemplu, piciorul lui Dumnezeu nu ma priveste citusi de putin, la mintuire pot renunta fara nici un regret - nu este obligatorie, dar o bucatica din carnea aceea moale, crevasa organica in care mi-as da drumul sa cad pentru o vesnicie, o vesnicie si ceva, de ele am nevoie, chiar si acum cind le privesc doar, fara nici un rezultat palpabil in zona virilitatii mele prematur doborite, in mine totul este la fel ca inainte, sufletul meu se trezeste brusc si stringe nervos de gratii, vrea sa iasa, imaginile alea il incita, percep un usor tremur al miinii drepte, totul este O.K. cu libidoul meu, in sfirsit pot sa mor, e minunat gindul ca o sa mor pocnind de sanatate.

Gata si cu filmul erotic, sint stors ca o lamiie, asta in cazul in care din mine mai poate fi stors ceva, si pesemne ca este de vreme ce asa ma simt, un fel de pace postcoit se asaza cu curul pe fizicul meu imobil, as putea spune ca sint fericit, habar n-aveti, pina si un nenorocit de invalid poate fi satisfacut, si el poate aprinde o tigara si sa zimbeasca pe sub mustata la gindul ca a tras un futing pe cinste, are dreptul asta, si-mi vine sa pling, o nu! imi vine sa pling, asa mi se intimpla intotdeauna cind sint fericit, ma apuca plinsul, iar o sa incep sa hohotesc, iar o sa gilgii precum un inecat, sunetul acela care iti ridica parul in cap, eu asa pling acum, groaznic, monstruos pling, sa nu ma auda aia, sa nu ma auda aia, nu mai vreau sa ma vada plingind, o sa vina si o sa creada ca am cazut prada cine stie carei disperari, o sa creada ca imi pare rau, ca ma caiesc si o sa-mi puna mina in cap, o sa ma mingiie, mie de chestia asta mi-este frica, ma ingrozesc la gindul ca imi va pune din nou mina in cap, toata caldura si bunatatea ei se vor revarsa asupra mea precum un fluid binefacator, care mie imi va face rau, nimeni nu-si poate inchipui ce rau imi fac mie mila si compasiunea cuiva si mai ales ale tirfei de nevasta-mea, toata fericirea mea iluzorie, pentru ca stiu ca este iluzorie, ce fericire iti pot aduce niste curve filmate acum 20 sau 30 de ani, acum sint niste babe nenorocite, niste carcase ambulante, poate ca nici nu mai traiesc, toata fericirea mea se va duce dracului si va fi inlocuita de o disperare adevarata, de chestia aia care vine din adinc si ti se urca pe creier, si iar o sa-mi aduc aminte ca sint un bolnav stupid si nesuferit, un obsedat irecuperabil, un nimeni, uite ca mi-am adus aminte, nici nu mai este nevoie sa se trezeasca, sint deja disperat, imi regizez perfect starile, le intuiesc magistral succesiunea, ar trebuie sa ma bucur de atita clarviziune, sa fiu mindru de asta, numai ca eu hohotesc de fericire si de disperare lalolalta, din spirit de economie evident, de ce sa pling separat pentru fiecare stare care ma traverseaza, atita lux pentru un nimic, e timpul sa ma linistesc putin, altfel risc sa-mi pierd complet coerenta, se va intimpla si asta, dar nu acum, atita timp cit imi va sta in putere voi incerca sa fiu coerent, mizez pe puterea mea de autocontrol. Au ramas atit de putine de strunit din mine

Noaptea sint cele mai proaste programe, sint facute dinadins ca sa te faca sa dormi neintors, dar noi cei care nu mai reusim s-o facem, noua ce ne pregateste televiziunea? zappez de colo pina colo, 27 de programe absolut stupide, ma uit la ele, ca rima la sudura ma uit, ca boul la teava, seriale care incep de nicaieri si se termina cam tot pe acolo, exact ca viata mea sint serialele astea, as fi fost un serial perfect, o telenovela care ar fi stors milioane de lacrimi pizdelor proaste care stau toata ziua acasa, gatesc, calca si spala iar seara isi desfac cracii in fata unor puli cretine, le primesc infiorate, zimbind ca niste gaini bete la gindul ca cel care le fute este vreun Carlos Alberto, sau vreun Paolo, pogorit tocmai din America lui Latina ca sa-si bage pula in budunele lor imputite, in gurile lor deformate de carii, in curul lor baban si basinos, parca le vad gemind de placere in timp ce animalul musculos tocmai intors din schimb isi indeasa pula mai repede, tot mai repede, fara preambul, fara fineturi, direct ina­untru, dupa care ejaculeaza, de parca ar defeca ejaculeaza, de aceea le ies copiii cretini, sloboziti in pauza unui meci de fotbal, sau intre doua betii, ba chiar in toiul uneia, rastimp in care proastele mai incaseaza si una peste bot, telenovele sint toti, nu trebuie decit sa se uite in oglinda, asa cum ma uitam eu atunci cind eram cineva, cind eram atit de puternic incit reuseam sa vorbesc cu mine de la egal la egal, ce mindru eram de mine, ce bucuros eram ca am avut sansa sa cunosc unul ca mine, imi iesea fericirea prin pori, porii mei ejaculau fericire, ii stropeam pe toti in jur, iar fericirea mea ii insaminta, dupa o vreme deveneau si ei fericiti, cred ca am fost o fire optimista cindva, sau as fi putut fi, privind inauntru recu­nosc datele care sa ma conduca la o asemenea ipoteza, mi-a placut sa visez, sa nu crezi mama ca mi-am consumat toata imaginatia plasmuind femei care sa ma satisfaca, sa nu crezi ca mi-am umplut singuratatea cu obsesii, sexul n-a insemnat nimic pentru mine, in realitate, cred ca de aceea l-am practicat cu atita fervoare, ca sa aflu daca e ceva de capul lui, am avut destul timp ca sa ma gindesc si la altceva, de exemplu, ti-am spus vreodata, mama, ce mult mi-ar fi placut sa ajung un rock star? un fel de Bryan Adams al romanilor, un Jim Morrison mai mic, un Clapton ceva mai optimist, omul cu chitara, imi era la indemina, cit de bine m-as fi miscat in haina asta, as fi umplut salile de concerte, stadioanele, as fi facut fericite mii de grouppies, si nu numai pe ele, as fi vindut milioane de discuri, as fi ajuns celebru, te-as fi facut si pe tine fericita, draga mea mama, te-ai fi bucurat si tu putin cu fiul tau, le-ai fi aratat vecinelor la televizor cum ma dau eu peste cap, cum ma dau cu curul de pamint, cum fac ca toti dracii si cum urlu intr-un microfon amplificat la maximum si le-ai fi convins ca asa trebuie sa faca un artist, as fi avut grija de tine, te-as fi vizitat pe patul de spital, cu flori, cu portocale, cu medicamente straine, cu grija mea de fiu, ti-as fi dedicat si o piesa, un slow din acela patetic, care sa le scoata pe adolescente din minti, care sa le faca sa-si sfisie hainele, si asta numai pentru ca tu ai fi fost pe un pat de spital, cite n-as fi putut sa fac daca as fi ajuns vedeta rock, si nu una de familie, evoluind underground, doar pentru uzul a doua trei persoane zgribulite de frigul unei sali goale si de obligatia de a-mi asculta tristul concert.

Eu in ce directie ma indrept acum? Am spus tot ce am avut de spus, ar trebui sa ma simt linistit, sau sleit, sau ceva in genul acesta. Simt ca mi se apropie, in sfirsit, ceva material precum o camasa, sau un maieu ma incinge si parca mi-e bine si parca nu prea, in momentul acesta nu mai pot evalua corect nimic din ceea ce se intimpla cu mine, cred totusi ca boul de doctor a gresit, o sa mor ceva mai repede, poate chiar miine, m-as multumi sa prind macar dimineata, sa vina si mama, sa stea linga mine, poate o sa-i treaca prin cap sa ma ia de mina si sa ma stringa, de cea dreapta cu care scriu, poate am sa apuc sa fac ceva conversatie, sa astear­na si ea citeva rinduri in jurnalul meu, sa intre putin in viata mea pentru prima oara cu acordul meu, sa ne luam ramas bun, sa inceapa sa boceasca putin, oricit de mult am detestat plinsul ei stupid, oricit de mult am urit-o pentru defectul asta, vreau sa-mi plinga la cap, sa o mai aud inca o data cum face, sa rid in sinea mea, asa cum am ris atunci cind a murit tata, si apoi sa ma duc dracului si eu. Inainte de toate, un somn bun macar un somn bun

Ieri n-am scris nici un rind. Eram pregatit sa mor si n-am murit. Ca dracu', niciodata nu mi-a iesit ceva asa cum mi-am dorit. Soarta de cacat. Apoi mi-a fost rau sau m-a durut capul sau n-am avut chef sau am refuzat s-o mai vad pe aia, i-am spus sa se duca dracului oriunde altundeva numai sa nu stea pe capul meu, sa plece si sa ma lase singur sa se duca-n pizda mamii ei dar sa nu uite sa vina dupa ce apune soarele pentru ca mi-e frica, ieri noapte am vazut un vircolac, sint sigur ca era un vircolac pentru atunci cind s-a uitat la mine nu l-a apucat risul, in plus avea dintii mari, respecta intocmai descrierea bunicii, n-a scos nici un cuvint, a facut doar citiva pasi prin camera, in jurul scaunului pe care stau, mi-a suflat de citeva ori in ceafa, daca ati sti cum urlam, eram tot un urlet, dar un urlet mut, mi-era frica sa n-auda, vircolacii se enerveaza rapid la astfel de ches­tii, nimic nu-i excita mai tare, nimic nu-i atrage mai usor decit frica, de aceea venise, simtise ceva, tirfa dormea ca o scroafa, cum pot unii sa doarma in timp ce in jurul lor se intimpla cele mai mari grozavii, i-am reprosat-o, a ris de mine, in drumul spre baie, cu chilotii intrati in cur, lucru pe care il observ pentru prima oara de pe pozitiile unei neutralitati absolute, a disparut din memoria mea orice urma de reactie, faptul ca i-au intrat chilotii in cur nu reprezinta nimic mai mult decit ca i-au intrat chilotii in cur, sfircurile titelor ei sint tari ca niste gloante si cu asta basta, pentru prima oara simt ca parcurg un drum scurt fara intoarcere, dar cu capatul aproape. Si o groaza rece imi sufla pe la timple. Boala inainteaza cu senilele prin organismul meu ciuruit, doboara cazemata dupa caze­mata, toti soldateii care ma apara se predau, ca in filmele rusesti de razboi, cu miinile deasupra capului, cu hainele zdrentuite de-atitea lupte fara cauze distincte, si ma lasa pe mine, patria lor, glia lor strabuna, drapelul lor de lupta, ma lasa in miinile bolii necrutatoare, in miinile dus­manului diabolic, al cotropitorului spre exemplu, de circa doua ore mi-am pierdut complet vocea. Iar pina deseara probabil si auzul. Sint mut si nu mai pot s-o injur pe tirfa, nu mai pot sa discut cu mama, care trebuie sa pice dintr-o clipa in alta, parca o si vad intrind, intrebindu-ma ceva si eu aratindu-i cu mina asta cu care scriu ca nu mai pot sa-i raspund, gata am mai pierdut ceva pe drum, am mai lasat o tinichea in urma, in mod sigur ultima.

Ca sa comunic cu tirfa asta, am convenit sa-i scriu pe paginile pe care torn si jurnalul, la urma urmei ce importanta mai are, este acelasi lucru, este dezvoltarea personalitatii lui, acum poate vorbi, cu asta, cu mama, cu oricine vrea sa ia legatura cu el, adica cu mine, iar ea imi va raspunde scriind la rindu-i pe aceleasi foi, pe care le voi citi, vederea nu m-a lasat inca, ma va lasa si ea, prefer sa nu ma gindesc la ce urmeaza, am stabilit deja ca nu mai urmeaza nimic.

Obosesc tot mai des, pauzele mele sint mai lungi si durerile de cap mai profunde. Ultima am avut-o, inainte sa-mi pierd glasul, imediat dupa intilnirea cu vircolacul, poate ca de asta a si venit, numai asa, sa-mi ia vocea, pe valurile unei vome in care pluteau bucati de ficat, le-am vazut, pot sa jur ca le-am vazut, de ficat erau, incep sa scot afara tot ce mai am prin hoit, ma gindesc ce va mai lua curva cu coasa cind va veni, pe cine va mai gasi in locul meu, a fost o durere scurta dar groaznica, imi venea sa ma urc pe pereti, poate ca m-am si urcat, nu e nimeni care sa-mi confirme sau sa-mi infirme, m-a durut atit de tare incit nici n-am mai scris, mi-a fost imposibil, pentru citeva minute bune jurnalul meu s-a aflat in pericol, dar uite ca mi-am revenit, n-as fi crezut, la un moment dat, intr-o clipa de posibila luciditate, m-am intrebat daca nu cumva urma sa mor, si am avut revelatia unui déjŕ vu, mi-am zis, "asta-i moartea?", nimic special, nimic fantastic, nimic care sa lase in aer ceva material, nemuritor, de atita unicitate, doar un cacat de durere de cap, niste pete cind mov cind negre, niste vuiete prin tartacuta si gata, ne, ne,ne, ne, n-a vrut, nu asa se moare pina la urma, curva aia neagra stie sa te fiarba, iti da putin cite putin, te indulceste si cind te astepti mai putin ti-o pune pe nas voi avea o moarte dubioasa. Sau n-o sa mai mor deloc.

"Mi-am pierdut vocea, urmareste ceea ce scriu", a trebuit sa-i fac de citeva ori semne ca sa inteleaga chestia asta, am privit-o atent, s-a innegurat subit, tirfa dracului, acum o sa se transforme intr-o scorpie, n-am cum sa mai ripostez, nu mai pot s-o tin la distanta, se va napusti asupra mea, dar nici nu mi-e frica, ce o sa-mi faca, o sa-mi beleasca pula, o sa ma cicaleasca, sau nici n-o sa ma mai bage in seama, o sa se retraga in bucatarie si se va preface ca nu aude bataile mele din pix, va baga din cind in cind capul pe usa numai asa, de control, apoi o sa inchida din nou usa dupa ea, iar eu o sa ma cac pe mine, o sa ma pis pe mine, o data, de doua ori, pina o sa ma inec in duhoare si scirna, cind o sa vina mama n-o sa gaseasca decit o gramada de cacat bolnav scurgindu-se pe sub usa, sau pe sub fereastra, va striga dupa mine si nu-i va raspunde nimeni imi dau seama ca gindesc aiurea, uite asta se pregateste sa incalzeasca niste apa si sa ma curete, imprastii un miros urit, put tot si nu m-am cacat pe mine, pina si toxinele fug, parasesc corabia, inseamna ca treaba e groasa, ar trebui sa ma sperii, sa ma ingrozesc, dar pina si groaza mea e bolnava, nu simt nimic din ceea ce ar trebui sa simta unul infricosat, sudoarea aceea rece, ochii beliti la maxim, inima redusa la dimensiunile unui purice si senzatia timpita ca ai atita cacat in tine, iar gaozul e atit de mic, eu nu simt nimic din toate acestea si totusi mi-e groaza, exista in datele mele existentiale un decodor care functioneaza al dracului de bine, traduce toate instinctele, refuzate pentru mine, intr-o limba accesibila, nu pot s-o descriu desi as vrea, sa stie si mama si cine o sa mai citeasca prostiile astea, cum era ingrozit Stefan de faptul ca o sa moara, dar fara sa fie ingrozit "ca lumea", o groaza sub teroarea careia nu te doare decit in cur, asa, o chestie, sint din ce in ce mai incoerent, ma concentrez din ce in ce mai greu, uite ca vine si aia cu apa sa ma curete M-a curatat, cu cita atentie stergea fiecare milimetru de piele, cu cita dragoste, nu stiu ce sa mai inteleg, de fapt, n-am stiut niciodata, de ce ma mai mir, "nu te mai incrunta atita, incearca macar o data in viata ta sa te bucuri, stiu ca spun o prostie, dar putini au norocul de a avea linga ei o sotie ca mine", uite ca a scris si ea citeva vorbe, s-ar putea sa aiba dreptate, ceea ce nu stie sau stie dar se preface ca nu stie - ar trebui sa stabilesc o conventie, femeia asta este cu mine sau impotriva mea? trebuie sa ma hotarasc - este ca stau incruntat pentru ca muschii fetei mele s-au muiat, o parte cred ca au murit, nici nu mai stiu, nu mai am nici un control, "sint cu tine", acuma se baga si in jurnalul meu, bine, bine, numai nu te baga in mintea mea, in jurnalul meu intra numai cine vreau eu si numai asa cum ii permit, stiu ca citesti tot ce voi scrie eu de acum incolo, n-am cum sa te opresc si de aceea nici nu-ti cer, dar nu te baga, altfel iar va trebui sa ma port mize­rabil cu tine, gasesc eu o cale, nu asta e problema, e clar? s-a ridicat si a dat din cap, se uita la mine cu un fel de compasiune, poate ca abia acum ma vede asa cum trebuie, nebruscata de fluxul diareei mele verbale, neti­morata de gesturile mele dezacordate, stau aproape nemiscat si scriu, scriu, ce dracului sa fac, daca ma opresc mor, nu vreau sa mor, nu vreau sa mor acum alta dandana, imi vine sa pling, lacrimile curg peste barba, hohotesc precum un porc supus taierii, nevinovatiei mele ii este atasata o vocaliza absolut dizgratioasa, in curind o sa si vomit, mi-e mila de mine, mi-e asa mila de mine "nu mai plinge dragul meu, nu mai plinge ca ma faci si pe mine sa pling", pizda ma-tii! de ce sa nu plingi, cu unul ca mine linga tine ar trebuie sa versi lacuri intregi de lacrimi, ba nu, oceane, ori tu n-ai plins decit in prima zi dimineata si alaltaieri, cind m-ai batut, m-ai batut futu-ti mortii ma-tii, mi-am adus iar aminte, m-ai batut, complexul meu numarul doi, dupa chilotii murdari, sa nu iau bataie, sa nu simt palma peste bot, sa nu primesc suturi in cur, sa nu ma atinga nimeni, pentru ca eu Stefan, sint un fel de sfint, am pretentia asta, am si eu dreptul de a fi intangibil, "n-am mai rezistat, te rog sa ma ierti, daca ai sti cit regret ca te-am lovit ma ierti?", ti-am mai spus sa nu te bagi in jurnalul meu, in pizda ma-tii, chiar nu poti sa te tii de cuvint? chiar trebuie sa ma umplu de draci de cite ori esti prin preajma? imi face semn ca nu se mai re­peta, te iert, hai draga mea sa plingem impreuna, ultimul nostru plins poate, ultimele mele hohote tembele, cine stie poate ca o sa mor dracului mai repede, sa scap si eu de o grija, ca grija mare am cu chestia asta, o s-o mingii pe cap, am sa las in suspensie jurnalul meu si numai ca s-o mingii pe cap, mingiierea mea tremurata in contrapartida cu jurnalul meu, cu mine, sa vezi de ce sint in stare, sa vezi ca pot sa fiu si eu om, desi nu mai sint

"A venit Doru, vrea sa te vada", asta imi mai lipsea, vizitatori, spune-i sa intre, il vad cum intra, are tot geaca din piele de acum zece ani, Doru n-a avut in viata lui bani sa-si cumpere ceva mai ca lumea, dar uite ca este un prieten adevarat, sau cel putin asa crede, pentru ca daca as avea voce l-as baga in pizda mamii lui de urgenta, ce pula mea cauta el aici? l-a chemat cineva? l-a invitat? acum o sa ma vada in halul asta si cu amin­tirea asta o sa ramina, cele mai perverse amintiri, amintirile cu muri­bunzi sterg totul in urma lor, fac ravagii, chefurile prelungi, agatatul ga­gicilor, birfele superficiale si sentimentul acela ca, uite frate, exista un om cu care sa te intelegi, care nu-ti pretinde si de la care nu simti nevoia sa pretinzi, unul caruia poti sa i te confesezi, unul care nu-ti curteaza fe­meia, caruia poti sa-i vorbesti la fel de deschis chiar si daca nu l-ai vazut de cinci ani, pentru ca pe Doru nu l-am mai vazut de cinci ani, si uite ca a venit sa ma vada, asa a crezut el ca e bine, naivul, il vad cum se lasa pacalit de un gest reflex si isi duce mina la gura, normal, il indemn sa scrie, l-a prevenit Camelia, "ce faci batrine?", fac pe dracu'! asta fac, ma pregatesc s-o pun, "nici nu stiu ce sa-ti spun, n-am fost niciodata priceput la chestiile astea", trateaza-ma ca pe un om normal, oricit de greu ti-ar fi, "bine", spune-mi ce-ai mai facut, pe unde ai mai umblat, "tot in radio, emisiunile alea muzicale, tii minte faza de la rockoteca cind ne-au arestat tablagii?", incepe sa rida, a fost o faza ca lumea, noi ne urcam pe pereti si niste tablagii au venit sa ne aresteze, "cel mai tare a fost Felipe", da, imi amintesc, s-a pisat pe ei, in gasca aia de pletosi s-au trezit deodata goi, asa au si plecat acasa, "da", Doru, de ce dracului ai venit? nu puteai sa mai astepti putin? macar sa nu te vad eu pe tine, ai fata aia incurcata, esti in situatia de a sta de vorba cu unul care aduce a Stefan, vrei sa-ti vorbesc de Stefan? l-am cunoscut si eu, cindva, demult Doru tace, tac si eu, fiecare din motive diferite, sau poate din motive nu atit de diferite, de fapt eu nici nu tac, eu vorbesc tot timpul, Dorule vad ca ma urmaresti, uite, asa se naste un jurnal, jurnalul lui Stefan invalidul care trebuia sa moara, eu cred ca mi se va intimpla foarte repede, este posibil chiar astazi, iti dai seama? acum stai de vorba cu mine, apoi pleci, ajungi acasa, suna tele­fonul si Camelia te anunta ca am murit, asta-i chiar haioasa, nu mai face fete, este o experienta unica pentru amindoi, sa ne bucuram, acum inchi­puie-ti ca zimbesc superior, stii tu, zimbetul cu care dadeam gata gagicile in rockoteca, chiar si dupa aceea, cind m-am mutat aici, curios, stii ca anii astia nu m-am gindit deloc la tine? nu stiu de ce, sau poate m-am gindit, m-am gindit la asa de multe, altceva n-aveam ce face oricum, am sa vorbesc cu mama sa-ti dea si tie jurnalul dupa ce-l va citi ea, sa vezi si tu cine era Stefan, poate ca te intereseaza, poate ca nu, treaba ta, "am sa i-l cer", cere-i-l, as vrea sa nu ma uiti, chiar as vrea, chestia asta nu i-am pretins-o nimanui, nu stiu ce mi-a venit cu tine, ia-ti si tu alta haina de piele, sau mai bine iti dau eu una, "nu, nu", nu te caca pe tine, iti dau haina mea de piele cea mai buna, spune-i Cameliei sa se apropie, Camelia da-i haina de la nunta, "bine", ti-o aduce imediat, sa ai si tu o amintire de la Stefan, nu stiu de ce tin asa de mult la asta, stii ceva? cind ai intrat imi venea sa te injur, de fapt te-am si injurat, acum insa imi pare bine ca ai venit, desi nu stiu ce-ti trece prin cap, nu-mi spune, lasa "tu chiar nu iei nici o pauza, uita-te la mine" m-am uitat, sa mor eu ca m-am uitat, mare jigodie esti, ai observat ca nu te-am privit, crede-ma, mi-era rusine, nu stiu ce-mi era, teama, nu stiu, esti tot tu, futu-te-n cur!, acuma te rog sa pleci, este momentul cel mai bun, momentul in care Stefan si Doru s-au reintilnit, pleaca pina ce momentul asta trece si toata prietenia noastra s-a dus in pizda mamii ei, nu uita sa iei haina m-a pupat pe frunte, pleaca odata! adio.

Obosesc. As vrea sa o vad pe mama. Vino la mine, mama, vino sa ma vezi, mi-e dor de tine, mi-e dor de mama aceea care imi lua capul in brate atunci cind eram mic si-mi povestea ce-a mai facut ea la magazinul la care lucra ca vinzatoare, ce bibelouri a mai adus, ce mult iti placeau bibelourile, ai umplut casa cu ele, bine ca le mai spargea tata citeodata, la betie, aveai motiv sa-ti cumperi altele, iti placeau in special acelea cu balerine, habar nu am de ce cumparai balerine la gramada, ai vrut sa fii si tu balerina? le aduceai si le asezai cu grija in biblioteca, biblioteca noastra nu avea prea multe carti, dar era plina cu bibelouri, pe care le stergeai in fiecare zi, le schimbai locurile, le inventai cite o poveste pe care mi-o turnai mie, de fapt, cred ca le concepeai pentru tine, erai si tu un suflet insingurat, sau cam asa ceva, iti alinai chestia asta inventind istorii cu balerine care plecau dintr-o casa saraca ca tine, mama, nici o balerina n-a avut o familie mai ca lumea (din punctul acesta de vedere sint o balerina autentica, imi voi gasi in curind si locul cuvenit, intr-un raft), nu mi-ai povestit niciodata basmele standard, "Capra cu trei iezi", am auzit-o abia in clasa a I, iar "Scufita Rosie" am vazut-o la televizor, nici nu cred ca stiu si alte povesti in afara celor cu balerine frumoase care cuceresc lumea, pe care ti le pot spune in orice clipa dar, zau mama, nu are nici un rost, uite acum a venit vremea sa citesti si tu o poveste, de data asta una adevarata, una cu un prim solist, care are si nume, care are si suflet si care are si un rol al dracului de dificil, asa de dificil incit ii este imposibil sa-l joace onorabil, poate nici nu vrea, oricum este prea tirziu, spactacolul a fost deja ratat, vei iesi inlacrimata cu inima indoita de regrete, sau de indignare, vei afla asta oricum, nici nu cred ca spun lucruri noi, n-am spus niciodata, citind jurnalul meu, mama, vei vedea ca n-am numit decit lucruri deja intimplate, majoritatea ingropate in sinea mea, moarte, am scos la suprafata doar cadavre, care, dupa cum vezi, put al dracului, tot sufletul meu este un cimitir in care stau aruncate cadavre, de-a valma, fara sa le revendice nimeni, sint acolo si tata si copilaria mea, si miile de avortoni sariti din pula mea pe ziduri, si casatoria mea nefericita, si sanatatea mea, si tu esti acolo mama, esti un cadavru ceva mai proaspat, n-ai prins inca miros, dar te-ai invinetit si esti rece, in mine ati murit toti, n-aveti nici o sansa pentru ca nu v-am dat niciuna, nu mi-am dat nici mie, si incepe sa ma doara capul, posibilitatile mele de reactie sint mult mai reduse, nu mai vorbesc, nu mai aud, deja nu mai aud, capul nu se misca decit foarte greu, ochii atit cit pot, doar mina, minuta mea, conducta prin care lucrul acela care nu stiu de ce pula mea mai rezista, ba nu, nu pula mea, pur si simplu nu stiu de ce mai rezista acolo, inauntru, de ce nu pleaca, de ce nu i se da voie, minuta mea scrie, scrie, jurnalul meu, jurnalul lui Stefan, cel care are o durere de cap care, in conditii normale l-ar face sa se cace pe el, sa urle, sa se contorsioneze, dar de unde conditii normale, ar trebui sa fiu observat, sint un subiect interesant, un mort traversat de dureri de cap, nu ma misc, stau ca o stana, numai durerea este vie, umbla bezmetica prin capul meu, cauta ceva, nu se poate, cauta lucrul acela, sufletul, sa se bata cu el, sa-l doboare, ma doare capul, Camelia, daca esti prin preajma citeste ce scriu, te implor, citeste asta, ma doare capul, adu-mi pumnul acela de calmante, stiu ca nu-si mai fac efectul, dar adu-l, indeasa-mi-l pe git chit c-o sa-l vomit jumatate, Camelia, Camelia, unde esti, niciodata cind am avut nevoie de tine n-ai fost acolo, sau aici, unde pizda ma-tii esti! ma doare capul, Camelia, adu-mi calmantele, sau mai bine fute-mi una in cap cu satirul, despica teasta asta nenorocita, scoate tot de acolo, imprastie prin casa, sa fuga durerea asta insuportabila, sa se duca, Camelia, citeste asta, unde esti, unde

Ai venit? "Ti-am adus o crema din banane cu biscuiti; este usor de digerat si o sa te intremeze." Cit a durat? "O jumatate de ora, am crezut ca ai murit O, Doamne!" Nu, mama, te rog, fara bocete, imi vin dracii pe loc, da-mi sa maninc chestia aia, desi nu stiu daca am sa reusesc sa inghit ceva, daca ai sti ce tare m-a durut capul

Am reusit sa inghit ceva, nu mult, dar am reusit, este o victorie psi­ho­logica, sau ar putea fi daca m-as minti cu privire la sansele mele, totusi un sentiment de victorie s-a trezit brusc in mine si-l las sa traiasca, reusesc sa zimbesc chiar, eu sint sigur de asta, mama in nici un caz, oricum ea vede altceva, o grimasa oribila terminata cu citeva bale, cind va citi isi va aduce aminte de asta, mama, povesteste-mi despre mine, spune-mi cum eram, uita pentru o clipa sabloanele cu balerine si vorbeste-mi despre mine, as vrea sa ma cunosc, si jurnalul meu vrea, hai spune-mi, cine sint eu, numai tu poti sa stii cu adevarat, numai tu "Sa-ti vorbesc despre tine?" Da, ma­ma, despre mine, ai atitea amintiri, marturiseste-le, spune-mi tot ce ai fi vrut sa-mi spui si n-ai avut curaj s-o faci, tot ce te-a dezamagit, si tot ce te-a umplut de mindrie, ai fost vreodata mindra de mine? "Mama te iubeste, sa nu te indoiesti niciodata de asta, tu esti baiatul lu' mama, iarta-ma ca-mi este greu sa stau de vorba cu tine astfel, n-am mai facut asta niciodata" nici eu n-am mai murit vreodata mama, totul ni se intimpla in premiera, nu trebuie sa te sperii prea mult, ai fi crezut ca o sa ma obisnuiesc cu ceea ce mi se intimpla? orice om sanatos ar numi asta o experienta extrema, sint convins ca se gasesc timpiti care sa ma invidieze, ah! cu cita placere le-as ceda locul asta, cu tot cu coaja, uite ca m-am obisnuit, m-am obis­nuit pina si cu faptul ca nu-mi convine, este deja un moft lupta asta a mea, ar trebui sa ma opresc, sa zic odata gata! si sa vina intunericul care sa ma inghita, nu, nu, te rog, aproape ca stiu ce vrei sa scrii, lasa-ma sa vorbesc mama, s-ar putea sa fie ultimele cuvinte, ultimele puteri, tie ti le dedic mama, asa cum tot tie iti dedic jurnalul acesta, jurnalul lui Stefan, am deja senzatia ca am spus totul, probabil ca e ultima, simt un soi de usurare, nu pentru ca m-am cacat pe mine, vad si eu ca a inceput sa dea afara si singele, ii simt mirosul, am un nas excelent, mi s-a facut frig "nu ceda baiatul lu' mama, nu ceda, te roaga mama, mama te iubeste si o sa aiba grija de tine, mama o sa te ia in brate si o sa-ti tina de cald, n-o sa mori niciodata pentru ca mama o sa te tina in brate si o sa-ti dea caldura, mama o sa te hraneasca ca pe un copil, bibeloul lu' mama! sa nu mori, ascult-o pe mama ta, sa nu mori, rezista baiatu' lu mama, te rog eu sa rezisti" e bine mama, poate doar putin frig. frig.

Poveste maghiara

Am coborit din tren cu sentimentul clar ca nu voi mai urca niciodata. Mi se intimpla citeodata. Cind uit pasaportul in camera de hotel. Sau cind ramin fara bani. In orice caz totul pe fondul unei predis­pozitii usoare spre melancolie cu vagi accente de cinism. Iarna ungu­reasca la fel de rece ca si limba in care sint intimpinat pe peronul garii mici dar curate. Oameni grabiti ma depasesc ritmic. Viteze mici, regula­mentare. Sau poate ca nu se grabesc. Sau poate ca eu nu inaintez. Privesc putin ingrijorat, putin nervos, inainte. Ar trebuie sa ma astepte cineva. Respir usurat, am fost vazut. Mi se spune un "bine ati venit" intr-o engleza stricata, dar cu gust bun. Lipseste un iz superficial de citrice, nesuparator. Lucrul imi convine - engleza mea este la fel de stricata. Iar maghiara nu-mi mai functioneaza deloc. Nu mi-a functionat niciodata.

Ne stringem miinile cu putere si ne privim cit se poate de rar, cu coada ochiului. Are mustata, virsta medie, ceva bun simt (proportia normala), un Opel Vectra, pentru luat fata. Imi ia bagajele politicos si mi le aseaza in portbagaj. Apoi deschide portiera din fata dreapta si-mi face semn sa intru. E plicticos sa nu ai alternativa. Intru. Masina func­tioneaza cu benzina. El doar ca regizor. Si il cheama Mero. Bolidul dema­reaza nervos, citeva jeturi de zapada sint proiectate instantaneu de zidul garii si ramin lipite acolo. Asteapta o intimplare care sa le elibereze. Sau poate primavara.

Parcurgem distanta in liniste. Privesc prin fereastra portierei un oras nou, mititel, cochet. Oameni putini pregatindu-se de weekend. Nici un ciine. Apoi coborim. "Nice place", imi aud glasul derapind pe alta sina. "Yes, it is" mi se raspunde de undeva din gura lui. Probabil din git. Intram. Pereti acoperiti cu fotografii, chelneri cu sorturi lungi, negre, lume curioasa sa ma vada. Nu recunosc alt tip de local maghiar. E drept, n-am vazut prea multe. N-am mai vazut niciunul. Impart zimbete si misc din cap precum o papusa defecta. Drept pentru care suspecta. Sint invitat sa ma asez. Incerc sa ma comport cit mai normal, impotriva reflexelor de acasa. Efortul meu este rasplatit cu un pahar cu bere. Sint inconjurat cu prietenie. Actori, ospatari, pianistul teatrului care, in semn de bun venit, imi cinta "Desteapta-te Romane" (la care eu rid cu pofta, n-am vazut inca romani treji; a vazut cineva?), urmeaza un pahar de "unicum", inca unul, apoi egy pohár bor, inca unul si inca unul, vorbesc din ce in ce mai repede si din ce in ce mai singur, dau din brate, le impart palme amicale peste umeri, primesc insutit (crestineste), explic, ii injur, ma injura, loca­lul incepe sa se invirta, chelnerul zboara, clientii zboara, pina si amicul meu schiteaza citeva batai din aripi dar se opreste, din politete, la timp. Nu stiu cum ajung la hotel. Dar dorm. Calatoriile mele nu incep niciodata cu prima zi.

Mai intii mi se trezeste capul. Apoi si eu. Avem intentii diferite, efectul rezultat este unul confuz. Doar durerea e comuna si ne-o reprosam reciproc. Armistitiul se incheie sub dus. O pace usoara dar efemera. Si nu ma gindesc la nimic. Privesc doar pe fereastra o dimineata frumoasa de care ar trebuie sa ma mir. Stiam ca doar la noi. Consult ceasul si intru in panica. Peste zece minute ar trebui sa apara. Ma imbrac rapid si cobor in holul hotelului. M-as intreba cum am ajuns in pat, dar este inutil. Aici nimeni nu pare interesat de persoana mea; de ce tocmai eu? Asa ca privesc peretii. Harti turistice, oferte de cadouri, o fotografie de familie din care lipseste bunica, preturi. Szüksége van valamire? Receptionera ma intreaba ceva. Nu mai este nimeni in hol. Nem tudom. nu mint. Inca o incercare dupa care renunta. Dar nu uita sa-mi zimbeasca in continuare. E posibil? Situatie dramatica. Ca intr-un text de Grigurcu, cu deosebirea ca la al lui poti ride. In voie.

A venit Mero. De data aceasta pare ceva mai comunicativ. Persista insa in comportamentul lui o tenta subtila de superioritate, demobiliza­toare. Numai Dan mai poseda o asemenea calitate, imi spun, fara sa ma bucur prea mult pentru asta. Citi o fac? Jól aludt? Zimbesc timp. "Your sleep.good?" " Ah!.Yes, I think so", incerc sa fiu ironic, dar zimbetul ramine acelasi. Insa foarte putin. Rosim amindoi, desi ne intelegem. Finalmente. Ma apuca prieteneste de brat si ma invita in masina. Sintem asteptati. Ajungem imediat la teatru. Numai pentru ca este foarte aproape. In principiu, sint invitatul unui workshop dramatic. Actorii, regizorul, autorul, sint pregatiti sa inceapa. Sint inconjurati de o numeroasa asistenta. Toata lumea ma asteapta pe mine. Din off imi ajunge in urechi corul apostolilor: What's the buzz? Tell me what's happening; What's the buzz? Tell me what's happening. Dau replica absolut involuntar: Why should you want to know? / Don't you mind about the future, don't you try to thing ahead / Save tomorow for tomorow, think about today instead. Observ ca mai au de lucru la partea cu gradina Ghetsemane si partitura Mariei Magdalena, fara chitara bass. In magazie tocmai se con­fectioneaza livada de maslini. Toti ma privesc tacuti, fara nici o expresie. As fi putut sa intirzii si o saptamina, ei m-ar fi asteptat acolo, in aceeasi pozitie, rabdatori, siguri pe finalitatea demersului meu. Cred ca sint ridi­col. Numar ca nu pentru prima oara. Asa ca ma asez in fotoliul rezer­vat si oftez scurt. Pe o perna de catifea rosie mi se ofera un pistolet din aur. Il apuc cu siguranta, mi-l indrept catre timpla si trag. Ratez; odata cu mine doua milenii de crestinism haotic. Iar ei incep sa joace.

Intru in panica imediat; nu pricep o boaba. Cineva ar fi trebuit sa-mi traduca dar n-a mai ajuns. Pricep doar ca in fata mea, pe o scena improvizata, se afla o mama, un tata si un copil precoce. Care vorbesc. Privesc cum cuvintele lor curg intr-un ritm naucitor, dau din miini, gesti­culeaza, participa. Teatru. Iar prezenta mea nici nu mai conteaza. Eu mi-am facut numarul, Godot poate sa vina.

Minutele trec greu, iar trecerea lor este una speciala. Adica o fac dintr-un loc in altul si invers, ceea ce inseamna ca nu se mai termina. Ma simt strain, de parca tocmai as fi descins dintr-o nava extraterestra. Aduc un mesaj de pace si, pentru orice eventualitate, un tun laser exterminator. Sint verde, asexuat, am doua antene lungi, cam vestejite, si vorbesc in cod binar. 11001001001000111001001. Ma cheama Zorg.

Apoi ma surprinde un soi de disperare muta. Unde sa ma duc? Ochii cauta febrili o iesire, un punct de care sa ma ancoreze si sa ma lase acolo in deriva, in asteptarea unui colac de salvare. Aici, o mina, acolo, o tigara aprinsa, dincolo, cuvinte rostogolindu-se violent. nu se poate! Isuse! Si o gura. O gura. In stinga mea, la doar un fotoliu distanta, o gura, superba, fantastica, unica. O gura la a carei dantura as cinta ca la naiul fermecat al lui Pan si in care m-as pierde pentru totdeauna, sa ma mes­tece, sa ma marunteasca, sa ma transforme in elementele primordiale si sa ma asimileze ca pe un strat protector. literatura saptezecista; cind, de fapt, eu vreau doar sa o sarut, sa-mi lipesc buzele de buzele ei si sa ne egalizam presiunile. Singele mi se pune in miscare, leucocitele sar vesele pe suprafata plasmei descriind jerbe maiestuoase, in timp ce globulele rosii devin de-a dreptul rosii. Nu vin de pe Marte. Nu am antene. Nu ma cheama Zorg. Sint Stefan, transpir abundent, cu sex. Inima incepe sa bata cu putere, ceva intre "You Shock Me" si "Treceti Batalioane Romane Carpatii", plaminii comanda cantitati tot mai mari de aer si salivez atit de dulce incit incepe sa-mi placa. Lipseste doar o doza de amar, dar sint sigur ca aceasta va veni. Vine intotdeauna.

A trecut multa vreme ca sa realizez ca gurii ii sint anexate: un cap brunet, trup, miini, picioare, sini, sini. Cred ca in jur de o suta de ani. Si numai o secunda ca sa imi dau seama ca m-am indragostit. Scanez: tinara, inalta, 20-21 de ani, privire vesnic mirata, credincioasa hazardului, barba­tilor si rezultantei dintre acesti doi factori. Incep sa ma foiesc, imi culc capul cind pe un umar cind pe altul, dau impresia unui tip interesant si interesat, totul ca sa o fac atenta. Dumnezeule! Este atenta. Pentru ea este atit de simplu. Ma priveste in ochi, se deschide larg, ma inghite Iar eu ma tirii precum un ciine prost, imi misc coada bleaga, ma gudur sincer, ii cersesc mila. O mila duios vizibila la incheietura picioarelor ratacite, dintr-o risipa de generozitate numai, intr-o pereche de blugi atit de strimti incit pot sa jur ca nu-i va mai scoate niciodata. Zimbeste la mine si-mi face un semn discret cu mina; moment care ma surprinde intr-un fel de plutire printre niste nori care nu sint nori, inconjurat de citeva roiuri de stele care nu sint stele (sint verzi de-a binelea), dotat cu aripi care refuza sa se intinda. Cad. Mami, nu-i asa ca o sa cresc si eu mare?

Din momentul acela prezenta mea acolo se umple de sens. Ii fac la rindul meu cu mina, suficient de discret ca actorii sa taca brusc si sa-mi raspunda la fel. Scena se reia. Ramin la parerea ca a fost cea mai buna. Indivizi simpatici, actorii. Apoi reincep lucrul, sau asa presupun pentru ca incetez sa-i mai urmaresc. Intreaga mea fiinta (nu mult: un suflet, un trup, haine, 3.000 de forinti.) se concentreaza asupra unei alte intregi fiinte (aceleasi caracteristici, mai putin numarul de forinti) si redescopar reflexe pe care le credeam pierdute. In primul rind ticul de la baza gitului. Febra accentuata. Intepaturi. Erectie?

Aprind tigara dupa tigara fara sa termin vreuna. Oricine si-ar da seama ca ma aflu in plin ritual de imperechere. Chiar si eu. Ora prinzului.

Grupul se labarteaza de-a lungul si de-a latul scarii. Ea coboara in fata mea; recunosc o anumita somptuozitate a miscarii, o eleganta cu adresa fixa. Deschid cutia, e pentru mine. Imi vine rindul - ii suflu in ceafa cu puterea unui taur ranit, ingenunchiat, cu sapte sabii infipte in spate, a carui moarte este intimpinata cu aplauze si cutii de Coca-Cola. Aerul fierbinte ii doteaza pletele cu un cerculet diafan in marginile caruia se scalda citiva ingeri. Se recunosc de la o posta, au putulica. Si cozi. In aer se simte ceva straniu, toti incetinesc mersul si adulmeca cu narile. Ii simt ca pe niste ciini de vinatoare amusinind vinatul. Dar nu le merge, sintem prea abili. Noi, de fapt, ne iubim.

In local ocupam locuri la mese diferite dar suficient de apropiate ca sa ne putem observa. In mod intentionat. Linga ea un tinar nerabdator in­cercind sa-i faca curte. Simt cum mi se intuneca judecata, prilej cu care remarc ca am, totusi, una. Il urasc fara patima, normal, de parca mi-ar fi tata. Ma napustesc asupra lui precum un criminal de serie mica (deci de calitate superioara), ii crestez ocularii cu un cutit de bucatarie, cu telul ii bat creierii pina devin o pasta suficient de coerenta si pe care o maninc cu vorbe si mujdei de usturoi; inima lui mizerabila se sparge in milioane de fragmente intre degetele mele nervoase, iar crestetul lui se odihneste hamletian in palma miinii mele stingi. To be or not to be, this is the question, versiunea Ion Caramitru. La urma cade cortina, aplauze puter­nice, premiul uniter pentru cel mai bun rol dramatic. Cind deschid ochii individul nu mai e acolo. E posibil? Numai ea inghite ginditoare dumicaturi de gulas si ma priveste insistent. Ce rau ti-am facut?

Seara sintem invitati intr-un vechi castel. Toate castelele sint vechi, mai putin cele autentic romanesti. Pentru ca nu s-au construit inca. Ni se serveste vinul de Tokay, friptura de pui, vin alb, vin rosu. Discut aprins cu un roman plecat de acasa in urma cu 15 ani. Vorbeste greu si se bucura sincer. Intr-un tirziu plinge. Il apuc de dupa umeri, "te inteleg, prietene". Se ridica teatral si iese. Imi vine sa bat din palme. Reusesc doar sa-mi introduc in gura o felie de castravecior murat. Rezultatul este absolut acelasi.

Am aflat cum o cheama - Beata. Sta linga mine. Mincam si bem in liniste, numai coatele ni se ating din cind in cind, din cind in cind se declanseaza arcuri voltaice, pe unii ii ustura ochii. "Imi placi", ii spun intinzindu-i pachetelul cu scobitori. "Kőszonom", imi raspunde delicat. Asta inseamna multumesc, stiu. Apoi ea imi intinde o felie de piine, "egy szimpatikus román vagy." Imediat ii umplu paharul cu vin, "singele tau va capata viteza; se va varsa precum o cascada; in mine". Il bea privindu-ma direct in ochi. Imi toarna in acelasi pahar, "és a szemed milyen." Il beau pe nerasuflate. "Vrei sa ne imbatam?" "Tessék?" "Vrei sa ne imbatam?" "Nem értem amit mondasz, de szükséget érzem annak hogy leigyam magam." Ne turnam reciproc. Unele picaturi ajung pe fata de masa. O privim jenati, dar din cu totul alte motive.

Daca vrei sa omori un ungur nu trebuie sa-l lasi sa cinte. Totul e sa mai apuci. Toti ungurii din aceasta incapere au o pofta de viata nebuna. Si cinta. Sint concentrati asupra versurilor, pocnesc din degete, ba chiar si din cizme (unele perechi aduse in mod special pentru acest eveniment). Beata ii priveste superioara; umarul ei este de-a dreptul lipit de umarul meu. Din cind in cind ride. Este atit de frumoasa. Sau eu m-am indra­gostit. Diferenta minora. Prada unui impuls, o apuc delicat de brat si o invit la o vizita prin castel. Ma urmeaza in tacere. Urcam scari intunecate, parcurgem coridoare inguste, figuri imobile prinse intre rame ne urma­resc periplul. Gasim, in sfirsit, un loc unde raminem singuri. Intr-unul din turnuri. Imi imaginez scena cu o printesa dezamagita in dragoste aruncindu-se de acolo. Dupa care castelul este rechizitionat de autoritatile comuniste. Mult timp dupa aceea descinde un pelegrin roman care se indragosteste de o unguroaica. De data aceasta nu se mai arunca niciunul - ferestrele sint dotate cu zabrele. O iau in brate si o string cu putere. Icneste scurt. "Jaj!" Apoi ne sarutam. Fara pasiune, fara ura, normal. De parca ne-am cunoaste de o viata. Saliva ei are un gust aromat, si ma adap lacom, ca dupa o zi arida de vara. Incep sa ii mingii sinii superbi, apoi fesele, iar sinii. Nem. Nem. O aud cum ofteaza incetisor, discret, asa cum numai mortii mai stiu sa o faca, atunci cind se simt singuri, in ser­tarele lor de cele mai multe ori reci. Se desprinde si se retrage intr-un colt de unde nu-i disting decit pantofii sport. Nike.

In camera de hotel este liniste. Este un lucru normal atunci cind esti singur. Camera este modesta, fara televizor, fara radio, fara telefon. Doar cu mine. O combinatie cit se poate de proasta. Tin miinile sub cap (mi se pare cel mai usor lucru). Il mai am?

Ma gindesc la Beata. Bea. Am coborit in tacere, fara sa ne privim, eu cu inima strinsa intr-un ghem de sirma ghimpata. Fiecare duceam pe umeri povara cite unei taceri. Fiecare credea ca nu ne vom mai revedea vreodata. Amindoi credeam ca ne-am inselat.

Ungurii inginau un cintec trist. Unul in care vinatorul a impuscat o caprioara. Caprioara a cazut in trei timpi si a ramas nemiscata. De botul umed s-au lipit citeva frunze uscate - se nimerise o vara secetoasa. Vinatorul avea un copil care minca si plingea. Minca si plingea; minca. De Nicolae Labis.

Gindul ca am comis o gafa se infrupta destoinic cu circumvo­lutiuni. Au ramas citeva resturi. In sfirsit om.

Dar ea? Ea se gindeste la mine.

Ziua urmatoare se repeta din plin. O piesa cu kalefactori care vin sa instaureze o noua dezordine mondiala. Cunosc o metoda mult mai simpla, dar nu ma intreaba nimeni - umanitatea evita inca o data un de­zastru iminent. Si se pregateste pentru altul. Asist instalat intr-un fotoliu, sorbind dintr-o cafea tare si scuturindu-mi din cind in cind reverul sacoului - am matreata. Regizorul este plin de idei, dar si de ifose. Sint un dramaturg din Romania, trebuie sa mi se demonstreze clasa teatrului maghiar. Actorii pronunta replicile corect, incearca sa faca unele miscari, joaca teatru. Mi se arunca priviri discrete iar eu joc cartea interesatului. Si pierd la prima mina. Bea intra discret si se aseaza alaturi. Expir neintre­rupt citeva minute. Guiness Book, pagina 756, capitolul recordmani romani de ieri si de azi, editia franceza, eu. Din acel moment mica scena capata un aspect ciudat, este acoperita de ceata, actorii si regizorul isi pierd brusc vocile si pleaca in cautarea lor. Ramin doar eu si cu ea, por­tretul nostru este incadrat de o inima rosie, prin mijlocul caruia trece o sageata albastra. Totul pe fond galben. Cindva marginile lui se vor intu­neca, culorile isi vor pierde din prospetime, personajele vor fi fost de multa vreme disparute si citiva copii se vor distra de minune privindu-l pe bunicul. Care acum este proaspat, stralucitor. Si indragostit lulea.

In pauza o invit afara. Ne furisam printre scaune, parcurgem tacuti holul gol, iesim. Fac citeva tentative sa o iau de dupa umeri, dar renunt. Poate ca se joaca.

"Este o zi frumoasa aici la voi", ii spun privind cerul cu ochiul unui individ versat. Afara pluteste un miros de iarna tirzie, discret, sim­plu, ca de fericire ieftina. Citiva nori fug ingroziti. Ma priveste si-mi suride. "Nem értem amit mondasz", imi raspunde, dar nu inteleg nimic. "Do you speak english?" Rosesc. Ma rog pe toate canalele ca ea sa nu inteleaga. Nem tudom. Amin. "Stii, esti asa de frumoasa incit as renunta la ce­tatenie pentru tine" (un pret mic, totusi.). Iubirea absoluta - sa martu­ri­sesti tot ce ai pe suflet fara sa fii inteles. Ca in fata lui Dumnezeu. Győnyőrű nap van ma nálunk." Imi place cum vorbeste. O voce calda, naturala, consoanele se infiinteaza simpatic in gitul ei, nu forteaza, nimic in plus, nimic in minus, doar cit trebuie. Doar cit imi trebuie. In fata noastra un parc spre care ne indreptam aproape inconstient. Inainte de a traversa o apuc de mina. Si nu ii mai dau drumul. Nu ma priveste, nu-si retrage mina. Imi vine sa strig de bucurie, nu mai e suparata. N-a fost niciodata. "M-am indragostit de tine, e cam aiurea, nu?" Se asaza pe banca fara sa imi raspunda. Pe banca cineva a scris fuck you. Isi intoarce capul si ma priveste. E serioasa. Daca nu chiar trista. Vrea sa-mi spuna ceva dar palma mea dreapta ii opreste deja cuvintele. "Mai bine nu". Nu cedeaza. "Úgysem értesz semmit." "Ba inteleg totul. Stiu ca ti se intimpla exact ce mi se intimpla si mie, stiu ca te indoiesti de sentimentele tale, poate ca ai si tu pe cineva, poate ca pe linga atractie iti inspir teama, am ceva respingator.", sper ca nu negul acela din virful capului, nu e vina mea, asa m-am nascut, ".fii iubita mea, mireasa mea din cer, fii sotia mea, pentru o zi, atit mai ramin, sint putin disperat. e mult? Iti cer atit de mult?" Vad cum imi soarbe cuvintele fara sa le desfaca, intregi, efortul de a le intelege. "Akkor siessűnk. Siessűnk, kedvesem." Duce mina la gura brusc, rusinata. Ah! daca as stii ce a spus. Ma vrea? "Ma vrei?" Ma bat cu degetul in piept, lovesc precum cu un pick-hammer, il simt cum imi intra in inima, cum scormoneste. Gestul meu este oprit cu gentilete. Ride, "a szivedbe fogod zárni őt; mitévő leszel majd nélkűle?" Rid si eu.

Seara se lasa cu greutate. Sint putin fortat sa o ajut; trag cu putere de marginile mantiei ei zdrentuite de luminile orasului. Aproape nepo­liticos. Aerul este foarte rece si vorbim in aburi. Risipa aceasta ne face bine. Fiecare spune ce ii trece prin cap fara sa-l intrerupa pe celalalt, mai ridem, dam perfect iluzia ca ne intelegem. Poate chiar o facem. Ii poves­tesc despre viata mea plina de ambitii, despre colectia mea de discuri, despre saramura de biban, teatrul absurdului, Generatia '90, situatia din Kosovo, noptile in care numai faptul ca traiesc ma ingrozeste (aici ride cu pofta si ma saruta pe gura) si tot atitea despre care habar nu aveam. Ea imi vorbeste despre aceleasi lucruri, mai putin despre grupul de la Brasov (nu il cunoaste) si despre muzica - Colosseum II nu ii spune mai nimic. Iar la capitolul Frank Zappa striveste sub pleoape o lacrima rebela. Cita dreptate are. Ne ridicam intr-un tirziu. In lumina becurilor de pe strada chipul ei capata o paloare speciala. Eu o privesc mut. Ea isi trage nasul.

Intram in barul teatrului exact in momentul in care se anunta accesul la spectacol. 15 perc alatt, ne anunta o voce plata. Avem timp pentru un pahar cu vin. Ne asezam intr-un colt retras ne apucam miinile si ne privim in ochi. Jur ca daca mi-as vedea fata as ride ca un dement. Stefan indragostit. Banc prost, injuratura, vax. Bea isi aduce aminte de ceva si scoate din geanta un album de fotografii pe care mi-l intinde nesigur. "Otthonrol hoztam, kimondottan azért hogy te is lásd. Nem tudom miert, ne kerdezd." Il deschid si ramin mut. Bea dezbracata in pat. Bea dezbracata in baie. Bea acoperindu-si pubisul cu o coaja de banana. Bea tinind in brate un copil. Bea rizind. Fara rusine. De ce? Poate ca vrea sa-mi arate ca i-am cistigat increderea, ca numai cei alesi pot privi aceste fotografii, iar eu sint unul dintre ei. Ma priveste atenta. Reactia mea este fundamentala, o simt. Ridic capul si ii zimbesc. Cald. Respira usurata, am trecut. Apoi imi ia albumul si-l arunca neglijent in geanta. Fiecare tine sub pat ceva de care sa-i fie rusine.

Intram in sala. Spectacol de gala. Ne asezam in ultimul rind, unul linga celalalt. Firesc. Am fost vazuti de multa vreme dar nimeni nu pare deranjat. Dimpotriva, ni se zimbeste ingaduitor, traiasca prietenia roma­no-maghiara. Si limba lor mi se pare cu mult mai frumoasa - uneori sint atit de aiurit. Luminile se sting una cite una, iar pe scena incep sa se rosteasca replici. Ii simt mina cautind mina mea. Care astepta uda. Ni le stringem intr-un soi de disperare, degetele pocnesc patetic, ea isi trage nasul. Ea isi trage mereu nasul. Bea. Miine voi pleca.

Desi piesa se apropie de sfirsit, lumea continua sa doarma. Pentru noi se termina in momentul in care ii spun la ureche ca o doresc. "Veled akarok", imi sopteste letal. Pot sa jur ca mi-a spus ca vrea cu mine. Ne ridicam discret, ne strecuram printre spectatori si iesim. Drumul pina la hotel il parcurgem in fuga. Trecem linia de sosire in acelasi timp. Százhuszonhét, cer si mi se ofera cheia cu numarul 127. Am ghicit. Ur­cam cu fervoare, treptele capata aspect continuu, respiram sacadat, foto­grafiile de pe hol infatiseaza imagini cu copaci doboriti de furtuna, iar cheia intra abia dupa a patra incercare. "Este cam dezordine la mine". Nu stiu exact ce am vrut sa spun cu asta. "Azért, hogy úgy szeress, ahogy soha nem tetted", imi suiera la ureche, iar mie imi suna ca un vers din Ovidiu, tradus la prima mina de Arthur Porumboiu. Il iubesc pe Arthur Porumboiu. Uneori exilul este cea mai buna solutie. Numai sa nimeresti tara care-ti trebuie. Cind iubesc prin cap imi trec tot felul de ginduri. Dintre care, cel mai insistent, acela daca e mai bine sa-mi scot ciorapii. Niciodata nu reusesc. Cadem intr-un pat adinc, adinc, gurile se cauta natural, miinile escaladeaza anatomii, ne cautam disperati. Ne gasim? Nu ne gasim?

Nu stiu cit voi retine din toata noaptea aceasta. Creierilor mei le-am dat liber si au uitat sa se mai intoarca. Ma transform intr-un burete care absoarbe lacom senzatii, miscari, fragmente de imagini, flasback-uri cu un barbat si o femeie fugarindu-si singuratatile pe suprafata plana a unui cearceaf cu elefanti galbeni care fac baie in ibrice fara toarta dar albastre, guri muscindu-se cu sete, atacuri si replieri, ascensiuni triumfatoare si prabusiri sinucigase, soapte acide, cite o tigara intre pauze, efortul inutil de a opri timpul. O, Doamne! dar asta am vrut intotdeauna.

A aprins o tigara. Ultima. "Aduci a personaj dintr-un film de Jarmush", ii spun mingiind-o pe crestet. Durerea este totusi un sentiment uman. "Hasonlitasz egy Michelangelo szóborhoz." "Arta renascentista este interesanta, dar ea nu poate raspunde la toate problemele, cum ar fi cea a drepturilor de autor pe care radiodifuziunea refuza sa mi le achite de o buna bucata de vreme." Ma priveste fix. Pare ca se teme pentru soarta ei. "Stai linistita, n-am mai ucis o fiinta vie de cind a trebuit sa sacrific un soricel pe altarul unei casnicii care oricum s-a dus dracului." Vorbesc prostii. De fapt sint absorbit usor, usor de un virtej entropic caruia nu am cum sa-i rezist. Nici nu fac efortul. Sint un individ matur, rationez, calculele inainte de toate. Ma ridic asa gol cum sint si ma apropii de fereastra. Noaptea maghiara se odihneste peste un orasel cu 60.000 de suflete. Doua, cel putin, sint chiar tulburi. Si comit fraze stupide. "Esti atit de frumoasa." "Nem akarlak elvesziteni. Maradj velem." Este seri­oasa si ma priveste in ochi. "Este obligatoriu sa-ti raspund?". "Igen." Este serioasa. Aproape trista. "Nu trebuie sa-ti faci mari iluzii; poate chiar niciuna". O aburesc. Stie? "Nem akarlak elvesziteni. Maradj velem, akarod?" Aceeasi intrebare. Iar eu nu trebuie decit sa raspund. "Van egy nagybátyám a kűlűgynél, a letelepedésedet könnyen megkaphatom, megtanulok romanul, boldoggá teszlek, téged még senki nem tett boldoggá, tudom ezt, érzem, hogy én erre képes vagyok, én erre képes vagyok." Vorbeste precipitat si ma priveste tot timpul in ochi. "Csak válaszolnod kell, igen vagy nem. Igen vagy nem. Igen vagy nem." N-am decit o singura varianta. "Nem." O vad cum expira larg, dar nu-mi dau seama daca usurata. Lasa capul jos. Nu plinge. In schimb o greata deasa mi se depune pe limba si-mi vine sa ma scuip. O fac in interior, direct in inima. Am ratat. Stiu ca am ratat. Voi ajunge acasa, voi reincepe ciclul sterp al comoditatilor, voi redeveni acelasi individ care se intreaba mereu daca nu cumva a venit timpul unei schimbari. Mi-ar trebui o lectura dintr-un roman de Breban. Sau o tableta cu cianura. Intotdeauna uit sa-mi cumpar.

N-am stiut niciodata sa-mi cultiv pasiunile. Le observ cum vin la mine, se instaleaza comod si asteapta un semn de bunavointa. Dar prezenta mea le descurajeaza, se foiesc incurcat, duc nervos cafeaua la gura, sint o gazda infecta. La plecare le spun politicos la revedere si ele imi raspund la fel de politicos. "Bea, nu vreau sa pleci, hai sa ne sinu­cidem, vrei?" Am vocea transformata si sint de-a dreptul sincer. Oarecum patetic. "Tudod melyik a legkellemetlenebb része a mesének? Hazaérsz és emlékezni fogsz rám; hiányozni fogok - mi értelme - talán csendesen egy más férfi karjaiba borulsz. Probálj elfeledni; talán. nem is léteztem, csak egy kellemes álmod volt." Privirea ei are ceva metalic, taria ei de caracter este mai mare decit taria mea de caracter. In plus, parul ii este ciufulit de-a binelea, fapt care ii confera un aer special, de zeita iesita la cumparaturi. Imi vine sa-i vorbesc, sa-i spun tot ce-mi trece prin cap, sa o fac parte din mine, acum, cind nimic nu mai este de facut. "Am sa incerc sa te uit. Voi spune ca am avut un vis placut". Ii culeg sutienul. I-l ofer.

Privesc pe fereastra cum se indeparteaza. Adauga pasii cu sigu­ranta, priveste inainte, nu intoarce capul si nici macar nu lasa de inteles ca ar vrea sa o faca. Noi ne-am spus totul. Fara sa ne spunem nimic. S-a imbracat incet, fara pudoare, s-a apropiat de mine calma si mi-a zimbit. "Nem vagyok éppen ennyire naiv. Komolyan beszéltem. Mindegy." "Te iubesc", am cuprins-o de talie si am refuzat sa ii mai dau drumul. Imi venea sa pling dar mi-era rusine. "Ne sírj, szégyen", mi-a luat capul intre palme si m-a privit lung. Ca pentru a tine minte. Sau ca pentru a uita. Nu suport despartirile, mai ales cind ma surprind dezbracat. Apoi s-a intors, a deschis usa, a inchis-o (din politete) si a plecat. A plecat.

Drumul de la hotel la gara il fac pe jos. Tirii o geanta ingreunata cu carti si haine aruncate in dezordine. Mi-am luat ramas bun de la Mero si ne-am imbratisat cu caldura. Ii spun ca a organizat un festival reusit si ii multumesc in limba maghiara. Ride ingaduitor. Imi spune ca anul viitor intentioneaza sa ma invite iar. Imi face cu ochiul; "kőzűlűnk néhányan hiányozni fognak neked." Insinueaza ceva dar nu stiu ce. Un beculet rosu se aprinde in fata ochilor; sub lumina lui slaba abia intuiesc un pat acoperit cu un cearsaf imprimat cu elefanti galbeni, Bea, eu. stiu ca nu voi mai reveni niciodata.

Trenul ma conduce inapoi. Suiera plictisit in maghiara lui de fier, strabate niste cimpii despre care se spune ca ar fi nesfirsite si, din cind in cind, opreste in cite o statie cocheta unde trage o gura de aer. Este deja noapte cind ajunge la granita. Vamesul roman imi cere pasaportul, apoi imi cere sa deschid geanta de voiaj, sacosa cu alimente. Este suparat pe viata si se razbuna pe mine. In orice alte conditii l-as fi pocnit direct in bot, dar astazi il iert. Ba chiar ii intonez un cintecel. Az a szép.