Picnic la marginea drumului

(Calauza)

Arkadi si Boris Strugatki

Motto:

'Trebuie sa faci binele din rau,

pentru ca nu ai altceva din care

sa-l faci'.

R. P. WARREN

INTERVIUL

DIN INTERVIUL LUAT DOCTORULUI

VALENTIN PILMANN DE CATRE CORESPONDENTUL

SPECIAL AL POSTULUI DE RADIO MARMONT CU

PRILEJUL DECERNARII ULTIMULUI

PREMIU NOBEL PENTRU FIZICA PE ANUL 19

― PROBABIL, prima dumneavoastra descoperire mai importanta, doctor Pilmann, trebuie considerata a fi 'ra­diantul Pilmann'

― Cred ca nu. 'Radiantul Pilmann'' nu este nici pri­ma, nici cea mai serioasa, si, in fond, nici nu-i o desco­perire. Si nu chiar a mea.

― Probabil ca glumiti, doctore. 'Radiantul Pilmann'' este o notiune cunoscuta de catre fiecare scolar.

― Nu ma surprinde. De altfel, 'radiantul Pilmann' a fost descoperit pentru prima data de catre un scolar. Spre marele meu regret, nu mai tin minte cum il cheama. Ui­tati-va in 'Istoria vizitelor' de Stetson, unde toate acestea sunt prezentate mai bine: descoperirea radiantului de catre un scolar, publicarea pentru prima oara a coordo­natelor lui de catre un student si denumirea radiantului, cine stie de ce, cu numele meu.

― Da. Cu unele descoperiri se intampla cateodata lu­cruri surprinzatoare. N-ati putea sa explicati ascultatori­lor nostri, doctore Pilmann

― Asculta, concetatene, 'Radiantul Pilmann' este o chestie extrem de simpla. Inchipuiti-va ca rotiti un glob urias si incepeti sa trageti in el cu un revolver. Urmele de pe glob merg intr-o directie oarecare, usor curbata. Esenta a ceea ce dumneavoastra numiti prima mea des­coperire este un lucru foarte simplu. Toate cele sase Zone de Vizitare sunt astfel dispuse pe suprafata planetei noas­tre de parca s-ar fi tras in Pamant sase focuri dintr-un revolver situat undeva pe linia Pamant-Deneb. Deneb este steaua 'Alfa' din Constelatia 'Lebada', iar punctul de pe bolta cereasca de unde, ca sa zicem asa, s-a tras, se numeste 'radiantul Pilmann'.

― Va multumesc, doctore. Dragi ascultatori, in sfarsit, ni s-a explicat clar ce este 'radiantul Pilmann'. Apropo, alaltaieri s-au implinit exact treisprezece ani de la ziua Vizitei. Doctore Pilmann, puteti sa ne spuneti cateva cu­vinte in legatura cu aceasta?

― Ce anume va intereseaza? Avand in vedere ca n-am fost atunci in Marmont

― Cu atat mai mult este interesant de stiut ce ati crezut cand orasul dumneavoastra natal v-a aratat obiec­tele incursiunii supercivilizatiei extraterestre.

― Vorbind cinstit, mai intai de toate am crezut ca e o gogomanie. Era greu de imaginat ca in micul nostru Marmont s-ar fi putut intampla cine stie ce. Gobi, New Foundland ― asta mai treaca-mearga ― dar Marmont!

― In cele din urma, totusi, ati crezut.

― In cele din urma, da!

― Si apoi?

― Mi-a venit deodata ideea ca Marmont, cu cele cinci Zone de Vizitare ramase de altfel, scuzati-ma, atunci erau intr-adevar numai patru, pentru ca toate zonele sta­teau pe aceeasi curba. Am socotit coordonatele si le-am trimis la 'Nature'.

― Si nu v-a emotionat catusi de putin soarta orasului natal?

― Vedeti, in acea vreme credeam deja in Vizite, dar nu puteam fi convins in nici un fel sa iau in considerare corespondentele pline de panica despre cartierele arse, cu monstri ce mancau indeosebi batrani si copii, despre lup­tele sangeroase dintre invulnerabilii vizitatori si, in cel mai inalt grad, vulnerabilele, dar invariabil eroicele, unitati regale de tancuri.

― Ati avut dreptate. Deci va mai amintiti ca, atunci , confratele nostru, corespondentul, le-a cam umflat To­tusi, sa ne intoarcem la stiinta. Descoperirea 'radiantului Pilmann' a fost prima, dar probabil nu si ultima dintre contributiile dumneavoastra lacunostinteledespre Vizita

― Prima si ultima.

― Dar, fara indoiala, in tot acest timp ati urmarit cu atentie functionarea cercetarilor internationale in Zona Vizitei

― Mda Din cand in cand am rasfoit 'Expunerea'.

― Aveti in vedere 'Expunerea Institutului Internatio­nal de Cultura Extraterestra'?

― Da.

― Si care este, dupa parerea dumneavoastra, cea mai importanta descoperire din toti acesti treisprezece ani?

― Insasi Vizita.

― Scuzati-ma, n-am

― Insasi Vizita reprezinta cea mai importanta desco­perire, nu numai din toti acesti treisprezece ani, dar si din intreaga existenta umana. Nu este chiar asa de im­portant cine sunt vizitatorii. Nu conteaza de unde si de ce au venit, din ce cauza au stat asa de putin si unde au plecat dupa aceea. Important este faptul ca acum oa­menii stiu cu certitudine un lucru: nu suntem singuri in Univers. Ma tem insa ca Institutul de Cultura Extrate­restra nu va reusi niciodata sa faca o descoperire mai de­osebita.

― Este extrem de interesant, doctore Pilmann, dar eu m-am referit in fond la descoperirile de ordin tehno­logic. Descoperiri care sa poata folosi stiintei si tehnicii pamantene. De fapt, o serie de savanti celebri considera ca ceea ce s-a gasit in Zona Vizitei poate contribui la schimbarea intregului curs al istoriei noastre.

― Poate, dar eu nu sunt socotit printre adeptii acestui punct de vedere. Nu sunt un specialist in ceea ce pri­veste descoperirile concrete.

― Totusi, sunteti de doi ani consultantul Comisiei ONU pentru problema Vizitei

― Da. Numai ca nu am nici o legatura cu studiul culturii extraterestre. La COPROVI, impreuna cu colegii mei, reprezint opinia stiintifica internationala atunci cand e vorba despre controlul indeplinirii Hotararii ONU in ceea ce priveste internationalizarea Zonei de Vizitare. In concluzie, urmarim ca ciudateniile extraterestre luate din Zona sa fie puse numai la dispozitia Institutului In­ternational.

― Poate si altcineva sa intre in posesia acestor ciu­datenii?

― Da.

― Va referiti, probabil, la stalkeri?

― Nu stiu ce sunt acestia.

― Asa se numesc la noi, in Marmont, tinerii teme­rari care isi asuma riscul patrunderii in Zona pe cont propriu si fura de acolo tot ce reusesc sa gaseasca.

― Inteleg. Nu, asta nu e de competenta noastra.

― Ce-ar mai fi! De asta se ocupa politia. Dar era interesant de stiut cu ce va ocupati in mod direct, docto­re Pilmann.

― Sunt pierderi continue de materiale din Zona, care ajung in mainile unor persoane lipsite de responsabilitate si spirit de organizare. Ne ocupam de rezultatele acestor pierderi.

― Multumesc. Dar pe dumneavoastra, ca savant, nu va atrage studierea minunilor extraterestre?

― Cum sa va spun Se prea poate.

― Deci putem spera ca marmontienii il vor vedea, intr-o minunata zi, pe faimosul lor concetatean pe stra­zile orasului natal.

― Nu este exclus.

CAPITOLUL I

REDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR,

LABO­RANT AL FILIALEI INSTITUTULUI

INTERNATIONAL DE CULTURA

EXTRATERESTRA DIN MARMONT

STAM IN DEPOZIT. Cand vine seara, nu ne ramane altceva mai bun de facut decat sa aruncam salopetele de pe noi si s-o stergem pana la birtul 'Borj' ca sa ne mai dregem cu o picatura -doua de tarie. Acum stau, pur si simplu, si sprijin peretii. Abia astept sa fumez ― doar rezist de mai bine de doua ore. El tot mai rascoleste lu­crurile: a umplut deja un seif, l-a incuiat si sigilat, iar acum da gata un altul; ia de pe transportor 'biberoanele', cercetandu-le cu grija pe toate fetele (printre altele tre­buie spus ca nu-i asa usor, fiecare cantarind in jur de sase kilograme si jumatate), apoi le asaza delicat pe un raft.

Se lupta cu aceste biberoane de atata timp si, probabil, fara nici un folos pentru omenire. In locul lui, le-as fi dat dracului de mult si-as fi facut orice alta munca pen­tru aceeasi bani. Daca stau sa ma gandesc insa, 'biberoanele' astea au intr-adevar ceva bizar. De cate ori nu mi-am rupt spinarea carandu-le si, totusi, dupa cum observ, nu pot sa nu ma minunez de fiecare data. Sunt de fapt doua discuri de cupru de marimea unor farfurioare groase de 5 mm, avand distanta intre ele de 400 mm. Intre discuri nu se afla nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poti sa-ti treci si mana printre ele, ba chiar si capul, daca nu cumva ti-ai pierdut mintile mirandu-te; pustiu si iara pustiu, doar aer. Desigur, intre ele o fi existand ceva, vreo forta, acolo, daca stau sa ma gandesc. Oricum, nimeni n-a re­usit pana acum nici sa le apropie, nici sa le departeze.

Deh, cititorule, e cam greu sa explici asemenea chestii cuiva care nu le-a vazut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci cand ti se arata si poti sa le cercetezi convingandu-te, in sfarsit, despre ce este vorba. E ca si cum ai incerca sa descrii in mod stiintific si cu detalii bogate, sa zicem, o cana sau, Doamne-fereste, un paharel: dai din maini nestiind ce sa explici amanuntit si nu-ti ramane altceva de facut decat sa te racoresti injurand sa­natos.

In sfarsit, sa presupunem ca ati inteles despre ce este vorba si chiar daca ar mai fi ceva neclar, nu aveti decat sa luati 'Expunerile' Institutului. Acolo, la fiecare reedi­tare, sunt si fotografii ale acestor bidoane.

In general, Kirill s-a chinuit cu aceste 'biberoane' mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-inceput, numai ca nici pana acum nu prea inteleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, insa, nici nu incerc sa aflu. Mai intai sa inceapa el sa inteleaga, sa se descurce singur, si atunci am sa incep poate si eu sa-l ascult. Pana una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neaparata nevoie de cateva biberoane, pe care sa le mestereasca, sa le decapeze cu acizi, sa le turteasca la presa si sa le topeasca in cuptor. Si abia atunci totul i se va parea clar, va fi plin de glorie si de laude, si chiar stiinta mondiala se va cu­tremura de multumire. Dar, dupa cum inteleg, mai e pana acolo. Deocamdata n-a descoperit nimic, desi, in ultima perioada, s-a zbatut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela ca a prins o paloare nesanatoasa, cenusie, a devenit tacut, iar ochii au inceput sa-i lacrimeze mai des, ca la un caine bolnav (coada-ntre picioare, urechi blegite).

Ia sa fi incaput pe mana mea oricine altcineva decat Kirill. L-as fi dus prin toate barurile de noapte si bordelurile din regiune (ca doar le cunosc mai bine decatpemineinsumi) si-ntr-o saptamana scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coada sus). Dar pentru Kirill medi­camentul asta nu e valabil, asa ca nici macar nu merita sa te obosesti propunandu-i-l. Are alta fire.

Deci stau in depozit si ma uit la el cum inca mai munceste, desi i se inchid ochii de oboseala, cand, deodata, mi s-a facut mila de el, nici eu nu stiu de ce. Atunci ma decid. Culmea este ca inca nu ma hotarasem sa vor­besc, dar parca m-a tras cineva de limba.

― Asculta, Kirill!

Tinea ultimul 'biberon' in echilibru, intr-o asemenea pozitie incat aveai impresia ca vrea sa intre in el cu totul.

― Asculta, Kirill! Daca ai fi avut un biberon plin?

― Un 'biberon' plin? repeta si isi arcui sprancenele, de parca i-as fi spus niste bazaconii.

― Ei da! i-am spus. Capcana ta hidromagnetica, cum ii zice obiectul 77-B. Doar ca mai are acolo, in interior, o umplutura cu reflexe albastrui.

Observ ca incepe sa inteleaga. Isi ridica ochii spre mine si-i mijeste, incercand sa-si ascunda sclipirile de in­teligenta si luciditate, asa cum ii placea sa se exprime uneori

― Stai! spune. Plin? Tot ca asta, doar ca-i plin?

― Pai, da.

― Unde?

Kirill al meu tresare: 'Urechi ciulite, coada sus'.

― Hai sa fumam!

Arunca vioi 'biberonul' in seif, tranteste usa, o incuie cu trei rotatii si jumatate ale unui minuscul disc si por­nim inapoi spre laborator.

Pentru un 'biberon' gol, Ernest dadea patru sute de monezi, bani-gheata, iar pentru unul plin, ca un fiu de catea ce sunt, i-as fi baut pana si sangele lui spurcat. Dar, ma credeti, nu ma credeti, cand i-am facut acea propu­nere lui Kirill nu m-am gandit la bani, ci am facut-onumaipentruca l-am vazut cum s-a inviorat si s-a in­cordat ca o struna, de puteai sa canti pe el. Acum nu reuseam sa-l mai domolesc. In drum spre laborator sarea cate patru trepte o data, de nu mai avea omu' timp sa fumeze. In general ii cam spusesem totul: si cum e, si un­de se afla, si care e drumul cel mai bun pe care poti sa te furisezi pana la el. Scoate imediat harta, gaseste garajul, pe care-l arata cu degetul, se uita la mine si E clar. A inteles totul despre mine, de parca ar fi fost ceva de neinteles in asta!

― Ia uita-te la el! zice si chiar zambeste. Eh, ce sa-i faci, trebuie sa plecam. Hai chiar maine-dimineata. La noua voi cere permisul si galosul, iar la zece plecam. Ce zici?

― Mergem. Si cine va fi al treilea?

― De ce sa fim trei?

― A, nu! Ce, crezi ca organizam un picnic cu dom­nisoare? Dar daca ti se intampla ceva? Aici e Zona. Trebuie sa fie ordine.

Zambeste usor, dand din umeri resemnat.

― Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine.

Ce-ar fi sa nu le vad! Sigur ca a fost marinimos, n-am ce zice, s-a straduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine sa plecam numai noi doi. N-o sa ne afle nici vantul, nici pamantul.

Dar eu stiam ca cei de la Institut nu mergeau in Zona doar cate doi. Exista urmatoarea regula: doi faceau treaba si un al treilea privea, iar cand era intrebat, po­vestea totul.

― Personal, l-as fi luat pe Austin, continua Kirill. Dar tu, bineinteles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic impotriva?

― Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai sa-l iei alta data.

Austin nu-i baiat rau, e las si curajos intr-o proportie normala, dar, dupa mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot sa-i explic, dar eu asa le vad: isi inchipuie omu' ca stie si intelege totul despre Zona, adica nu-i mai lipseste decat inmormantarea.Pof­tim,n-are decat sa moara. Numai ca fara mine.

― Bine, spune Kirill. Dar Tender?

Tender. Asta e al doilea laborant al sau. Om obisnuit, linistit.

― Cam in varsta, spun. Si are si copii.

― Lasa, c-a mai fost in Zona.

― Fie si-asa. Sa ramana Tender.

A ramas sa studieze harta, iar eu am pornit in galop, direct spre 'Borj', pentru ca voiam sa halesc ceva, iar gatlejul mi se uscase.

In sfarsit, s-o lasam balta. Deci apar eu dimineata la noua, ca-ntotdeauna, si prezint permisul la intrarea de serviciu, unde sta o prajina de sergent pe care il mardi­sem anul trecut, pentru ca, beat fiind, se agatase de Guta.

― Hai noroc! imi spune. Ba, Roscovane, te cauta in tot Institutul

Il intrerup imediat, cavalereste.

― Nu-ti sunt Roscovan si nu te-nghesui sa-mi fii prie­ten, huiduma suedeza!

― Doamne Dumnezeule, Roscovane! exclama mirat. Dar toata lumea iti spune asa.

Inainte de a merge in Zona sunt intotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sunt si treaz, asa ca l-am apucat de harnasament si i-am aruncat in fata cateva vorbe, care ii reaminteau in mod detaliat de arborele sau genealogic si de persoana sa. El a scuipat alaturi si, inapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ti pa­trundea frigul in oase:

― Redrick Schuhart! Trebuie sa va prezentati de ur­genta la capitanul Hertzog.

― Eh! Asa mai merge, ii zic.

Incerc sa par vesel, dar cad pe ganduri: 'Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog in timpul serviciului? Dar, hai sa ma duc sa-mi arat si mutra'. Cabinetul lui se afla la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poti sa juri ca te afli la politie. Willy sta in fotoliul sau, pufaie din lulea si ciocaneste ceva la masina de scris, scriptologie de-a lui.

Intr-un colt, un sergentel, unul nou, pe care nu-lcunosc,cotrobaie intr-un dulap de fier. La noi in institut, sergentei de-astia tot asa corpolenti si rumeni in obraji sunt mai multi decat o divizie. Hm! Sange-n lapte, oricum nu au voie in Zona, iar de problemele lumii ii doare-n cot.

― Buna ziua, spun. M-ati chemat?

Willy se uita la mine ca la un loc pustiu, da la o parte masina de scris, imi pune in fata o mapa volumi­noasa si incepe s-o rasfoiasca.

― Redrick Schuhart?

― In persoana, raspund, si imi vine sa pufnesc in ras. Un ras nervos.

― De cat timp lucrezi la Institut?

― De doi ani, merg pe-al treilea.

― Componenta familiei?

― Sunt singur. Orfan.

Se intoarce spre sergentelul sau si-i ordona sever:

― Sergent Lummer, mergi la arhiva si adu-mi dosa­rul cu numarul 150.

Willy inchide mapa si ma intreaba sumbru:

― Te-ai apucat din nou de 'cele vechi'?

― Care 'cele vechi?

― Stii si singur care, iar am primit reclamatii.

'Asa va sa zica', gandesc.

― Dar de unde le-ati primit?

Incruntandu-se, se ridica si scutura nervos pipa in scrumiera.

― Nu te priveste. Te sfatuiesc in numele unei vechi prietenii; renunta la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut Si definitiv. Ma-ntelegi? Daca te prind si a doua oara, nu mai scapi doar cu sase luni.

― Inteleg, ii spun. Asta inteleg.

Ma priveste din nou cu ochi inexpresivi, pufaind din luleaua goala si frunzarind dosarul. Asta insemna ca ser­gentul Lummer se intorsese cu dosarul numarul 150.

― Multumesc, Schuhart, spuse capitanul Willy Hertzog, poreclit si Mistretul. Asta-i tot ce-am vrut sa lamu­resc. Esti liber.

Asa ca am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o tigara, gandind: 'De unde s-o fi ivit si zvonul asta? Daca-i din Institut, atunci totul nu-i decat o minciuna. Aici nimeni nu poate sti ceva despre mine. Iar daca e de la politie, ce-ar mai putea sti in afara de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merita decat sa fie inecat. Numai ca acum nici Sterviatnik nu stie nimic despre mine'. M-am gandit ce m-am gandit, dar n-am descoperit nimic si m-am hotarat s-o las balta. Ultima oara am fost in Zona acum trei luni, noaptea, si aproape toata marfa 'a facut aripi'. Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracu' poate sa ma mai ia!

Dar, tocmai cand coboram scarile, mi-a traznit o idee. M-am intors in vestiar, m-am asezat pe-o banca si am inceput din nou sa fumez. Reiesea ca astazi nu mai aveam voie sa ma duc in Zona. Nici maine si nici poi­maine. Deci, eram din nou luat in colimator de curcanii aia raiosi. Nu m-au uitat, iar daca m-au uitat, cineva a avut grija sa le reaminteasca. Oricum nu mai are im­portanta cine a facut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zona, nici macar pe departe, cand stie ca e urmarit, doar daca nu cumva a innebunit. Deocamdata, aveam ne­voie de cel mai intunecat coltisor unde sa ma pot as­cunde. Auzi la ei: Zona! Pai, n-am mai fost acolo cu legitimatia de nu stiu cate luni. Ce v-o fi casunat pe un biet laborant cinstit?'.

M-am gandit la toate astea si parca m-am simtit mai usurat ca astazi nu trebuia sa ma duc in Zona. Am sa-n­cerc sa-i comunic toate astea lui Kirill, cat mai delicat. I-am spus-o insa direct:

― Nu mai merg in Zona. Aveti ceva dispozitii?

Bineinteles ca la-nceput se holbeaza la mine. Apoi, parca incepe sa-nteleaga. Ma ia de cot si ma conduce pana la el in cabinet, ma asaza pe scaunul lui, iar el se cocoata alaturi, pe pervazul ferestrei. Tacem si fumam. Apoi, ma intreaba cu grija:

― S-a intamplat ceva, Red?

Ce pot sa-i spun?

― Nu, nu s-a intamplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douazeci de monede. Joaca tare Nunan asta.

― Stai. Ce-ti veni? Te-ai razgandit?

― Nu am voie, ii raspund printre dinti. Nu am voie, ma-ntelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog.

Se intristeaza si ochii ii lacrimeaza din nou ca unui pudel bolnav. Tuseste spasmodic, aprinde o alta tigara de la chistocul vechi si spune incet:

― Poti sa-mi povestesti, Red. N-am sa scot o vorba.

― Las-o balta. Nu despre tine e vorba.

― Deocamdata nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am facut rost, dar ce-i mai important, daca mer­ge sau nu merge, nu l-am intrebat.

Tac si fumez. Hm! Sa razi si sa plangi, nu mai poate omu' sa inteleaga nimic.

― Ce ti-a spus Hertzog?

― A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-i tot.

Se uita la mine cam ciudat, sare de pe pervaz si in­cepe un du-te-vino in propriul cabinet. El alearga, eu stau, scot fum si-mi tin gura ferecata. Imi pare rau de el si totodata mi-e necaz cat de tampit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-i vinovat? Desigur, eu. Dar deodata inceteaza sa mai alerge, se opreste chiar langa mine si, uitandu-se undeva intr-o parte, ma intreaba stingherit:

― Asculta, Red. Si cam cat ar putea sa coste un bi­beron plin?

La inceput nu l-am inteles. Intai m-am gandit ca si-a propus sa-l cumpere cine stie de unde, numai ca de unde sa-l iei. Nu exista decat unul, iar pentru asta nu-i ajun­geau banii: de unde sa-i aiba el, un specialist internatio­nal, si inca unul rus? Pe urma insa m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, marsavul, ca din cauza verzisorilor aman toata afacerea? Ah, porc de caine, drept cine ma iei? Am deschis gura sa-i amintesc de toti dumnezeii famili­ei, dar mi-am muscat limba si m-am abtinut. Pentru ca, intr-adevar, drept cine ma lua? Drept un stalker? Stalker si sunt, adica unul care are nevoie de cat mai multi verzisori si care toata viata se targuieste numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala si astazi arunc un­dita, adica maresc pretul.

Imi amortise deja limba numai la gandul asta si, colac peste pupaza, se mai si uita drept la mine, fara sa cli­peasca. Dar am vazut in ochii lui doar intelegere, nedeslusind inca dispretul.

Asa ca am inceput sa explic linistit:

―Lagarajnus-a dus deocamdata nimeni, niciodata, cu permisul. Acolo nu exista inca un traseu marcat, asta o stii si tu. Deci cand o sa ne intoarcem, Tender al tau va incepe sa se faleasca cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia, si cum ne-am si intors imediat, de parca am fi mers pana la vreun de­pozit oarecare. Fiecaruia o sa-i fie atunci clar ce stiam inainte de plecare si de ce ne duceam acolo. Si care din­tre noi trei a turnat. Fara comentarii. Acum intelegi de ce-mi miroase ceva?

Imi termin discursul, ne uitam unul la altul drept in ochi si tacem.

Apoi, pe neasteptate, pocneste din palme si, frecandu-le cu insufletire, imi spune:

― Ei, ce sa-i faci, daca nu se poate, nu se poate. Eu te-nteleg, Red, si nu pot sa te condamn. Merg si singur. Cred ca ma descurc. N-ar fi prima data

Asterne harta pe pervaz, se propteste in maini si se apleaca deasupra ei; parca i se aduna in ochi toata dar­zenia.

Il aud mormaind:

― O suta douazeci de metri chiar o suta douazeci si doi Si ce mai este acolo in garaj Nu, nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi ca, intr-adevar, nu merita sa-l iau pe Tender? Totusi, are doi copii.

― Nu te vor lasa sa mergi singur.

― Ba ma vor lasa, mormaie el. Nu-mi plac insa auto­camioanele alea. Dupa treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo si sunt ca noi. La douazeci de pasi ― cisterne ruginite si gaurite ca niste site, iar lan­ga ele autocamioane nou-noute, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ti-e si cu Zona asta!

Isi ridica fruntea si se uita pe fereastra. Ma uit si eu. Dincolo de geamul gros si plumburiu de la fereastra noas­tra se observa, lao aruncaturadebat,Zona-maicuta va­zuta ca-n palma de la etajul noua.

Privind-o, pare a fi pamant ca orice pamant. Soarele rasare deasupra ei ca-n orice alta parte a Pamantului si parca nimic nu s-a schimbat in toti acesti treisprezece ani. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, s-ar fi uitat si n-ar ii observat nimic deosebit, poate doar ar fi intrebat: 'Da' fabrica aia de ce nu fumega, e greva sau ce? '

Conuri din roca galbena, caupere stralucind in soare, sine, iar pe sine o locomotiva mica cu platforma. Ce mai, peisaj industrial in toata regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morti. Uite ca se vede si garaju': un mat lung si cenusiu, cu poarta desfacuta, iar pe o platforma de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a intamplat nimic cu ele de treisprezece ani. Insa, Doamne fereste, sa te stre­cori intre doua masini, mai bine le ocolesti Acolo e o crapatura in asfalt, doar daca intre timp n-au mai crescut niscaiva maracini.

O suta douazeci si doi de metri? De unde i-o fi nu­marat? A, probabil ca-i socoteste de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate sa fie mai mult. Mda, totusi au progresat 'ochelaristii' astia! Au agatat deja marcaje pana la dealul de acolo, si inca ce marcaje! Uite si san­tuletul unde s-a 'ingropat' Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Si doar ii spusese Ciolanosu': 'Tine-te, tampitule, cat mai departe de sant, altfel nu mai ramane nimic pentru inmormantare'. Si, ca si cum ar fi stiut ca asa o sa se intample, chiar nimic n-a mai ramas. Uite ― asa e cu Zona asta: te-ai intors cu ceva de acolo ― mi­nune; te-ai intors viu ― succes; te-ai ales cu un glont de patrula ― noroc; iar restu' ― asa-i viata.

Ma uit la Kirill si observ ca ma priveste cam piezis. I se schimbase atat de mult expresia fetei, incat, in acel moment, m-am razgandit. 'Ce ma intereseaza? Ia mai da-i dracului! La urma-urmei, ce-o sa-mi faca?'

Putea sa nu-mi spuna nimic, dar tot imi zice:

― Laborant Schuhart, tin sa subliniez ca am fost in­format, in mod oficial, din surse autorizate, despre posi­bilitatea de a aduce o contributie insemnata la dezvol­tarea stiintei in urma cercetarii garajului. Exista chiar si o propunere in acest sens. Premiu garantat.

― Da' de unde au mai aparut si sursele astea oficiale? intreb si afisez un zambet de om cretin.

― Sunt surse confidentiale. Dar tie pot sa-ti spun. (Deodata, inceteaza sa mai zambeasca si se incrunta.) Sa zicem de la doctorul Douglas.

― Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas?

― Sam Douglas, spune sec. A disparut anul trecut.

Am simtit ca ma trec niste furnicaturi pe piele. Fir-ai tu sa fii! Cine pomeneste de asemenea lucruri inainte de plecarea in Zona? Poti sa tai lemne pe capul 'ochelaristilor' astora ― nimic nu misca acolo. Am infipt mucul de tigara in scrumiera si-am zis:

― Bine, lasa. Unde-i Tender al tau? Trebuie sa-l mai asteptam mult?

Intr-un cuvant, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC si a obtinut 'galosu'-zburator', iar eu am luat harta si m-am uitat ce-au mazgalit aia pe-acolo. Foar­te bine desenat, ca la carte. Totul vazut de sus si mult marit prin fotografiere. Se zareau chiar si taieturile de pe anvelopele aruncate langa poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului si, totusi, nai­ba s-o ia; noaptea cand nu-ti vezi nici propriile maini nu e buna de nimic.

Isi face aparitia, rosu la fata si gafaind, Tender. Fata ii era bolnava si fugise pana la doctor. Se scuza pentru in­tarziere, numai ca si noi i-am facut un cadou: va mer­ge in Zona. La inceput uitase chiar sa mai gafaie, saracu'. 'Cum adica in Zona? intreaba. De ce eu?' Totusi, au­zind de premiul dublu si de faptul ca Redrick Schuhart merge si el, isi revine si incepe sa respire din nou.

Am coborat in 'budoar'. Kirill a sters-o dupa legiti­matii, pe care le-am aratat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, asta-i intr-adevar un lucru folo­sitor. Daca l-ai fi vopsit din rosu in orice alta culoare mai convenabila, orice stalker te-ar fi 'garnisit' cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fara macar sa clipeasca. M-am jurat de mult sa ma 'invartesc' cum­va si sa sterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parca ― casca de scafandru, cu un geam mare in fata. De fapt, nu chiar subacvatic, mai de­graba ca al pilotilor de pe avioanele cu reactie, sau si mai bine, ca al cosmonautilor. Usor, comod, nu te strange nicaieri, iar la arsita nici macar nu transpiri. Cu un astfel de costum poti sa stai si-n foc, si-n gaze, nimic nu se strecoara. Se spune ca nici glontul nu-l patrunde. Bi­neinteles ca si focul, si chiar vreo iperita, si glontul sunt pamantesti, omenesti. In Zona, insa, nu exista nimic din toate astea si deci nu trebuia sa te temi de ele. In general, ce sa mai vorbim, poti sa mori cu costum special cu tot, fara nici o greutate. E-adevarat ca fara costum ar fi mu­rit poate si mai multi. De exemplu, costumul asta te sal­veaza suta la suta in 'puful arzator'sauincazul unui scuipat de 'varza dracului' In sfarsit.

Ne-am imbracat costumele speciale, iar eu am mu­tat piulitele dintr-un saculet in buzunarul de la panta­loni. Apoi am traversat curtea Institutului si ne-am in­dreptat spre iesirea in Zona. Asa e obiceiul aici, sa se vada totul: adica, uite cum se duc eroii stiintei sa-si dea viata pe altar in numele omenirii, stiintei si al Sfantului Duh, amin! Si intr-adevar, s-au asezat la toate geamu­rile pana la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestra si batiste fluturande.

― Mareste pasul, ii spun lui Tender. Suge-ti burta, slabanogule. Omenirea recunoscatoare nu te va uita.

A privit spre mine si observ ca nu-i arde de gluma. Are dreptate. Ce glume sunt astea? Dar cand mergi in Zona, stii una din doua: ori plangi, ori glumesti, iar eu de cand sunt n-am plans. Ma uit la Kirill. Se stapanea bine, numai buzele i se miscau, de parca s-ar fi rugat.

― Te rogi? il intreb. Roaga-te, roaga-te. Cu cat esti mai departe in Zona, cu atat o sa fii mai aproape de cer.

― Ce? intreaba el.

― Roaga-te, tip. Stalkerii ajung in rai fara sa stea la rand.

Surase deodata si ma batu cu palma pe spate: adica, nu te teme, cu mine nu te prapadesti, si daca te prapa­desti, atunci murim o singura data, vezi bine. Pe legea mea, hazliu baiat.

Dam legitimatiile ultimului sergent, dar, in mod excep­tional, de data asta, in locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatal lui vinde grilaje pentru morminte in Recksopol); 'galosu'-zburator' e deja aici, baietii din PPC avand grija sa-l puna la intrare. Toti sunt aici: si salva­rea, si pompierii, si salvatorii nostri neinfricati ― o gramada de pierde-vara imbuibati si elicopterul lor. Sa nu-i vad in fata ochilor.

Ne urcam in 'galos'. Kirill se asaza la conducere si imi spune:

― Hai, Red, comanda!

Deschid fermoarul, fara sa ma grabesc, si scot de la piept bidonasul. Trag un gat zdravan, insurubez capacul si-mi strecor inapoi la piept bidonasul. Nu pot altfel. De fiecare data cand merg in Zona, fara asta nu pot. Se uita amandoi la mine si asteapta.

― Asa. Voua nu va dau. Mergem pentru prima data impreuna si nu stiu ce efect are asupra voastra alcoolul. Vom avea urmatoarea regula: tot ce spun trebuie inde­plinit imediat si fara comentarii. Cum incepe vreunu' sa puna intrebari sau zaboveste, il ating pe unde s-o nime­ri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, iti ordon domnule Tender sa stai in maini si sa mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, in acel mo­ment, sa-ti ridici fundul tau gras si sa indeplinesti tot ce ti se cere. Nu executi, nu-ti mai vezi fata bolnava. E clar? Numai ca o sa am eu grija s-o vezi din nou.

― Principalul e sa nu uiti sa comanzi, Red, rosteste printre dinti Tender, in timp ce e tot rosu, deja transpi­rat, si buzele-i freamata. Merg chiar si-n dinti, nu numai in maini. Nu-s incepator. Am mai fost de doua ori.

― De doua ori astea ale matale sa le ascunzi in buzu­nar, ii spun, iar de comandat n-am sa uit, fii pe pace. Apropo, stii sa conduci 'galosu'?

― Stie, spuse Kirill. Conduce bine.

― Daca-i bine, bine sa fie. Atunci, cu Dumnezeu si gata de lupta. Usor inainte, dupa marcaje, inaltimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim.

Kirill a ridicat 'galosu' la trei metri si a pornit incet inainte, iar eu am intors capul pe furis si am suflat usor peste umarul stang. Ma uit:neinfricatiisalvatoris-au urcat in elicopterul lor, pompierii s-au sculat in picioare in semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a sa­lutat, iar deasupra tuturor o pancarda uriasa si-a afisat urarea deja decolorata: 'Bine ati venit, domnilor vizita­tori!' Tender era cat p-aci sa faca cu mana, dar m-am uitat la el in asa fel incat ideea asta i-a zburat din cap cat ai clipi. Las' ca-ti arat eu ramas bun.

In dreapta noastra ramane Institutul, in stanga ― car­tierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj in marcaj, drept pe mijlocul strazii. Eh, demult nu mai calcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crapat tot, iarba a rasarit din cra­paturi, numai ca asta era inca iarba noastra omeneasca. Pe trotuarul din partea stanga, crescusera deja spini ne­gri, iar pe spinii astia se vedea clar cum si-a insemnat Zona limitele: maracinii negri de langa bordura parca au fost taiati cu coasa. Intr-adevar, vizitatorii astia au fost cu totii niste baieti cumsecade. Nici chiar 'puful arzator' nu iese din Zona, desi s-ar parea ca vantul il poate plim­ba in toate partile.

Casele din cartierul Ciumat sunt cojite, moarte, desi geamurile de la ferestre sunt aproape peste tot intregi, atata doar ca sunt murdare si de-aceea parca sunt oarbe, iar noaptea, cand te strecori pe alaturi, se vede foarte bine cum inauntru luceste ceva de parca ar arde spirt, cu limbi din acelea albastrui. Este 'piftia vrajitorului' ce ra­sufla din pivnita. In general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casa, care bineinteles ne­cesita niste mici reparatii, in general nimic deosebit, doar ca nu se vad oamenii. Uite, de exemplu, in aceasta casa de caramida a trait profesorul nostru de literatura, pore­clit Virgula. Era un pisalog si-un ghinionist; a doua ne­vasta il parasise inainte de Vizita propriu-zisa, iar fata lui a avut cataracta la ochi si, dupa cate-mi amintesc, o tachinam pana-i dadeau lacrimile. Cand a inceput panica, a fugit din cartierul asta, impreuna cu ceilalti, doar cu ce avea pe el. Au alergat intr-un suflet pana la pod ― cu totul sase kilometri. Pe urma a fost mult timp bolnav de ciuma. I s-a cojit pielea si i-au cazut unghiile. Aproape toti din cartierul asta s-au imbolnavit si de aceea carti­erul se numeste Ciumat. In celelalte trei cartiere oamenii au orbit. Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb N-au orbit de tot, ci numai asa, de parca aveau orbul gainilor. Printre altele, se spune ca ar fi orbit nu datorita vreunei explozii oarecare, cu toate ca o explozie tot a fost, ci datorita unei bubuituri foarte pu­ternice. A inceput sa tune atat de tare, incat au orbit pe loc. Doctorii au spus ca asa ceva nu e posibil, 'incercati sa va aduceti bine aminte'. O tineau insa una si buna ca au orbit din cauza unui tunet puternic. Si culmea! Ni­meni, in afara de ei, n-a auzit tunetul.

Da Parca nu s-ar fi intamplat nimic aici. Uite cum sta, intreg, chioscul ala de sticla. Sau caruciorul de copil din poarta ― are chiar lenjerie in el, care parca ar fi si-acum curata. Antenele insa si-au cam dat 'arama pe fata' ― pe ele a crescut un fel de par sub forma de claie, latos. 'Ochelaristii' nostri au prins de mult pica pe antene: sunt foarte interesati, dupa cum v-ati dat sea­ma, sa cerceteze ce e cu claia aceea ― nu mai gasesti ni­caieri asa ceva, decat in cartierul Ciumat si numai pe an­tene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alaturi, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborat cu elicopterul o ancora fixata de un cablu de otel, ca sa agate una dintre clai. Tocmai trageau, cand, pe neastep­tate fsss! Ne uitam, si, ce sa vezi? Pe antene fum, pe ancora fum, si chiar cablul incepuse sa fumege, dar nu fumega pur si simplu, ci cu un suierat rautacios, veninos, asemanator sarpelui cu clopotei. Pilotul a inteles ce se intampla, a aruncat cablul si a sters-o imediat. Iata si cablul acela, atarnat, ajungand pana aproape de pamant, pe care a crescut deja o claie mica

Si uite asa, usurel, incetinel, am plutit pana la capatul strazii, aproape de cotitura.

Kirill se uita la mine: cotim? Ii fac semn cu mana: cat mai incet. Intoarce 'galosu'' nostru si plecam cu viteza minima deasupra ultimelor marturii ale pamantului ome­nesc. Trotuarul se apropie, suntem la cativa pasi de el si, iata, umbra 'galosului' cade deja pe spini Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare data ma trece acelasi fior si nici pana azi nu stiu ce este: sau Zona ma intampina astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Si tot de fiecare data imi spun: la intoarcere, voi intreba daca si celorlalti li se intampla acelasi lucru, dar intotdeauna uit.

S-o lasam balta. Ne taram incetisor deasupra fostelor gradini, motorul de sub picioare toarce rotund, linistit. Ce-i pasa, lui cine-i deranjeaza? Si deodata Tender al meu nu mai rezista. N-ajungem bine la primul marcaj, ca se-apuca sa trancaneasca. Asa cum se-ntampla mai in­totdeauna. Incepatorii au obiceiul sa trancaneasca in Zo­na: le clantane dintii, inima se intrece pe sine, isi pierd mintile, le e rusine si nu se pot stapani. Dupa mine, este ca si cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Iti curge intruna nasul si nu se mai opreste. Si despre cate nu trancanesc! Ba sunt incantati de peisaj, ba se refera in general la cu totul alta problema. Asa si cu Ten­der acum. Flecareste despre noul sau costum si nu se mai poate opri: cat a dat pe el, ce lana fina, cum i-a schimbat croitorul nasturii.

― Mai taci, ii spun.

Se uita la mine trist, plescaie si din nou: cata matase a folosit pentru captuseala

Sub noi aparuse deja terenul argilos, unde fusese candva groa­pa de gunoi a orasului. Simt ca pe aici sufla vantuletul. Numai ca pana acum nu fusese nici un vantulet, dar s-a pornit dintr-o data chiar acum si dracusorii de praf au inceput sa alerge deja. Parca aud ceva.

― Taci sau te omor, ii spun lui Tender.

Nu, nu mai poate sa se opreasca. Acum ne povesteste despre intaritura costumului facuta din par de cal. Ei, atunci, scuza-ma.

― Stai, ii spun lui Kirill.

A franat imediat. Are reactii bune. Bravo! L-am luat pe Tender deumar, l-am intors spre mine si, luandu-mi avant, i-am trasnit o palma. S-a lovit, saracu', cu nasul in geam, a inchis ochii si a tacut. Si cum a amutit am si auzit: trr trr trr Kirill se uita la mine cu din­tii inclestati. Ii fac semn cu mana ― stai, pentru Dum­nezeu, stai, nu te mai misca. Doar si el a auzit trosnetele alea, insa, ca toti incepatorii, a vrut sa actioneze, asa din­tr-o data, sa faca orice.

― Mers inapoi? sopteste.

Am dat din cap cu inversunare si i-am bagat pumnul in fata castii, doar o tacea. Si deodata am uitat de toate. Pe deasupra gramezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte si diferite boarfe, a aparut un fel de vibrare, de tremur, ca siaerulfierbintededupa-amiaza deasupra acoperisuri­lor de tabla. A trecut peste o movilita si a mers, a mers, taindu-ne calea si s-a oprit aproape de marcaj. A stat dea­supra drumului cam o jumatate de secunda ― sau poate numai atat mi s-a parut ― si s-a tarat mai departe peste camp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, pana acolo, dea­supra cimitirului de masini vechi.

Ia te uita si la 'ochelaristii'astia!Unde s-au gandit sa marcheze drumul, intr-o vagauna! Dar nici cu mine nu mi-e rusine. Unde mi-au fost ochii cand admiram har­ta lor?

― Hai, usor inainte, ii spun lui Kirril.

― Dar ce-a fost asta?

― Pai de unde vrei sa stiu? A fost si nu mai este, slava Domnului. Hai, inchide pliscu' te rog. Acum nu mai esti om, intelegi? Acum esti o masina, levierul meu.

Si imediat mi-am dat seama ca m-a apucat si pe mine 'guturaiul vorbirii'.

― Gata, spun. Nici o vorba in plus.

Vantuletul parca se mai domolise si nu se mai auzea. nimic infricosator, doar motorul torcea linistit, adormitor. Imprejur, soare, caldura, iar deasupra garajului ceata.

Totul pare normal, marcajele trec unele dupa altele. Tender tace, Kirill tace ― incepatorii se obisnuiesc. Nu-i nimic, baieti, si-n Zona poti sa respiri, daca te pricepi Uite si marcajul 27 ― o bara de fier si o sfera rosie cu numarul 17 pe ea. Kirill se uita la mine, eu dau afirma­tiv din cap si 'galosu' nostru se opreste.

Pana aici a fost cum a fost, sa vezi de-acum inainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desavarsit. N-avem unde sa ne grabim, nu e vant, vizibi­litatea e buna, totul e ca-n palma Uite si santul unde s-a 'ingropat' Slizniak ― se vede ceva impestritat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parsiv, lacom, prost, murdar, odihneasca-se in pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o posta oamenii ca Slizniak si ii foloseste In general, Zona nu intreaba: esti rau, esti bun, si tocmai de aceea iti multumim Slizniak ca ai fost un prostanac; nimeni nu-ti mai stie numele adevarat, in schimb le-ai aratat oamenilordesteptiunde n-au voie sa calce Asa. Cel mai bine ar fi, bineinteles, sa ajungem pana la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul si chiar o crapatura in el se cunoaste. Insa nu-mi plac musuroaiele alea. Daca mergi direct pe asfalt nimeresti chiar intre ele. Stau, zam­bind parca satisfacute, abia te asteapta. Nu, n-am sa ma duc intre voi. A doua regula a stalkerului: si-n stanga, si-n dreapta, totul trebuie sa fie curat pana la o suta de pasi. Dar uite ca se poate trece peste movilita din stan­ga E adevarat ca nu stiu ce este dincolo de ea. Pe harta nu e insemnat nimic, dar cine mai crede in harti?

― Asculta, Red, imi sopteste Kirill. Hai sa sarim, ce zici? Douazeci de metri in sus, coboram imediat si am si ajuns langa garaj, nu?

― Taci, mai prostule, ii spun. Nu ma deranja si taci.

Auzi la el: in sus. Dar daca acolo, la douazeci de metri, te pocneste? Nici macar oasele nu le mai culegi. Daca apare pe-aici, pe undeva, 'chelia tantarului', nu se mai pune problema sa-ti mai ramana ceva oase, nici macar un loc umed nu mai gasesti. Vezi tu, arde de nerabdare: hai sa sarim In general, e clar cum o sa ajungem pana la movilita, iar acolo ne vom opri si vom vedea. Am ba­gat mana in buzunar si am scos un pumn de piulite. I le-am aratat lui Kirill si i-am spus:

― Il mai tii minte pe Tom Degetel? Ai invatat la scoala? Acum totul va fi invers. Uita-te! Si am aruncat prima piulita. N-am aruncat-o departe, ci cum s-a nime­rit. La vreo zece metri. Piulita s-a dus normal. Ai vazut?

― Ei?

― Nu 'ei', am intrebat daca ai vazut.

― Am vazut.

― Acum, cu cea mai mica viteza, duci 'galosu'' pana la piulita. Te opresti la doi pasi de ea. Ai inteles?

― Am inteles. Cauti concentratorul de gravitatie?

― Ce caut, aia trebuie. Stai sa mai arunc una. Urma­reste-o, vezi unde cade si sa nu-ti dezlipesti privirea de pe ea.

Am aruncat inca o piulita. Bineinteles ca s-a dus tot normal si s-a oprit langa prima.

― Haide, spun.

'Galosu'' porneste. Fata i se mai lumineaza si pare li­nistit: se vede ca a inteles. De fapt, toti 'ochelaristii' astia sunt la fel. Pentru ei important este sa gaseasca denumi­rea. Pana cand nu reusesc, ti-e mila sa te uiti la ei, dar de cum izbutesc ― de exemplu, concentratorul de gravi­tatie ― totul parca devine mai clar si dintr-o data viata li se pare mai usoara.

Am trecut de prima piulita, de a doua, de a treia. Ten­der ofteaza, sta picior peste picior, isi schimba pozitia si casca de-i trosnesc falcile, parc-ar scanci un caine. Lance­zeste, saracu'. Nu-i nimic, o sa-i foloseasca. Astazi o sa slabeasca pe putin cinci kilograme, mai mult decat cu ori­care dieta Am aruncat si a patra piulita. Parca nu prea s-a dus. Nu pot sa-mi explic ce s-a intamplat, dar sim­tind ca ceva nu e in regula, imediat l-am prins de mana pe Kirill.

― Stai. Nici un pas inainte

Si, luand a cincea piulita, am aruncat-o mai sus si mai departe. Uite si 'chelia tantarului'. Piulita si-a luat zborul normal, in continuare parca s-a dus, de asemenea, normal, dar cand a ajuns la jumatatea drumului si-a schimbat directia, de parca cineva ar fi smucit-o intr-o parte, insa atat de tare, incat a intrat in lut si a disparut de sub ochii nostri.

― Ai vazut? soptesc.

― Numai in filme, spune, si se intinde asa de tare in fata de ziceai ca acum-acum o sa cada din 'galos'. Mai arunca una, ce zici?

Sa razi si sa plangi. Una. Dar oare iti ajunge aici nu­mai una? Eh, stiinta! In sfarsit. Am aruncat inca opt piulite pana am incercuit 'chelia'. La drept-vorbind, ar fi ajuns si sapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact in centru ― lasa-l sa se minuneze de concentra­torul lui. Piulita a intrat in argila ca un trasnet, de parca n-ar fi cazut o simpla bucatica de fier, ci o greutate de aproape o suta de kilograme. A cazut ca trasnita si a la­sat numai o gaura mica in lut. Kirill aproape ca a chiuit de placere.

― Hai, lasa, spun. Ne-am jucat un pic, si gata. Aici sa te uiti. Am sa arunc una de trecere si sa n-o scapi din ochi.

Ce s-o mai lungim. Am ocolit 'chelia' si ne-am ridicat deasupra movilitei. Movilita asta N-am mai vazut-o pana acum. Ca sa vezi Deci ne-am oprit deasupra movilitei, iar de aici pana la asfalt doar sa-ntinzi mana, vreo doua­zeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarba, fiecare crapatura. Pai, ce-ar mai trebui? Sa arunc piulita si cu Dumnezeu inainte!

Nu pot s-o arunc.

Eu insumi nu inteleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotarat s-o arunc.

― Ce ai? spuse Kirill. Ce mai asteptam?

― Ai rabdare. Si mai taci, pentru numele lui Dum­nezeu!

'Acum ma gandesc, am sa arunc piulita, o sa pornim linistiti, totul o sa mearga ca pe roate, de n-o sa freamate nici un fir de iarba, iar intr-o jumatate de minut vom ajunge la asfalt'. Dar dintr-o data m-au trecut toate su­dorile, de-am simtit ca-mi transpira si ochii, si deja stiam ca n-am sa arunc piulita tocmai acolo. In stanga poftim, chiar si doua. Chiar daca drumul este mai lung si vad un fel de pietricele nu prea placute, totusi m-am decis sa arunc piulita intr-acolo, numai drept inainte nu, pentru nimic in lume. Si am azvarlit piulita in stanga. Kirill n-a spus nimic, a intors 'galosu', s-a apropiat de piulita si abia atunci s-a uitat la mine. Probabil ca nu aratam prea bine, pentru ca si-a intors repede privirea.

― Nu-i nimic, ii spun. Drumul ocolit ne duce mai re­pede.

Am aruncat ultima piulita pe asfalt.

Mai departe treaba a mers mai simplu. Am gasit si crapatura mea. Era curata, draga de ea, nu crescuse nimic urat pe-acolo si nici culoarea nu i se schimbase. Ma uit la ea si ma bucur. Ne-a condus pana la poarta garajului mai bine decat orice marcaj.

I-am ordonat lui Kirill sa coboare pana la un metru si jumatate, m-am culcat pe burta si am inceput sa ma uit prin poarta deschisa. La inceput, fiind obisnuit cu soa­rele, totul era negru si n-am vazut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu intunericul si am observat ca pana acum nu se schimbase nimic in garaj. Camionul de-acolo statea si acum neatins, fara nici o gaura, nici o pata macar. Pe platforma de ciment si de jur-imprejur totul ramasese ca la inceput ― probabil ca in groapa s-a adunat prea pu­tina 'piftie', iar aceasta nu a mai reusit sa se reverse. Nici macar o data. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a placut. Acolo unde sunt canistrele straluceste ceva ca argintul. Mai inainte nu era. In sfarsit, sa straluceasca cum o straluci, doar n-am sa ma intorc acum din cauza asta. Doar nu straluceste cine stie ce, ci numai putintel, foarte slab si incetisor, ba chiar cu blandete M-am ridicat si m-am uitat in toate partile. Autocamioanele de pe plat­forma par intr-adevar noi, ba mai mult decat atat: de cand am fost aici ultima data parca sunt si mai noi. In schimb, cisterna aceea a ruginit complet, saraca, si cred ca in curand o sa se dezmembreze complet. Uite si an­velopa trecuta si pe harta ce zace rasturnata in fata ga­rajului.

Nu-mi place aceasta anvelopa. Ceva nu e-n regula cu umbra ei. Soarele ne bate in spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasa, pana la ea mai avem, e inca departe. In general, totul e bine, se poate lucra. Numai ca ce stra­luceste acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum as fi fumat, m-as fi asezat in liniste si m-as fi gandit. De ce straluceste deasupra canistrelor, si nu alaturi? De ce anvelopa arunca o asemenea umbra? Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobisnuit, dar nu periculos Cu umbrele astea se pot intampla multe, totusi, ce naiba straluceste acolo ca argintul? Parca ar fi un paienjenis in padure. Ce fel de paianjen o fi imple­tit-o? Of, niciodata n-am vazut paianjeni sau gandaci in Zona. Si, colac peste pupaza, 'biberonul' nostru se afla chiar la doi pasi de canistre. Trebuia sa-l iau atunci si n-as fi avut nici o grija acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam sa-l ridic, dar ca sa-l car cu spi­narea, noaptea, in patru labe Cine n-a carat vreodata un 'biberon', lasa sa-ncerce: este ca si cum ai cara sai­sprezece kilograme de apa fara galeti. 'Deci mergem, nu? Pai, sigur ca trebuie sa mergem O dusca era buna acum' M-am intors spre Tender si i-am zis:

― Acum am sa merg impreuna cu Kirill in garaj. Ra­mai pe loc, pe post de sofer. Nu te apropii de tabloul de comanda fara ordinul meu, indiferent ce se intampla. Chiar daca arde pamantul sub tine. Daca te sperii si faci vreo boacana, te gasesc si pe lumea ailalta.

Clatina din cap cu un aer serios: nu ma sperii, adica. Nasul ii seamana cu o pruna, ca doar il pocnisem zdra­van Am lasat incet la pamant cablurile de avarie, m-am uitat inca o data la stralucirile din garaj, i-am facut semn lui Kirill si am inceput sa cobor. Am ajuns pe asfalt si astept pana coboara si el pe alt cablu.

― Nu te grabi, ii spun. Nu ridica praful.

Stam pe asfalt, 'galosu'' se clatina, cablurile de sub pi­cioare aluneca. Tender isi scoate capatana peste balustra­da, se uita la noi, iar in ochi i se citeste disperarea. Tre­buia sa mergem. Ii spun lui Kirill:

― Sa mergi dupa mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi pasi in spate. Ma privesti drept si nu casti gura in jur.

Si-am pornit. M-am oprit in prag si m-am uitat in jur. Totusi este mult mai usor sa lucrezi ziua. Acum o saptamana eram culcat exact aici, pe acelasi prag. Intu­neric ca-ntr-o calimara. Din groapa, 'piftia vrajitorului' scotea limbi albastrui, ca flacara spirtului. Ce pacat, ca nu lumineaza, ba chiar pare mai intuneric din cauza lor. Si-acum, ce sa mai zic! Ochii s-au obisnuit cu semiintu­nericul, totul este ca-n palma. Se vede praful chiar si-n cele mai intunecoase colturi. Si, intr-adevar, firisoare de argint stralucesc acolo si se intind de la canistre spre ta­van. Seamana foarte mult cu un paienjenis. Poate ca ar fi trebuit sa-l tin pe Kirill langa mine. Sa astept pana se obisnuiesc ochii cu semiintunericul si sa-i atrag atentia asupra paienjenisului, ba chiar sa i-l arat cu degetul, sa-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins sa lucrez singur, ochii mi s-au obisnuit repede si am uitat pur si simplu de Kirill.

Ampasitinauntrusi m-am dus direct spre canistre. M-am asezat pe vine langa 'biberon'; paienjenisul parca nu s-ar fi lipit de el. Il prind de un capat si ii zic lui Kirill:

― Pune mana si nu-l scapa, ca e greu

Cand am ridicat privirea, mi s-a oprit respiratia. As fi vrut sa strig: stai, opreste-te! ― dar n-am putut sa rostesc nici un cuvant. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.

Kirill paseste peste 'biberon', se intoarce cu spatele spre canistre si intra in paienjenis cu toata spinarea. Inchid ochii. Totul moare in mine, nu mai aud nimic, in afara de zgomotul ruperii paienjenisului. Parca s-ar fi rupt un paienjenis obisnuit, cu un scartait slab, uscat, insa un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii inchisi; nu-mi simt nici mainile, nici picioarele, iar Kirill imi zice:

― Ce-i cu tine? il luam?

― Il luam.

Am ridicat biberonul si ne-am dus spre iesire intr-o parte, piezis. Of, ce greu e, prostu'! Chiar in doi daca-l tragem si tot e greu. Am iesit la soare si ne-am oprit lan­ga 'galos'. Tender si-a intins labele spre noi.

― Hai! zice Kirill. Unu, doi

― Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai intai.

Il punem.

― Intoarce-te cu spatele!

Se intoarse fara sa spuna un cuvant. Ma uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Il rasucesc pe toate partile ― ni­mic. Atunci ma-ntorc si ma uit la canistre, in garaj. Nici acolo n-a mai ramas nimic.

― Asculta, ii zic lui Kirill, in timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai vazut paienjenisul?

― Ce paienjenis? Unde?

― Lasa, zic. Poate avem noroc. Si-n sinea mea gan­desc: 'Inca nu se stie daca o s-avem'.

― Hai, ii spun, ia-l!

Il ridicam in 'galos' si-l punem in picioare, ca sa nu se rostogoleasca. Ma uit cum sta, dragalasul de el, nou-no­ut, curatel. Cuprul sclipeste in soare, iar umplutura al­bastra dintre discurile de cupru se unduieste ca o ceata. Se vede acum ca nu e un simplu 'biberon', ci mai degra­ba un vas, un fel de borcan de sticla plin cu un sirop de culoare albastra.

L-amadmiratnoicat l-am admirat, ne-am urcat, in 'galos' si, fara sa stam prea mult pe ganduri, am pornit, inapoi.

Fericiti sunt savantii astia. In primul rand, lucreaza ziua, in al doilea rand, e greu doar sa intri in Zona, de-aco­lo te scoate 'galosu''. Are un cursograf care il duce pe acelasi drum pe unde a venit. Plutim inapoi si repetam toate manevrele. Ne mai oprim, din cand in cand, mai stam putin, si apoi trecem pe deasupra tuturor piulitelor. Daca vrei, poti sa le si aduni si sa le pui in sac. Binein­teles ca incepatorilor mei li s-a ridicat moralul. Isi su­cesc capetele in dreapta si-n stanga, frica le-a disparut; le-a ramas doar curiozitatea si bucuria ca totul s-a ter­minat cu bine. S-au pornit sa trancaneasca. Tender a in­ceput chiar sa gesticuleze, sa ameninte ca imediat cum vom ajunge afara va manca ceva si hop! inapoi in Zona ca sa marcheze drumul pana la garaj. Kirill m-a luat de maneca si a inceput sa-mi explice despre concentratorul de gravitatie, cu alte cuvinte, despre 'chelia tantarului'.

Le-am taiat insa elanul; e adevarat ca nu dintr-o data. Le-am povestit linistit cati prosti au fost care au murit la intoarcere. 'Taceti, le spun. Mai bine uitati-va in toate partile, altfel o s-o patiti ca Lindon Bondocu''. Spusele mele au avut efect. Nici macar nu m-au mai intrebat ce s-a intamplat cu Lindon Bondocu'.

Plutim in liniste, iar eu ma gandesc la un singur lucru: cum voi incepe sa desurubez capacelul. Imi imaginez deja cum voi trage prima dusca, desi in fata ochilor imi stra­luceste din cand in cand un paienjenis.

Pe scurt, am iesit din Zona si ne-am bagat cu 'ga­los' cu tot in 'paduchelnita' sau, cum se spune stiintific, in hangarul sanitar. Ne-au spalat in trei ape fierbinti si trei lesii, ne-au radiat cu o porcarie nu stiu de care si ne-au tavalit in tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spalat si ne-au uscat, dupa care ne-au zis:

― Hai, baieti! Dati-i drumul. Sunteti liberi.

Tender si Kirill cara 'biberonul'. Tot poporul s-a bu­lucit sa vada, de n-ai loc sa mai iesi. Si ce curios! Toata lumea se uita, scoate strigate de salut, de admiratie, dar nu s-a gasit nici un curajos care sa-i ajute pe oamenii astia obositi. Dar la mine nu se uita nimeni. De altfel, acum nu ma mai intereseaza nimic.

Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' ca-l ridica ei) si am plecat la dus. M-am inchis in cabina. Am scos bidonasul, am desurubat capacelul, si m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe bancuta si simt in genunchi un gol, in cap e gol, in suflet e gol si inghit taria ca pe apa. Traiesc. M-a lasat Zona. M-a lasat scor­pia. Otrava. Traiesc. Incepatorii nu pot sa inteleaga asta. Si imi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tarie sau de la altceva, nu stiu. Am supt tot ce era in bidonas. Sunt ud, bidonasul e uscat. Bineinteles ca doar o singura inghititura nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolva. Acum totul se poate rezolva. Traiesc. Am aprins o tigara si stau. Simt ca incep sa-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi in Institut asta se rezolva prompt: poti sa merg chiar acum si sa iei plicu', ba mai mult decat atat, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub dus.

Am inceput incet-incet sa ma dezbrac. Mi-am scos cea­sul de la mana si cand m-am uitat ce credeti c-am vazut, domnii mei? Statusem in Zona peste cinci ore. Cinci ore! M-am infiorat. Da, domnii mei, in Zona nu exista timp. Cinci ore Si totusi, daca ne gandim, ce-nseamna cinci ore pentru un stalker? E caraghios, sa tot razi. Dar doua­sprezece ore nu vreti? Doar doua zile si doua nopti, va place? Intr-o noapte n-am mai avut timp sa ma-ntorc si am stat o zi intreaga in Zona, cu nasu-n pamant. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu si parca incepi sa aiu­rezi, de nu mai stii: esti viu sau mort iar a doua noapte, dupa ce ti-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de fron­tiera. Dincolo de ea te asteapta patrulele inarmate cu mi­traliere ― 'broastele raioase' ―, care te urasc din adancul fiintei lor si nu le face deloc placere sa te aresteze. De altfel, le e frica de tine ca de moarte pentru ca esti con­taminat. Vor sa te omoare si au toate atuurile in mana (du-te dupa aia si spune-le ca te-au omorat ilegal!). Iar asta inseamna din nou cu mutra-n pamant si rugaciuni de la rasarit pana la apus. Marfa sta alaturi si nici nu stii: zace pur si simplu sau te omoara incetul cu incetul. Cam asa a fost si cu Isaac Ciolanosu', care s-a ratacit intr-o noapte, iar o data cu rasaritul a vazut ca sta intre doua rape, de nu mai putea sa mearga nici la stanga, nici la dreapta. Doua ore au tras in el, dar nu l-au nimerit. Doua ore s-a prefacut ca e mort, pana cand, slava Dom­nului, l-au crezut si, in sfarsit, au plecat. L-am vazut dupa aceea si mai sa nu-l recunosc. Parca nu mai era om Mi-am sters lacrimile si-am dat drumu' la apa. M-am spalat indelung, cu apa fierbinte, cu apa rece si iar cu fierbinte, pana ce am terminat bucata de sapun, si, m-am plictisit. Opresc dusul si deodata aud niste batai in usa. Kirill tipa vesel:

― Hei, mai stalker. Iesi de-acolo! Miroase a verzisori!

Verzisori Asta-i bine. Deschid usa si-l vad pe Kirill numai in chiloti, vesel, fara pic de melancolie. Imi in­tinde plicu'.

― Tine, de la omenirea recunoscatoare.

― Ma doare-n cot de omenirea ta. Cat e aici?

― In mod exceptional si pentru o comportare eroica, in conditii periculoase ― doua salarii.

Da. Asa se mai poate trai. Daca cei din Institut mi-ar fi dat cate doua salarii pentru fiecare 'biberon', de mult l-as fi trimis undeva pe Ernest.

― Ei, cum e? Esti multumit? ma intreba Kirill, cu gura pana la urechi, radiind de bucurie.

― Oarecum. Dar tu?

Nu spune nimic. Ma ia pe dupa gat si ma imbratiseaza, tragandu-ma spre pieptul lui transpirat. Ma strange puter­nic, apoi ma indeparteaza si se ascunde in cabina de alaturi.

― Hei! strig la el. Ce face Tender al tau? Zace-n pat?

― Da' de unde! Pe Tender l-au inconjurat corespon­dentii si daca l-ai vedea cata importanta isi da Le ex­plica asa de competent!

― Cum zici ca le explica?

― Competent.

― Bine, sir. Alta data am sa iau si dictionaru' cu mine, sir.

Dar parca ma curenteaza ceva.

― Stai putin, Kirill, ia vino-ncoa'.

― Pai, sunt deja gol.

― Lasa, nu-i nimic, doar nu-s baba!

Kirill iese, il iau de umeri si-l intorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a parut. Spinarea e curata. Se vad numai darele de transpiratie uscata.

Ii dau un sut, intru in cabina mea si ma incui. Ner­vii, naiba sa-i ia. Acolo mi s-aparut,aicimise pare

La dracu' cu tot! Da' las' ca azi ma-mbat crita. Ce l-as mai jupui pe Richard! Sa vezi cum joaca, puslamaua. Nu-l bati cu nici o carte. Am incercat si sa trisez, si sa descant cartile pe sub masa, si altele.

― Kirill! strig. Vii azi la 'Borj'?

― Nu la 'Borj', ci la 'Bors'. De cate ori sa-ti repet?

― Ia mai lasa-ma! Scrie 'Borj'? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? 'Ah, ce l-as mai jupui pe Richard'

― Oh, Red! Nu stiu. Sufletul tau simplu nici nu poa­te sa inteleaga ce chestie am adus noi de-acolo.

― Da' tu intelegi?

― Nu. Asta-i adevarul. Dar acum e clar la ce au fo­losit 'biberoanele' astea. Daca una dintre ideile mele se potriveste scriu un articol si ti-l dedic: 'Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu multumire si respect'.

― Si-atunci ma baga la zdup pentru vreo doi ani.

― In schimb, intri in stiinta. Chestiei aceleia o sa-i zic 'borcanul Schuhart'. Ce zici, suna bine?

Cat timp am trancanit, m-am imbracat, am bagat bidonasul gol in buzunar si am plecat, numarand verzisorii.

― Ramai cu bine, suflet complicat

Nu raspunde. Apa curge cu zgomot mare. Ma uit pe coridor si-l zaresc pe domnul Tender in persoana, rosu si umflat ca un curcan. In jurul lui e multa lume: colegii si corespondentii de presa. Vad chiar si-o pereche de so­feri, naiba stie cum s-or fi ratacit pe-acolo (pesemne ca abia au mancat, pentru ca se scobesc de zor in dinti). Ten­der bolboroseste intruna: 'Tehnica aceasta pe care o avem la dispozitie da garantia succesului si securitatii in pro­portie de aproape suta la suta ' Tocmai acum ma observa si imediat paleste. Zambeste totusi si-mi face semn cu mana.

'Ei,magandesc, cred c-ar trebui sa-mi iau tal­pasita'. N-am mai avut timp. Se aud deja tropaituri in spatele meu.

― Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Doua cu­vinte despre garaj!

― N-am ce comenta, le raspund si incep sa fug.

Pe dracu', parca poti scapa de ei: unu' cu un microfon din dreapta, celalalt cu aparatul de fotografiat din stanga.

― Ati vazut ceva neobisnuit in garaj? Numai doua cuvinte!

― N-am ce comenta, le spun si incerc sa ma asez cu ceafa in obiectiv. Un garaj ca toate garajele

― Multumesc. Ce parere aveti despre turbo-platforme?

― Minunata, zic si incerc sa fug in W.C.

― Ce credeti despre telul Vizitei?

― Intrebati savantii, raspund si tusti, dupa usa, de unde le spun: 'Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Intrebati-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest si nu vorbeste despre asta, desi a fost cea mai cap­tivanta aventura a noastra'.

Cum au mai galopat pe coridor, ca niste cai, zau asa! Am asteptat un minut. Liniste. Am scos capu': nimeni Am plecat fluierand, am coborat la poarta, i-am aratat prajinei legitimatia si-am vazut ca ma saluta. Deci, sunt eroul zilei.

― Pe loc repaus, sergent! Sunt multumit de dumneata, sergent.

A ranjit de parca i-as fi spus cine stie ce chestie. Dum­nezeu stie cu ce l-oi fi magulit.

― Ba, Roscovane, bravo! Ma mandresc cu asemenea cunostinta.

― Ce zici, ii spun, o sa cam ai ce povesti fetitelor tale suedeze.

― Mai e vorba?

Nu, nu-i baiat rau. Totusi,vorbindcinstit,nu-mi plac oamenii asa de inalti si rumeni in obraji. Fetele sunt moar­te dupa ei si de ce oare? ma-ntreb. Doar nu e totul sa fii inalt Si cum merg pe strada, ma gandesc: unde-i se­cretul?

Soarele straluceste, iar in jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare si vad mai incolo un cordon de paza: doua masini de patrula ce stau in toata splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoaresiautomate (v-ati zbarlit, 'broaste raioase'!), iar pe langa astea, bineinteles, castile. Au ocupat toata strada, de n-ai loc sa treci. Merg, si-n timp ce ma apropii las ochii in jos: 'Mai bine sa nu-i pri­vesc'. Mai ales ziua, pentru ca sunt acolo vreo doua-trei persoane pe care mi-e frica sa nu le recunosc. Daca reu­sesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut no­roc cand m-a convins KirillsavinlaInstitut. Le-am ca­utat atunci pe canaliile astea, si daca le gaseam le ba­team in cuie fara ca macar sa clipesc

Intru prin multime cu umaru-nainte si, tocmai cand trecusem de toti, aud deodata: 'Mai stalker!' Dar asta nu ma priveste, merg inainte si pescuiesc din pachet o tigara. Ma ajunge cineva din spate si ma trage de maneca. Iau mana asta de pe mine si, intorcandu-ma numai pe ju­matate, il intreb foarte politicos:

― Ce dracu' te agati de mine, mister?

― Stai, mai stalker. Doar doua intrebari.

Ridic privirea si-l vad pe capitanul Quarterblood, cu­nostinta veche. Era galben la fata si parca se uscase de tot.

― A! Sa traiesti, capitane! Ce va mai face ficatu'?

― Hai, stalker, lasa vorbaria, zice suparat, si ma stra­punge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te opresti cand te striga cineva?

Si deja au aparut doua casti albastre in spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se vad. In schimb li se observa mestecatul falcilor. De unde mai aduna si specimenele astea? Cred ca ii culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frica de patrule, dar 'broastele raioase' ma pot perchezitiona oricand si asta nu-mi convine in momentul de fata.

― Oare pe mine m-ati strigat, capitane? Parca era vorba de-un stalker

― Si tu, bineinteles, nu mai esti stalker.

― Cum datorita dumneavoastra am facut parnaie, nu ma mai ocup de-asa ceva. Am jurat. Iti multumesc, ca­pitane, ca mi-ai deschis ochii. Daca nu erai matale

― Dar ce cautai langa Zona?

― Cum adica ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.

Si ca sa pun capat acestei convorbiri neplacute, scot legitimatia si i-o arat capitanului Quarterblood. Acesta ia 'carticica' si se uita la fiecare pagina. Miroase pur si simplu fiecare stampila, mai ca nu le linge. Imi da legi­timatia inapoi, bucuros, ochii ii stralucesc si pare ca se imbujoreaza.

― Iarta-ma, Schuhart. Nu m-am asteptat. Vad ca sfa­turile mele nu s-au dus in vant, si asta-i foarte bine. Vrei sa ma crezi sau nu, dar inca de atunci mi-am dat seama ca trebuie sa iasa ceva bun din tine. Nici nu-mi inchi­puiam ca asa un baiat

Si da-i, si da-i. 'Eh, ma gandeam, am mai vindecat inca un melancolic, o pacoste pe capul meu'. Dar, bineinteles, il ascult si-mi las ochii in jos, rusinat. Aprob cu sfiala, mai dau si din maini, ba chiar scormonesc pamantul cu picioru'. Gorilele capitanului au ascultat cat au ascultat si pe urma, scarbindu-se, au plecat unde-i mai vesel, iar capitanul a ajuns deja la perspective: invatatura, cica, e lumina, ignoranta e bezna lui Dumnezeu, vezi bine, ii place munca cinstita Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina in fiecare duminica la inchisoare. Si vreau sa beau, si nu mai am rabdare! Da' lasa, mai Red, fratioare, c-o sa re­zisti. Trebuie sa suporti! N-o sa mai poata continua in ritmul asta, si uite ca deja a inceput sa sufle mai greu Si, spre bucuria mea, una dintre masinile patrulei incepe sa claxoneze. Capitanul Quarterblood intoarce capul, of­tand cu necaz, si imi intinde mana cu regret:

― Am fost bucuros sa te cunosc, mai Schuhart, om cinstit. Cu mare placere as bea un paharel cu tine in cinstea acestei cunostinte. E adevarat ca doctorii mi-au interzis taria. Cu toate astea, o bere tot as bea. Dar vezi tu datoria! 0 sa ne mai intalnim.

'Fereasca Dumnezeu!', ma gandesc. Dar ii strang ma­na, ma-nrosesc si iar scormonesc pamantul. Fac totul asa cum vrea. Pe urma pleaca, in sfarsit, iar eu o zbughesc ca din pusca direct la 'Borj'.

La 'Borj' nu e nimeni la ora asta. Ernest sta dupa tejghea, freaca paharele si le studiaza la lumina. E sur­prinzator totusi: oricand ai veni, intotdeauna barmanii sterg paharele, de parca de asta depinde salvarea sufle­telor lor. Uite-asa ar putea sa stea chiar si-o zi intreaga: ia paharul, mijeste ochii, il studiaza atent la lumina, sufla si hai! Freaca, freaca, freaca Se uita din nou, de data asta prin fundul paharului, si da-i, si da-i

― Buna Ernie, zic. Nu-l mai chinui atata, ca-i faci gaura!

Se uita la mine prin pahar, mormaie ceva, parca din burta, si, fara o vorba, imi pune tarie cam de patru de­gete. Ma urc pe taburet, inghit, inchid ochii, scutur capul si iar trag o dusca. Frigiderul zumzaie, iar din tonomat se aud scartaituri slabe. Ernest sufla in paharul urmator. Ce bine e! Totul s-a linistit. Termin bautura si pun paharu' pe tejghea. Ernest imi pune imediat inca patru de­gete de licoare.

― Ei, cum e? E mai bine acum? mormaie. Te-ai dez­ghetat, mai stalker?

― Mai bine freaca acolo. Stii doar ca unul tot asa a frecat si-a frecat, pana cand a venit si duhul rau. Insa pe urma a trait ca un pasa.

― Si cine era ala? intreaba Ernie, neincrezator.

― A fost pe-aici un barman. Mai inaintea ta.

― Si ce-i cu asta?

― Nimic. De ce crezi ca a fost Vizita? A frecat si iar a frecat Cine crezi ca ne-a vizitat?

― Mare palavragiu mai esti! imi spune Ernie, si prin asta inteleg ca ma aproba.

Se duce la bucatarie si se intoarce cu o farfurie. Imi aduce carnati prajiti. Pune farfuria in fata mea, imi in­tinde ketchup-ul si iar ia paharu'-n primire. Ernest isi cunoaste meseria. Are ochiul versat: imediat vede cand vine stalkerul din Zona si stie ca e rost de marfa. Si mai stie Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului dupa ce a venit din Zona. Omul nostru, binefacatorul Ernie!

Termin carnatii, aprind tigara si incep sa socotesc cat castiga Ernie de la 'fratii' nostri. Nu cunosc preturile in Europa, dar am auzit ca, de exemplu, 'biberonul' ar merge spre doua mii si jumatate, iar Ernie ne da numai patru sute. Bateriile costa acolo aproape o suta si noi nu primim mai mult de douazeci. Probabil ca restul tot cam asa este. E adevarat ca transportul marfii in Europa costa bani. Da-i lu' unu, da-i lu' altu' ― seful transporturilor doar de la ei mananca In general, daca stau sa ma gandesc mai bine, Ernie nu castiga prea mult. Vreo cincisprezece -douazeci la suta ― nu mai mult. Dar daca-l prind, are asigurati zece ani de munca silnica Si aici gandurile mele cuvioase sunt intrerupte de aparitia unui tip poli­ticos. Nici nu auzisem cand a intrat. Apare langa cotul meu drept si intreaba:

― Imi dati voie?

― Va rog Care-i necazu'?

Micut, slabut, cu nasucu' ascutit si cu papion la gat. Mutrami-ecunoscuta.L-am mai vazut undeva, dar unde anume nu mai stiu. S-a urcat alaturi pe taburet si ii zice lui Ernest:

― Burbon, te rog.Si imediatspre mine: 'Iertati-ma, dar am impresia ca va cunosc. Nu cumva lucrati la Insti­tutul International?'

― Ba da. Dar dumneavoastra?

Scoate vioi dintr-un buzunarel o carte de vizita si-o pune in fata mea. Citesc: 'Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrari'. Bineinteles ca il cunosc. Se leaga de oa­meni ca sa plece din orasul nostru. Cineva doreste foarte mult ca toti locuitorii orasului sa plece. Si-asa au ramas in Marmont numai jumatate. Vor sa curete complet locul, imping cartea de vizita cu varful unghiei si ii zic:

― Nu, multumesc. Nu ma intereseaza. Vreau sa mor in patrie.

― De ce? intreaba vioi. Iertati-mi indiscretia, dar ce va leaga de aceste locuri?

Ii raspund direct:

― Pai, cum ce ma leaga? Amintirile dulci ale copi­lariei. Prima sarutare in parcul orasului, maicuta si taticutu'. Prima betie, chiar in acest bar, si dragostea inimii mele, politia (Scot din buzunar o batista murdara si-o pun la ochi.) Nu, ii zic. Pentru nimic in lume

Se uita la mine, ia un pic de burbon si spune ganditor:

― Nu pot sa va inteleg pe voi,marmontienii.Stati pe-un vulcan. In fiecare moment poate sa se extinda o epidemie, sau poate ceva mai rau. Ii inteleg pe batrani. Le vine greu sa plece din locurile natale. Dar dumnea­voastra Cati ani aveti? Probabil ca nu mai mult de do­uazeci si doi -douazeci si trei. Vreau sa intelegeti ca bi­roul nostru este o organizatie de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur si simplu, ca oamenii sa para­seasca locul asta diavolesc. Le dam posibilitatea sa tra­iasca o viata adevarata. Noi le oferim banii si le asiguram loc de munca. Iar tinerilor, ca dumneavoastra, le cream conditii ca sa invete Nu, zau ca nu inteleg!

― Da' ce? Nimeni nu vrea sa plece?

― Ei nu, nu chiar nimeni Unii vor, mai ales fami­listii, dar tineretul si batranii Ce aveti in orasul asta? O vagauna, in fundul provinciei.

Si atunci ii zic:

― Domnule Aloise MacNaught! Aveti dreptate Du­cem o viata grea. Oraselul nostru e o vagauna. Intotdea­una a fost o 'gaura'. Numai ca acum este o 'gaura' spre viitor. Prin aceasta gaura vom aduce in lumea dumitale parsiva asemenea lucruri, incat totul o sa se schimbe. Via­ta o sa fie alta, mai buna, si fiecare va avea tot ce-i tre­buie. Uite asa-i cu 'gaura' asta! Pe aici curg informatiile, iar cand o sa le cunoastem bine, o sa-i facem pe toti bogati si or sa zboare spre stele. Si vor ajunge unde do­resc. Asa-i la noi in vagauna asta

Aici m-am oprit pentru ca am observat cum Ernie casca ochii la mine si parca m-am rusinat. In general, nu suport sa repet cuvinte straine, chiar daca sunt de acord cu ele si-mi plac. Mai ales ca le scot ca din topor. Cand vorbeste Kirill, il asculti cu gura cascata, dar cand m-apuc sa vorbesc si eu despre acelasi lucru, parca nu mai iese la fel. Poate fiindca Kirill nu a pus niciodata 'marfa' sub tejgheaua lui Ernest. In sfarsit

Ernie se dezmeticeste repede si imi toarna mai mult de sase-degete, adica: 'Vino-ti in fire, mai baiete. Ce-i cu tine astazi?', iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascutit, gusta din burbon.

― Da, e adevarat Baterii vesnice, 'panaceul albas­tru' Dar dumneavoastra credeti ca asa o sa fie intr-ade­var?

― Nu-i treaba matale ce cred cu adevarat. Asta am spus-o pentru oras. Cat despre mine, hai sa-ti zic: 'Ce n-am vazut la voi in Europa?'

― Dar de ce neaparat in Europa?

― Lasa, ca peste tot e la fel, iar in Antarctica mai e si frig.

E curios faptul ca ceea ce spuneam credeam din toata inima. Si-n momentele astea, Zona noastra blestemata imi devine mai draga de o suta de ori. Si inca nu m-am pilit.

― Dar dumneata ce zici? il intreaba Nas-Ascutit pe Ernest.

― Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sunt un mucos, un pierde-vara. Toti banii i-am bagat in afacerea asta. La mine vine si comandantul Generalul. De ce sa plec de-aici?

Domnul Aloise MacNaught incepe sa exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultam. Tragem bine din pahar si, scotand din buzunar un pumn de maruntis, dam tonomatul la maximum. E acolo un cantec. 'Sa nu te-ntorci, daca nu esti sigur'. Dupa ce ma-ntorc din Zona ma influen­teaza in bine Tonomatul urla si zdranganeste. Imi iau paharu si plec intr-un colt sa discut socoteli mai vechi c-un amic, 'pirat cu carlig de fier'. Timpul zboara ca pasa­rea Tocmai imi beam si ultimul banut, cand intra Ri­chard Nunan si Crema-de-ghete. Buna pereche. Crema-de-ghete, un urias negru ca cizma de ofiter, cu parul cret, maini pana la genunchi, iar Dick ― micut, rotofei si roz, aproape ca luceste.

― Hei! tipa Dick cand ma vede. Uite-l si pe Red! Vino la noi, Red!

― Asa e, urla Crema-de-ghete. In tot orasul nu sunt decat doi oameni adevarati. Red si cu mine! Restul sunt blestemati, sunt copiii Satanei. Red! Si tu esti sluga Sa­tanei,dartotusiesti om

Ma apropii de ei cu paharu-n mana. Crema-de-ghete ma ia de scurta, ma asaza la masa si zice:

― Stai, mai Roscovane! Stai jos, sluga a Satanei. Imi place de tine, mai Roscatule. Hai sa plangem pacatele ome­nesti cu lacrimi amare.

― Sa plangem, ii zic. Sa-nghitim lacrimile pacatului.

― Si va veni ziua anunta Crema-de-ghete. Deja calul palid e-nfranat, iar calaretul pune piciorul in scara. Degeaba se vor ruga cei care s-au vandut Satanei pentru ca se vor salva numai cei care au fost impotriva lui. Voua, copii ai omenirii, care va jucati cu jucariile Satanei, voua, celor ispititi de bogatiile Satanei, va spun: orbilor! Dezmeticiti-va pana nu e prea tarziu si calcati in picioare jucariile diavolului! (Aici tace de parca ar fi uitat ce urmeaza.) Da' nu-mi da nimeni sa beau? continua el, cu voce schimbata. Da' unde ma aflu? Stii, mai Roscovane, ca iar m-au azvarlit din serviciu? 'Esti agitator rosu', mi-au zis. Le explic: 'Veniti-va in fire, sunteti orbi si veti cadea in prapastie, iar in caderea voastra o sa tra­geti dupa voi alti orbi'. Incep sa rada. Atunci ma duc la sef si ii trag un pumn in mutra, dupa care plec. Acum o sa ma bage la zdup. Si pentru ce?

Dick se apropie si pune pe masa o sticla.

― Azi platesc eu, ii strig lui Ernest.

Dick se uita cam ciudat la mine.

― Totul e legal, zic. Bem premiul meu.

― Ati fost in Zona? intreaba Dick. Ati adus ceva?

― Un 'biberon' plin si pantalonii la fel. Pui in pahare sau nu?

― Mama lui de 'biberon', scrasneste amarnic Crema-de-ghete. Pentru orice 'biberon' sa-ti risti viata? Ai ramas viu, dar ai adus in lume inca un lucru diavolesc. Si cum poti sa stii, Roscovane, cate nenorociri si pacate

― Vezi sa nu te usuci, mai Crema-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea si fii vesel ca m-am intors viu. Sana­tate, mai baieti!

A fost grozav pentru sanatate. Crema-de-ghete s-a descleiat complet. Sta si plange si ii curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, il cunosc eu. Asta-i numai o etapa, atunci cand plange si propovaduieste ca Zona este ispita diavolului, ca nu ai voie sa scoti nimic din ea, iar ce s-a scos sa se arunce inapoi; vom trai ca si cum Zona n-ar exista. Sa-i dam diavolului ce-i al diavolului.

Dar il iubesc pe Crema-de-ghete si in general imi plac oamenii aiuriti. Cand are bani, cumpara marfa de la ori­cine fara sa se targuiasca. Cat i se cere, atata da. Pe urma, noaptea, cara inapoi in Zona toata marfa si o ingroapa. Doamne, ce mai plange!

― Dar ce-i asta, 'biberonul' plin? ma intreaba Dick. Pe ala simplu il stiu, dar pe cel plin Aud pentru pri­ma data.

I-am explicat. A dat din cap si a plescait.

― Mda, foarte interesant. Asta-i ceva nou. Cu cine ai fost? Cu Kirill? Cu rusu' ala?

― Da. Cu Kirill si Tender. Stii care laborantul nostru.

― Probabil ca te-ai cam chinuit cu ei

― Ba deloc. Baietii s-au tinut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker innascut. Dac-ar avea mai multa experienta si nu s-ar grabi copilareste, as merge in Zona cu el in fiecare zi.

― Si-n fiecare noapte, nu? ma-ntreaba Dick, razand prosteste, ca unul pilit.

― Auzi? Lasa asta. Cand glumim, glumim.

― Stiu. Cand glumim, glumim, iar pentru asta poti sa iei si una peste bot. Considera ca-ti datorez doua labe

― Hmm Cui? Ce doua labe? se trezeste, Crema-de-ghete. Care esti ba, pe-aici?

L-am apucat de maini si abia l-am asezat la loc. Dick i-a strecurat in gura o tigara si i-a aprins-o. L-am linistit, intre timp s-a mai strans ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au si ocupat. Ernest a chemat si fe­tele, care alearga de colo-colo: unii vor bere, altii cocktail sau tarie curata. Ma uit si observ ca in ultimul timp au aparut in oras multi necunoscuti, majoritatea mucosi, purtand fulare pestrite pana la pamant. I-am zis asta si lui Dick, care m-a aprobat:

― Pai, cum crezi? Doar incepe sa se construiasca masiv. Institutul ridica trei cladiri noi, iar Zona vor s-o imprejmuiasca cu un zid, de la cimitir pana la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker.

― Dar cand a avut stalkerul vremuri bune? Ma gan­desc: Ia uita-te ce noutati! Inseamna ca de-acum ina­inte nu voi mai putea 'ciupi' nimic. Poate ca-i mai bine asa, tentatii mai putine. Am sa merg in Zona ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiasi, dar, in schimb, va fi mai multa siguranta ('galosu'', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjeaza. De trait o sa traiesc si cu un salariu, iar la bautura am sa ma duc numai de pre­mieri.

Si, stand asa, ma cuprinde o tristete groaznica. Fiecare banut va trebui sa-l socotesc: asta pot sa-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare carpa a Gutei va trebui sa am rab­dare si sa pun ban peste ban la bar sa nu merg, mai bine sa ma duc la film Totul este cenusiu, mohorat. Fie­care zi va fi la fel, fiecare seara, fiecare noapte.

Stau asa, gandindu-ma, pana cand Dick imi mormaie la ureche:

― Ieri, la hotel, am intrat in bar ca sa-mi beau paharutu' inainte de culcare si-am vazut niste nou-veniti. De la prima vedere nu mi-au placut. Vine unul din ei spre mine, se asaza si incepe sa ma ia pe departe. Si-mi da de-nteles ca ma cunoaste, stie cine sunt si unde lu­crez. Ar plati gras anumite servicii

― A, copoi d-aia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar vazusem destui copoi.) Lasa ca despre serviciile astea am auzit cate-n luna si-n stele.

― Nu, dragul meu. Nu sunt copoi. Asculta-ma cu aten­tie, il interesa cate ceva din Zona, si mai ales lucruri se­rioase. N-avea nevoie de baterii, 'baza', 'stropii negri' sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci nu­mai mi-a sugerat.

― Si ce vrea?

― 'Piftia vrajitorului', dupa cum am inteles.

Se uita la mine cam ciudat.

― Oho? Ii trebuie 'piftia vrajitorului'? Dar de 'lam­pa mortii', intamplator, n-are nevoie?

― Si eu l-am intrebat la fel.

― Si?

― Inchipuieste-ti ca-i trebuie.

― Da? Atunci lasa-l sa-si faca singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sunt pline de 'piftia vrajitorului'. Iei galeata si o scoti. Insa inmor­mantarea sa si-o plateasca singur.

Dick tace, se uita la mine incruntat si nici macar nu zambeste. Ce-o fi insemnand asta? Vrea sa ma angajeze, sau ce? Si dintr-o data inteleg.

― Stai putin, zic. Cine zici ca a fost? 'Piftia' este interzisa pentru cercetare chiar si-n Institut

― E adevarat, zice Dick fara graba, tot uitandu-se la mine. Cercetarea ei reprezinta un pericol potential pentru omenire. Acum ai inteles cine a fost?

Eu tot nu intelegeam nimic.

― Pai, cine sa fie? Poate, vizitatorii?

Rade, ma bate pe mana si zice:

― Hai mai bine sa bem, suflet bun si simplu ce esti!

― Hai, zic eu, dar deja m-am enervat. V-ati gasit su­fletul simplu, desteptilor! Ba, Crema-de-ghete! Ajunge cu dormitu'! Hai sa bem.

Nici o sansa. Si-a pus mutra neagra pe masa de aceeasi culoare si-a adormit bustean, iar mainile i-au ajuns pana la podea. Am baut cu Dick si fara Crema-de-ghete.

― Asa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipu' asta m-as duce si as vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador politia, dar zau ca m-as duce si l-as reclama.

― Ihi. Si-acolo la politie or sa te-ntrebe: 'Dar de ce tipu' asta a venit tocmai la tine?' Ce zici?

Am dat din cap.

― Mi-e totuna. Mai, porc gras, in orasul asta esti de-abia de trei ani si-n Zona n-ai fost niciodata. 'Piftia vrajitorului' ai vazut-o numai in filme. Dar daca ai fi vazut-o in realitate, si mai ales ce face cand prinde un om, ai fi facut pe tine. Dragul meu, e un cosmar. Iar din Zona n-ai voie s-o scoti Stii si tu ca stalkerii sunt oa­meni duri Vor cat mai multa 'varza'. Cu afacerea asta, insa, nici Slizniak din groapa n-ar fi de acord. Nici macar SterviatnikBarbridge Mi-e frica doar sa ma gandesc pentru ce si cui ii trebuie 'piftia'.

― Da. Totul e asa cum zici, insa intelege si tu ca n-as vrea ca o frumoasa dimineata sa ma gaseasca in pat, sinucis. Nu sunt stalker, dar si eu sunt un om dur, un businessman. Nu stiu daca ma-ntelegi, dar imi place sa traiesc. Asa m-am obisnuit.

Ernest striga de dupa tejghea.

― Domnule Nunan! La telefon!

― Drace! zice Dick cu rautate. Probabil, iar o reclamatie. Astia ma gasesc oriunde. Scuza-ma, Red.

Se ridica si merge la telefon, iar eu raman cu sticla si cu Crema-de-ghete ca si inexistent acum. Ce sa-i faci! Va trebui sa ma lupt singur cu sticla. Dracu' s-o ia de Zona! Nicaieri nu scapi de ea. Unde mergi, cu cine vorbesti ― Zona, Zona, Zona Ce frumos vorbeste Kirill. E baiat bun, nimeni nu spune ca e prost, ba, din contra, toti zic ca e destept. Despre viata, insa, nu stie nici pe dracu'. Nu-si poate imagina cata marsavie este pe langa Zona. Poftim! Cineva are nevoie de 'piftia vrajitorului' O fi Crema-de-ghete betivan si nebun religios, dar cateodata te gandesti daca nu are cumva dreptate: oare nu-i mai bine sa-i lasam diavolului ce-i al diavolului?

Pe locul lui Dick se asaza un mucos cu fular pestrit.

― Domnu' Schuhart? intreaba.

― Ce e?

― Ma cheama Kreon. Sunt din Malta.

― Si cum mai e pe la voi, in Malta?

― Nu e rau, dar vreau altceva. M-a trimis Ernest.

'Asa, gandesc. Deci Ernest e totusi o canalie. N-are nici un pic de mila. Uita-te la baietelul asta masliniu, cu­ratel si frumusel. Probabil ca nu s-a barbierit niciodata si nici macar n-a sarutat vreo fata. Lui Ernest ii e totuna. Important e sa trimita cat mai multi in Zona. Unul din trei daca se intoarce cu marfasitotscoate «varza» '

― Si cum o mai duce batranul Ernest? intreb, dupa o scurta tacere.

Se intoarce spre tejghea si zice:

― Dupa parerea mea, n-o duce rau. As face schimb cu el.

― Eu n-as face. Vrei sa bei?

― Multumesc, nu beau.

― Atunci, poate o tigara?

― Ma scuzati, dar nici fumator nu sunt.

― Prietene, atunci pentru ce-ti trebuie bani?

Se imbujoreaza, isi ia un aer serios si-mi zice soptit:

― Poate ma priveste numai pe mine, domnule Schuhart

― Asa e, asa e, si-mi torn din nou de patru degete.

Si trebuie sa spun ca in cap mi se porneste un zgomot surd, iar in corp mi se intinde o moleseala placuta: m-a lasat Zona.

― Acu' sunt beat, ii zic, si petrec, dupa cum vezi. Am fost in Zona,m-am intors viu si cu bani. Nu se-ntamplapreadessa te-ntorci viu, iar cu bani rar de tot. Asa ca hai sa lasam vorbele mari

Se ridica si isi cere scuze. Vad ca se-ntoarce Dick. Sta langa scaun si dupa fata lui vad ca s-a intamplat ceva.

― Ei? il intreb. Iar ti s-au inecat corabiile?

― Iar.

Se asaza, isi toarna, imipunesimiesivad ca nu sunt de vina reclamatiile. Reclamatiile nu-l deranjeaza, sunt lucruri de nimic.

― Hai sa bem, zice. Si, fara sa mai astepte, inghite toata portia si imediat isi pune alta. Stii, zice, Kirill Panov a murit.

Fiind beat, nu l-am inteles la inceput. A murit cineva si cu asta, basta.

― Eh! Atunci sa bem pentru sufletul lui

Holbeaza ochii la mine si atunci simt cum inauntru parca se rupe totul. Tin mintecam-amridicat, m-am sprijinit de masa si m-am uitat la el.

― Kirill?

Si-n fata mea apare paienjenisul de argint si iar aud cum se rupe cu un zgomot slab. Iar prin zgo­motul asta sinistru vocea lui Dick ajunge la mine ca din camera cealalta.

― Infarct. L-au gasit gol, sub dus. Nimeni nu inte­lege nimic. Intreaba de tine, dar le-am spus ca esti in regula

― Da' ce sa nu inteleaga? Zona

― Stai, imi zice Dick. Stai jos si bea.

― Zona, repet, si nu pot sa ma mai opresc: Zona Zona

Nu mai vad nimic in jur decat paienjenis argintiu. Tot barul este impaienjenit, iar oamenii se misca de co­lo colo. Paienjenisul se rupe cu un zgomot slab atunci cand este atins. In mijlocul barului sta maltezul, cu fata mirata, copilareasca, si nu mai intelege nimic.

― Mai baietas, ii zic duios. De cati bani ai nevoie? O mie iti ajung? Ia-i, ia-i. (Ii arunc banii si incep sa tip.) Du-te la Ernest si spune-i ca-i o canalie. Nu-ti fie frica. Spune-i lasului aluia! Spune-i si sterge-o la gara. Cum­para-ti bilet pentru Malta. Nu mai intarzia nici o clipa.

Nu mai stiu ce-am strigat. Imi amintesc ca stateam in fata tejghelei, Ernest imi punea in fata o bautura ra­coritoare si ma intreba:

― Astazi parca ai bani?

― Da. Am.

― Poate imi dai datoria? Maine trebuie sa platesc impozitul.

Si-n momentul acela am vazut ca tineam in pumn o gramajoara de bani. M-am uitat la 'varza' si-am bolborosit:

― Ia uita-te. Nu i-a luat Kreon Maltezu'! Va sa zica e mandru

― Ce-i cu tine? ma intreaba prietenul Ernie. Te-ai cam imbatat.

― Nu. Sunt in regula, proaspat ca de sub dus.

― Du-te acasa, zice prietenul Ernie. Ai baut cam mult.

― Kirill a murit.

― Care Kirill? Chelosu'?

― Ba tu esti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Esti negustor, ma, putoare! Negustorul mor­tii. Ne-ai cumparat pe toti Vrei sa fac praf toata pra­valia asta?

Am ridicat mana, dar m-au prins si m-au tras nu stiu unde. Nu mai intelegeam nimic si nici nu vroiam asta. Urlam, loveam cu picioarele si cu pumnii. Cand mi-am re­venit, stateam in WC, ud, cu fata lovita. Ma uit in oglinda si nu ma recunosc. Si, colac peste pupaza, ceea ce nu mi s-a intamplat niciodata, imi zvacneste obrazul. Din sala se aude zgomot mare: se sparge sticlarie, iar tipetele fe­telor nu reusesc sa acopere urletul lui Crema-de-ghete:

― Pocaiti-va, parazitilor! Unde-i Roscatu'? Unde l-ati ascuns, fir-ati ai dracului?!

Se aude sirena politiei. Si de cum am auzit-o, parca mi s-a limpezit totul in creier, ca-ntr-un cristal. Tin minte totul, stiu totul, inteleg totul. Si-n suflet nu mai am loc decat pentru o rautate de gheata. 'Asa care va sa zica? gandesc. Atunci sa va pregatesc o seara placuta Las' ca va arat euce-nseamna un stalker'.

Am scos din buzunarul pentru ceas o 'baza' nou-nouta, nefolosita, am strans-o intre degete de doua ori, am deschis usa de la sala si am strecurat 'baza' in scuipa­toare. Am deschis apoi fereastra si, hop, afara. As fi vrut sa vad cum o sa fie, dar nu suport 'baza'. Imi curge sange din nas din cauza ei.

Am strabatut curtea in fuga, auzind cum incepe sa lu­creze 'baza' din plin. Pe urma incepu sa urle careva in 'bomba', dar in asa hal incat, desi departe, tot am simtit cum mi se sfasie urechile. Mi-am inchipuit cam cum s-a tulburat toata lumea acolo. Unii au cazut in melancolie, altii au devenit violenti, iar pe altii i-a cuprins frica, de nu mai stiu pe unde sa se ascunda. Groaznic lucru, 'baza' asta. O sa mai treaca ceva timp pana cand o sa se stranga din nou lume in 'bomba' lui Ernest. Bineinteles ca o sa ghiceasca cine a facut asta, insa nu-mi pasa. Gata! Nu mai exista stalkerul Red! Mi-ajunge. Nu mai vreau sa caut moartea impreuna cu alti prosti pe pare trebuie sa-i invat meserie. A gresit, Kirill, prietenul meu drag. Iar­ta-ma, dar nu ai dreptate. Crema-de-ghete are. Oame­nii nu au ce cauta aici. Zona nu are nimic bun in ea.

Sar gardul si ma duc acasa. Imi musc buzele, vreau sa plang si nu pot. Ce-o sa facem, Kirill? Cum am sa traiesc fara tine? Mi-ai aratat viitorul, lumea noua, o lume schim­bata si acum ce-o sa fie? O sa planga cineva dupa tine, acolo, in Rusia indepartata, iar eu nici macar nu mai pot sa plang si numai eu sunt de vina! Cum am putut, ani­malul de mine, sa-l duc in garaj, cand ochii nu i se obis­nuisera cu intunericul? Si cum mi-am adus aminte de toate astea, mi s-a oprit ceva in gat simi-a venit sa urlu ca lupii. Probabil ca am facut-o pentru ca oamenii au inceput sa fuga din calea mea in toate partile. Cand m-am linistit, observ ca apare Guta.

Imi vine in intampinare frumoasa mea fetita, cu picio­rusele ei dragalase, cu fustita deasupra genunchilor si toata lumea casca gura la ea. Dar ea merge drept inainte, nu se uita la nimeni, si inteleg imediat, nu stiu de ce, ca ma cauta pe mine.

― Buna, Guta! Unde te duci?

Se uita la mine si intr-o secunda observa totul: mutra mea batuta, geaca udasipumniizgariati. Nu-mi spuse nimic de asta, ci doar atat:

― Buna, Red! Pe tine te caut.

― Stiu, zic. Hai la mine.

Tace, intoarce capul si se uita intr-o parte. Ah, ce trasaturi are, ce gat mandru! Pe urma zice:

― Nu stiu, Red. Poate n-o sa mai vrei sa te intalnesti cu mine.

Mi se strange inima: ce-o mai fi asta? Dar ii spun linistit:

― Nu prea inteleg, Guta. Astazi am baut putin si poate de-aia nu inteleg De ce sa nu vreau sa ma mai intalnesc cu tine?

O iau de brat si mergem, fara graba, la mine acasa. Toti cei care cascasera ochii la ea pana acum isi intorc privirile. Pe strada asta am stat toata viata, iar pe Red Roscovanul il cunosc toti prea bine. Si pe cel care nu ma cunoaste il fac eu sa ma cunoasca repede.

― Mama zice sa fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta.

Am facut cativa pasi pana ce am inteles, iar Guta a continuat:

― Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te tin. Poti sa te duci oriunde vezi cu ochii.

O ascult, dar se enerveaza si tot ascultand-o imi pierd mintile. Nu mai pot sa inteleg nimic, iar in cap mi se in­varteste o prostie: unul pleaca, altul vine.

― Mama imi spu­ne: 'Vai de mine, un copil de stalker! Vrei sa nasti un monstru? E un pungas, n-o sa aveti familie niciodata! Azi e liber, maine e in inchisoare'. Insa mie mi-e tot una si sunt gata sa fac orice. Pot si singura: sa nasc, sa-l cresc, sa-l fac om. Chiar fara tine, numai ca la mine sa nu mai vii. Sa nu-mi calci pragul

― Guta, zic, fetita mea! Stai putin si nu mai pot, ma apuca un ras nervos, ca de idiot Randunica mea, zic, da' de ce ma gonesti?

Si rad ca ultimul prost, iar ea se opreste din mers, isi pune capul pe pieptul meu si plange.

― Si cum o sa fie acum, Red? zice ea printre lacrimi. Ce-o sa fie cu noi?

CAPITOLUL II

REDRICK SCHUHART, 28 DE ANI, CASATORIT,

FARA OCUPATIE STABILA

REDRICK SCHUHART statea dupa o piatra de mor­mant si, tinand intr-o parte o ramura de scorus, se uita spre drum. Luminile reflectoarelor de pe masinile de pa­trulare se prelingeau prin cimitir si, din cand in cand, il orbeau, obligandu-l in acele momente sa-si mijeasca ochii si sa-si tina respiratia.

Trecusera deja doua ore, iar pe drum nici o schimbare.

Masina statea tot acolo, duduind, cu motorul mergand in gol. Darele luminoase cadeau peste mormintele para­site, peste crucile ruginite si aplecate, nimereau monumen­tele ruinate si napadite de tufisurile de scorus, apoi lu­necau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprin­du-se, in cele din urma, putin mai la stanga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zona. Nici macar nu iesisera din masina. Chiar si aici langa cimitir le era frica sa traga cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci infundate si observa cum din masina zbura cate un muc de tigara, care, izbindu-se de sosea, arunca mici jerbe de scantei roscate. Afara totul mustea de apa, pentru ca plouase nu de mult, si Redrick, desi purta o canadiana groasa, simtea cum il patrunde frigul si umezeala.

Lasa din mana ramura si, intorcand capul, asculta atent. Undeva, la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea de­parte, tot aici in cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este rascolit pamantul si cum fosnesc frunzele, iar dupa cateva clipe ceva greu si tare cazu cu un zgomot inabusit. Redrick incepu sa se tarasca incetinapoi,farasa-siin­toarca macar capul, lipindu-se de iarba uda. Deasupra capului lunecau neintrerupt luminile proiectoarelor. Redrick incremeni, urmarind miscarea lor tacuta si parca, intre cruci, pe un mormant, statea nemiscat un om imbra­cat in negru. Statea fara sa se ascunda, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmura. Se intoarse spre Re­drick cu fata lui alba si parca avea in loc de ochi doua scobituri intunecate. Adevarul este ca Redrick nu vazuse si nici nu putea sa observe toate aceste amanunte intr-o fractiune de secunda, dar isi inchipui ca asa ar trebui sa arate. Se tara din nou cativa pasi, pipai bidonasul de la piept, dupa care il scoase. Un timp, statu culcat strangand langa obraz metalul caldut, apoi se tara mai departe, con­tinuand sa tina bidonasul in mana, fara sa se mai uite sau sa asculte imprejur.

In gardul cimitirului era o gaura si langa ea, pe un balonzaid plumbuit, statea lungit Barbridge. Continua sa stea pe spate si tragea cu ambele maini de gulerul pulo­verului. Scapa din cand in cand un geamat, tusind ince­tisor, chinuitor. Redrick se aseza langa el si desuruba ca­pacelul bidonasului. Strecura cu grija mana sub capul lui Barbridge, simtind cu toata palma chelia fierbinte si parca lipicioasa din cauza transpiratiei, apoi potrivi gatul bidonasului intre buzele batranului. Desi era intuneric, Redrick deslusi, la o licarire slaba a reflectoarelor, ochii larg deschisi si sticlosi ai lui Barbridge, barba aspra si neagra ce-i acoperea obrajii. A inghitit de cateva ori cu lacomie, apoi s-a grabit nelinistit sa pipaie sacul cu 'marfa'.

― Te-ai intors Bun baiat Roscatule Nu l-ai lasat pe batran sa crape zise el cu respiratia taiata.

Redrick isi dadu si el capul pe spate, tragand o inghi­titura zdravana.

― Stau 'brostele raioase'. Ca niste lipitori.

― Asta nu degeaba, spuse Barbridge sacadat, ca dintr-o suflare. A ciripit careva si acum ne asteapta.

― Se poate. Sa-ti mai dau un gat?

― Nu. Deocamdata ajunge. Sa nu ma lasi singur. Daca nu ma parasesti, nu mor. Si-atunci n-o sa-ti para rau. Nu-i asa, Roscatule, ca nu ma lasi?

Redrick nu raspunse. Se uita in directia soselei, la strafulgerarile albastrui ale reflectoarelor. Obeliscul de marmura se vedea de aici, dar nu era clar daca individul statea tot acolo sau disparuse.

― Asculta-ma, Roscovane. Nu trancanesc ca sa n-a­dorm. N-o sa-ti para rau. Stii de ce batranul Barbridge traieste si acum? Hm? Bob Gorilla a mierlit-o. Faraonul Bunker a disparut. Ca si cum n-a fost. Ce stalker era! Slizniak la fel a disparut. Norman Ochelaristul, Kallogen, Pete Bubosu'. Toti. Numai eu am ramas. De ce? Asta stii?

― Pentru ca ai fost intotdeauna o canalie, ii raspun­se Redrick fara sa-si dezlipeasca privirea de pe sosea. Un Sterviatnik.

― Canalie Mda, asta-i adevarat. Altfel nici nu se poate. Doar toti au fost asa. Faraonul, Slizniak. Dar am ramas numai eu. Stii de ce?

― Stiu, raspunse Redrick, mai mult ca sa scape de el.

― Minti. Nu stii. Ai auzit de Globul de Aur?

― Am auzit.

― Crezi ca-s povesti?

― Mai bine taci, il sfatui Redrick. Te obosesti de­geaba.

― Nu-i nimic. Ma scoti tu. Doar am mers impreuna de atatea ori. Cum o sa ma lasi tocmai acum? Te stiu inca de cand erai mic. Pana si pe taica-tu il cunosteam.

Redrick tacea. Vroia sa fumeze si scoase o tigara, de­serta tutunul din ea in palma si incepu sa-l prizeze[1]. Nu-l ajuta insa.

― Trebuie sa ma scoti. Din cauza ta m-am 'ars'. Nu­mai tu n-ai vrut sa-l luam pe Maltez.

Maltezul dorise foarte mult sa mearga cu ei. Toata seara le cantase in struna, le propusese o suma mare de bani, ba chiar se jurase ca va face rost de costume speciale. Barbridge statea langa Maltez si, punandu-si drept paravan palma grea si noduroasa, ii facuse complice cu ochiu' lui Redrick: adica, n-or sa piarda nimic daca o sa fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Re­drick nu.

― Pentru ca esti zgarcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Si mai bine taci.

Un timp, Barbridge nu facu altceva decat sa geama incetisor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi isi dadu capul pe spate.

― Ia toata marfa, numai sa nu ma lasi aici.

Redrick isi privi ceasul. Pana la rasarit mai era putin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau sa lumineze tufisurile, iar undeva, pe acolo, foarte aproape de patrula, statea ascuns Land Roverul. Puteau sa-l desco­pere in orice clipa.

― Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am gasit. Pe urma au fost numai minciuni despre el. Chiar si eu min­team: adica poate indeplini orice dorinta. Nu chiar orice. Daca ar fi fost asa, nu mai eram aici. As fi trait in Eu­ropa. M-as fi scaldat in bani.

Redrick se uita la el, in jos. In lumina bleu, tremu­ratoare, a reflectoarelor, fata lui Barbridge parea a unui cadavru. Doar ochii sticlosi si bulbucati se holbau ficsi la el.

― N-am primit tineretea vesnica, bolborosea el. Bani ― nici pe dracu. Sanatate insa am avut. Copiii sunt buni, iar eu traiesc Nici macar nu poti sa-ti inchipui pe unde am fost. Si totusi traiesc. (Isilinsebuzele.) L-am rugat un singur lucru: sa traiesc si sanatate si pentru copii.

― Ia mai inchide pliscu'. Ce, esti muiere? Daca pot, te scot. Mi-e mila de Dina ta ― o s-ajunga sa faca tro­tuarul

― Dina harai Barbridge. Fetita mea, frumoasa lu' taticu Sunt rasfatati[2], Roscovane. Nu stiu ce-i ala un refuz si asta o sa-i piarda Arthur, Archie al meu. Tu il stii, Roscovane. Unde ai mai vazut asemenea baiat?

― Ti-am mai spus ca daca pot, te scot.

― Nu, se incapatana Barbridge. Trebuie sa ma scoti orice ar fi Globul de Aur. Daca vrei, iti spun unde e.

― Ei, hai spune.

Barbridge gemu si se rasuci din nou.

― Picioarele mele. (Harai.) Pipaie-le si zi-mi cum sunt.

Redrick intinse mana si ii pipai picioarele de la ge­nunchi in jos.

― Oasele, suiera Barbridge. Oasele mai sunt?

― Sunt, sunt, minti Redrick. Nu te mai foi atata.

In realitate, se simtea numai rotula, iar pana la talpa, piciorul parca era de cauciuc. Puteai sa-l legi si sa-i faci noduri.

― Minti. De ce minti? Crezi ca nu stiu, ca n-am mai vazut niciodata?

― Genunchii sunt intregi.

― Minti probabil, zise Barbridge cu tristete. Lasa, nu-i nimic. Sa ma scoti de aici, si-o sa-ti dau totul: Globul de Aur. Am sa-ti desenez o harta, am sa-ti arat toate cap­canele. Iti spun totul

Continua sa vorbeasca, sa promita cate-n luna si-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita in directia so­selei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufisuri. Se oprira brusc, incrucisandu-se pe acel obelisc de mar­mura, si in ceata lor intens albastra, Redrick vazu clar un individ imbracat in negru ce se tara printre cruci. Si­lueta neagra se indrepta direct spre reflectoare. Redrick observa cum acesta se loveste de o cruce mare, se da ina­poi, din nou se izbeste de o cruce si abia dupa aceea le ocoleste. Se ducea totusi inainte, intinzand in fata mainile lungi, cu degetele raschirate. Apoi disparu dintr-o data, ca si cum l-ar fi inghitit pamantul. Dupa cateva secunde, apa­ru din nou, mai la dreapta si un pic mai departe, inaintand cu o incapatanare neomeneasca, de parca ar fi fost un me­canism intors si care abia pornise.

La un moment dat, reflectoarele se stinsera. Ambreiajul scrasni, motorul incepu sa huruie salbatic, iar printre tufisuri licarira intermitent luminile de semnalizare, cele rosii si albastre. Masina patrulei se urni din loc, demara nebuneste si tasni ca din pusca spre oras, disparand dupa zid. Redrick inghiti spasmodic si isi trase fermoarul de la canadiana.

― Or fi plecat? ingaima Barbridge infrigurat. Hai, ma Roscatule, hai mai repede! Se rasuci, incepu sa pipaie in jurul sau si luand sacul cu marfa incerca sa se ridice. Hai, ce mai stai?

Redrick tot se mai uita in directia soselei. Era intu­neric si nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, insa, era ala care mergea ca o papusa mecanica. Calca prost, cadea, lovindu-se de cruci, si se-ncurca printre tufisuri.

― Bine! Hai sa mergem!

Il ridica pe Barbridge. Batranul il prinse cu mana stan­ga de gat, ca-ntr-un cleste. Neavand puterea sa se mai ridice, Redrick incepu sa-l traga mergand in patru labe. Il trecu prin gaura din gard, apucandu-se cu mainile de iarba uda.

― Haide odata! haraia Barbridge. N-avea grija ca tin eu marfa, iar de scapat Hai!

Poteca era cunoscuta si pe iarba uda se aluneca foarte usor. Ramurile de scorus il loveau in plina fata, iar ba­tranul asta gras era atat de greu incat jurai ca-i mort. Sa­cul cu marfa se agata tot timpul de cate ceva si se lovea, zdranganind, si-n plus le era frica sa nu se intalneasca cu ala, care poate mai umbla pe-aici, prin bezna.

Cand iesira pe sosea era inca intuneric, dar nu mai era mult pana la rasarit. In padurice, de partea cealalta a sose­lei, pasarile incepura sa ciripeasca somnoroase si inca neho­tarate. Pe deasupra caselor negre si a felinarelor galbene, rare, din cartierele indepartate, intunericul noptii incepu a capata o nuanta de violet inchis. Batea un vantulet umed si rece, care te facea sa te scuturi infrigurat. Redrick il lasa pe Barbridge la marginea drumului si se uita imprejur: un paianjen mare si negru tocmai fugea peste drum. Red gasi repede Land Roverul, arunca de pe caroserie ramurile care il mascau, se aseza la volan si, incet, fara sa aprinda luminile, iesi pe asfalt. Bar­bridge statea pe jos, cu o mana tinand sacul cu marfa, iar cu cealalta pipaindu-si picioarele.

― Repede, suiera el. Hai mai repede! Genunchii inca ii mai am macar genunchii sa-i salvez.

Redrick il ridica si, scrasnind din dinti de incordare, il arunca in Land Rover. Barbridge se prabusi pe scaunul din spate si icni. Sacul insa nu-l scapa din mana. Redrick ridica de la pamant impermeabilul plumbuit si il arunca deasupra lui Barbridge. Acesta in zgarcenia lui, izbutise nu numai sa care toata marfa, dar nici macar balonzaidul greu nu-l lasase in Zona.

Redrick scoase lanterna si, mergand cand inainte, cand inapoi, cauta urme la marginea drumului. Nu gasi nimic. Iesind pe sosea, Land Roverul trecu peste iarba deasa si inalta, care trebuia sa se ridice la loc dupa cateva ore. In jurul locului unde statuse masina patrulei, zaceau gra­mezi de mucuri. Redrick isi aminti ca de mult vroia sa fumeze. Isi scoase linistit tigara si-o aprinse, desi chiar acum ar fi vrut sa sara in masina si sa goneasca, sa go­neasca, sa goneasca cat mai departe de-aici. Dar nu avea inca voie s-o stearga. Totul trebuia facut incet si calculat.

― Ce-i cu tine? se auzi din masina vocea plangareata a lui Barbridge. Apa n-ai varsat, navodul e uscat. Ce mai stai? Haide, ascunde o data marfa aia!

― Taci. Nu ma mai deranja, spuse Redrick si mai trase un fum. O sa cotim spre marginea sudica.

― Cum adica spre margine? Ce-ai innebunit? Imi paradesti genunchii, scarba! Genunchii mei!

Redrick trase ultimul fum si stinse mucul in cutia de chibrituri.

― Hai, Sterviatnik, nu mai fa curent. Nu se poate direct prin oras. Sunt trei posturi si macar la unul tot ne opresc.

― Si ce daca?

― O sa-ti vada copitele si atunci s-a terminat cu noi.

― Da' ce-au copitele mele? Am fost sa prindem peste cu dinamita si mi-am rupt picioarele. Asta-i tot.

― Si daca le pipaie careva.

― Le pipaie pe dracu' Am sa urlu in asa hal c-or sa uite sa mai pipaie.

Dar Redrick se hotarase deja. Ridica scaunul spre volan si, in lumina lanternei, deschise un capac mascat.

― Punem marfa aici.

Rezervorul de benzina, de sub scaun era fals. Redrick lua sacul si il baga inauntru, auzind cum suna si se rosto­goleste ceva.

― N-am voie sa risc, mormai. Nu am dreptul.

Aranja la loc capacul, arunca deasupra niste carpe si un pic de gunoi si puse scaunul la loc. Barbridge icnea, ofta, insista pe un ton plangaret ca sa mearga totul mai repede si iar incepu sa promita Globul de Aur, in timp ce se foia mereu pe scaun, uitandu-se cu grija in intune­ricul care se dilua continuu. Redrick insa nu-i mai dadea atentie. Taie sacul de plastic plin cu apa si pesti, varsa apa deasupra navodului aruncat pe platforma din spate, iar pestele care se zbatea il puse intr-un sac imperme­abil. Sacul de plastic il impaturi si il puse in buzunarul canadienei. Acum totul era in regula: pescarii se intor­ceau fara sa fi avut prea mare noroc. Se aseza la volan si porni masina.

Pana la cotitura, au mers fara sa aprinda luminile. La stanga se intindea zidul solid, inalt de trei metri, care inconjura Zona, iar in dreapta erau tufisurile si paduricea, nu prea rara, in care rasareau din cand in cand vilisoare parasite, cu feresterele batute in scanduri si cu peretii co­jiti. Redrick distingea foarte bine toate astea, obisnuin­du-se cu intunericul ce se destrama. De altfel, stia ce va urma si, de aceea, cand inaintea lor aparu silueta inco­voiata ce inainta ritmic, nici macar nu micsora viteza, aplecandu-se doar deasupra volanului. Individul mergea chiar pe mijlocul soselei, cum, de altfel, faceau toti ceilalti. Se-ndrepta spre oras. Redrick il ocoli, virand spre stanga si il depasi, apasand mai tare pe accelerator.

― Maica precista! bolborosi in spate Barbridge. Roscatule, l-ai vazut?

― Da.

― Doamne-Dumnezeule. Numai asta ne lipsea, mor­mai Barbridge, si deodata incepu sa se roage cu glas tare.

― Inchide gura! tipa Redrick.

Cotitura trebuia sa fie pe undeva pe aici si Redrick micsora viteza, cercetand linia casutelor si a gardurilor strambe care se intindeau pe partea dreapta. Casuta veche a transformatorului Stalpul de telegraf cu rezematoare Un podulet putrezit peste un sant. Redrick vira brusc. Masina sari peste un damb, scuturandu-se puternic.

― Pe unde dracu' o iei? urla, nebuneste, Barbridge.

Redrick se intoarse pentru o secunda si-l lovi brusc, pe mos drept in fata, simtind cu dosul palmei obrazul tepos. Barbridge icni si tacu. Masina se scutura si rotile alune­cau in noroiul proaspat. Redrick aprinse farurile. In lumina alba si saltareata ce dansa deasupra drumului vechi se vedea iarba abundenta, acoperita de baltoace imense, ra­sareau garduri putrezite si daramate. Barbridge se plan­gea, suspina si-si sufla nasul. Nu mai promitea nimic, se jelea si ameninta, dar nu prea tare si cam nedeslusit. Re­drick auzea numai cuvinte separate. Ceva despre picioare, despre genunchi, despre frumosul Archie Pe urma, amuti.

Drumul se intindea de-a lungul marginii de vest a orasului. Candva, aici fusesera vile, gradini, livezi si resedintele de vara ale bogatanilor din oras si ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micute, ma­luri cu nisip curat, padurici luminoase de mesteacan, balti unde cresteau crapii. Mirosurile urate si norii de fum de la uzina nu ajungeau pana aici si nici canalizarea ora­sului, de altfel. Acum insa locurile erau parasite si in tot acest timp au vazut o singura casa locuita, cu o fereastra luminata si perdelutele trase. In curte, pe sfori, atarnau rufele ude de ploaie. Un caine urias, care aproape se ineca de ura, tasni dintr-o parte si un timp fugi dupa masina, in rafalele de noroi, care zburau de pe roti.

Redrick trecu incet pe un podulet vechi si stramb si, cand vazu in fata intersectia cu soseaua de vest, opri ma­sina si stinse motorul. Pe urma, iesi din masina bagand infrigurat mainile in buzunarele ude ale combinezonului si merse inainte, fara a se mai uita la Barbridge. Se crapase de ziua. In jur, totul era ud, linistit, somnoros. Ajunse pana la sosea si scoase capul cu grija dintr-un tufis. Postul de politie se vedea foarte bine de aici: o casuta mica pe roti, trei gemulete luminate, iar masina patrulei statea pustie la marginea drumului. Un timp, Redrick statu si se uita. La post nu era nici o miscare; probabil ca cei din patrula inghetasera si obosisera in cursul noptii, iar acum se incalzeau in casuta si motaiau cu tigarile lipite de buza de jos. 'Broaste raioase', mur­mura Redrick. Pipai in buzunar boxul, bagand degetele prin orificii, stranse in pumn metalul rece si ghemuin­du-se infrigurat, fara a-si scoate miinile din buzunar, pleca inapoi. Land Roverul statea aplecat intr-o parte printre tufisuri. Locul era parasit, lasat in paragina si probabil ca nimeni nu mai trecuse pe-aici de vreo zece ani. Cand Redrick veni spre masina, Barbridge se ridica un pic si se uita atent la el, deschizand gura. Acum arata si mai batran ca de obicei, plin de riduri, chelos, fata neingrijita, plina de par tepos, dintii putreziti Un timp se uitara tacuti unul la altul si, dintr-o data, Barbridge mormai.

― Iti dau harta Toate capcanele, toate Ai sa-l ga­sesti singur si n-o sa-ti para rau.

Redrick il asculta nemiscat, desfacu degetele, lasand sa alunece boxul in buzunar si spuse:

― Bine. Treaba ta e sa stai lesinat. Ai inteles? Sa gemi si sa nu-i lasi sa te pipaie.

Se aseza la volan, porni motorul si puse masina in miscare.

Totul a fost in regula. Nimeni n-a iesit din casuta atunci cand Land Roverul a trecut incet, respectand in­dicatoarele, marind apoi treptat viteza, pana cand a tasnit spre oras prin marginea de vest. Era sase dimineata, stra­zile erau pustii, iar asfaltul ud si negru. Semafoarele au­tomate, singuratice si deocamdata inutile, clipeau la in­tersectii. Au trecut pe langa o brutarie cu geamuri inalte, puternic luminate si Redrick simti un val de miros cald si foarte ispititor.

― Vreau sa halesc, spuse Redrick si se intinse, im­pingandu-se cu mainile in volan, incercand astfel sa-si destinda muschii obositi de atata incordare.

― Ce? sari, speriat, Barbridge.

― Vreau sa halesc Unde sa te duc? Acasa, sau di­rect la Macelar?

― La Macelar, la Macelar. Hai mai repede! incepu sa mormaie grabit Barbridge, aplecandu-se in fata. Redrick simtea in ceafa rasuflarea lui fierbinte. Direct la el! Mi-e dator inca sapte sute de monezi. Hai, goneste, goneste o data! Ce te tarai ca paduchii pe umezeala? Si incepu sa injure obosit, lipsit de putere, dar cu rautate, cu vorbe murdare, negre, stropind cu saliva si inecandu-se in crize de tuse.

Redrick nu-i mai raspundea. Nu avea nici timp, nici putere pentru a linisti un Sterviatnik dezlantuit. Trebuia sa termine cat mai repede cu toate astea. Macar o ora, chiar o jumatate de ora sa doarma inainte de intalnirea de la Metropol. Coti pe strada 16, strabatu doua cartiere si opri masina in fata unei vile gri cu doua etaje. .

Ii deschise insusi Macelaru', probabil ca tocmai atunci se sculase si voia sa faca baie. Era imbracat intr-un halat impunator, cu ciucuri de aur, iar intr-o mana tinea pa­harul cu proteza dentara. Parul ii era ravasit, iar sub ochii tulburi ii atarnau saculeti vinetii.

― A! exclama el. Roscatu'. Se mai jici?

― Pune-ti dintii si hai sa intram.

― Ihi, aproba Macelaru', si il invita in hol printr-o miscare a capului. Se deplasa apoi cu o repeziciune uimi­toare, tarsaind papucii persani, si disparu in baie.

― Cine? striga el de acolo.

― Barbridge.

― Ce-i cu el?

― Picioarele.

In baie incepu sa curga apa, se auzeau pufaituri si plescaituri, apoi cazu ceva care se rostogoli pe jos, pe faianta. Redrick se aseza obosit in fotoliu, scoase o ti­gara si o aprinse uitandu-se in jur. 'Da, despre hol n-am ce zice'. Macelaru' nu se zgarcea la bani. A fost un chi­rurg cu mare experienta si foarte la moda, steaua medicinii din oras, ba chiar din stat. Bineinteles ca nu din cauza banilor facea afaceri cu stalkerii. Isi avea si el partea lui din Zona: plata in natura, cu diferite marfuri pe care le folosea in medicina lui; plata in acumulare de noi cu­nostinte, studiind, pe Stalkerii mutilati de Zona, boli ne­cunoscute pana acum, monstruozitati si defecte ale orga­nismului uman, plata pentru faima primului doctor de pe planeta, specialist in bolile extraterestre ale omului. Dar si banii ii lua tot cu placere.

― Ce-au picioarele? intreba el, aparand din baie cu un prosop urias pe umar. Cu marginea prosopului isi ster­gea atent degetele, lungi, nervoase.

― S-a balacit in 'piftie'.

Macelaru' fluiera de uimire.

― Deci s-a terminat, cu Barbridge. Pacat. Era un stalker faimos.

― Nu-i nimic, zise Redrick, tolanindu-se in fotoliu. Ii faci niste proteze. O sa zburde[3] prin Zona si cu proteze.

― Mda, mormai Macelaru'. Fata lui luase o mina preocupata. Stai putin sa ma-mbrac.

Pana s-a imbracat, pana a sunat undeva, probabil la clinica lui ca sa pregateasca totul pentru operatie, Redrick statu nemiscat in fotoliu si fuma. Numai o singura data se clinti, cand scoase bidonasul. Bau cu inghitituri mici pentru ca ramasese numai un pic, pe fund. Incerca sa nu se gandeasca la nimic. Pur si simplu astepta.

Pe urma, iesira impreuna la masina. Redrick se aseza la volan, iar alaturi se tranti Macelaru', care imediat se intoarse si incepu sa pipaie peste spatar picioarele lui Barbridge. Acesta, garbovit, mai linistit acum, bolborosea ceva smiorcaindu-se. Probabil ca se jura ca-l ingroapa in aur. Isi amintea din nou de copii, de nevasta moarta si il implora sa-i salveze macar genunchii. Cand au ajuns la clinica, Macelaru' injura, negasind asistentii la intrare. Sari din masina care nici nu se oprise inca si disparu in clinica. Redrick aprinse tigara din nou, iar Barbridge zise dintr-o data, clar si raspicat, de parca s-ar fi linistit de tot:

― Ai vrut sa ma omori. Si-am sa tin minte asta.

― Si totusi nu te-am omorat, zise Redrick, indiferent.

― Da. Nu m-ai omorat. Bardridge tacu un timp, dupa care zise: Nici asta n-am sa uit.

― Sa nu uiti, sa nu uiti, spuse Redrick. Bineinteles ca tu m-ai fi omorat. Se intoarse si se uita la Barbridge. Mosu' se schimonosea, miscand tacut buzele uscate. Pur si simplu m-ai fi lasat M-ai fi parasit in Zona si nute-am vazut, nu te-am auzit. Ca si cu Ochelaristu'.

― Ochelaristu' a murit singur, protesta mahnit Bar­bridge. N-am nici o vina. S-a blocat singur.

― Esti un nemernic, spuse Redrick, rece, intorcand capul cu dispret. Un Sterviatnik.

Pe usa navalira asistentii adormiti, ravasiti de somn, indreptandu-se in fuga spre masina si desfacand targa.

Redrick, tragand din tigara, privea indemanarea cu care il scoteau pe Barbridge, cum l-au pus apoi pe targa si cum l-au dus spre intrare. Barbridge statea nemiscat cu mainile pe piept si se uita la cer. Talpile lui imense, mancate salbatic de 'piftie', erau rasucite groaznic. A fost ultimul dintre stalkerii vechi, din randul acelora care au inceput sa vaneze bogatiile extraterestre, imediat dupa Vizita. Atunci Zona nu se numea inca Zona, nu erau nici institutele, nici zidul, nici fortele politiste ONU. Orasul era paralizat de groaza si lumea intreaga chicotea auzind de noile minciuni gazetaresti. Redrick avea pe atunci zece ani, iar Barbridge era un barbat puternic si agil. Ii placea sa bea pe socoteala altora, sa se bata si sa inghe­suie in colt cate-o fata cascata. Copiii lui nu-l interesau deloc. Era un ticalos marunt, ordinar. Cand se pilea, o batea pe nevasta-sa cu o placere respingatoare, zgomotos, ca sa stie toti. Si-a tot batut-o pana cand, intr-o zi, n-a mai avut pe cine.

Redrick intoarse Land Roverul si, ignorand semafoa­rele, incepu sa goneasca spre casa, claxonand puternic pietonii rari si taind colturile pentru a scurta drumul.

Se opri in fata garajului si, cand iesi din masina, il vazu pe administrator. Acesta venea spre el din directia parculetului si, ca intotdeauna, era prost dispus. Fata si­fonata cu ochii umflati, exprima un dezgust profund, de parca n-ar fi mers pe pamant, ci pe balegar moale.

― Buna-dimineata, il saluta Redrick, politicos.

Administratorul se opri la doi pasi si ii arata cu de­getul mare peste umar:

― A cui e chestia aia? baigui el.

Se vedea ca erau primele cuvinte pe care le rostea astazi.

― Despre ce e vorba?

― Leaganul ala Dumneata l-ai pus?

― Eu.

― Pentru ce?

Redrick nu raspunse si se indrepta spre usa garajului unde incepu sa descuie lacatul. Administratorul se apropie pana ajunse langa el, in spate.

― V-am intrebat pentru ce-ati pus leaganul. Cine v-a rugat?

― Fetita, ii raspunse Redrick linistit, deschizand poarta.

― Nu vorbeam de fetita, ridica vocea administratorul. Fetita e o alta problema. V-am intrebat cine v-a dat voie? Cine v-a permis sa va faceti de cap in parculet?

Redrick se intoarse spre el si, un timp, statu nemiscat privindu-l drept la radacina nasului, alba si brazdata de vinisoare rosietice. Administratorul se dadu un pas inapoi si zise, cu un ton mai jos:

― Nici balconul nu l-ati vopsit. De cate ori eu

― Degeaba te straduiesti. Tot nu plec de aici.

Se intoarse in masina si porni motorul. Puse mainile pe volan si il stranse puternic, observand, in treacat, cum i s-au albit incheieturile degetelor. Atunci scoase capul pe geam si, fara nici o retinere, ii striga:

― Si daca totusi va trebui sa plec, atunci roaga-te lui Dumnezeu, ticalosule!

Baga masina in garaj, aprinse lumina si inchise poarta. Scoase sacul din rezervorul de benzina fals, il puse intr-un cos vechi, iar deasupra asternu navodul, inca umed, cu frunze si ierburi incalcite in el. Peste navod puse pestele pe care Barbridge il cumparase cu o seara inainte dintr-o pravalie de la periferie. Cerceta inca o data masina din toate partile, asa cum obisnuia. In dreapta ei, pe o apa­ratoare de roata, se lipise un muc de tigara strivit. Redrick il lua. Tigara era suedeza. Se gandi putin si-o puse in cutia de chibrituri, unde mai erau trei mucuri.

Pe scara nu se intalni cu nimeni. Se opri langa usa, care se deschise inainte ca el sa scoata cheia. Intra intr-o parte, tinand cosul greu sub brat, simtind caldura si mi­rosurile cunoscute, ale casei sale. Guta i se agata de gat si se lipi cu fata de pieptul sau, totul in tacere. Simtea chiar prin combinezon si prin camasa groasa, calduroasa, cum i se zbatea nebuneste inima. O lasa in pace. Astepta rabdator pana cand Guta isi reveni, desi simtea, in clipele acelea, cat era de obosit si lipsit de puteri.

― Ei, hai, zise ea cu voce joasa si putin ragusita.

Se desprinse de el, aprinse lumina in hol si, fara sa se uite, se duse la bucatarie.

― Acum e gata cafeaua, se auzi de-acolo.

― Am adus peste, zise plin de viata, voios, desi cam fortat. Prajeste-l pe tot. Mi-e o foame de ma ia cu lesin.

Cand se inapoie cu fata ascunsa in parul despletit, el puse cosul jos, o ajuta sa scoata plasa cu pesti si, impre­una, o dusera la bucatarie si pusera pestele in chiuveta.

― Du-te si spala-te, spuse ea. Pana te speli, totul o sa fie gata.

― Ce face Maimutica? intreba, stand jos si scotandu-si cizmele.

― Nu i-a tacut gura toata seara. Abia am reusit s-o culc. Tot timpul: unde-i tata, unde-i tata? Arata-i daca poti.

Se misca prin bucatarie, indemanatica, robusta si bine facuta. Apa fierbea deja in cratita de pe aragaz iar solzii zburau in toate partile de sub cutit. Uleiul sfaraia in ti­gaia cea mare si incepuse sa miroasa imbietor a cafea proaspata.

Redrick se scula si, mergand descult, se intoarse in hol, lua cosul si il duse in camara. Pe urma, baga capul in dormitor. Maimutica dormea linistita, patura cazuse pe podea, iar camasuta i se ridicase: un animal micut, ce rasufla agitat. Nu rezista tentatiei si-o mangaie pe spafele acoperit de o blanita calda, aurie. Si pentru a nu stiu cata oara, se mira cat de lunga si matasoasa era blana.

Simtea o dorinta nestavilita s-o ia in brate, dar ii era frica sa n-o trezeasca si, pe langa asta, era murdar ca dracu', plin de Zona si de moarte. Se intoarse in bucatarie, se aseza la masa si zise:

― Pune-mi o cescuta de cafea si pe urma o sa ma duc sa ma spal.

Pe masa era presa de seara. 'Ziarul Marmontului', revista 'Atletul', 'Playboy'-ul ― se stransese deja un vraf de reviste. Intr-o coperta groasa, stateau "Expu­nerile Institutului International de Cultura Extrateres­tra", numarul 56. Redrick lua cana cu cafea aburinda si trase spre el 'Expunerile'. Mazgaleli, tot felul de semne ciudate, desene tehnice In fotografii, lucruri cunoscute, vazute in perspectiva din diferite pozitii. Descoperi inca un articol postmortem al lui Kirill: 'Despre capacitatea neobisnuita a capcanelor magnetice de tipul 77-B'. Nu­mele 'Panov' era incadrat intr-un chenar negru, iar jos, cu litere mici, scria: 'Doctorul Kirill A. Panov. U.R.S.S. Disparut tragic in timpul experimentelor din aprilie 19..'. Redrick arunca revistasiluaogurade cafea, bineinteles frigandu-se. Apoi intreba:

― A fost careva?

― Crema-de-ghete, raspunse Guta, ezitand putin. Sta­tea langa aragaz si se uita la el. Era beat mort si atunci l-am dat afara.

― Si Maimutica ce-a fauct?

― Bineinteles ca n-a vrut sa-l lase si a inceput sa planga. I-am spus insa ca nenea Crema-de-ghete nu se simte bine si ea, intelegand, a intrebat: 'Nenea Crema-de-ghete iar a tras la masea?'.

Redrick surase si din nou lua o gura de cafea. Pe urma, intreba:

― Vecinii ce mai zic?

Si din nou Guta ezita un pic, inainte de a raspunde;

― Ca de obicei.

― Bine, nu-mi mai povesti.

― Eh! exclama ea, dand din mana cu dispret. Asta-noap­te, a batut la usa babornita aia de jos. Ochii erau uite-asa si avea spume la gura: 'Ce taiem in baie la mijlocul noptii?'

― E clar, zise Redrick printre dinti. Auzi, poate ca-i mai bine sa plecam de-aici. Cumparam o casa la marginea orasului unde nu locuieste nimeni. O casa de-alea, pa­rasite.

― Si Maimutica?

― O, Doamne! Oare nu facem noi totul ca sa-i fie cat mai bine?

Guta dadu din cap.

― Ii plac copiii. Si ei o iubesc. Nu sunt ei de vina ca

― Da. Bineinteles ca nu sunt ei de vina.

― Pai, ce sa-ti mai spun? A sunat unu' care nu s-a prezentat. I-am spus ca esti la pescuit.

Redrick puse cana pe masa si se ridica.

― Bine. Ma duc totusi sa ma spal. Mai am inca o groaza de treburi.

Se incuie in baie, arunca imbracamintea intr-un ca­zan de rufe, iar boxul, piulitele, tigarile si alte marun­tisuri le puse pe o policioara. Se invarti mult timp sub dus, sub o apa fierbinte, care parca era clocotita. Oftand si gemand, isi freca corpul cu o manusa din burete aspru pana cand pielea deveni rosie. Pe urma inchise apa, se ase­za pe marginea baii si isi aprinse o tigara. Apa huruia prin tevi Guta facea zgomot cu vasele in bucatarie, de unde venea miros de peste prajit. Pe urma, Guta batu la usa si ii aduse lenjerie curata.

― Hai mai repede. Se raceste pestele.

Isi reveni complet si incepu din nou sa comande. Zam­bind, Redrick se imbraca si se intoarse la bucatarie nu­mai in chiloti si maieu.

― Uite-acum pot sa si mananc, zise, asezandu-se pe scaun.

― Boarfele le-ai pus in cazan?

― Ihi, raspunse cu gura plina. Bun pestele.

― Ai pus apa peste ele?

― Nu Sunt vinovat, sir. Promit ca nu mai fac, sir. Da' mai lasa-le, ca ai destul timp. Mai stai putin!

O prin­se de mana si incerca s-o puna pe genunchi, dar ea se feri usor si se aseza alaturi.

― Va sa zica iti neglijezi barbatul, zise Redrick, indopandu-se din nou. Deci ma dispretuiesti.

― Ce fel de barbat oi fi acuma, nu stiu! Un sac gol, nu barbat. Stai sa te umplu mai intai.

― Si daca? Mai sunt minuni pe lumea asta.

― Lasa, ca n-am vazut minuni d-astea de la tine. Poate vrei sa bei ceva?

Redrick se juca absent cu furculita.

― Nu. Cred ca nu. (Se uita la ceas si se ridica.) Osaplecacum,asaca pregateste-mi costumul cel mai bun. Stii tu: categoria extra. O camasuta, cravata

Se indrepta spre camara, lipaind cu picioarele goale si curate pe pardoseala racoroasa. Intra si se incuie. Isi puse sortul de cauciuc, manusile de cauciuc lungi pana la cot, si incepu sa scoata pe masa tot ce era in sac. Doua 'biberoane', o cutie cu 'ace de siguranta', noua 'baterii', trei 'bratari' si inca un cerc, tot ca o 'bratara', dar din­tr-un metal alb si usor, avand un diametru mai mare cu vreo treizeci de milimetri. Saisprezece bucati de 'stropi ne­gri' in pachetul de polietilena. Doi 'bureti' cat pumnul, foarte bine pastrati. Trei 'baze'. Un borcan cu 'lut sifo­nat' In sac mai ramasese un container de portelan greu, bine impachetat in vata de sticla, dar Redrick nu puse ma­na pe el. Scoase tigarile si isi aprinse una, uitandu-se la toata marfa de pe masa.

Pe urma trase un sertar, scoase o foaie de hartie, un ciot de creion si o numaratoare cu bile. Tinand tigara in coltul gurii si clipind din ochi din cauza fumului, scria cifra dupa cifra, insirandu-le pe trei coloane. Facu to­talul primelor doua coloane. Sumele erau destul de impu­natoare. Stinse mucul de tigara in scrumiera, deschise cu precautie cutia si rasturna 'acele de siguranta' pe har­tie. In lumina electrica, acele pareau albastrui si numai cateodata aruncau jerbe de culoare spectrala: rosu, gal­ben, verde. Lua unul dintre ele si, cu grija, ca sa nu se intepe, il puse intre degetul mare si aratator. Pe urma, stinse lumina si mai astepta putin ca sa se obisnuiasca cu intunericul. Acul 'tacea'. Il puse la o parte, pipai altul si il prinse intre degete. Nimic. Apasa mai tare, ris­cand sa se intepe, si acul incepu sa 'vorbeasca'. Izbuc­nira jerbe slab rosietice, ce strabateau rapid acul si care se rarira dintr-o data, schimbandu-se in verde. Cateva se­cunde, Redrick admira acest joc straniu de artificii, care, asa cum aflase din 'Expuneri', trebuia sa insemne ceva. Poate ceva foarte important. Pe urma, punandu-i sepa­rat pe primul, lua altul

In total au fost saptezeci si trei de 'ace de siguranta', din care 'vorbeau' douasprezece. De altfel, si celelalte trebuiau sa 'vorbeasca', dar pentru asta forta degetelor nu era suficienta. Era nevoie de o masina speciala, mare cat masa. Redrick aprinse din nou lumina si adauga inca doua cifre la cele scrise. Si numai dupa aceea se hotari.

Baga mainile in sac si, tinandu-si respiratia, scoase si puse pe masa un pachet moale. Il privi un timp, ingan­durat, frecandu-si barbia cu dosul palmei. Pe urma, lua creionul il invarti intre degetele inmanusate si iar il arun­ca. Scoase o tigara si, privind mereu pachetul, o fuma toata.

― Ce dracu', zise tare. Lua pachetul cu hotarare si il baga inapoi in sac. Si cu asta, gata! Ajunge!

Rasturna imediat 'acele' inapoi in cutie si se ridica. Era timpul sa plece. Probabil ca i-ar fi prins bine o juma­tate de ora de somn ca sa-si limpezeasca gandurile, dar, pe de alta parte, mult mai folositor era sa ajunga la in­talnire mai devreme si sa vada cum si ce. Arunca manu­sile, atarna sortul si, fara sa stinga lumina, iesi din ca­mara.

Costumul era deja pus pe pat si Redrick incepu sa se imbrace. Tocmai isi facea nodul la cravata in fata oglin­zii, cand in spate scartai usor parchetul si auzi o rasuflare precipitata. Lua imediat o mina serioasa, ca sa nu puf­neasca in ras.

― Bau! se auzi langa el o voce subtire si cineva il prinse de picior.

― Ah! tipa Redrick, lesinand pe pat.

Maimutica, ra­zand si chicotind, se urca imediat pe el. Il calca, il tragea de par si ii insira noutatile:

― Vecinul Willi a rupt piciorul papusii, la etajul trei a aparut un pisoi alb cu ochii rosii, probabil ca nu a fost cuminte si s-a dus in Zona. Seara am mancat gris cu lapte si cu dulceata, nenea Crema-de-ghete iar a tras la masea, s-a imbolnavit si a plans. Da' de ce pestele nu se ineaca in apa? De ce mama n-a dormit noaptea? De ce sunt cinci degete, mainile numai doua si nasul singur?

Redrick imbratisa incet o vietate calda, care se urca pe el si il privea cu ochii mari, negri si lipsiti de albul pupilelor. Se lipise de fata lui cu obrajorul moale, acoperit de un pufusor auriu. Redrick repeta intruna.

― Maimutico Ah! Maimutico!

Deodata suna telefonul chiar langa urechea lui. Intinse mina si ridica receptorul.

― Da.

In receptor tacere.

― Alo? Alo?

Nimeni nu raspunse. Pe urma, se auzi un zgomot ca si cum la celalalt capat al firului s-ar fi inchis telefonul. Apoi se auzi tonul. Redrick se ridica, o lasa pe Maimu­tica jos, deja n-o mai asculta, isi puse pantalonii si haina. Maimutica vorbea fara intrerupere, in timp ce el zambea absent, astfel ca, in scurta vreme, auzi: 'Tata si-a muscat limba si a inghitit-o'. Pe urma, il lasa in pace.

Se intoarse in camara, puse intr-o servieta tot ce era pe masa, fugi in baie dupa box, din nou se intoarse in camara, lua servieta intr-o mana si cosul cu sacul in cea­lalta, iesi si incuie meticulos usa camarii, dupa care striga la Guta: 'Am plecat!'.

― Cand te intorci? intreba Guta, iesind din bucatarie. Se pieptanase deja, se fardase si nu mai avea pe ea ha­latul, ci o rochie de casa, care-i placea lui cel mai mult, de-un albastru stralucitor si cu decolteul larg.

― Te voi suna.

Se uita la ea, se apropie si, aplecan­du-se, o saruta pe decolteu.

― Hai, du-te o data, a zis incet Guta.

― Da' eu? Si pe mine? ciripi Maimutica, strecuran­du-se intre ei.

Trebui sa se aplece si mai mult. Guta se uita la el nemiscata.

― Fleacuri, spuse el. Nu te-ngrijora. O sa te sun.

Pe scara, cu un etaj mai jos, Redrick vazu un individ corpolent, intr-o pijama vargata. Cotrobaia la yala usii sale. Din adancurile intunecoase ale apartamentului sau, razbatea un miros de acreala calda. Redrick se opri si il saluta:

― Buna-ziua.

Grasanul se uita cu teama la el, peste umaru-i puternic si mormai ceva.

― Sotia dumneavoastra a fost la noi azi-noapte, spuse Redrick. Zicea ca taiem ceva. E o neintelegere.

― Nu-mi pasa, bombani omul in pijama.

― Nevasta-mea a spalat rufe aseara, continua Re­drick. Daca v-a deranjat, va rugam sa ne scuzati.

― Da' eu n-am zis nimic. Va rog

― Atunci ma bucur foarte mult.

Cobori, iar cand ajunse in garaj, puse cosul impreuna cu sacul intr-un colt, il acoperi cu o banca veche si dupa ce se mai uita o data peste tot iesi in strada.

Nu era mult de mers: doua cartiere pana la piata, apoi printr-un parc si inca un cartier pana la BulevardulCentral.Infata Metropolului stralucea, ca-ntotdeauna, un sir multicolor de masini, iar 'boys' in scurte de culoarea zmeurei carau geamantane. Niste tipi solizi, ce pareau a fi straini, se stransesera in grupulete de cate doi sau trei, discutau si fumau stand pe scara de marmura. Redrick se hotari sa nu intre acolo deocamdata. Se aseza sub o umbrela in fata unei cafenele mici de vizavi, comanda o cafea si isi aprinse o tigara. La doi pasi de el stateau la o masuta trei insi din politia internationala, imbracati in civil. Erau grabiti si mancau in tacere carnati prajiti 'à la Marmont'. Intre timp bausera bere neagra din halbe inal­te, de sticla. Alaturi, la vreo zece pasi, un sergent manca posomorat cartofi prajiti. Casca albastra zacea rasturnata pe jos; alaturi, statea atarnata de spatarul scaunului cen­tura cu tocul pistolului. In afara de ei, la cafenea nu mai era nimeni. Ospatarita, o femeie in varsta, o necunoscuta, statea deoparte si, din cand in cand, casca, ducandu-si mana delicat la buzele rujate. Era noua fara douazeci.

Redrick observa ca din hotel iese Richard Nunan, ca­re-si punea din mers palaria moale. Cobora sprinten pe scara, micut, rotofei si roz, iar pe fata i se citea buna­starea. Era proaspat, plin de viata si parea cunvins ca nu-l asteptau nici un fel de neplaceri. Ferindu-si fata cu palma, se uita la Nunan cum se asaza la volan, preocupat si gri­juliu, cum muta ceva de pe scaunul din fata in spate, cum se apleaca si-si aranjeaza oglinda retrovizoare. Pe urma, Peugeotul scoase un norisor de fum albastrui, claxona un african imbracat in burnus si iesi voios pe strada. Ju­decand dupa toate, Nunan mergea la Institut si asta in­semna ca va trebui sa ocoleasca fantana si sa treaca pe lan­ga cafenea. Era prea tarziu ca sa se mai ridice si sa plece. Atunci, Redrick isi ascunse fata in palma si se apleca deasupra cestii. Inutil insa. Peugeotul claxona puternic, scrasni din roti si se auzi vocea insufletita a lui Nunan.

― Hei, Schuhart! Red!

Injurand in gand, Redrick isi salta capul. Nunan se indrepta spre el, stralucind de amabilitate si intinzand mana din mers.

― Ce faci aici, asa de devreme? intreba el, apropi­indu-se. Multumesc, mamico, ii arunca el ospataritei. N-am nevoie de nimic. Si din nou spre Redrick: Nu te-am mai vazut de-o suta de ani! Pe unde te-ai mai ascuns? Cu ce te mai ocupi?

― Eh si tu, zise, fara placere, Redrick. Cu marun­tisuri.

Se uita cum Nunan, atent, dar hotarat, se aseza alaturi pe un scaun si dadu la o parte, cu manutele lui pu­foase, paharul cu servetele si farfuria pe care fusesera sandviciurile. Asculta cum Nunan palavragea prietenos.

― Te-ai cam ofilit. Ce, nu dormi destul? Stii, si eu m-am cam incurcat in ultimul timp cu noua automatizare, dar de dormit nu, fratioare. Somnul e de baza la mine. N-are decat sa se aleaga praful de automatizarea lor. (Deo­data, se uita in jur.) Pardon, poate astepti pe cineva? Nu te deranjez?

― Noo spuse Redrick indolent. Am avut putin timp liber si m-am gandit sa beau macar o cafea

― N-am sa te retin prea mult, zise Dick, si se uita la ceas. Asculta, Red. Lasa maruntisurile tale si intoar­ce-te la Institut. Doar stii ca te primesc in orice moment. Daca vrei, poti sa lucrezi iar cu un rus. A venit unu' de curand.

Redrick dadu din cap.

― Nu. Inca nu s-a nascut un al doilea Kirill. Si, de altfel, n-am ce face in Institutul vostru. La voi e numai automatica, acum in Zona merg numai roboti, si pre­miile, dupa cum inteleg, tot ei le primesc, iar salariul de laborant nu-mi ajunge nici pentru tigari.

― Lasa, ca totul se poate aranja, ii replica Nunan.

― Da' mie nu-mi place cand s-aranjeaza ceva pentru mine. De cand ma stiu, m-am aranjat singur si-am sa ma descurc mai departe tot singur.

― Ai devenit mandru, zise Nunan dezaprobator.

― Nu sunt mandru deloc. Insa nu-mi place sa soco­tesc fiecare banut, asta e.

― Poate ca ai dreptate, zise Nunan cam absent. Se uita indiferent la servieta lui Redrick si urmari cu dege­tele o monograma de argint cu litere slavone. Asa e, omul are nevoie de cat mai multi bani incat sa nu se mai gan­deasca la ei Kirill ti-a facut-o cadou? intreba el, ara­tand spre servieta.

― Am mostenit-o In ultima vreme nu prea te-am vazut in 'Borj'.

― Poate pe tine nu te mai vede omul, protesta Nu­nan. Mananc acolo aproape in fiecare zi. Aici, in 'Metropol', pentru fiecare chifteluta iti ia si pielea Asculta, zise dintr-o data. Cum stai cu banii acum?

―Ce,vreisa te-mprumut? intreba Redrick.

― Nu, invers.

― Sa ma imprumuti, va sa zica

― Am ceva de lucru.

― O, Doamne exclama Redrick. Si tu?

― Da' cine mai are? intreba imediat Nunan.

― Sunt multi ca tine. Rechinii.

Nunan parca abia acum il intelese si rase.

― Nu. Nu pentru specialitatea ta principala.

― Da' pentru care?

Nunan se uita din nou la ceas.

― Uite ce e, zise ridicandu-se. Vino astazi in 'Borj', pe la pranz, in jur de doua. O sa discutam mai pe-ndelete.

― La doua nu cred c-am sa reusesc.

― Atunci seara, pe la vreo sase. De acord?

― Sa vedem, zise Redrick, si se uita si el la ceas. Era noua fara cinci.

Nunan ii facu cu mana si se 'rostogoli' spre Peugeotul sau. Redrick il conduse cu privirea, chema ospatarita si ii ceru un pachet de 'Lucky Strike', il plati si, luand ser­vieta, traversa strada fara graba, spre hotel. Soarele deja incalzea destul de tare si strada se umpluse de zapuseala umeda. Redrick simti sub pleoape o usturime. Stranse din ochi cu putere, amintindu-si cu necaz ca nu reusise sa doarma nici macar o ora inainte de o afacere atat de importanta. Si atunci se intampla.

Asa ceva nu-l mai incercase niciodata in afara Zonei. Chiar si-n Zona numai de doua, trei ori. Parca picase, dintr-o data in alta lume. Milioane de mirosuri se pra­busira peste el: aspre, dulci, metalice, moi, periculoase, alarmante, uriase cat casa, micute ca niste fire de praf, grosolane ca niste bolovani, fine si complicate ca mecanismul unui ceas. Aerul deveni tare si in el aparura su­prafete, muchii, colturi. Parca totul s-ar fi umplut cu imense bile zgrunturoase, cu piramide alunecoase, cristale gigantice si colturoase si prin astea trebuia sa mearga ca-ntr-un vis, ca printr-o pravalie intunecoasa, plina cu mobila veche si monstruoasa Dura numai o clipa. Des­chise ochii si totul disparu. Nu fusese alta lume ― insa aceeasi lume cunoscuta parca s-ar fi intors spre el cu o fata nestiuta, se aratase pentru o clipa si din nou se in­chise ermetic inainte ca el sa inteleaga ceva

Il curenta un claxonat puternic, nervos si, dezmeticin­du-se, Redrick mari pasul, pe urma fugi si se opri abia langa peretele 'Metropolului'. Inima i se zbatea nebuneste. Puse servieta pe asfalt, desfacu rapid pachetul de tigari si isi aprinse una. Tragea tare din ea, odihnindu-se ca dupa o bataie. Un policeman se opri alaturi si il intreba grijuliu:

― Pot sa va ajut, mister?

― N-nu, scoase din el Redrick, tusind. E zapuseala.

― Poate vreti sa va conduc?

Redrick se apleca si ridica servieta.

― Gata. Totul e-n regula, prietene. Multumesc.

Se indrepta repede spre intrare, urca treptele si in­tra in hol. Aici era racoare, intunecos, mohorat, cu ecouri largi. Ar fi trebuit sa se-arunce intr-unul din fotoliile imense de piele, ca sa-si tragasufletul,dar si-asa intar­ziase. Reusi numai sa termine tigara, uitandu-se in jur cu ochii intredeschisi, cercetand lumea care forfotea in holul imens. Ciolanosu' era deja aici si rasfoia cam ner­vos niste reviste. Redrick arunca mucul intr-o scrumiera si intra in lift.

Impreuna cu el, se bulucira un grasun cu suflu ast­matic, o dama puternic parfumata, cu un baietel ce manca nervos ciocolata, si o batrana imensa, cam prost 'barbie­rita'. Pe Redrick il inghesuira intr-un colt. Inchise ochii ca sa nu vada fata baietelului, caruia ii curgea pe barbie saliva amestecata cu ciocolata. Nu vroia s-o vada pe ma­mica lui, cu pieptul plat, pe care atarna un colier din 'stropi negri' mari, montati in argint. Ii era sila de ochii bulbucati si sclerozati ai grasanului si de negii inspaimantatori de pe fata buhaita a batranei. Umflatul incerca sa aprinda o tigara, dar imediat babornita il puse la punct si continua s-o faca pana la etajul cinci, unde se pravali afara. Imediat, umflatu' isi aprinse tigara cu o bucurie nedisimulata, de parca acum si-ar fi castigat libertatile sale civile. Incepu insa sa tuseasca, sa haraie, sa se inece, scotandu-si buzele ca o camila si inghiontindu-l pe Re­drick

Redrick iesi din lift la etajul opt si pasi pe covorul moale, intins de-a lungul coridorului luminat intim de becuri mascate. Mirosea a tutun scump, a parfum parizian, a piele naturala si lucioasa de portmoneie doldora cu bani, a dame scumpe cu cinci sute de monezi pentru o noapte si a porttigarete[4] din aur masiv. Toate aceste nimicuri, mu­cegaiuri respingatoare, se inmultisera datorita Zonei, supsesera, dar infulecasera de la ea, imbuibandu-se neincetat. Zonei insa nu-i pasa de nimic si mai ales o durea-n cot daca astia se vor satura pana-n gat sau nu. Nu se sin­chisea daca tot ce era in ea va ajunge afara si se va ras­pandi in toata lumea., Redrick, fara sa bata, deschise usa cu numarul 874.

Ragusitu' statea pe o masa langa geam si invartea un trabuc. Era in pijama, avea parul rar si umed, dar piep­tanat cu grija, iar fata umflata, nesanatoasa, era bine bar­bierita.

― Aha,exclama,farasa ridice privirea. Punctualitatea este politetea regilor. Buna ziua, baietelul meu.

Termina de taiat trabucul, il lua cu ambele maini si, ducandu-l la mustata, isi plimba nasul de-a lungul lui inainte si inapoi.

― Dar unde-i bunul si batranul Barbridge? continua Ragusitu', ridicandu-si privirea. Avea ochii limpezi si al­bastri, ingeresti.

Redrick isi puse servieta pe canapea, se aseza si isi scoase tigarile.

― Barbridge nu vine.

― Bunul si batranul Barbridge, zise Ragusitu', luand trabucul cu doua degete si ducandu-l cu grija la gura. Batranul Barbridge nu sta prea bine cu nervii.

Se uita in continuare la Redrick cu ochii limpezi si albastri, fara sa clipeasca. De altfel nu clipea niciodata. Usa se intredeschise si in camera se strecura Ciolanosu'.

― Cine a fost individul cu care ai vorbit? intreba din prag.

― Buna ziua, ii raspunse Redrick.

Ciolanosu' isi infipse mainile in buzunare, se apropie, pasind larg cu picioarele lui imense, raschirate, si se opri in fata lui Redrick.

― Ti-am mai spus de o suta de ori, il mustra el. Nici un contact inainte de intalnire. Iar tu ce faci?

― Ti-am spus buna ziua. Iar tu ce faci?

Ragusitu' rase, iar Ciolanosu' zise nervos:

― Bunaziua,buna ziua Se opri ca sa-l sfredeleasca pe Redrick cu o privire plina de repros si se arunca ala­turi pe canapea. Nu e bine ce faci, ii zise. Intelegi? Nu e voie!

― Atunci sa fixati intalnirea unde n-am cunoscuti, ii reprosa Redrick.

― Baietelul are dreptate, remarca Ragusitu'. E gre­seala noastra Deci cine era tipu'?

― Richard Nunan. Reprezinta niste firme care aduc utilaje pentru Institut. Locuieste aici la hotel.

― Vezi cat e de simplu, spuse Ragusitu', uitandu-se la Ciolanosu'. Apoi lua o bricheta formidabila, reprezentand statuia Libertatii, o privi cu indoiala si o puse inapoi.

― Da' Barbridge unde e? intreba Ciolanosu' deja pri­etenos.

― S-a dat la fund, il informa Redrick.

Cei doi schimbara repede priviri intre ei.

― Odihneasca-se in pace, spuseRagusitu'atent. Sau poate e arestat?

Un timp Redrick tacu, tragand incet din tigara. Pe urma, arunca mucul pe jos si zise:

― Nu va temeti. E 'curat'. Zace-n spital.

― Si asta numesti 'curat'? sari Ciolanosu' nervos si se duse spre geam. Care spital?

― Nu-i purta de grija. E acolo unde trebuie. Hai la treaba, ca mi-e somn.

― La care spital? intreba iritat Ciolanosu'.

― Stai ca-ti zic acum. Ne punem o data pe treaba sau nu?

― Ne punem, ne punem, baietelul meu.

Cu o usurinta neasteptata, Ragusitu' sari jos, impinse repede masuta spre Redrick si, dintr-o singura miscare, matura tot ce era pe ea, aruncand pe covor un vraf de re­viste si ziare. Se aseza vizavi, punandu-si mainile paroase pe genunchi.

― Astept propuneri.

Redrick deschise servieta, scoase lista cu preturi si o puse pe masuta in fata Ragusitului. Acesta se uita si im­pinse hartia intr-o parte, cu unghia. Ciolanosu' era in spa­te si se uita la lista peste umarul Ragusitului.

― Asta-i pretul.

― Vad, zise Ragusitu'. Hai, arata-ne, arata-ne!

― Banii, riposta Redrick.

― Ce fel de 'inel'? intreba Ciolanosu', neincrezator, infigand degetu-n lista peste umarul Ragusitului.

Redrick tacea. Tinea servieta deschisa pe genunchi si se uita nemiscat in ochii de-un albastru ingeresc. Ragusitu' zambi, in sfarsit.

― Oare de ce te iubesc asa de mult, baietelul meu? ganguri el. Si se mai zice ca nu exista dragoste la prima vedere! (Ofta teatral.) Phill, prietene, cum se zice pe-aici, cantareste-i 'varza', rasfoieste-i verzisorii Si da-mi o data chibritul! Vezi doar Scutura trabucul pe care inca il mai tinea intre degete.

Phill Ciolanosu' mormai ceva neinteles, ii arunca cu­tia cu chibrituri si intra in camera de alaturi, deschizand o usa mascata de niste draperii. Se auzeau cam nedeslusit discutii nervoase, parca ceva despre o mata-n sac, si in rest numai mormaieli neinteligibile. Ragusitu' isi aprinse, in sfarsit, trabucul si incepu sa se uite fix la Redrick, cu un zambet absent asternut pe buzele subtiri si palide. Re­drick isi rezema barbia de servieta, se uita, la randul lui, drept in ochii albastri si incerca sa nu clipeasca, desi pleoapele ii ardeau ca focul, iar ochii ii lacrimau. Pe urma, Ciolanosu' se inapoie, arunca pe masuta doua pachete sigilate de bancnote si, bosumflandu-se, se aseza alaturi de Redrick. Acesta se intinse alene dupa bani. Ragusitu' il opri cu un gest, rupse sigiliile de la fiecare pachet, le mototoli si le baga in buzunarul pijamalei.

― Acum, te rog, zise el.

Redrick lua banii si, fara sa-i numere, ii baga in bu­zunarele hainei. Pe urma, incepu sa scoata marfa. O facea incet, dandu-le posibilitatea sa vada fiecare lucru si sa verifice dupa lista. In camera era liniste si numai Ragu­situ' sufla greu. De dupa draperii se auzea un zgomot slab de parca cineva ar fi amestecat cu o lingurita intr-un pahar.

Cand Redrick inchise servieta si o incuie, Ragusitu' ridica privirea si il intreba.

― Si cu principalul cum ramane?

― Nicicum, raspunse Redrick. Tacu un timp si ada­uga: deocamdata.

― Imi place acest 'deocamdata', spuse duios Ragu­situ'. Tie nu, Phill?

― Le cam incurci, mai Schuhart, zise scarbit Phill Ciolanosu'. Si de ce le incurci, nu stiu.

― Asta-i specialitatea mea. Afacerile dubioase. Si e o specialitate grea.

― Bine, zise Ragusitu'. Unde-i aparatul de fotogra­fiat?

― Drace, mormai Redrick, frecandu-si obrazul si sim­tind cum incepe sa roseasca. Sunt vinovat. Am uitat com­plet de el.

― Acolo? Ragusitu' facu o miscare nedefinita cu ti­gara.

― Nu-mi aduc aminte. Probabil ca acolo. Redrick in­chise ochii si se lasa pe spate. Nu, nu-mi aduc aminte deloc.

― Pacat, zise Ragusitu'. Dar macar ai vazut chestia aia?

― Nu. Tocmai, asta e. N-am ajuns pana la caupere[5]. Barbridge s-a balacit intr-o 'piftie' si a trebuit sa ne in­toarcem imediat. Fiti sigur ca daca o vedeam n-o uitam.

― Asculta, Hugh, sopti dintr-o data speriat Ciolanosu'. Ce-i asta?

Statea incordat si se vedea cum in jurul degetului aratator de la mana dreapta se invartea singur 'inelul' acela metalic, alb. Ciolanosu' holba ochii la el.

― Nu se mai opreste! aproape ca tipa Ciolanosu', mutandu-si privirea de la inel la Ragusitu' si inapoi.

― Cum adica nu se mai opreste? intreba precaut Ra­gusitu' si se retrase un pic.

― L-am pus pe deget si l-am invartit o data, asa, pur si simplu Si de un minut intreg nu se mai opreste.

Ciolanosu' se scula brusc si tinand degetul in fata fugi dupa draperii. Inelul, iradiind argintiu, se invartea in fata lui ca o elice.

― Ce ne-ai adus? intreba Ragusitu'.

― Dracu stie. Nici n-am crezut ca Daca stiam v-as fi jupuit mai tare.

Ragusitu' se uita un moment la el, pe urma se scula si disparu dupa draperii. Imediat au inceput sa mur­mure niste voci. Redrick scoase o tigara, o aprinse si, ridicand de jos o revista, incepu s-o rasfoiasca absent. In revista erau o multime de muieri cu fundu' tare, dar nu stia de ce, acum ii era sila sa le vada. Arunca revista si se uita prin camera, cautand ceva de baut. Pe urma, scoase din buzunar un teanc de bani si ii numara. Totul era in regula, dar ca sa nu adoarma il controla si pe celalalt. Si-n timp ce-l punea in buzunar, se inapoie si Ragusitu'.

― Ai noroc, baietelul meu, il anunta pe Redrick, ase­zandu-se in fata lui. Stii ce-i un perpetuum mobile[6]?

― Nu. N-am invatat despre asa ceva.

― Nici nu e nevoie, spuse Ragusitu', scotand inca un pachet de bancnote. Iata pretul primului exemplar, rosti el desigilandu-l. Pentru fiecare 'inel' in plus o sa primesti cate doua asemenea pachete. O sa tii minte, baietelul meu? Cate doua. Cu o conditie insa. In afara de noi doi, nimeni n-o sa afle nimic, niciodata. Ne-am inteles?

Redrick baga banii in buzunar si se ridica.

― Am plecat. Cand si unde, data viitoare?

Ragusitu' se ridica si el.

― O sa te sun. Astepti la telefon in fiecare vineri, intre noua si noua-jumatate, dimineata. O sa primesti sa­lutari din partea lui Phill si Hugh si o sa ti se fixeze o intalnire.

Redrick dadu din cap si se duse spre usa. Ragusitu' il conduse, punandu-i mina pe umar.

― As fi vrut sama-ntelegi, continua el. Pana acum, totul a fost bine, foarte frumos s.a.m.d., iar 'inelul' este chiar minunat. Inainte de toate insa, avem nevoie de doua lucruri: fotografiile si containerul plin. Adu-ne aparatul de fotografiat, dar cu filmul facut, si containerul de por­telan plin si n-o sa mai trebuiasca sa mergi in Zona niciodata.

Redrick isi scutura umarul, aruncand mana de pe el, deschise usa si iesi. Mergea din nou pe covorul moale, fara sa se intoarca macar si simtea tot timpul in ceafa privirea patrunzatoare a ochilor de un albastru ingeresc. Nu mai astepta liftul si cobori opt etaje pe jos.

Iesind din 'Metropol', lua un taxi si se duse la capa­tul celalalt al orasului. Soferul era un necunoscut, proas­pat angajat, un individ cu fata plina de cosuri si cu nasul mare. Era unul dintre cei care navaleau in Marmont, mai ales in ultimii ani, care cautau aventuri zdrobitoare ce puteau sa le aduca bogatii si nestemate, faima mondiala.

Asa cum navaleau, asa si ramaneau: soferi de taxi, chel­neri, muncitori in constructii, gorile de restaurant, niste hrapareti chinuiti de dorinte nedefinite, nemultumiti de tot ce aveau, profund dezamagiti si convinsi ca au fost pacaliti. Jumatate din ei se chinuiau o luna-doua, apoi se intorceau acasa, blestemand si povestind deceptiile lor aproape tuturora. Ii numarai pe degete pe cei care ajun­geau stalkeri, dar acestia mureau foarte repede, nemai­avand timp sa inteleaga ceva. Unii reuseau sa intre la Institut, cei mai rasariti si cititi putand sa ocupe postul de preparator. Restul, isi petreceau serile in bombe, se bateau din cauza neintelegerilor in conceptii, din cauza fetelor sau, pur si simplu, din betie. Organizau din cand in cand manifestari cerand cine stie ce, tot felul de demonstratii de protest, de greve ― stand pe jos, in picioare sau chiar culcandu-se. Pur si simplu, exasperasera politia orasului, prefectura si pe localnici. Insa, dupa un timp, se linisteau, se potoleau si vroiau sa stie tot mai putin de ce se afla aici.

Soferul mirosea a bautura, ochii ii erau inrositi ca ai unui iepure si era foarte agitat. Incepu imediat sa-i po­vesteasca lui Redrick cum azi-dimineata a aparut pe strada lor un mort din cimitir. A venit la vechea lui casa, care fusese parasita de multi ani. Plecasera toti de-acolo: va­duva batranului si fata, cu sotul si nepotii. Vecinii spu­neau ca individul murise acum vreo treizeci de ani, inca inainte de Vizita, si acum, poftim! A aparut. A tot um­blat pe langa casa si apoi a inceput sa

― Stop, zise Redrick. Opreste aici.

Se cotrobai prin buzunare, nu gasi maruntis si trebui sa schimbe o bancnota noua. Pe urma, astepta la poarta pana pleca taxiul. Vila lui Sterviatnik nu era urata. Doua etaje, alaturi un pavilion de sticla pentru partidele de biliard. O gradina ingrijita, o sera si un chiosc alb, as­cuns printre meri. Totul era ingradit de un gard din fier forjat, vopsit in verde deschis. Redrick suna de cateva ori si poarta se deschise incet, scartaind. Pasi incet, fara graba, pe o alee presarata cu pietris fin, de-a lungul careia se aflau tufe de trandafiri. La intrarea in vila, il astepta deja pe scara Popandaul, garbovit, negru-roscat, arzand de ne­rabdare sa fie folositor. Se rasuci intr-o parte, pipai cu un picior treapta de jos, tremurand tot, se propti in el si incepu sa traga si al doilea picior, in timp ce dadea mereu cu mana sanatoasa spre Redrick: Acum, acum

― Hei, Roscovane, se auzi din gradina vocea unei femei.

Redrick intoarse capul si zari prin frunzis, alaturi de acoperisul alb si dantelat al chioscului, niste umeri goi, bronzati, o gura de-un rosu aprins si o mana care ii facea semne.

Il saluta pe Popandau cu o miscare scurta din cap, se intoarse din drum si se indrepta spre chiosc, direct prin tufele de trandafiri, calcand pe iarba verde, matasoasa.

Intr-o poienita era aruncata o saltea imensa, rosie, pe care statea lungita Dina Barbridge. Avea un pahar in mana si purta un costum de baie aproape invizibil. Ala­turi de saltea, statea aruncata o carte cu coperte fistichii, iar in umbra unui tufis era pusa o frapiera stralucitoare, din care rasarea gatul subtire si lung al unei sticle.

― Hai noroc, Roscovanule, zise Dina Barbridge, salutandu-l cu paharul. Dar unde-i papa? Iar a dat de bucluc?

Redrick se apropie si, tinand la spate servieta, o privi de sus. Da. Sterviatnik ceruse intr-adevar in Zona niste copii de minune. Dina era robusta, avea pielea ca de atlaz, fara nici un cusur, fara o cuta macar. O suta cincizeci de livre de carne delicioasa: trupul unei tinere de douazeci de ani. In plus de asta, avea ochii ca de smarald, ce scli­peau tainic, o gura mare, umeda, cu dintii albi si stra­lucitori, parul pana-corbului. Tot corpul ii lucea in soare: umeri, pantece, coapse, doar cu o mica umbra intre sanii aproape goi. Statea si o privea sincer, deschis, fara nici o retinere, iar ea se uita la el de jos, zambind intelegatoare. Pe urma, duse paharul la gura si inghiti de cateva ori:

― Vrei? intreba ea, lingandu-si buzele si, asteptand atat cat trebuia ca dublul inteles sa ajunga la el, ii intinse paharul.

Redrick intoarse capul, cautand, un loc unde sa stea. Gasi un sezlong in umbra, se arunca in el si isi intinse picioarele.

― Barbridge e-n spital. Ii taie picioarele.

Tot zambind, se uita la el numai cu un ochi, celalalt fiind acoperit de cascada de par negru ce i se revarsa pe umar. Zambetul ii ingheta insa imediat ― un ranjet de zahar pe fata bron­zata. Pe urma clatina paharul absenta, parca ascultand clinchetul ghetii ce se lovea de pereti si intreba:

― Amandoua picioarele?

― Da. Amandoua. Poate de la genunchi, dar s-ar putea si mai de sus.

Ea puse paharul jos si isi dadu parul la o parte. Nu mai zambea.

― Pacat. Si, va sa zica tu

Numai Dinei Barbridge i-ar fi putut povesti cum se intamplase totul. Probabil ca ar fi putut chiar sa-i spuna cum se intorsese la masina, tinand boxul in pumn, cum il implorase Barbridge si ii promisese Globul de Aur. Si n-o facuse pentru el, ci pentru copii, pentru ea si pentru Archie. Dar nu-i spuse. Baga mana in buzunar, scoase un pachet de bancnote si, fara sa spuna un cuvant, il arunca pe salteaua rosie, direct la picioarele lungi si goale ale Dinei. Banii se desfacura intr-un evantai larg, din care Dina lua cativa. Absenta, incepu sa se uite lung la ei, de parca ar fi vazut pentru prima data asa ceva.

― Deci asta-i ultimul salariu, zise ea.

Redrick se intinse de la sezlong pana la frapiera si, scotand sticla, se uita la eticheta. De pe sticla neagra se prelingeau picaturi de apa si atunci Redrick o tinu intr-o parte ca sa nu-i ude pantalonii. Nu-i placea whiskyul scump, dar acum era bun si asta. Vru sa bea chiar din sticla, dar il oprira niste sunete de protest din spate. In­toarse capul si vazu ca, in poienita, intra grabit Popandau', clatinandu-se pe picioarele strambe. Tinea in fata, cu am­bele maini, un pahar inalt cu o bautura transparenta. Se chinuia mult, transpiratia ii curgea pe fata neagra-roscata si ochii insangerati aproape ii iesisera din orbite. Vazand ca Redrick se uita la el, intinse paharul cu disperare si parca mugi sau scanci, deschizand larg gura stirba.

― Astept, astept, zise Redrick si baga sticla inapoi in frapiera.

Popandau' ajunse in sfarsit, ii dadu paharul lui Red­rick si, cu o familiaritate timida, il batu usor pe umar cu mana sa paralizata.

― Multumesc, Dickson, spuse serios Redrick. Exact ce-mi lipsea acum. Ca-ntotdeauna esti la inaltime, Dickson.

Si, in timp ce Popandau' dadea din cap bucuros si se batea cu mana sanatoasa pe picior, Redrick ridica solemn paharul spre el, il saluta si bau jumatate dintr-o inghi­titura. Pe urma, se uita la Dina.

― Vrei, intreba, aratindu-i paharul.

Nu-i raspunse. Impaturea o bancnota pe jumatate, apoi inca o data si inca o data.

― Lasa, ca n-o sa mori, ii zise. Papa are

Ea il intrerupse.

― Va sa zica, l-ai scos. L-ai carat in spinare ca prostu' prin toata Zona Papa-lapte ce esti! Ai scapat asa un prilej

Redrick, uitand de pahar, o privea perplex. Ea se ridica si se apropie, calcand banii imprastiati. Se opri in fata lui, infigandu-si pumnisorii stransi in soldurile alunecoase, unduitoare, acoperindu-i tot universul cu corpul ei minu­nat ce mirosea a parfum si a transpiratie dulce.

― Uite-asa ar face cu voi in jurul degetului, idio­tilor Uite-asa pe oasele voastre, capete seci. Asteapta, asteapta mult si bine. Chiar si-n bete o sa umble pe tartacutele voastre. O sa va arate inca ce inseamna mila si dragostea de frate! tipa Dina. Harta si capcanele, asa-i? Dobitocule! Dupa mutra ta pistruiata vad ca ti-a promis. Asteapta, ca-ti da el harta. Iarta, Doamne, sufletul tampit al roscovanului RedrickProstu'

Atunci Redrick se ridica, fara graba, si ii trase o palma cu putere. Tacu brusc, cazand ca secerata pe iarba si isi ingropa fata in palme:

― Imbecilule Roscovane mormaia neinteligibil. Sa pierzi un asa prilej Asa un prilej

Redrick, privind-o, termina de baut din pahar si fara sa se intoarca i-l pasa Popandaului. Nu mai avea ce sa discute aici. Intr-adevar, Zona ii daduse lui Sterviatnik niste copii exceptionali, iubitori si respectuosi. Iesi pe strada si reusind sa prinda un taxi, ii spuse soferului sa-l duca la 'Borj'.

Trebuia sa termine cat mai repede toate treburile si apoi sa doarma in nestire. Pica de somn, in fata ochilor totul plutea, iar, pana la urma, cedand, atipi si se lasa cu tot corpul pe servieta. Se trezi numai atunci cand soferul il scutura de umar.

― Am ajuns, mister.

― Unde suntem? intreba buimac. Doar ti-am spus sa ma duci la banca.

― Nu, mister. Ati vrut sa mergeti la 'Borj'! Uite si 'Borjul'.

― Bine, bine, ceda Redrick. Oi fi visat ceva.

Plati si cobori cu greu, abia tarandu-si picioarele amor­tite. Asfaltul se incalzise deja si se facuse foarte cald. Redrick simtea ca transpirase tot, gura ii era cleioasa si parca putea, ochii ii lacrimau. Inainte de a intra, se uita in jur. Strada era pustie la ora asta, ca de obicei. Pra­valiile de peste drum nu se deschisesera inca si chiar 'Borjul' era practic inchis acum. Dar Ernest era la post. Stergea paharele, uitandu-se mohorat la trei tipi ce stateau la un pahar de vin, la o masuta din colt. Pe celelalte masute, stateau aruncate scaunele intoarse, iar un negru pe care nu-l cunostea, in sacou alb, stergea pe jos. Un alt negru se incovoia sub greutatea unor lazi cu bere pe care le cara in spatele tejghelei. Redrick veni la tejghea, puse pe ea servieta si saluta: 'Buna ziua!'. Ernest mor­mai ceva neprietenos.

― Da-mi bere, zise Redrick si casca.

Ernest tranti pe tejghea o halba goala, scoase din fri­gider o sticla, o deschise si rasturna continutul in hajba. Redrick, cascand si acoperindu-si gura cu palma, incepu deodata sa se uite fix la mana lui Ernest. Tremura. Gatul sticlei se ciocni de cateva ori de halba, in timp ce Redrick isi ridica privirea mirata spre fata lui Ernest. Pleoapele lui grele pareau complet coborate, gura mica i se schimo­nosise, iar obrajii grasi ii atarnau. Negrul cu matura racaia sub taburet, pe langa picioarele lui Redrick, tipii din colt se certau cu rautate si patima pentru niste curse de cai. Negrul care cara lazile il imbranci cu fundu' pe Ernest asa de tare incat acesta era gata-gata sa se prabuseasca. 'Coloratul' mormai niste scuze, iar Ernest intreba cu o voce sugrumata.

― Ai adus?

― Ce s-aduc?

Redrick se uita peste umar si vazu cum unul dintre tipi se ridica molcom de la masa si se indrepta spre iesire. Se opri in usa si isi aprinse o tigara.

― Hai sa vorbim, il indemna Ernest.

Negrul cu matura se oprise intre Redrick si usa. Doar Crema-de-ghete se putea compara cu un negru asa de barosan, numai ca acesta din urma era de doua ori mai lat.

― Hai sa mergem, zise Redrick si lua servieta. Som­nul ii disparuse si ochii parca i se mai limpezira.

Se duse dupa tejghea, strecurandu-se pe langa negrul cu lazile de bere, care se lovise probabil la mana pentru ca isi sugea degetul. Se uita la Redrick pe sub sprancene. Si asta era un negru vanjos, cu nasul rupt si cu urechile tocate. Ernest intra in camera din spate si Redrick il urma, pentru ca acum toti trei tipii stateau la iesire, iar negrul cu matura se postase in fata usii depozitului din camera, din spate. Ernest se dadu la o parte si, cocosan­du-se, se aseza pe un scaun de langa perete. De la o masa, se scula capitanul Quarterblood, galben si suferind, iar de undeva din stanga aparu un tip solid de la ONU, cu casca trasa pe ochi. Acesta din urma il pipai cu palmele sale uriase peste tot corpul. Se opri, langa buzunarul drept, scoase boxul si il impinse incet spre capitan. Red­rick se apropie de masa si puse servieta pe ea.

― Putoare! Ce-ai facut, putoare? il intreba perplex pe Ernest.

Acesta misca din sprancene, abatut, si dadu din umeri. Totul era clar. In usa, stateau deja amandoi negrii si ran­jeau. Nu mai era alta usa, geamurile erau inchise si, colac peste pupaza, ferestrele aveau gratii groase si solide.

Capitanul Quarterblood, cu fata schimonosita de dez­gust, scotoci in servieta cu ambele maini si aseza pe masa doua 'biberoane' micute, noua 'baterii', saisprezece 'stropi negri' de diferite marimi in pachetul de polietile­na, doi 'bureti' in excelenta stare si un borcan cu 'lut sifonat'.

― In buzunare mai ai ceva? intreba incet capitanul Quarterblood. Hai, scoate!

― Taratura, scrasni Redrick. Scarnavie.

Baga mana la piept si azvarli pe masa pachetul de bancnote. Acestea se raspandira in toate partile.

― Hait. Mai ai?

― Ia-i, ia-i, urla Redrick, smulgand din buzunar al doilea teanc si aruncandu-l pe jos. Haleste-i si sa-ti stea-n gat!

― Mda, foarte interesant, spuse calm capitanul Quar­terblood. Acum ridica-i si da-mi-i.

― Dumnezeu sa ti-i dea, ii raspunse Redrick pu­nandu-si mainile la spate. Sa ti-i stranga slugoii tai. Si-n definitiv, ridica-i singur.

― Aduna banii, stalker, insista Quarterblood, fara sa ridice glasul. Isi propti pumnii in masa si se apleca usor inainte.

Au tacut cateva secunde, privindu-se drept in ochi, apoi Redrick, mormaind o injuratura, se lasa pe vine si incepu sa stranga in scarba banii. Negrii din spatele lui chicoteau, iar tipul de la ONU ii aproba pufnind pe nas.

― Nu mai pufni, ba, ca-ti zboara mucii, ii striga Red­rick.

Se tara deja in genunchi, culegea fiecare hartiuta, apro­piindu-se tot mai mult de inelul din cupru innegrit, ce statea culcat intr-o scobitura din parchet, plina de mur­darie. Se rasuci intr-o parte ca sa-i vina mai usor. Striga incontinuu injuraturi murdare, toate pe care si le amin­tea, si daca nu mai stia le inventa pe loc. Cand sosi mo­mentul, tacu, se agata de inel si opintindu-se il trase in sus cu toata puterea. Nici nu se tranti bine capacul de podea, ca Redrick deja sarise cu capul inainte, in pivnita de vinuri, in intunericul umed si rece.

Cazu in maini, rostogolindu-se, sari apoi in picioare si se napusti inainte, desi nu vedea nimic, bizuindu-se doar pe amintiri si noroc. Gonea prin trecerea ingusta dintre stivele de lazi, smulgandu-le si daramandu-le in fuga, au­zind cum se prabuseau cu zgomot si se ingramadeau in urma lui. Aluneca mereu, fugind pe trepte nevazute pana cand se arunca cu tot corpul in usa acoperita cu tabla ruginita. Aceasta sari din balamale cu un scrasnet sinis­tru si se pomeni in garajul lui Ernest. Tremura tot si respira greu, avea ochii inecati in pete rosii, sangerii, iar inima se zbatea greu, cu batai bolnavicioase, standu-i parca in gat si inabusindu-l. Nu se opri insa nici o secunda, ci se repezi imediat intr-un colt indepartat, unde za­cea un munte de vechituri. Il darama cu mainile zdrelite si scoase la iveala o spartura in peretele garajului, acolo unde erau smulse cateva scanduri. Se culca pe burta si se tari prin gaura, auzind cum se rupe ceva din haina lui, dar deja nu-l mai interesa nimic. Era in curtea stramta ca un sant, plina cu lazi de gunoaie. Se arunca printre ele, isi dadu jos haina care se rupsese si isi arunca cra­vata. Apoi se cerceta in graba sa vada cum arata, isi scutura pantalonii si sari in picioare. Strabatu in goana curtea si se arunca intr-un tunel stramt si urat mirositor care dadea intr-o curte vecina. Isi incorda auzul in timp ce fugea, dar sirenele inca nu se auzeau si atunci incepu sa fuga si mai repede, speriind baietii care se fereau din calea lui. Se strecura printre rufele intinse, se tara prin sparturile gardurilor putrezite, vrand sa iasa cat mai re­pede din acest cartier, pana cand capitanul Quarterblood nu-l va incercui. Cunostea imprejurimile ca pe propriul buzunar. In copilarie, se jucase si hoinarise prin toate aceste curti, subsoluri, spalatorii parasite si depozite de carbune. Avea aici cunoscuti si chiar prieteni, iar in alte imprejurari ar fi putut sa se ascunda si sa stea chiar o saptamana intreaga. Dar nu pentru asta 'a evadat cu nerusinare de sub arest, castigand dintr-o data douaspre­zece luni in plus'.

A avut mare noroc. Pe strada 7 se desfasura, urland si ridicand praful, o demonstratie a unei asociatii oare­care ― vreo doua sute de oameni la fel de ciufuliti si neingrijiti ca si el, ba chiar si mai rau, de parca toti s-ar fi strecurat abia acum prin sparturile din garduri si ar fi rasturnat lazile de gunoi, si, in plus, ar fi petrecut inainte o noapte zbuciumata intr-un depozit de carbune. Rasari de sub un gard, se arunca in multime si, dand din coate, calcand in picioare, primind pumni dupa ceafa si neramanand nici el dator, o strabatu piezis, pana ajunse de partea cealalta a strazii. Acolo se strecura din nou pe sub un gard exact in momentul in care, in fata, se auzi vuietul binecunoscut si detestabil al patrulelor care ii obliga pe demonstranti sa se opreasca si sa se stranga ca o armonica. Dar acum ajunsese in alt cartier si capi­tanul Quarterblood nu putea sti in care anume.

Redrick iesi spre garajul sau in dreptul depozitului de aparate radio-TV, insa trebui sa astepte un timp pana cand muncitorii terminara de incarcat un camion cu tele­vizoare aflate in cutii mari de carton. Se cuibari in tufi­surile pipernicite de liliac, in fata peretelui inalt si lipsit de ferestre al casei vecine, isi trase sufletul putin si fuma o tigara. Tragea din ea cu sete, stand pe vine si reze­mandu-se cu spatele de tencuiala aspra a brandmauerului. Din cand in cand, ducea mana la obraz ca sa-si potoleasca tresaritul nervos, in timp ce se gandea, se gandea si iar se gandea. Cand auzi claxonul camionului cu muncitori care tocmai se tara dupa un gard, Redrick incepu sa rada si spuse incet in urma camionului: 'Multumesc, ma baieti, ca m-ati oprit, prostul de mine, si ca mi-ati dat timp de gandire'. Si din acest moment incepu sa se miste repede, dar calm si indemanatic de parca lucra in Zona.

Intra fara zgomot in garajul sau, printr-o intrare se­creta; dadu la o parte bancheta si baga mana in cos. Scoase cu grija pachetul din sac si il strecura la piept. Pe urma, lua dintr-un cui o haina veche si roasa, isi indesa pe cap o sapca jegoasa si unsuroasa pe care o gasi intr-un colt. Printre crapaturile din poarta garajului se strecurau in semiintunericul din garaj raze subtiri de lumina pline de praf stralucitor. In curte, copiii tipau veseli si cu patima si tocmai vroia sa plececandrecunoscu dintr-o data vocea fetitei sale. Atunci se apropie de cea mai mare crapatura si, un timp, se uita cum Maimutica se agita tinand in fiecare mana cate un balon si cum alerga in jurul leaga­nului nou. Trei babornite, vecinele lui, crosetau stand pe banca si, uitandu-se din cand in cand la Maimutica, stran­geau din buze cu rautate si comentau de zor, cotoroantele naibii, iar copiii nimic. Se jucau cu ea ca si cum totul ar fi fost in regula. Nu degeaba le facuse un tobogan de lemn, o casuta pentru papusi si leaganul Ba chiar si banca asta pe care se rastignisera cotoroantele, tot el o facuse. 'Ei bine, lasa', murmura si se indeparta de cra­patura, privi pentru ultima oara garajul si iesi prin in­trarea secreta.

La marginea de sud-vest a orasului, langa o benzina­rie parasita, la capatul Strazii Minerilor, se afla o cabina telefonica. Numai Dumnezeu stie cine o mai folosea acum, pentru ca in jur erau numai case parasite. Mai departe, spre sud, se intindea pana la orizont terenul viran al fostei gropi de gunoi a orasului. Redrick se aseza in umbra cabinei, direct pe pamant, si strecura mana in groapa de sub ea. Simti manerul pistolului prin hartia prafuita si unsuroasa. Cutia de zinc cu cartuse era tot la locul ei, la fel si saculetul cu 'bratari' si portofelul vechi, cu do­cumente false. Ascunzatoarea ramasese nedescoperita. Pe urma isi dadu jos haina de piele si sapca si baga mana la piept. Statu un minut intreg cantarind in palma capsula de portelan ce continea o moarte sigura, inevitabila, si din nou simti cum i s-a strans si a inceput sa-i zvacneasca obrazul.

― Mai, Schuhart, murmura fara sa-si auda vocea. Ce faci, canalie? Cu chestia asta or sa ne sugrume pe toti Isi apasa cu putere obrazul ce tresarea violent, zadarnic insa. Ticalosilor, zise tare, gandindu-se la muncitorii care incarcasera camionul cu televizoare. Daca nu mi-ati fi stat in cale, o aruncam inapoi in Zona si nici dracu n-o mai vedea.

Se uita in jur cu tristete. Deasupra asfaltului crapat tremura aerul fierbinte, geamurile caselor parasite il pri­veau parca neprietenos, iar pe terenul viran alergau dracusori de praf. Era singur. 'Prostii, zise cu hotarare. La urma-urmei fiecare pentru el, doar Dumnezeu e pentru toti'.

Grabindu-se ca sa nu se razgandeasca din nou, puse containerul in sapca, pe care o infasura apoi in haina de piele. Pe urma se ridica in genunchi, se sprijini cu tot corpul de cabina si o apleca putin. Aseza bine pachetul gros in groapa, in care mai ramasese mult loc liber. Lasa cabina incet la loc, o zgaltai cu ambele maini, si se ridica scuturandu-si palmele.

― Si cu asta, basta. Si fara discutii.

Intra apoi in caldura apasatoare a cabinei, baga o moneda in aparat si forma un numar.

― Guta, spuse el. Te rog, nu te-ngrijora. Iarasi m-au prins. Auzi cum suspina si atunci se grabi sa-i zica: Sunt fleacuri. Vreo sase-opt luni acolo si cu vizite Trecem noi si prin asta, iar fara bani n-o sa ramai. Iti trimit eu (Ea tot tacea.) Maine or sa te cheme la politie si acolo o sa ne vedem. S-o aduci si pe Maimutica.

― N-o sa fie perchezitie? intreba cu glas stins.

― N-are decat sa fie. Acasa totul e curat. Lasa, ca totul o sa fie bine. Tine coada sus Te-ai maritat cu un stalker, asa ca nu mai plange. Deci ne vedem maine Si tine minte. Nu te-am sunat. Te-am pupat.

Arunca receptorul si cateva secunde stranse din ochi cu toate puterile, scrasnind din dinti de-i tiuira urechile. Introduse alta moneda si forma din nou un numar.

― Va ascult, zise Ragusitu'.

― Schuhart la telefon. Asculta-ma atent si nu ma intrerupe.

― Schuhart? se mira foarte natural Ragusitu'. Care Schuhart?.

― Nu ma intrerupe, ti-am mai zis. M-au prins, insa am reusit sa fug. Acum ma duc sa ma predau. Primesc vreo doi ani jumatate sau trei si sotia o sa ramana fara bani. Sa aveti grija sa nu sufere de nimic. Inteles? Te mai intreb o data: ai inteles? Nu departe de locul unde ne-am intalnit prima data este o cabina telefonica. E sin­gura pe-acolo, asa ca n-o sa gresesti. Portelanul ala sta sub ea. Daca-l vreti, il luati. Nu-l vreti, nu-l luati. Dar sotia mea sa nu duca lipsa de nimic. O sa mai lucram impreuna si daca ma-ntorc si aflu ca ai trisat Nu te sfatuiesc. E clar?

― Am inteles totul. Multumesc. Dupa o pauza, Ragusitu' intreba: Poate vrei un avocat?

― Nu. Toti banii ii dai sotiei. Salut!

Puse receptorul jos, se uita in jur, iesi din cabina, isi vara mainile adanc. In buzunarele pantalonilor si pleca, fara graba, in sus, pe Strada Minerilor, printre casele pustii si cu usile incuiate, batute in scanduri.

CAPITOLUL III

RICHARD H. NUNAN, 51 DE ANI, REPREZENTANTUL

FURNIZORULUI DE ECHIPAMENT ELECTRONIC PE

LINGA FILIALA INSTITUTULUI INTERNATIONAL DE

CULTURA EXTRATERESTRA DIN MARMONT

RICHARD H. NUNAN statea la masa in cabinetul sau si desena plictisit dracusori intr-un enorm blocnotes pen­tru insemnarile de afaceri. Zambea intelegator, dulceag, si aproba clatinand capul, fara sa-l asculte insa pe vizi­tator. Pur si simplu astepta sa sune telefonul, in timp ce oaspetele, doctorul Pilmann, il certa alene. Sau numai isi inchipuia ca-l cearta. Sau poate chiar voia sa creada ca este certat.

― Am sa tin cont de toate astea, Valentin, spuse, in sfarsit, Nunan, ispravind de desenat al zecilea dracusor pentru a rotunji socoteala. Inchizand blocnotesul, continua: E intr-adevar revoltator

Valentin, intinse mana fina si scutura cu distinctie tigara intr-o scrumiera.

― Si de ce anume o sa tii cont? se interesa el.

― De tot De tot ce-ai spus, raspunse vesel Nunan, lasandu-se pe spate in fotoliu. Pana la ultimul cuvant.

― Si ce-am spus?

― N-are importanta, rosti Nunan. Indiferent ce-ai spus, totul se va lua in considerare.

Valentin (doctorul Valentin Pilmann, laureat al Pre­miului Nobel s.a.m.d.), micut, elegant, imbracat cu gust, statea in fata lui, intr-un fotoliu adanc. Purta o scurta de piele fara nici o pata, o camasa de-ti lua ochii, cravata clasica uni, pantofi sclipitori, iar pe pantalonii usor ri­dicati nu se observa nici o cuta. Ochii se ascundeau in spatele unor ochelari negri, uriasi, pe buzele palide si fine se asternuse un zambet caustic, rautacios, iar deasupra fruntii late si joase rasarea parul negru si tepos de parca avea un arici pe cap.

― Am impresia ca primesti degeaba salariul acela fan­tastic, spuse el. Si-n afara de asta cred ca esti si sabotor, Dick.

― Ssst, suiera Nunan. Pentru Dumnezeu, nu asa de tare.

― Intr-adevar, continua Valentin. Te urmaresc de mult timp si, dupa parerea mea, nu lucrezi deloc

― Un moment, il intrerupse Nunan, si ridica un deget grasut, trandafiriu. Cum adica nu lucrez? Oare a ramas vreo singura reclamatie nerezolvata?

― Nu stiu, spuse Valentin, si scutura din nou scru­mul.Primim cand echipament bun, candechipamentprost. E-adevarat ca pe cel bun il capatam mai des, dar ce amestec ai in toata treaba asta, nu stiu.

― Dar daca nu eram eu, ii replica Nunan, pe cel bun l-ati fi primit din an in Pasti. In afara de asta, voi, sa­vantii, paraditi tot timpul instalatiile, pe urma faceti re­clamatii si atunci cine va protejeaza? Uite, de exemplu

Brusc, Nunan uita de Valentin, pentru ca suna tele­fonul. Smulse receptorul si auzi:

― Mister Nunan? intreba secretara. Din nou e dom­nul Lemhen.

― Fa-mi legatura.

Valentin se ridica si puse mucul stins in scrumiera, isi lua ramas-bun, ducandu-si doua degete la tampla, si iesi drept, micut, dar bine facut.

― Mister Nunan? rasuna in receptor vocea cunoscuta si taraganata.

― Va ascult.

― Greu va mai prinde omul la locul de munca, mister Nunan.

― A venit o noua transa de

― Da, am aflat deja. Mister Nunan, am sosit nu de mult, am nenumarate intrebari si as vrea sa discutam neaparat intre patru ochi. Am in vedere ultimul contract 'Mitsubishi Densi'. Chestie juridica.

― La ordinele dumneavoastra.

― Atunci, daca n-aveti nimic impotriva, peste vreo jumatate de ora in biroul filialei noastre. Va convine?

― Perfect. Peste treizeci de minute.

Richard Nunan puse receptorul in furca, se scula, isi freca bucuros mainile durdulii si porni sa se plimbe prin cabinet. Chiar incepu sa fredoneze un oarecare slagar la moda, pana cand se incurca, canta fals si se opri razand intelegator. Pe urma, isi lua palaria, isi puse pe mana im­permeabilul si iesi in anticamera.

― Baby, ii spuse secretarei. Trebuie s-o zbughesc du­pa niste clienti. Ramai sa comanzi garnizoana sau, cum se zice, sa aperi cetatea, iar cand ma voi intoarce iti voi aduce o ciocolatica drept rasplata.

Secretara se imbujora. Nunan ii trimise o bezea si se 'rostogoli'' pe coridoarele Institutului. Unii incercara sa-l prinda de poalele hainei, dar se strecura printre ei, ras­punzand cu glume. Ii ruga sa ramana pe pozitii fara el, le recomanda sa-si crute rinichii si sa nu se agite. Si-n sfarsit, il abandonara, nemaiputand sa-l prinda. Tasni din cladire fluturand pe sub nasul portarului legitimatia in­chisa, asa cum obisnuia de altfel.

Deasupra orasului atarnau nori negri, doar sa-ntinzi mana si sa-i apuci, era zapuseala si primele picaturi ca­deau sovaitoare, desenand stelute negre pe asfalt. Arun­cand ipermeabilul pe cap si pe umeri, Nunan o lua la trap marunt, de-a lungul sirului de masini, pana la Peugeotul sau, se arunca inauntru si, smulgandu-si balonzaidul, il arunca pe locurile din spate. Scoase din buzunarul la­teral al hainei un fel de betisor negru, rotund: AV-ul, pe care il introduse in acumulator, impingandu-l cu de­getul mare pana cand se auzi: clic! Pe urma, Richard se instala mai confortabil la volan, foindu-se ca o closca, si apasa pe pedala. Peugeotul se urni fara zgomot pana in mijlocul strazii si demara puternic spre iesirea din prezona.

Ploaia izbucni brusc, ca si cum din inaltul cerului s-ar fi rasturnat un bazin urias cu apa. Pavajul deveni alune­cos si masina derapa la toate virajele. Nunan porni sterga­toarele si micsora viteza. 'Deci s-a primit raportul, gandea el. Acum o sa ne ridice in slavi. Ce sa mai vorbim, eu sunt pentru. De ce sa nu recunosc, imi place cand sunt la­udat. Mai ales cand o face domnul Lemhen. Ce lucru ciu­dat, totusi! De ce ne place atat de mult cand suntem la­udati? Ca doar nu strangi bani din asta. Poate glorie? Ce fel de glorie putem sa avem nu stiu. Am fost plin de glo­rie, iar acum stiu numai trei despre mine. Hai sa zicem, patru, daca-l numar si pe Balleys. Hazlie vietate mai e omul! Probabil ca iubim laudele asa cum sunt. La fel cum primesc copiii inghetata. Un complex ca toate cele­lalte, asta-i. Numai ca laudele deconecteaza celelalte com­plexe si nu e bine. Cum o sa mai cresc in ochii proprii? Parca nu stiu si singur cine sunt. Batranul grasan Richard H. Nunan! Da' ce naiba o fi H? Fir-ar sa fie! Si nici macar n-am pe cine sa intreb Doar n-o sa-l intreb pe domnul Lemhen A, mi-am amintit! Herbert. Richard Herbert Nunan. Of, ca tare mai toarna'

Vira spre Bulevardul Central si gandi: 'Cat de mult s-aextins oraselul in ultimii ani Ce de zgarie-nori au mai rasarit si au crescut Uite inca unul acolo, cum ra­sare. Abia l-au inceput Da' la noi ce-o sa fie? A, sigur ca da, Luna-complex: cel mai bun jazz din lume, borde­luri, totul pentru garnizoana noastra eroica, pentru tu­ristii nostri neinfricati, in special pentru cei mai in varsta. Totul pentru distinsii cavaleri ai stiintei, iar periferiile se golesc Cei care au iesit din mormant nu mai au unde sa se intoarca'.

― Drumurile spre locuintele proprii sunt barate. De aceea, cei iesiti din morminte sunt tristi si suparati, spuse cu voce tare.

'Ah, oare cum o sa se termine toate astea? Acum zece ani, stiam precis cum trebuie sa se sfarseasca totul. Cordoane de netrecut. Un pustiu larg de cincizeci de ki­lometri care sa inconjoare Zona. Savanti, soldati si nimeni altcineva. O plaga groaznica pe corpul planetei mele, blo­cata pentru totdeauna Si ce chestie! Parca toti credeau asta, nu numai eu. Cate cuvantari s-au tinut, cate proiecte de legi sau mai facut iar acum nici macar nu ne mai amintim cum a ajuns aceasta hotarare de otel o ciulama. Pe de o parte, nu se poate sa nu recunoastem, iar pe de alta sa nu fim de acord. Totul a inceput, pare-mi-se, atunci cand au scos din Zona primele AV-uri. «Bateriile» Da. Cred ca de-aici a inceput totul. Mai ales cand s-a desco­perit ca se inmultesc. Pe atunci, plaga nu era chiar atat de groaznica si chiar nu putea fi numita plaga. Mai de­graba o comoara Iar acum nimeni nu mai stie ce e asta Plaga, comoara, ispitele iadului, cutia Pandorei, dracu', diavolul Insa toti profita cum pot. Douazeci de ani s-au tot scremut, au tocat miliarde, dar furtul organizat, planificat, tot n-au fost in stare sa-l puna la punct. Fiecare isi aranjeaza businessul sau mic, in timp ce savantii frunte-lata continua sa vorbeasca cu grandoare, cu o straluci­toare prestanta: 'Pe de o parte, nu putem sa nu recu­noastem, iar pe de alta sa nu fim de acord, pentru ca obiectul cutare fiind iradiat cu raze Roentgen sub un unghi de 18° elimina cvasitermoelectroni sub un unghi de 22° La dracu'! Si asa n-am sa mai apuc sa traiesc sa vad sfarsitul'.

Masina trecu pe langa vila lui Sterviatnik Barbridge. Toate geamurile erau inca luminate, probabil din cauza ploii torentiale. La etajul doi, in camerele Dinei, se vedea cum se misca perechi in dans. 'Ori au luat-o de dimi­neata, ori n-au reusit sa termine de ieri. Asa e moda prin oras: zi si noaple, incontinuu. Am crescut un tineret pu­ternic, rezistent si tenace in intentiile sale'

Nunan opri masina in fata cladirii cu aspect comun, ba chiar neaspectuos, ce-si afisa o firma stearsa: 'Oficiul juridic Corsh & Simak'. Scoase si ascunse in buzunar 'ba­teria', isi arunca pe cap impermeabilul, insfaca palaria si o rupse la fuga cat il tineau picioarele spre intrare. Fugi pe langa un portar cu nasu-n ziar, pe o scara acoperita cu un covor tocit si tropai pe coridorul intunecat al etajului doi. Un coridor plin de mirosuri specifice, a caror proveni­enta degeaba se chinuise de-atatea ori sa o descopere. Des­chise larg usa de la capatul coridorului si intra in anti­camera.

In locul secretarei, vazu un tanar puternic, bronzat, pe care nu-l cunostea. Era fara costum, iar manecile ca­masii erau suflecate. Cotrobaia in 'matele' unei masini electronice complicate, asezata pe masuta, in locul masinii de scris. Richard Nunan isi atarna impermeabilul si pa­laria de un cui, isi aranja cu amandoua mainile ramasitele de par de dupa urechi si se uita intrebator la tanar, care clatina din cap. Atunci, Nunan deschise usa de la cabinet.

Domnul Lemhen se ridica greoi dintr-un fotoliu urias de piele, ce era asezat langa fereastra acoperita de o dra­perie si ii veni in intampinare. Fata lui dreptunghiulara era scofalcita si asta putea, foarte bine sa-nsemne ori un zambet prietenos, ori o tristete provocata de timpul urat, ori poate o abtinere dificila de a stranuta.

― In sfarsit si dumneata, zise el taraganat. Intra si fa-te comod.

Nunan cauta un loc unde sa se faca comod, dar nu gasi nimic altceva in afara de un scaun tare, cu spatarul drept, pitit dupa masa. Atunci se aseza pe coltul mesei. Dispozitia lui vesela incepuse sa dispara si nici el nu in­telegea de ce. Insa realiza dintr-o data ca n-o sa fie la­udat. Mai degraba, invers. 'Ziua Maniei', filozofa si se pregati pentru mai rau.

― Poti sa fumezi, ii propuse domnul Lemhen, asezan­du-se din nou in fotoliu.

― Multumesc, nu fumez.

Domnul Lemhen clatina din cap, luand o asemenea mina de parca i s-ar fi confirmat cele mai urate presupu­neri, isi impreuna in dreptul ochilor varfurile degetelor de la maini si, un timp, se uita foarte atent la figura pe care o alcatuise.

― Consider ca n-o sa discutam acum problemele ju­ridice ale firmei 'Mitsubishi Densi'.

Era evident o gluma. Richard Nunan ii raspunse ime­diat cu un zambet bine studiat.

― Cum doriti.

Era al dracului de neplacut sa stea pe masa, picioa­rele nu-i ajungeau pana la podea si-l durea fundul.

― Cu regret trebuie sa-ti comunic ca raportul dumi­tale a produs, acolo sus, o impresie extraordinara, foarte favorabila.

― Hm mormai Nunan. 'Incepe', se gandi.

― Esti chiar propus pentru o decoratie, continua dom­nul Lemhen, desi le-am sugerat ca poate ar fi bine sa mai astepte. Si bine am facut. (Isi desprinse privirea de pe figura celor zece degete si se incrunta la Nunan.) Ma vei intreba, probabil, de ce dau dovada de prudenta exa­gerata?

― Probabil aveti un motiv, spuse, plictisit, Nunan.

― Da, am. Ce reiese din raportul tau, Richard? Gru­pul 'Metropol' lichidat. Datorita eforturilor tale. Grupul 'Florile verzi' a fost prins in flagrant delict in totalitate. Superba lucratura. Si tot a ta. Gruparile 'Evantaiul', 'Quasimodo', 'Muzicantii ambulanti' s.a.m.d., nu-mi mai amintesc cum le cheama pe toate, de asemenea autolichidate intelegand ca azi-maine vor fi prinse. De fapt, toate astea, asa au si fost, toate informatiile incrucisate s-au con­firmat. Campul de lupta s-a curatat si a ramas numai pen­tru tine, Richard. Concurentii au rupt-o la fuga in dezor­dine si cu mari pierderi. Am redat bine situatia?

― In orice caz, zise Nunan cu precautie, in ultimile trei luni, scurgerea materialelor din Zona prin Marmont s-a oprit Din cate stiu adauga el.

― Dusmanul s-a retras, nu-i asa?

― Daca insistati tocmai pentru expresia asta Asa e.

― Nu-i asa! Dusmanul nu se retrage niciodata. Stiu sigur asta. Grabindu-te cu acest raport victorios, ai de­monstrat de fapt lipsa de experienta. Tocmai de aceea am propus sa se mai astepte cu decoratiile alea.

'Sa le ia naiba de decoratii, gandea Nunan, clatinand piciorul si uitandu-se ursuz la varful pantofului. Bune de agatat prin pod. S-a gasit moralistul, educatorul! Stiu si fara tine cu cine am de-a face. N-am nevoie de mo­rala, imi cunosc dusmanii. Spune simplu sl clar: unde, cum si ce-am scapat din vedere? Ce-or mai fi facut ne­trebnicii astia? Unde, cum si cel fel de fisuri or fi ga­sit? Si fara introduceri pompoase, nu se putea? Nu sunt un mucos jegos. Am trecut de cincizeci de ani si nu stau aici pentru decoratiile tale'

― Ce-ai auzit despre Globul de Aur? intreba dintr-o data domnul Lemjien.

'Doamne! se enerva Nunan. Ce mai cauta si Globul de Aur pe aici? La dracu' cu stilul tau de-a vorbi'

― Globul de Aur este o legenda. O masinarie mitolo­gica ce s-ar gasi in Zona si ar avea forma si infatisarea unui glob de aur. Indeplineste dorintele omenesti.

― Orice?

― Conform textelor canonice ale legendelor, orice. Exista totusi si niste variante

― Asa, asa. Dar ce-ai auzit de 'lampa mortii'?

― Acum opt ani, incepu obosit si plictisit Nunan, un stalker cu numele de Stephan Norman, poreclit Ochelaristu', a scos din Zona un obiect care se asemana, dupa cate stiu, cu un sistem radiant ce actioneaza mortal asupra organismelor terestre. Acest Ochelarist a vrut sa-l vanda Institutului. Nu s-au inteles insa la pret si atunci a luat aparatul si a plecat inapoi in Zona, de unde nu s-a mai intors. Unde se afla acest aparat, nu se mai stie. La Institut, si-acum isi mai smulg parul din cap. Binecunos­cutul dumnea-voastra Hugh din 'Metropol' a propus pen­tru acest aparat orice suma care incape pe foaia cecului.

― Asta-i tot? intreba domnul Lemhen.

― Tot.

Incepu sa studieze demonstrativ camera, o incapere plictisitoare in care nu aveai la ce sa te uiti.

― Bine, zise domnul Lemhen. Dar despre 'ochiul ra­cului'?

― Al cui?

― Al racului. Rac, stii doar Domnul Lemhen cioparti aerul cu doua degete Ala cu clesti.

― Aud pentru prima oara.

― Dar ce stii despre 'servetelele fulminante'?

Nunan cobori de pe masa si se propti in fata lui Lem­hen, infundandu-si mainile in buzunare.

― Nu stiu nimic. Dar dumneavoastra?

― Din pacate, nici eu nu stiu. Nici despre 'ochiul ra­cului' si nici despre 'servetelele fulminante'. Si totusi ele exista.

― In zona mea? intreba Nunan.

― Stai jos, stai jos, te rog, zise domnul Lemhen, flu­turand mana: Conversatia noastra abia incepe. Ia loc.

Nunan ocoli masa si se aseza pe scaunul tare cu spa­tar inalt. 'Unde naiba vrea sa ajunga? se gandea cu fe­brilitate. Ce-o mai fi si cu noutatile astea? Probabil ca au incurcat-o prin alte Zone si-acum isi bate joc de mine, animalul. Niciodata nu m-a suferit tartorul asta batran. N-a putut sa uite epigrama aia '

― Sa continuam deci micul nostru examen, anunta Lemhen. Se lasa pe spatarul fotoliului si, uitandu-se in tavan, intreba: Ce mai face batranul Barbridge?

― Barbridge? Sterviatnik Barbridge este in atentia noastra. Schilod, n-are nevoie de bani. A terminat-o cu Zona. Are patru baruri, o casa vesela, organizeaza picni­curi pentru ofiterii garnizoanei si pentru turisti. Fata, Di­na, duce o viata de petreceri. Baiatul, Arthur, abia a ter­minat facultatea de drept.

Domnul Lemhen aproba din cap, vadit satisfacut:

― E clar, foarte bine, il lauda. Dar ce mai face Kreon Maltezu'?

― Unul dintre putinii stalkeri care mai 'functioneaza'. A fost in legatura cu grupul 'Quasimodo', iar acum vinde marfa Institutului prin mine. Deocamdata il tin in liber­tate. Apoi, candva, cineva il va momi.E-adevarat ca, in ultimul timp, bea mult si mi-e teama ca n-o mai duce.

― Contracte cu Barbridge?

― 'Se-nvarte' pe langa Dina. Nu are insa succes.

― Foarte bine, foarte bine, aproba domnul Lemhen. Dar ce se mai aude de Schuhart Roscatu'?

― Acum o luna a iesit din inchisoare. N-are nevoie de bani. A incercat sa paraseasca orasul, dar el Nunan amuti. Pe scurt, are neplaceri in familie. Nu-i mai arde de Zona.

― Asta-i tot?

― Da.

― Cam putin. Cum o mai duce Carter Norocosu'?

― De multi ani nu mai e stalker. Vinde masini uzate si are un atelier pentru adaptarea masinilor la alimentarea cu 'bateriile AV'. Are patru copii, sotia i-a murit acum un an, mai e si soacra.

Lemhen clatina iar din cap.

― Pe cine am mai uitat din cei batrani? intreba, bi­nevoitor.

― Ati uitat de Jonathan Milles, poreclit Cactus. Acum e in spital. Moare de cancer. Ah! Si l-ati mai uitat pe Crema-de-ghete.

― Da, da? Crema-de-ghete

― Crema-de-ghete nu s-a schimbat. Are un grup de trei oameni si stau saptamani intregi in Zona. Tot ce ga­sesc distrug pe loc. Iar societatea lui 'Ingerii razbunarii' s-a destramat.

― De ce?

― Daca mai tineti minte, se ocupau de cumpararea marfii, iar Crema-de-ghete o ducea inapoi in Zona. 'Ce-i al diavolului sa ramana al diavolului'. Acum nu mai are ce sa cumpere si-n afara de asta noul director al filialei a pus politia pe urmele lor.

― Inteleg. Iar cei tineri?

― Ce-i cu tinerii? Vin si pleaca. Sunt vreo cinci-sase oameni cu oarecare experienta, dar, in ultimul timp, neavand cui sa vinda marfa, au renuntat. Incet-incet, i-am dresat. Consider, sefule, ca in Zona mea practic am ter­minat cu stalkerii. Batranii s-au dus, tinerii nu stiu sa faca nimic, iar prestigiul meseriei nu mai e acelasi cum era odata. Vine tehnica, au aparut stalkerii-roboti.

― Da, da, am auzit ceva si despre asta. Dar acesti roboti nu acopera cheltuielile de energie consumata. Sau gresesc?

― Este o chestiune de timp. In curand, incep sa re­cupereze.

― Cat de curand?

― Peste vreo cinci-sase ani

― Apropo, stii ca si concurentii au inceput sa folo­seasca stalkerii-roboti?

― In Zona mea? intreba Nunan, devenind dintr-o data atent.

― Si in a dumitale! Au baza la Reksopolis. Aduc instalatiile cu elicopterele prin munti in Canionul Sar­pelui, la Lacul Negru, la baza muntilor Bolder-Pinck.

― Pai, asta-i la periferie, spuse Nunan neincrezator. Acolo-i pustiu. Ce naiba pot gasi acolo?

― Putin. Foarte putin. Dar gasesc. De altfel, ti-am spus numai ca sa stii. Asta de fapt nu te priveste Sa rezu­mam, in Marmont, aproape ca n-au mai ramas stalkeri profesionisti. Cei care au ramas nu mai au legatura cu Zona. Tineretul e pierdut si se afla in procesul de imblanzire. Concurentii sunt infranti, aruncati, zac pe undeva si isi ling ranile. Marfa nu mai este, iar cand apare n-o ia nimeni. Scurgerea ilegala a materialelor din Zona Marmontului s-a oprit deja de trei luni. Asa e?

Nunan tacea. 'Acum, se gandea el, ma va zdrobi. Dar unde am gresit? Si simt ca necazul e mare de tot Hai, zi o data, morcov batran! Nu-mi mai macina sufletul!'

― Nu aud raspunsul, zise Lemhen, ducandu-si palma palnie la urechea plina de riduri si par.

― Gata sefule, se decise Nunan. Ajunge! M-ati fiert, m-ati fript, acum puneti-ma si la masa.

Domnul Lemhen mormai nedecis:

― Nici macar n-ai ce sa-mi spui, se posomori el, pe neasteptate. Stai aici si dai din urechi in fata sefului. Dar mie cum mi-a fost cand, alaltaieri (Se opri brusc, se ri­dica si se indrepta spre seif) Ce s-o mai lungim. In ul­timele doua luni, numai din ceea ce stim ― retine! ― adversarii nostri au primit mai mult de sase mii de bucati de materiale din diferite parti ale Zonei. Se opri langa seif, il mangaie pe una din laturi si se intoarse brusc spre Nunan. Sa nu-ti faci iluzii ca totul merge ca pe roate! tipa el. Amprentele sunt ale lui Barbridge! Amprentele Maltezului! Amprentele lui Ben-Gullevy Nasosu', despre care nici n-ai considerat necesar sa-mi amintesti. Ampren­tele lui Geresch Fonfaitu' si ale lui Tzmaga Piticu'. Deci asa imblanziti tineretul vostru? 'Bratari!', 'ace', 'titi­reze albe'! Si, mai mult decat atat, tot felul de 'ochiul racului' sau mai stiu eu cum i-o zice, dracu sa-l ia de rac, tot felul de 'cornete[7] cantatoare' si 'servetele fulmi­nante', naiba sa le ia pe toate.

Se opri brusc, se intoarse in fotoliu, isi impreuna iar degetele si intreba respectuos, parca impacat cu soarta:

― Ce parere ai despre asta, Richard?

Nunan isi scoase batista si incepu sa-si stearga gatul si ceafa.

― N-am nici o parere, recunoscu el cinstit. Iertare, boss, in prezent, eu, in general Uff! Lasati-ma sa res­pir Barbridge! Da' Barbridge n-are nici o legatura cu Zona! Ii cunosc fiecare pas! Isi aranjeaza chefurile si picnicurile pe malul lacurilor, grebleaza bani cu ghiotura, si pur si simplu, nu mai are nevoie Iertati-ma, bineinteles ca spun prostii, dar va asigur ca nu l-am scapat din ochi pe Barbridge de cand a iesit din spital

― Nu te mai retin, ii replica Lemhen, iti dau un ter­men de o saptamana. Sa-mi aduci dovezi despre felul in care materialele din Zona ta ajung in mainile lui Bar­bridge Barbridge si restul. La revedere.

Nunan se ridica, saluta stingherit profilul domnului Lemhen si, continuand sa-si stearga cu batista gatul trans­pirat, iesi in anticamera. Tanarul bronzat fuma si se uita ganditor in maruntaiele electronice ale unei masini. Se uita in treacat spre Nunan, dar ochii ii erau inexpresivi, goi, cu privirile pierdute.

Richard isi puse palaria pe cap cum se nimeri, isi arun­ca impermeabilul pe brat si iesi afara. 'Nu mi s-a mai intamplat asa ceva, se gandea el, complet derutat. Ca sa vezi Ben Gullevy Nasosu'! Piciu' Nu, toate astea nu-s chiar asa Of, animalule, vita oloaga Sterviatnik Cum m-ai dus de nas Ca atunci in Singapore asta, cum ii zice Cu mutra de masa si cu ceafa de perete '.

Se sui in automobil si, un timp, fara sa mai inteleaga nimic, cauta absent cheia de contact. De pe palarie ii pi­cura apa pe genunchi si atunci o scoase si, fara sa se mai uite, o arunca in spate. Parbrizul era inecat in ploaie si Richard Nunan avea impresia, nici el nu stia de ce, ca tocmai din cauza ei nu poate sa inteleaga ce sa faca mai departe. Dezmeticindu-se, isi trase un pumn in chelie. Se calmase dintr-o data. Isi aminti ca nu avea cheia de con­tact la el si nici nu va putea s-o aiba vreodata pentru ca o inlocuise cu AV-ul: acumulatorul vesnic. Trebuia sa-l scoata din buzunar, fir'ar al dracului, si sa-l puna in orificiul de receptie. Si abia atunci va putea s-o stearga de aici, cat mai departe de casa asta blestemata, de unde il privea, asta mai mult ea sigur, gulia aia batrana

Mana lui Nunan care tinea AV-ul se opri la jumatatea drumului. 'Asa. Bine ca macar stiu cu cine sa incep. Cu el trebuie sa incep Oho! Si sa vezi cum am s-o fac. Nimeni, niciodata, n-a mai inceput astfel, asa cum o voi face eu cu el Si cu ce placere!' Porni stergatoarele si puse in miscare masina de-a lungul bulevardului. Nu se vedea aproape nimic in fata, dar incepu, incetul cu ince­tul, sa se linisteasca. 'Nu-i nimic. Fie ca la Singapore. La urma-urmei, totul s-a terminat cu bine acolo.. Ei si ce? Am dat si eu o data cu mutra de masa. Putea sa se ter­mine si mai rau: sa nu fie cu mutra si sa nu ma lovesc de masa. Daca dadeam de ceva plin de cuie? In sfarsit, sa nu divagam Pe unde naiba mai e si castelul meu? Nu se vede nici pe dracu' Aha! Uite-l!'.

Timpul era oribil, dar localul 'Cinci minute' era lumi­nat puternic, ca la 'Metropol'. Scuturandu-se ca un caine ud pe malul apei, Richard Nunan intra in holul luminos. Mirosea a tutun, parfum si sampanie trezita. Batranul Bennie, inca fara livrea, statea dupa tejghea in diagonala fata de intrare si infuleca ceva, tinand o furculita in ma­na, in fata lui, asternandu-si printre paharele goale bustul enorm, se inalta Madame, care se uita ganditoare la el cum mananca. In hol, inca nu se facuse curat dupa ziua de ieri. Cand intra Nunan, Madame isi intoarse brusc fata lata si parca zugravita, intai nervoasa, dar afisand imediat un zambet profesional.

― Oho-ho! grohai ea. Oare e chiar domnul Nunan in persoana? I s-a facut dor de fetite?

Bennie continua sa manance. Era surd ca un butuc,

― Salut, batranico! zise Nunan. E nevoie de fetite cand am in fata o femeie adevarata?

Bennie il observa in sfarsit. O masca groaznica, plina de cicatrici albastre si rosii se schimonosi intr-un zambet binevoitor,

― Buna ziua, stapane, harai el. Ati intrat sa va uscati?

Nunan ii zambi si il saluta cu mana. Nu-i placea sa vorbeasca cu Bennie pentru ca trebuia sa urle tot timpul.

― Unde-i administratorul meu, baieti?

― La el, raspunse Madame. Maine trebuie sa plateas­ca impozitele.

― Of! Impozitele astea Madame, va rog s-o prega­titi pe favorita mea Ma-ntorc repede.

Pasind pe covorul gros, sintetic, strabatu coridorul si coti spre o intrare ascunsa. Fara sa bata, deschise usa capitonata cu piele.

Kanascha-Ciolanu' statea semet la o masa impuna­toare, cercetandu-si intr-o oglinda o buba de pe nas, si nici capul nu-l durea ca maine trebuie sa plateasca im­pozitele. Pe masa complet goala din fata lui se gaseau o cutie cu alifie, precum siunpaharcuunlichid transpa­rent. Ciolanu'- Kanascha ridica ochii injectati si, vazandu-l pe Nunan, tresari, scapand oglinda. Fara nici un cuvant, Nunan se aseza in fotoliul de vizavi si un timp il cerceta in tacere pe acest nemernic, ascultandu-l cum bolboroseste ceva despre nenorocita de ploaie si despre reumatism. Pe urma, spuse:

― Incuie usa, puisorule!

Leganandu-se pe picioroangele lui deformate pe platfus, Ciolanu' fugi spre usa, intoarse cheia in broasca si se inapoie la masa. Se inalta ca un munte paros in fata lui Nunan si se uita direct in gura lui cu devotament. Nunan tot il mai cerceta cu ochii mijiti. Isi aminti brusc, nu stia el de ce, ca numele real al lui Ciolanu'-Kanascha este Rafael. Porecla 'Ciolanu'' se datora pumnilor enormi, ososi, de culoare rosu-vinetie, complet lipsiti de par, ce rasareau din blana deasa care-i acoperea mainile ca din niste mansete. Numele de Kanascha si-l pusese singur, fiind convins ca era un nume de traditie al imparatilor mongoli. Rafael. 'Ei bine, Rafael, incepem?'

― Ce mai faci? intreba Nunan, duios.

― Totul e OK boss, raspunse grabit Rafael 'Ciolanu''.

― Ai aranjat scandalul acela cu politia?

― Am dat o suta cincizeci. Toti sunt multumiti.

― Ai dat o suta cincizeci de la tine. Vina este a ta, puiule. Trebuia sa ai grija.

Ciolanu' lua o mina nefericita si isi arunca in laturi palmele enorme, in semn de supunere.

― Parchetul din hol trebuie schimbat, zise Nunan.

― Se face.

Nunan tacu si isi tuguie buzele.

― Marfa? sopti ei.

― Cam putina.

― Arata-mi.

Ciolanu' se repezi la seif, scoase de-acolo un pachet si il puse pe masa in fata lui Nunan, dezvelindu-i. Richard, il ravasi cu un singur deget: 'stropi negri' si o 'bratara' pe care o cerceta pe toate fetele, dupa care o puse la loc.

― Asta-i tot?

― Pai, daca nu aduc, se planse Ciolanu'.

― Nu aduc, repeta Nunan.

Il sfredeli cu privirea si il lovi brusc in gamba puternic, cu varful bocancului. Ciolanu' icni, se aple­ca sa-si pipaie locul lovit, dar imediat se ridica in pozitie de drepti. Atunci Nunan sari de parca l-ar fi intepat ci­neva in fund, il prinse pe 'Ciolan' de gulerul camasii si incepu sa dea cu picioarele, bulbucandu-si ochii. Ciolanu' oftand, gemand si intorcand capul ca un cal speriat, se re­trase mereu, pana cand se prabusi pe canapea.

― Lucrezi la doi stapani, puisorule, scrasni Nunan, uitandu-se direct in ochii lui albi de frica si de groaza. Sterviatnik se scalda-n marfa, iar mie-mi arati margelute-n hartiute? (Isi facu vant si il lovi in plina figura, de parca ar fi urmarit sa-i sparga buba de pe nas.) O sa putrezesti in inchisoare! O sa te-ndopi numai cu bale­gar O sa-ti para rau ca te-ai nascut pe lumea asta Si din nou, cu avant, cu pumnul peste buba. De unde are Barbridge marfa? De ce lui ii aduce si tie nu? Cine ii aduce? De ce nu stiu nimic? Pentru cine lucrezi?

Cio­lanu' inchidea si deschidea gura fara sa scoata un sunet. Nunan il lasa, se intoarse in fotoliu si isi arunca picioarele pe masa.

― Ei?!

Ciolanu' isi trase sangele pe nas, se smiorcai si ingai­ma:

― Zau, boss De ce? Ce fel de marfa are Sterviatnik? N-are nici un fel de marfa. Astazi, nimeni nu mai are marfa

― Ma contrazici? intreba, amenintator, Nunan, cobo­randu-si picioarele de pe birou.

― Nu, boss. Nu Zau! se grabi Ciolanu'. Sa-mi sara ochii! Cum o sa va contrazic? Nici gand

― Las' ca te zbor eu de-aici, se posomori Nunan, Nu stii sa lucrezi. Din astia ca tine culeg zece cu un pol. Am nevoie de un afacerist adevarat.

― Stati un pic, boss, zise Ciolanu' supus, manjindu-si mutra cu sange. De ce asa, dintr-o data? Haideti sa ne intelegem. (Isi pipai grijuliu buba cu varful degetelor.) Spuneti ca Barbridge are multa marfa. Nu stiu. Binein­teles, va cer iertare, dar cineva v-a mintit. Astazi nimeni nu mai are marfa. In Zona merg numai mucosii si nu se mai intorc. Nu, boss. Cineva v-a insirat verzi si uscate.

Nunan il urmarea piezis. Se parea ca Ciolanu' nu stia, intr-adevar, nimic, mai ales ca nu avea de castigat daca mintea. De la Sterviatnik nu prea castigai.

― Afacerea cu picnicuri este o treaba banoasa?

― Picnicuri? Nu prea. Nu poti sa aduni cu lopata Dar acum in oras nici nu prea au mai ramas afaceri ba­noase.

― Unde se organizeaza picnicurile?

― Unde se organizeaza? Pai, in diferite locuri. Langa Muntele Alb, la Izvoarele Calde, langa Lacurile Curcubeului.

― Si clientela?

― Clientela? Ciolanu' isi pipai din nou buba, se uita la degete si zise cu sinceritate: Daca dumneavoastra, boss, vreti sa va apucati singur de aceasta afacere, eu nu va sfatuiesc. Contra lui Sterviatnik n-o sa rezistati.

― De ce nu?

― Sterviatnik are clientela. Castile bleu, unu. (Cio­lanu' incepu sa-si indoaie degetele.) Ofiterii din coman­dament, doi. Turistii de la 'Metropol', de la 'Crinul Alb' si de la 'Extraterestri', trei. Pe urma, are deja reclama. Pana si localnicii merg la el. Zau, boss, nu merita sa te iei de el.

― Localnicii Si ei merg la el?

― In general, tineretul.

― Si ce face acolo, la picnicuri?

― Ce se face acolo? Mergem in autocare, nu? Iar acolo sunt deja cortulete, un bufetel, niste melodiute Si fiecare se distreaza cum vrea. Ofiterii mai mult cu feti­tele, turistii se bulucesc sa priveasca Zona Daca e langa Izvoarele Calde, de-acolo pana la Zona nu mai e decat o palma de loc, chiar dincolo de Canionul Sulfului. Ster­viatnik a aruncat acolo niste oase de cal, iar ei stau si casca ochii prin binocluri

― Dar localnicii?

― Localnicii? Asta, bineinteles, nu prezinta interes pentru ei Pai, fiecare se distreaza cum poate.

― Si Barbridge?

― Pai, ce-i cu Barbridge? Cum e cu toti, asa-i cu Barbridge.

― Si tu?

― Si eu ce? La fel si cu mine. Ma uit si eu, ca sa nu le necajesc pe fetite, si cu asta Eh, acolo, ce pica

― Si cat dureaza totul?

― Pai, de la caz la caz. De obicei, trei zile, dar se intampla sa fie si toata saptamana.

― Si cat costa aceasta distractie? intreba Nunan, deja gandindu-se la altceva.

Ciolanu' raspunse ceva, Nunan insa nu-l mai auzi. 'Ui­te, aici e fisura, se gandea el. Cateva zile Cateva nopti In conditiile astea este imposibil sa-l urmaresti pe Barbridge. Chiar daca tii cu tot dinadinsul s-o faci Si totusi, nu e clar. Doar e fara picioare. Si acolo mai e si Ca­nionul. E ceva putred aici '

― Care dintre localnici merge permanent?

― Dintre localnici? Doar v-am spus, mai mult tine­retul. Gullevy, Gudgba Tzappfa Puisorul Aaa. Tzmaga si Maltezu' mai vin. O companie calduta. Ei numesc afa­cerea asta 'scoala duminicala'. Asa discuta intre ei: 'Ce ziceti, spun ei, vizitam «scoala duminicala?»'. Se castiga binisor, indeosebi cu 'babornitele'. Vine o oarecare ba­tranica din Europa

― 'Scoala duminicala', repeta ingandurat Nunan.

O idee stranie ii trecu dintr-o data prin cap: scoala. Se ridica.

― Ei bine, zise. Lasa-i in plata Domnului, cu picnicul lor cu tot. Asta nu-i de noi Dar, ia aminte, Sterviatnik are marfa si asta deja este treaba noastra, puisorule. Pur si simplu nu putem lasa totul asa. Cauta, mai Ciolane, cauta. Altfel zbori de aici, puiutule. De unde ia marfa, cine i-o aduce,clarifici totul si imi aduci cu douazeci la sutamai mult decat el. S-a-nteles?

― Am inteles, boss. Ciolanu' statea deja si el in picioa­re, cu mainile lipite de corp, iar pe mutra murdara i se citea devotamentul.

― Hai, misca-te o data! Framanta-ti creierii, vita, iz­bucni Nunan, apoi iesi.

In hol, langa tejghea, isi bau aperitivul alene, discuta cu Madame despre decaderea moravurilor si lasa de in­teles ca in viitorul apropiat intentioneaza extinderea 'ins­titutiei'. Coborand vocea, mai mult pentru a-si da impor­tanta, se sfatui cu privire la Benny: imbatranise, nici nu mai auzea, reflexele deja nu-i mai erau ca-nainte si nu mai facea fata

Era deja ora sase, i se facuse foame, iar in minte il sfredelea si se tot invartea un gandulet neas­teptat, care nu mai avea legatura cu nimic, dar, in ace­lasi timp, explica multe. De altfel, se mai lamurise cate ceva. Disparuse din aceasta afacere aura de misticism care deranja si inspaimanta si nu ramasese decat ciuda pe sine insusi ca nu se gandise mai inainte la aceasta posibilitate. Nu asta era insa principalul. Important era ganduletul aceia care i se tot invartea in cap si il rodea, nedandu-i pace

Luandu-si ramas-bun de la Madame si strangandu-i mana lui Benny, Nunan se repezi direct la 'Borj'. 'Tot necazul este ca nu observam cum trec anii, se gandea el. Scuipi pe anii astia si nu observi cum se schimba totul, inca din copilarie ne invata ca totul se transforma. Am vazut asta de mai multe ori, dar, in acelasi timp, suntem complet incapabili sa «prindem» acel moment cand se pro­duce transformarea. Sau o cautam acolo unde nu trebuie. Asa au aparut si stalkerii noi, dotati cu cibernetica. Stalkerul vechi era un om ursuz, murdar, care, cu o tenaci­tate animalica, se tara pe burta, milimetru cu milimetru, prin Zona, castigandu-si suma. Stalkerul nou ― un fante cu cravata, inginer ― sta undeva la vreun kilometru de Zona, cu tigara infipta intre buze, cu un pahar de coktail inviorator langa cot, sta si se uita la ecranele din fata lui. Gentleman cu salariu. De altfel, o imagine foarte logica. In asa hal de logica incat restul posibilitatilor dis­par din minte. Desi mai sunt si altele. «Scoala duminicala», de exemplu.

Si deodata, netam-nesam[8], simte disperarea. Totul era in zadar. Totul era fara rost. 'Doamne, nu mai putem face nimic! Nici de tinut, nici de oprit. Nici o forta nu va fi destul de puternica sa tina in vas acest ferment in­grozitor, se gandea inspaimantat. Si nu pentru ca lucram prost. Si nici pentru ca sunt mai smecheri si mai sireti decat noi. Pur si simplu, asa e lumea. Asa e omul. Daca n-ar fi fost Vizita, ar fi fost altceva '

In 'Borj' era lumina multa si mirosea foarte imbietor. Se schimbase si el ― nici betie, nici veselie. Crema-de-ghete nu mai venea pe-aici, ii era scarba; Redrick Schuhart isi bagase si el nasul pistruiat, se strambase si ple­case, Ernest tot mai era in inchisoare, iar toate treburile le rezolva batranica lui. Ce mai, se ajunsese: clientela so­lida si permanenta ― tot Institutul vine aici la masa, ba chiar si ofiterii superiori ― separeuri intime, se gateste gustos, nu e scump, berea e intotdeauna proaspata. 'Bu­nul si vechiul nostru birt'.

Intr-unul din separeuri, Nunan il zari pe Valentin Pilmann. Laureatul statea cu o cescuta de cafea in fata si citea o revista indoita pe jumatate. Nunan se apropie.

― Imi permiti sa-ti fiu vecin? intreba el.

Valentin ridica spre el lentilele fumurii.

― Hm? mormai. Te rog!

― Imediat. Numai sa ma spal pe maini, zise Nunan, aducandu-si aminte de buba.

Aici era bine cunoscut. Cand se intoarse si se aseza vizavi de Valentin, pe masa erau deja un mic 'gratarel', cu un 'sirasco' aburind, precum si o halba cu bere, nici prea rece, nici prea calda, asa cum ii placea. Valentin puse revista deoparte si gusta cafeaua.

― Asculta, Valentin, zise Nunan, in timp ce taia o bucatica de carne. Ce parere ai? Cum se vor termina toate astea?

― Despre ce e vorba?

― Vizita, Zonele, stalkerii, complexele militaro-industriale. In general, toata gramada asta Cum se poate termina?

Valentin se uita lung la el prin lentilele negre, oarbe. Pe urma isi aprinse o tigara si zise:

― Pentru cine? Daca se poate concret.

― Sa zicem pentru omenire in general.

― Depinde, daca o sa avem sau nu noroc, zise Va­lentin. Pana in prezent, stim ca pentru omenire Vizita n-a avut urmari prea deosebite. Pentru omenire totul va trece fara sa lase urme. Bineinteles ca sunt si exceptii, pentru ca, scotand castanele din acest foc cum se nime­reste, noi, in fond, putem scoate ceva de asemenea na­tura incat viata pe planeta sa devina, pur si simplu, im­posibila. Asta ne va fi ghinionul. Totusi cred ca esti de acord ca acest ghinion a amenintat omenirea dintotdeauna. (Vantura cu palma fumul de tigara si surase.) Cum sa-ti spun, m-am dezobisnuit de mult sa ma gandesc la ome­nire in totalitate. Omenirea este un sistem prea stationar, pe care nu-l clintesti cu nimic.

― Asa consideri? intreba, deceptionat, Nunan. Poate. O fi si-asa.

― Spune-mi cinstit, Richard, zise Valentin, amuzan­du-se evident. Pentru dumneata, ca om de afaceri, ce s-a schimbat in urma Vizitei? Ai aflat ca in Univers exista cel putin inca o ratiune pe langa cea omeneasca? Si ce-i cu asta?

― Ei, cum sa-ti spun? mormai Nunan. Deja ii parea rau ca pornise aceasta conversatie; aici n-avea ce sa mai vorbeasca. Ce s-a schimbat pentru mine? Uite. De exem­plu, de mai multi ani simt o oarecare lipsa de confort. E foarte bine ca au venit si ca imediat au si plecat. Dar daca vin iar si li se nazare sa ramana? Pentru mine, omul de afaceri, asta nu mai e o intrebare in vant. 'Cine sunt ei? Cum traiesc? Ce le trebuie?'. In functie de varianta initiala, sunt nevoit sa ma gandesc cum sa schimb datele afacerii. Trebuie sa fiu pregatit. Daca raman de prisos in sistemul lor? (Se inviorase.) Dar daca toti vom ramane de prisos? Asculta, Valentin, exista macar un ras­puns la aceste intrebari: 'Cine sunt ei?, 'Ce le trebuie?', 'Se intorc sau nu?'.

― Raspunsuri exista, zambi Valentin. Sunt chiar prea multe. Poti sa-l alegi pe care vrei.

― Dar care e parerea ta?

― Vorbind sincer, nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios la asta. Pentru mine, Vizita este in primul rand o intamplare unica, care ne da posibilitatea sa sarim dintr-o data cateva trepte in procesul cunoasterii. Ceva asemanator calatoriei in viitorul tehnologiei. Sau ca si cum in laboratorul lui Isaac Newton ar fi aparut un ge­nerator cuantic contemporan

― Newton n-ar fi inteles nimic.

― Cred ca grasesti. Newton era un clarvazator.

― Da? Ei bine, Dumnezeu sa-l ierte! Dar cum in­terpretezi totusi Vizita? Chiar daca ti se pare neserios

― Bine. Am sa-ti spun. Numai ca trebuie sa te previn, Richard, ca intrebarea ta este de competenta pseudostiintei numita xenologie. Xenologia este o amestecatura artificiala stiintifico-fantastica cu logica formala. Baza me­todei ei este un procedeu defectuos: impunerea ratiunii extraterestre psihologiei omenesti.

― De ce defectuos? intreba Nunan.

― Pentru ca si biologii, la timpul lor, au patit-o cand au incercat sa transpuna psihologia omului la animale. Animale terestre, retine asta.

― Da-mi voie, interveni Nunan. Asta-icutotul alt­ceva. Doar vorbim despre psihologia fiintelor rationale

― Da. Si totul ar fi foarte bine, daca am sti ce in­seamna ratiunea.

― Chiar nu stim? se mira Nunan.

― Inchipuieste-ti ca nu. De obicei, totul porneste de la o foarte plata definitie: 'Ratiunea este proprietatea omului care deosebeste activitatea lui de activitatea ani­malelor'. Stii, un fel de incercare de a detasa stapanul de cainele care intelege totul, dar nu poate vorbi. De alt­fel, din aceasta definitie plata izvorasc altele mai inge­nioase. Ele se bazeaza pe observatii amare despre sus­mentionata activitate a omului. De exemplu: 'Ratiunea este capacitatea fiintei vii de a nu se comporta irational si anormal'.

― Da. Asta-i despre noi, concluziona Nunan.

― Din pacate. Sau sa zicem definitia-ipoteza. Ratiunea este un instinct complex care inca nu s-a format. Se are in vedere ca activitatea instinctiva este intotdeauna ra­tionala si fireasca. Vor trece un milion de ani, instinctul se va forma treptat si vom inceta sa mai facem greseli, care probabil sunt proprietatea inalienabila a ratiunii. Si atunci, daca in Univers se va schimba ceva si vom muri, o sa disparem fericiti pentru ca ne-am dezvatat sa mai gresim, cu alte cuvinte, nu vom mai incerca diferite va­riante neprevazute in programele rigide.

― Bine, dar din tot ce-ai spus rezulta ceva injositor.

― Ma rog. Atunci, inca o definitie foarte inaltatoare si distinsa: 'Ratiunea este capacitatea de a folosi fortele lumii inconjuratoare fara distrugerea acestei lumi'.

Nunan se schimonosi si clatina din cap dezaprobator.

― Nu. E prea de tot Dar cum ramane cu omul, care, spre deosebire de animale, este o fiinta cu o necesitate nemarginita de a cunoaste tot mai mult? Am citit undeva despre asta.

― Si eu. Dar toata nenorocirea este ca omul, in orice caz omul de rand, depaseste usor aceasta necesitate de a cunoaste. Dupa mine, asemenea necesitati nici nu exista. Poate doar necesitatea de a intelege, iar pentru asta nici nu e nevoie de cunostinte. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, da o posibilitate inegalabila de a intelege ab­solut totul, fara a cunoaste nimic Da-i omului un sistem simplificat al lumii si poti sa-i explici orice pe baza acestui model. O asemenea conceptienunecesita nici un fel de cunostinte. Cateva formule invatate, plus asa-numita intuitie, asa-numita indemanare practica, precum si bunul-simt.

― Stai un pic. (Nunan termina berea si tranti halba pe masa.) Nu te abate. Hai s-o luam asa. Omul s-a intalnit cu o fiinta extraterestra. Cum o sa afle ei, unul despre altul, ca amandoi sunt fiinte rationale?

― Habar n-am, ii raspunse Valentin, vesel. Tot ce am citit in privinta asta nimereste intr-un cerc vicios. Daca sunt capabili de a stabili contactul, inseamna ca sunt rationali. Si invers. Daca sunt rationali, sunt capabili de a stabili contactul. Si, in general, daca o fiinta extrate­restra are onoarea de a fi inzestrata cu psihologie umana, inseamna ca este o fiinta rationala. Uite-asa.

― Hai, ca-mi place! exclama Nunan. Si eu am crezut ca la tine toate sunt puse pe rafturi, in ordine

― Sa puna pe rafturi poate si maimuta, remarca Va­lentin.

― Nu, stai un pic, protesta Nunan. Nu stia de ce, dar se simtea pacalit. Dar daca nici tu nu cunosti lucruri asa de simple in sfarsit, da-o-ncolo de ratiune. Dar in privinta Vizitei? Totusi, ce parere ai de Vizita?

― Ma rog, zise Valentin. Imagineaza-ti un picnic

Nunan tresari.

― Cum ai spus?

― Un picnic. Inchipuieste-ti o padure, un drum, o poienita. De pe drum vine o masina si se opreste in poie­nita. Din masina ies tineri; apar sticle, cosuri cu mancare, fete, tranzistori, foto si cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se da drumul la muzica, iar dimineata o intind. Animalele, pasarile, insectele, care toata noaptea au privit cu groaza la tot ce s-a petrecut, ies din adapostu­rile lor. Si ce vad? Pe iarba s-a scurs ulei de motor, benzina varsata, bujii si filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac carpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. De pe aparatoarele de protectie ale rotilor s-a scurs mur­daria, care s-a lipit de prin cine stie ce mlastini Si, bineinteles, urme de foc, cotoare de mere, hartii de la bomboane, cutii de conserve, sticle goale, o batista, poate vreun briceag, ziare vechi si rupte, eventual si niste mo­nezi, flori vestejite din alte poienite

― Am inteles, zise Nunan. Un picnic la marginea drumului.

― Exact, Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Si ma mai intrebi daca se vor intoarce sau nu?

― Da-mi o tigara. Nu stiu cum, dar parca imi ima­ginam altfel.

― E dreptul tau.

― Deci nici macar nu ne-au observat?

― De ce sa nu ne observe?

― Adica, nu ne-au dat nici cea mai mica atentie

― Stii, eu in locul tau nici nu m-as supara, il sfatui Valentin.

Nunan trase din tigara, incepu sa tuseasca si o arunca.

― Tot un drac, se incapatana el. Nu se poate Naiba sa va ia de savanti! De unde aveti atata dispret fata de om? De ce vreti tot timpul sa-i injositi?

― Staiunpic.Asculta-ma. 'O sa ma intrebati de ce este maret omul? cita el. Pentru ca a creat o a doua natura? Pentru ca a descatusat puteri aproape cosmice? Pentru ca intr-un timp extrem de scurt a stapanit pla­neta si si-a facut o fereastra spre Univers? Nu! Este maret pentru ca a rezistat si are intentia sa reziste si mai departe'.

Se asternu tacerea. Nunan era ingandurat.

― Se prea poate ezita el. Bineinteles, ca din punctul asta de vedere

― Nu trebuie sa te superi, zise Valentin binevoitor. Picnicul este doar ipoteza mea. Si nu este practic o ipo­teza, ci doar asa, o imagine Asa-zisii xenologi seriosi in­cearca sa emita niste versiuni mult mai solide si mai placute pentru amorul propriu al omenirii. De exemplu, ca nu a fost nici o Vizita, ea urmand sa aiba loc mai tarziu. O oarecare ratiune superioara ne-a aruncat pe Pamant niste containere cu esantioanele culturii sale ma­teriale. Se asteapta ca noi sa studiem aceste esantioane pentru a face saltul tehnologic necesar trimiterii semna­lului de raspuns. Iar asta va insemna ca suntem pregatiti pentru un contact real. Ei, ce zici?

― Ei, asa-i mult mai bine, zise Nunan. Vad ca printre savanti mai sunt si oameni cinstiti.

― Daca mai vrei inca una Vizita a avut loc intr-a­devar, dar ea nu s-a terminat. Practic ne aflam inca in starea de contact, numai ca nu banuim asta. Extraterestrii s-au cuibarit in Zone si ne studiaza meticulos, in acelasi timp pregatindu-ne pentru 'minunile cumplite ale viitorului'.

― Asa am zis si eu, se bucura Nunan. Asa cel putin se explica zgomotele misterioase ce se produc in ruinele uzinei. Apropo, picnicul tau nu explica harmalaia de-acolo.

― Pai, de ce nu-l explica? il contrazise Valentin. Poate ca una din fete a uitat in poienita vreun ursulet mecanic

― Hai, lasa-te de-astea, protesta Nunan. N-am ce zice ursulet. Se cutremura pamantul, nu alta Dar s-ar pu­tea sa fie si-un ursulet Bere vrei? Rozalia! Hei, batranico! Doua beri la domnii xenologi Si totusi e foarte placuta discutia noastra, ii zise lui Valentin. Ca un fel de spalare a creierelor. Parca mi-as fi pus sare amara sub teasta. Uite-asa, muncesti si iar muncesti, dar pentru ce, de ce, ce-o sa se intample, ce va fi, cu ce se-mpaca inima

Veni si berea. Nunan sorbi, privind pe deasupra berii cum Valentin, cu o expresie de indoiala si dezgust, isi cerceteaza halba.

― Ce, nu-ti place? intreba, lingandu-si buzele.

― Pai, eu nu prea beau, zise Valentin.

― Chiar asa? se mira Nunan.

― Si ce-i cu asta? Trebuie sa existe in lumea asta macar un singur om care sa nu bea. (Si impinse halba hotarat). Daca-i asa, mai bine comanda-mi un coniac.

― Rozalia! urla imediat Nunan, complet inveselit.

Cand veni si coniacul, zise:

― Si totusi nu se poate asa. Nu ma refer doar la pic­nicul tau. Chiar daca acceptam versiunea ca Vizita este un preludiu la un contact, tot nu e bine. Am inteles: 'bratari', 'biberoane' Dar 'piftia vrajitorului' pentru ce? Dar 'chelia tantarului'? Sau 'puful' ala respingator

― Scuza-ma, il intrerupse Valentin, luand o felioara de lamaie. Nu prea inteleg terminologia asta. Iarta-ma, ce 'chelie'?

Nunan rase.

― Asta e folclorul, explica el. Jargonul de lucru al stalkerilor. 'Chelia tantarului' este zona gravitatiei uriase.

― A! Concentratorii gravitationali. Deci gravitatia di­rectionata. As fi discutat despre asta cu cea mai mare, placere, dar n-o sa intelegi nimic.

― De ce sa nu inteleg nimic? Sunt totusi inginer.

― Pentru ca nici eu nu inteleg. Am un sistem de ecuatii, dar habar n-am cum sa-l explic. Iar 'piftia vra­jitorului' este probabil gazul coloidal?

― El este. Ai auzit probabil de catastrofa din labora­toarele Kerrygan.

― Am auzit cate ceva, confirma, fara chef, Valentin.

― Desteptii aia au pus containerul de portelan ce continea 'piftia' intr-o camera perfect izolata adica asa au crezut, ca izolarea este totala dar, cand au deschis containerul cu un manipulator, 'piftia' s-a revarsat, a trecut prin metal si plastic ca apa prin sugativa, a iesit afara si tot ce-a atins s-a transformat de asemenea in 'piftie'. Au pierit treizeci si cinci de oameni, au fost mai mult de o suta de mutilati, iar in laborator n-a mai ramas nimic intreg. Trebuie sa fi fost pe-acolo macar o singura data. Era o constructie minunata! Dar acum 'piftia' s-a scurs la etajele inferioare si in subsoluri Iata preludiul contactului.

Valentin se stramba.

― Da. Stiu toate astea. Totusi esti de acord, Richard, ca extraterestrii n-au nici un amestec. De unde sa stie ei despre existenta complexelor industrial-militare?

― Ar fi trebuit sa stie, zise Nunan sfatos.

― Si ti-ar fi raspuns: 'Trebuia sa distrugeti de mult aceste complexe industrial-militare'.

― Adevarat, aproba Nunan. Dar daca sunt atat de pu­ternici, n-ar fi fost mai bine sa se ocupe ei de asta?

― Adica propui amestecul in treburile interne ale omenirii?

― Hm! Bineinteles ca asa putem ajunge departe. Dar, hai mai bine sa revenim de unde am plecat. Cum se vor termina toate astea? Uite, de pilda, voi savantii. Nu spe­rati sa primiti din Zona ceva fundamental, care sa fie intr-adevar capabil sa rastoarne stiinta, tehnologia si mo­dul de viata?

Valentin goli paharul si dadu din umeri.

― N-ai nimerit adresa, Richard. Mie nu-mi place sa visez la cai verzi pe pereti. Cand e vorba despre lucruri atat de serioase, prefer scepticismul prudent. Daca avem in vedere ceea ce am obtinut deja, inaintea noastra se desfasoara un spectru intreg de posibilitati, dar nu putem spune nimic sigur.

― Rozalia! inca un rand de coniac, striga Nunan. Bine. Atunci hai s-o luam din alt punct de vedere. Dupa parerea ta, ce ati obtinut deja?

― Poate o sa ti se para amuzant, dar cam putin. Noi am descoperit destule minuni. Uneori am invatat sa le folosim pentru necesitatile noastre. Chiar ne-am obis­nuit cu ele Maimuta apasa pe un buton rosu, primeste o banana, apasa pe un buton alb, primeste o portocala, dar cum sa capete bananele si portocalele fara butoane, nu stie. Si ce legatura au butoanele cu bananele si porto­calele, ea, de asemenea, nu intelegea. Sa luam de exemplu 'bateriile' AV. Am invatat sa le folosim. Am descoperit chiar conditiile in care se inmultesc prin divizare, dar nici pana acum n-am reusit sa fabricam macar una. Nu le intelegeam structura si, judecand dupa toate, nici n-o s-o cunoastem prea curand Mai este un aspect. Obiec­tele carora le-am gasit utilitatea. Le folosim, desi e aproape sigur ca nu procedam la fel ca extraterestrii. Sunt absolut sigur ca in majoritatea cazurilor batem cuie cu microscoape Si totusi folosim AV-uri, 'bratari' care stimuleaza procesele vitale deferite tipuri de mase cvasi-biologice care au revolutionat medicina Sa numim aceas­ta grupa de lucruri obiecte utile. Putem sa spunem ca, intr-o oarecare masura, omenirea a fost coplesita de ele, desi niciodata nu trebuie sa uitam ca in lumea noastra euclidiana orice bat are doua capete.

― Ingrasamintele chimice! se baga Nunan.

Valentin sorbi un pic din pahar si aproba, dand din cap.

― Chiar asa. Ne-am facut de ras cu ingrasamintele astea chimice. Sau folosirea AV-urilor in industria mi­litara Dar nu ma refer numai la asta. Consecintele fo­losirii fiecarui obiect util sunt mai mult sau mai putin cercetate si explicate. Acum e treaba tehnologiei. Poate peste vreo cincizeci de ani vom invata sa ne fabricam singuri sigiliile regale si atunci vom putea sa spargem nuci pe saturate. Mai complicat este cu o alta grupa de obiecte, tocmai pentru ca nu le gasim nici o intre­buintare. Calitatile lor sunt complet inexplicabile in ca­drul imaginatiei noastre actuale. De exemplu, capcanele magnetice de diferite tipuri. Stim ce este o capcana mag­netica. Kirill Panov ne-a lasat o demonstratie foarte ele­ganta. Dar nu intelegem care este sursa acestui camp magnetic puternic, cauza stabilitatii lui extreme nu in­telegem nimic. Putem doar sa lansam ipoteze fantastice referitoare la asemenea proprietati spatiale pe care inainte nici nu le-am banuit. Sau K-23 Cum numiti voi bilutele acelea negre, frumoase, care sunt folosite ca bijuterii?

― 'Stropi negri'.

― Asa, asa. 'Stropi negri' Frumoasa denumire. Dar, ai auzit probabil de proprietatile lor. Daca trecem o raza de lumina printr-o asemenea biluta, atunci lumina iese din ea cu intarziere si aceasta intarziere depinde de greuta­tea bilutei, de marimea ei si de inca niste parametri. Frec­venta luminii iesite este intotdeauna mai mica decat cea a luminii intrate Ce-nseamna asta? De ce? Exista o idee nebuneasca, conform careia acesti 'stropi negri' sunt regiuni gigantice spatiale cu alte proprietati decat cele ale spatiului nostru si care au luat asemenea forma com­pacta sub influenta spatiului nostru (Valentin scoase o tigara si o aprinse.) Pe scurt vorbind, obiectele acestei grupe sunt cu desavarsire inutilizabile pentru practica ome­neasca, desi din punct de vedere pur stiintific au o im­portanta fundamentala. Ele sunt raspunsuri cazute din cer la intrebari pe care nici macar nu stim sa le punem. Sus­mentionatul sir Isaac poate ca n-ar fi inteles laserul, dar, in orice caz, ar fi inteles ca asa ceva este posibil si asta poate ca ar fi influentat foarte puternic conceptia lui sti­intifica. Nu mai intru in amanunte, dar existenta unor asemenea obiecte, ca 'inelul alb', 'capcanele magnetice', K-23, a eliminat dintr-o data un camp intreg de teorii in­floritoare si a trezit la viata idei complet noi. Si mai exista si o a treia grupa

― Da, se grabi Nunan. 'Piftiavrajitorului'si altele

― Nu, nu. Toate astea trebuie sa le punem ori in prima, ori in a doua grupa. Am in vedere obiectele des­pre care stim numai din auzite si pe care niciodata nu le-am tinut in mana. Dick-Vagabondu', fantomele ve­sele, masina dorintelor

― O clipa, o clipa, se precipita Nunan. Ce mai e si asta?

Valentin rase.

― Vezi Si noi avem jargonul nostru de lucru. "Dick-Vagabondul" este acel ursulet mecanic ipotetic care-si face de cap prin ruinele uzinei, iar 'fantomele vesele' sunt niste turbioane periculoase care se formeaza in cateva regiuni ale Zonei.

― E prima data cand aud de asa ceva, zise Nunan, dar 'masina dorintelor', inteleg ca este acel faimos Glob de Aur Dumneata crezi in Globul de Aur, domnule savant?

Valentin se indrepta si stranse din umeri.

― Eu admit ca undeva in Zona exista ceva rotund si auriu. Admit ca acel ceva capteaza biocurentii nostri si poate sa indeplineasca dorintele simple, sa potoleasca foamea, setea Un biotronist contemporan nu se mai mira de asemenea chestii dar nu-i vorba de asta Intelegi, Richard, ca scormonim prin Zona de doua decenii, dar nu stim nici a mia parte din tot ce contine ea. Si ce sa mai vorbim de influenta Zonei asupra omului Apropo, va trebui sa mai introducem in clasificarea noastra inca un grup: al patrulea. Dar nu de obiecte, ci de influente. Acest grup este cercetat revoltator de prost, desi faptele s-au adunat, dupa parerea mea, mai mult decat suficient. Stii, Richard, eu sunt fizician, si deci sceptic. Dar si pe mine ma trec fiorii cateodata cand ma gandesc la toate astea.

― 'Cadavrele vii', murmura Nunan.

― Da' de unde. 'Cadavrele vii' sunt o enigma, dar numai atat. Cum sa-ti spun toate astea sunt imagina­bile Dar cand in jurul omului se intampla, dintr-o data, tam-nesam, fenomene extrafizice si extrabiologice

― Ah! Aveti in vedere emigrantii

― Exact. Statistica matematica, stii foarte bine, este o stiinta foarte exacta, desi utilizeaza probabilitatile. Si-n afara de asta, este o stiinta elocventa, foarte concreta

Valentin se ametise putin, incepuse sa vorbeasca mai tare, obrajii i se inrosisera, iar sprancenele i se ridicasera pe deasupra lentilelor negre, incretindu-i fruntea ca o armonica.

― Rozalia! urla deodata. Inca un coniac! Dublu!

― Imi plac cei care nu beau, zise cu respect Nunan.

― Nu te-abate, il mustra Valentin sever. Asculta ce-ti povestesc. Este foarte straniu. Lua paharul si, dintr-o sorbitura, il goli pe jumatate, dupa care continua. Nu stim ce s-a intamplat cu saracii marmontieni in momentul Vi­zitei. Dar unul dintre ei a vrut sa se mute. Un oarecare, un locuitor obisnuit. Frizer. Fiul frizerului sau nepotul frizerului. Sa zicem ca se muta in Detroit. Deschide o frizerie si incepe un cosmar de neinchipuit. Mai mult de nouazeci la suta dintre clientii lui mor in cursul anului: in catastrofe rutiere, cad de la ferestre, sunt taiati de gangsteri si golani, se ineaca in locuri putin adanci. Mai mult decat atat. Numarul catastrofelor naturale in Detroit si in imprejurimile lui creste. Izbucnesc incendii de doua ori mai des, din cauza scurtcircuitelor electrice. Creste de trei ori numarul accidentelor de masina. Creste de doua ori mortalitatea in cazul epidemiilor de gripa. Mai mult decat atat. Creste si numarul catastrofelor naturale din Detroit si din imprejurimile lui. Apar de undeva taifune, turbioane, care in locurile acestea n-au mai existat inca de prin 1700 si nu se mai stie cat. Se rup tariile cerului si lacul Michigan sau lacul Erie, ma rog, pe unde-o fi De­troit, iese din matca Si numai de-astea Si asemenea cataclisme se produc in orice oras si-n orice loc in care se muta emigrantul din regiunea Vizitei, iar numarul acestor cataclisme este direct proportional cu numarul emigrantilor care s-au mutat in acel loc. Dar asemenea influente apar numai la acei emigranti care au suportat momentul Vizitei. Cei care s-au nascut dupa Vizita nu au nici o influenta asupra statisticii accidentelor. Traiesti aici de zece ani, dar ai venit dupa Vizita si poti sa te muti fara nici un pericol, chiar si-n Vatican. Cum se explica toate astea? Cine greseste aici? Statistica? Sau judecata sanatoasa? Valentin insfaca paharul si il goli dintr-o suflare.

Richard Nunan se scarpina dupa ureche.

― Mda, facu el. In general, am auzit de chestiile astea, dar, vorbind cinstit, intotdeauna am crezut ca totul este putin cam exagerat. Intr-adevar, din punct de vedere al stiintei noastre pozitiviste si puternice

― Sau hai sa amintim de influenta Zonei prin apa­ritia mutatiilor genetice, il intrerupse Valentin. Isi dadu jos ochelarii si il fixa pe Nunan cu ochii sai negri, miopi. Toti oamenii care au un contact indelungat cu Zona su­porta transformari, atat fenotipice cat si genotipice. Stii ce fel de copii au stalkerii? Stii ce se intampla chiar cu ei insisi? De ce? Unde este factorul mutant? In Zona nu exista nici un fel de radiatii. Structurile chimice, a aerului si a solului, in Zona, desi au specificul lor, nu prezinta pericol de mutatii genetice. Atunci ce sa fac in aceste conditii? Sa incep sa cred in vrajitorii? In far­mece?

― Eu, bineinteles, te compatimesc, zise Nunan. Dar, sincer vorbind, aceste cadavre care au inviat ma zgarie pe creier mult mai tare decat toate datele statistice. Cu atat mai mult cu cat datele statistice nu le-am vazut nici­odata, iar de cadavre m-am saturat pana-n gat

Valentin dadu din mana, zeflemist.

― Ah! Cadavrelevoastre Stii ce, Richard? Nu ti-e rusine? In primul rand nu sunt cadavre, sunt niste mulaje Niste momai Sau, daca-ti place, poti sa le numesti bioroboti Ciborgi intelegi? Pentru a avea o informatie completa despre pamanteni, ratiunea ex­traterestra a creat robotii-androizi executand constructia lor dupa schelete. Iti place explicatia asta? Te asigur ca din punct de vedere al principiilor fundamentale, aceste 'cadavre vii' sunt la fel de minunate ca si acu­mulatorii vesnici. AV-urile vin, pur si simplu, in con­tradictie cu primul principiu al termodinamicii, iar ca­davrele vii cu cel de-al doilea. Asta-i diferenta. In fond, suntem cu totii niste oameni ai pesterii: nu ne putem imagina ceva mai infiorator decat fantoma sau varcolacul. Dar incalcarea principiului cauzalitatii este un lucru mult mai grav decat hoarde intregi de fantome . sau de monstri ca Rubenstein? sau Wallenstein?

― Frankenstein.

― Da, desigur, Frankenstein Madame Shelley. So­tia poetului. Sau fata lui. Rase. Aceste cadavre au o proprietate curioasa: vitalitatea autonoma. De exemplu, poti sa-i tai un picior si piciorul o sa mearga in con­tinuare adica n-o sa mearga, bineinteles da' in ge­neral o sa traiasca separat.

― Piciorul mumiei, sopti Nunan, uitandu-se la ceas. Ar cam fi timpul s-o stergem acasa, Valentin. Nu? Iar eu oricum mai am inca o treaba importanta

― Hai sa mergem, zise Valentin, incercand in za­dar sa-si nimereasca fata in ochelari. Pfuu, m-ai cam imbatat, Richard (Lua ochelarii cu amandoua mainile si, grijuliu, ii puse unde trebuia.) Ai masina?

― Da. Va conduc.

Au platit si s-au indreptat spre iesire. Valentin se tinea mai drept decat de obicei si tot timpul, luandu-si avant,isi ducea degetul spre tampla, salutand laborantii cunoscuti, care cu mirare si curiozitate priveau 'steaua' fizicii mondiale. Langa iesire, incercand sa-l salute pe por­tarul care ranjea cu gura pana la urechi, Valentin isi lovi ochelarii si toti trei au sarit sa-i prinda.

― Pfuu, Richard, mormai Valentin, urcandu-se in Peugeot. M-ai imbatat cu ne-ru-si-na-re. La dracu' Nu se poate asa Nu-i frumos. Maine am o experienta. Stii, e un lucru curios

Si a inceput sa povesteasca despre experimentul de maine, dar intrerupandu-se, tot timpul, alternand cu bancuri si repetand: 'M-ai imbatat Ce mama dracului Nu Asa nu '

Nunan il conduse pana in oraselul cer­cetatorilor si il preda sotiei, care se infurie amuzata. Va­lentin insa isi vazu de-ale lui:

― Oo Oooaspeti? Cine? A, profesorul Boyd? Imi pare bine! Acum noi cu el Richard! Unde esti, Richard?

Toate astea, Nunan le auzi deja in timp ce fugea pe scari. 'Si lor le e frica, se gandea, urcandu-se in Peu­geot. Va e frica? Si voua va e frica, «frunti-late»? Lasa ca asa si trebuie sa fie. Trebuie sa va fie frica mai mult decat noua tuturora luati la un loc. Dar noi, pur si simplu, nu stim nimic. Ei barem inteleg ca nu inteleg nimic. Se uita in aceasta prapastie fara fund si stiu ca trebuie neaparat sa coboare acolo, inima li se zbate gata sa sara din piept, dar trebuie sa coboare. Iar principa­lul nu este cum s-o faca si ce vor gasi acolo, jos. Totul este cum sa iasa de-acolo Iar noi pacatosii, ne uitam, ca sa zic asa, in alta parte Dar, ia stai! Poate ca asa si trebuie? Sa lasam totul sa mearga de la sine si vom trai oricum. Bine a mai zis cine-a zis: «Cea mai eroica fapta a omenirii este ca ea exista si are de gand sa reziste si mai departe » Si, totusi, dracu sa va ia, se adresa el extraterestrilor. N-ati putut sa va faceti picnicul in alta parte? Pe Luna, de exemplu. Sau pe Marte Si voi sunteti o gasca la fel de indiferenta ca toti ceilalti, chiar daca ati invatat sa coagulati spatiul. Ce sa spun, si-au gasit sa faca picnic. Picnic '

'Mai bine m-as gandi cum sa-mi aranjaz picnicurile mele, reflecta el, in timp ce conducea incet Peugeotul pe strazile ude, intens luminate. Cum sa le invartesc pe toate astea cat mai abil? Bineinteles ca pe principiul minimei actiuni. Ca-n mecanica. La ce dracu' mai am diploma de inginer, daca nu sunt in stare sa inventez ceva ca sa pot strange cu usa hiena aia sontoroaga?'

Opri masina in fata cladirii unde locuia Redrick Schuhart si zabovi un pic la volan, facandu-si un plan cum sa inceapa discutia. Pe urma, scoase AV-ul, iesi din masina si abia atunci observa ca blocul pare pustiu. Aproape toate geamurile erau 'oarbe', in parculet nu era nimeni si chiar becurile erau stinse. Asta ii aminti de ce va vedea acum si simti cum ii ingheata spinarea. Chiar ii trecu prin cap ca poate ar fi o solutie sa-l cheme pe Redrick la te­lefon si sa discute cu el in masina sau intr-o berarie oa­recare, linistita. Dar alunga repede acest gand. Erau o multime de motive. 'Si-n afara de asta, isi zise el, hai sa nu ne comparam cu aceste fapturi jalnice care au fugit precum gandacii opariti cu apa'.

Intra in bloc si urca incet scarile nematurate de mult. In jur se asternuse o liniste mormantala, multe usi ale apartamentelor erau intredeschise sau chiar date de perete, iar din holurile intunecoase te izbea mirosul statut de praf si mucegai. Se opri in fata usii apartamentului lui Redrick, isi aranja parul, respira adanc si apasa butonul soneriei. Dupa o vreme, scartai usor parchetul, se auzira zgomote la yala si usa se deschise incet.

In prag statea Maimutica, fiica lui Redrick Schuhart. Afara, pe hol, intunericul se destrama si, in prima secunda, Richard Nunan zari, in lumina puternica, doar o silueta in­tunecata si imediat se gandi ca-n ultimele luni fetita cres­cuse destul de mult. Dar pe urma, cand ea se retrase in interiorul holului si ii vazu fata, imediat i se puse un nod in gat.

― Buna ziua, Maria, ii zise, straduindu-se sa vorbeasca cat mai duios. Ce mai faci, Maimutico?

Nu-i raspunse. Tacuta, se retrase complet, fara zgo­mot, spre usa de la sufragerie, uitandu-se la el incruntata. Probabil ca nu-l recunoscuse. La drept vorbind, nici el n-o mai recunostea. 'Zona, se gandi. Ce porcarie '

― Cine-i acolo? intreba Guta, scotand capul din bu­catarie. Dumnezeule, Dick! Pe unde te-ai ascuns pana acum? Stii, Redrick s-a intors.

Se grabi spre el, stergandu-si mainile cu un prosop, care-i atarna pe umar. Era tot atat de frumoasa, energica si puternica, numai ca ceva se schimbase: ori era trasa la fata, ori ochii ii erau febrili.

O pupa pe obraz si, dandu-i impermeabilul si palaria, ii zise:

― Am auzit, am auzit dar tot n-am avut timp sa trec. E acasa?

― Acasa, raspunse Guta. E unul acolo cu el In cu­rand o sa plece, pentru ca sta de mult. Intra, Dick.

Facu cativa pasi strabatand holul si se opri in usa su­frageriei. Batranul statea la masa singur, nemiscat si pu­tin adus intr-o parte. Lumina roza de la abajur cadea pe fata lui lata, intunecata, parca cioplita dintr-un lemn ve­chi, luminandu-i gura cazuta si ochii nemiscati, lipsiti de viata

― Daca vrei, trecem in bucatarie, zise repede Guta. Pregatesc cina si-ntre timp o sa vorbim.

― Sigur, ca da, se inviora Nunan. De cand nu ne-am mai vazut

Trecura in bucatarie, Guta deschise imediat frigiderul, iar Nunan se aseza langa masa si privi in jur. Ca-n tot­deauna, aici totul era curat, totul stralucea, iar deasupra cratitelor se ridica aburul. Aragazul era nou, semiauto­mat, si asta insemna ca in casa erau bani.

― Si el cum e? intreba Nunan.

― Tot asa. A slabit in inchisoare, dar acum si-a mai revenit.

― Roscovan?

― Si inca cum!

― Rau?

― Si inca cum! Rautatea asta o s-o duca si-n groapa.

Guta puse in fata lui un pahar de 'Bloody Mary', un strat transparent de vodca ce parea suspendat deasupra sucului de rosii.

― Nu-i prea mult? il intreba ea.

― Tocmai bine. Nunan trase aer in piept, inchise ochii si bau incet acest cocktail. Se simtea bine. Isi aduse aminte ca, pentru prima data in aceasta zi, bause ceva mai sub­stantial.

― Asta-i altceva, zise. Acum se mai poate trai.

― La tine totul e bine? intreba Guta. De ce n-ai mai venit de atata timp?

― Treburi blestemate, se planse Nunan, in fiecare saptamana aveam de gand sa vin sau macar sa va dau un telefon, dar, mai intai, a trebuit sa dau o fuga pana la Rocksopolis, pe urma am avut un scandal, dupa. aceea am auzit: 'S-a intors Redrick', dar m-am gandit ca n-are rost sa va deranjez In general, m-am cam incurcat cu treburi, Guta. Cateodata, ma intreb pentru ce ne zbatem atata? Ca sa castigam bani? Dar pentru ce dracu' ne tre­buie banii, daca nu facem altceva decat sa ne agitam?

Guta facu zgomot ridicand capacele de la cratiti, apoi lua de pe o policioara un pachet de tigari si se aseza la masa alaturi de Nunan. Se uita in jos. Nunan scoase gra­bit bricheta si ii aprinse tigara. Si din nou, pentru a doua oara in viata, observa cum ii tremurau degetele la fel ca atunci, cand Redrick fusese inchis, iar Nunan ve­nise la ea sa-i dea bani. La inceput ramasese fara nici un ban si nici un ticalos din bloc nu o imprumutase. Pe urma aparusera si banii, si, judecand dupa toate, erau destui. Nunan isi daduse seama cam de unde provin, dar con­tinua sa vina, aducandu-i Maimutichii dulciuri si jucarii si stand seri intregi cu Guta la cafea, facand impreuna pla­nuri pentru viitorul lui Redrick. Dupa ce asculta tot ce povestea ea, mai mergea si pe la vecini, incercand sa vor­beasca cu ei si sa le explice situatia, dupa care, pierzan­du-si rabdarea, ameninta: 'O sa se intoarca Roscovanul si o sa va rupa el oasele'. Insa nu rezolva nimic.

― Ce-ti mai face prietena? intreba Guta.

― Care?

― Cea cu care ai venit atunci. Blonda aia

― Pai, ce era prietena mea? Era stenografa. S-a ma­ritat si si-a dat demisia.

― Trebuie sa te-nsori, Dick, il sfatui Guta. Vrei sa-ti gasesc o fata?

Nunan vru sa raspunda ca de obicei: 'O sa creasca Maimutica ' Dar se opri la timp. Acum asta suna cu to­tul altfel.

― Stenografa imi trebuie, nu nevasta, mormai el. La­sa-l pe diavolul tau roscovan si vino la mine ca steno­grafa. Doar ai fost o stenografa minunata. Batranul Har­ris chiarsi-acum isi mai aduce aminte

Pe neauzite, intra Maimutica, privi cratitele si se uita la Richard, pe urma se apropie de maica-sa si se lipi de ea, intorcandu-si fata.

― Hei, Maimutico, zise Richard Nunan, vesel, vrei o ciocolata?

Baga mana in buzunar, scoase un automobil de cioco­lata, protejat de un invelis transparent, si il intinse fe­titei. Ea nu se misca. Guta lua ciocolata si-o puse pe masa. Dintr-o data, i se albira buzele

― Da, Guta, zise la fel de vesel Nunan. Stii, vreau sa ma mut. M-am saturat sa stau mereu la hotel. In pri­mul rand e prea departe de Institut

― Deja nu mai intelege aproape nimic, sopti Guta, si el amuti brusc, lua paharul cu ambele maini si incepu sa-l invarta intre degete fara rost.

― Nu ne intrebi cum stam, continua ea, si foarte bine faci. Doar esti prietenul nostru vechi, Dick, sin-avem ce sa-ti ascundem. De altfel, nici nu se poate.

― Ati fost la doctor? intreba Nunan, fara sa ridice privirea.

― Da. Nici unul nu poate face nimic, iar unul dintre ei a spus

Guta tacu.

Tacu si el. Nu avea ce sa mai spuna si nici n-ar fi vrut sa se gandeasca la asta, dar il infiora un gand si­nistru: 'Esteoinvazie.Nueste un picnic la marginea dru­mului si nici o chemare de contact. Este o invazie. Nu ne pot schimba, dar vor patrunde in corpurile copiilor nostri, transformandu-i dupa chipul si asemanarea lor'. Brusc i se facu frig, dar isi aminti ca citise ceva asema­nator intr-un pocket-book cu coperte stridente, lucioase, si la gandul asta parca se mai linisti. Poti nascoci tot ce-ti trece prin cap, dar in realitate nu e niciodata asa cum nascocesti.

― Iar unul dintre ei a spus ca deja nu mai este om, continua Guta.

― Prostii, zise Nunan cu voce joasa. Mergeti la un specialist adevarat. De exemplu, la James Cutterfield. Vreti sa vorbesc cu el? Va aranjez eu intrarea

― La Macelar? rase ea nervos. Nu-i nevoie, Dick. Multumesc. Chiar el a zis asta. Probabil ca asta ne e soarta.

Cand Nunan indrazni sa-si ridice din nou privirea, Maimutica deja plecase, iar Guta statea nemiscata, cu gura intredeschisa si privirile in gol; tigara pe care o tinea intre degete se transformase intr-un betisor lung si stramb de scrum cenusiu. Atunci impinse paharul spre ea si zise:

― Mai fa-mi unul, baby Si pentru tine unul. Si sa bem.

Scrumul cazu, ea cauta un loc unde sa arunce mucul, apoi il azvarli in chiuveta.

― Pentru ce? intreba ea. Nu inteleg. Ce-am facut noi? Totusi nu suntem cei mai rai din orasul asta.

Nunan se astepta ca ea sa izbucneasca in plans, dar se insela. Guta deschise frigiderul, scoase vodca, sucul si lua de pe polita al doilea pahar.

― Totusi, nu te pierde cu firea, o incuraja Nunan. Nimic nu exista pe lume care sa nu se repare. Si sa ma crezi, Guta, am legaturi foarte mari Si am sa fac tot ce-mi va sta in putinta

Acum chiar credea tot ce vorbea, incepusera deja sa-i treaca prin minte nume de persoane, legaturi, orase si i se parea ca mai auzise undeva ceva asemanator acestor cazuri. Si parca acolo totul se terminase cu bine si tre­buia doar sa-si mai aduca aminte unde se intamplase si cine facea tratamentul. Isi aminti brusc pentru ce venise aici, isi aminti de domnul Lemhen si de ce se impriete­nise cu Guta si refuza sa se mai gandeasca la ceva. Isi alunga toate gandurile despre aranjamentele lui, se aseza mai comod, se destinse si incepu sa astepte bautura.

In acest timp, din hol se auzira niste pasi tarsiti, niste bocanituri, precum si vocea fonfaita, dezgustatoare, mai ales acum, a lui Sterviatnik Barbridge. 'Hei, Roscovanule! Pe la muierea ta se vede treaba ca a trecut unul, mai papa-lapte. Sa fi fost in locul tau n-as fi lasat asa '

Si vocea lui Redrick: 'Mai bine ai grija de proteze, Sterviatnik. Musca-ti limba. Usa-i acolo si ai grija sa nu uiti sa pleci, iar pentru mine a venit timpul sa mai si mananc'.

Iar Barbridge: 'Ptiu, drace! Nici sa glumesc n-am voie!'

Si Redrick: 'Intre noi nu mai e loc de glume. Si cu asta, basta. Hai sterge-o. Si fa-o mai repede!'.

Se auzi pocnetul yalei, vocile se estompara, probabil ca amandoi iesisera pe scara. Barbridge sopti ceva si Re­drick raspunse: 'Gata, gata. Doar ne-am inteles!' Din nou bolboroseala lui Barbridge si vocea taioasa a lui Red­rick: 'Am zis gata!' Se tranti usa, rasunara pasi repezi in hol si-n pragul bucatariei aparu Redrick Schuhart. Nunan se ridica in intampinare, si atunci isi stransera mainile tare, barbateste.

― Am stiut ca tu esti, zise Redrick, privindu-l cu ochii verzi, vioi, pe Nunan. Ohh! Da' te-ai cam umflat, mai grasanule! Iti ingrosi ceafa prin baruri. Ehe! Da' vad ca petreceti aici, nu gluma! Guta, batranico, fa-mi si mie unul, ca doar trebuie sa va ajung din urma

― Dar nici n-am inceput inca. Am vrut doar. Pot sa scap eu de tine?

Redrick rase strident si tranti un pumn in umarul lui Nunan.

― Vedem noi acum, cine pe cine ajunge si care pe care intrece! Io, frate, doi ani am postit. Ca sa te ajung din urma, ar trebui sa beau o cisterna Hai sa mergem, sa mergem. Ce stam aici in bucatarie? Hai, Guta, adu cina

Se 'cufunda' in frigider si aparu din nou, tinand in fiecare mana cate doua sticle cu diferite etichete.

― O sa chefuim, in cinstea celui mai bun prieten, Richard Nunan, care nu-si lasa prietenii la necaz! Desi nu are nici un castig din asta. Ce pacat ca nu-l avem si pe Crema-de-ghete

― Da-i un telefon, propuse Nunan.

Redrick Roscatu' clatina din cap.

― Acolo unde este inca nu i-au pus telefon. Hai sa mergem, sa mergem.

Intra primul in sufragerie si tranti sticlele pe masa.

― O sa chefuim, taticule! se adresa batranului ne­miscat. Asta e Richard Nunan, prietenul nostru Dick, asta este taticul meu, Schuhart senior

Richard Nunan se incorda, se ghemui ca un arici, casca, gura pana la urechi si, fluturand cu palma prin aer, spuse:

― Incantat, domnule Schuhart. Ce mai faceti? Noi ne cunoastem, Red, il informa el pe Schuhart junior, care co­trobaia prin bar. Ne-am vazut o data, e-adevarat numai in treacat

― Stai jos, ii zise Redrick, aratandu-i un scaun aflat langa batran. Daca vrei sa-i vorbesti,s-ofaci mai tare: n-aude nici pe dracu'.

Puse paharele, deschise repede sticlele si il indemna pe Nunan:

― Toarna. Nu prea mult, lu' taticunumaiun piculet acolo, pe fundul paharului

Nunan incepu sa toarne fara graba. Batranul, stand in aceeasi pozitie, privea peretele. Nu reactiona deloc cand Nunan ii intinse paharul. Iar Nunan se obisnuise deja cu noua situatie. Era un joc sinistru si jalnic, dirijat de Redrick, si intrase in acest joc asa cum toata viata intrase in jocurile altora si sinistre, si jalnice, si rusinoase, si salbatice, si chiar mai periculoase decat acestea. Redrick, ridicandu-si paharul, rosti: 'Ce ziceti, ii dam drumu'?', iar Nunan, complet natural, se uita intrebator la batran. Red ciocni insa nerabdator paharul lui Nunan: 'Hai mai repede. Hai sa-i dam drumul odata. Nu-i purta de grija, ca nu scapa ocazia ' Atunci Nunan, tot atat de natural, dadu din cap si baura.

Redrick gemu si, in timp ce ochii ii luceau, incepu sa vorbeasca pe un ton putin nenatural si febril:

― Gata, prietene! Nu ma mai vede inchisoarea. Daca ai sti, dragul meu, cat de bine e acasa Bani am si mi-am pus in plan o vilisoara frumusica, cu gradina. N-o sa fie mai rau decat la Sterviatnik Tu nu stii, dar am vrut sa plec, si inca din inchisoare ma hotarasem: 'Pentru ce, ma gandeam sa mai stau in oraselul asta? Sa se aleaga praful, ma gandeam, de toateastea!' Si candma-ntorc de-acolo, poftim! Nu mai avem voie sa plecam! Pai, ce, am devenit ciumati in astia doi ani?

Vorbea si vorbea, iar Nunan aproba dand din cap, sorbea din whisky, strecura injuraturi de compasiune si intrebari retorice, iar pe urma incepu sa-l intrebe despre vila: ce fel de vila, unde, ce pret? Si de aici au inceput sa se certe. Nunan demonstra ca vila este scumpa si ca se afla intr-un loc nepotrivit, isi scoase carnetelul, incepu sa-l rasfoiasca si sa citeasca adresele vilelor parasite care puteau fi vandute pe un pret de nimic; reparatia o sa coste o nimica toata daca mai depui si o cerere pentru plecarea din oras, iar daca autoritatile refuza, poti sa mai ceri si despagubiri.

― Vad ca te ocupi deja si de bunuri imobiliare, zise Redrick.

― Pai, ma cam ocup de toate cate un pic, raspunse Nunan, si ii facu cu ochiul.

― Stiu, stiu. Am auzit de business-urile tale.

Nunan holba ochii, duse degetul la buze si facu din cap spre bucatarie.

― Hai, lasa ca stie toata lumea, zise Redrick. Banii n-au miros. Acum am inteles asta perfect Dar ca ti l-ai luat ca administrator pe Ciolanu' m-a durut burta de atata ras! Intelegi? Ai dat drumul la tap in gradina cu varza Pai ala-i psihopat, il cunosc inca din copilarie!

In acest moment, batranul, cu o miscare rigida ca a unei papusi imense, isi ridica incet mana de pe genunchi si o izbi de masa, cu un sunet sec, alaturi de paharul lui. Mana era intunecata, cu reflexele albastrui, cu degetele incovoiate, asemanatoare ghearelor de gaina. Redrick ta­cu si se uita la el. Nunan observa cu uimire cum pe fata lui Redrick tresari ceva si fizionomia pistruiata si pradalnica lua expresia unei dragoste adevarate si a unei tan­dreti sincere.

― Bea taticule, bea, zise duios Redrick. Ai voie un pic. Sa fii sanatos Nu-i nimic, ii spuse lui Nunan cu jumatate de glas si ii facu cu ochiul conspirativ. Nu scapa el paharelul asta, fii linistit

Privindu-l, Nunan isi aduse aminte cum a fost cu la­borantii de la Boyd atunci cand au venit aici dupa acest cadavru. Erau doi, amandoi baieti puternici, sportivi, plus un doctor de la spitalul orasenesc cu doi sanitari: oameni, zdraveni si brutali, obisnuiti sa care targa si sa linisteasca nebunii violenti. Mai tarziu, unul din laboranti a povestit cum acest 'Roscovan' mai intai parca n-a inteles despre ce este vorba, le-a dat drumul in apartament, i-a lasat sa-l examineze pe taica-su si probabil ca, pana la urma, l-ar fi luat pe batran, Redrick inchipuindu-si ca o sa-l duca la spital pentru un tratament profilactic. Dar acesti sanitari tampiti, care in cursul discutiilor au stat in hol si s-au uitat dupa Guta cum spala in bucatarie, cand au fost chemati, l-au insfacat pe batran ca pe-un butuc, l-au smucit si l-au scapat pe jos. Redrick turbase de manie si, colac peste pupaza, boul de doctor incepuse sa-i explice amanuntit ce, unde si pentru ce. Redrick il ascultase un minut sau doua, iar pe urma, fara sa-l previna, explo­dase ca o bomba cu hidrogen. Laborantul care povestise toate astea nici nu-si mai aducea aminte cum iesise din apartament. Diavolul roscovan ii aruncase pe scari pe toti si nici unuia nu-i daduse voie sa plece pe propriile picioare. Toti, dupa cum spunea laborantul, au zburat din usa blocului, precum ghiulelele din tun. Doi au ramas in strada lesinati, iar pe restul ii fugarise Redrick pe strazi, prin vreo patru cartiere, apoi se intorsese la masina lor si le sparsese toate geamurile. Soferul nici nu mai era acolo, disparuse in directia opusa

― Aici, intr-un bar, mi-au preparat un cocktail nou, spuse Redrick, turnandu-si whisky. Se numeste 'piftia vra­jitorului'. Am sa ti-l fac pe urma, dupa ce vom manca. Fratioare, asta-i o bautura mortala pe stomacul gol. Nu­mai de la o doza iti amortesc si picioarele, si mainile. Vrei, nu vrei, dar astazi te-mbat. Si pe tine, si pe mine. O sa ne-aducem aminte de vremurile de altadata. De cele vechi si bune, de 'Borj'. Saracu' Ernie, si-acum mai e acolo, stii? Baut, isi sterse buzele cu dosul palmei si intreba nepasator:

― Si ce mai e pe-acolo, prin Institut? N-au apucat inca sa studieze «piftia vrajitorului»? Stii, am cam ramas putin in urma cu stiinta

Nunan intelese imediat de ce Redrick incepuse discu­tia pe tema asta. Gesticula si zise:

― Vai de mine, prietene! Stii ce s-a-ntamplat cu aceasta 'piftie'? Ai auzit cumva de laboratoarele Kerrygan? Ei, un fel de pravalioara particulara deci asa Si-au facut rost de o portie din 'piftie' si

A povestit despre catastrofa, despre scandal, ca nici pana acum nu i-au gasit pe cei care au adus 'piftia' si ca nu s-au gasit explicatii. Redrick asculta parca neatent: dadea din cap, tataia aprobator sau dezaprobator, iar pe urma turna cu hotarare whisky in pahare.

― Asa le trebuie. Parazitii! Sa crape

Baura. Redrick se uita la 'taticu' si din nou tresari ceva pe fata lui, intinse mana si muta paharul mai aproa­pe de degetele incovoiate si, dintr-o data, degetele se des­facura si iar se inclestara prinzand paharul.

― Uite-asa treaba o sa mearga mai repede, explica Redrick. Guta! tipa el. Mult ne mai tii infometati? Pen­tru tine se straduieste, ii explica lui Nunan. Pregateste salata ta preferata de moluste. A facut rost de ele mai de­mult, am vazut eu Dar, in general, cum mai merg tre­burile la voi in Institut? Ati gasit ceva nou? Se zice ca la voi lucreaza acum intruna automatele, dar obtin cam putin.

Nunan incepu sa povesteasca de treburile din Institut, si, in timp ce vorbea, langa masa, alaturi de batran, aparu pe neauzite Maimutica, statu putin, punandu-si pe masa labutele paroase, si dintr-o data, printr-o miscare complet copilareasca, se lipi de cadavru si isi puse capul pe uma­rul lui. Nunan, continuand sa palavrageasca, se gandea, uitandu-se la aceste doua plasmuiri groaznice ale Zonei: 'Dumnezeule, ce mai poate fi? Ce trebuie sa mai facem ca omenirea sa inteleaga in sfarsit? Oare numai astea do­ua nu sunt de-ajuns?' Stia ca este putin. Stia ca mili­arde si miliarde nu stiu nimic si nici nu vor sa stie, iar daca vor afla se vor vaita vreo zece minute si iar se vor intoarce la ale lor. 'Ma imbat, se infurie. La dracu' si cu Barbridge, da-l dracului si pe Lemhen familia asta bles­temata de Dumnezeu, la dracu' si cu ea. Ma imbat'.

― Ce te holbezi asa la ei? intreba Redrick incet. Nu-i purta de grija, asta nu-i dauneaza. Ba chiar invers. Se zice ca din el izvoraste sanatatea.

― Da, stiu asta, zise Nunan si goli paharul.

Intra Guta, ii ordona lui Redrick sa aseze farfuriile si puse pe masa un platou mare de argint cu salata pre­ferata a lui Nunan. Si aici, batranul, de parca cineva l-ar fi trezit si l-ar fi tras de niste sforicele, ridica paharul dintr-o miscare spre gura care se deschise.

― Mai baieti, se bucura Redrick, acum o sa tragem un chef pe cinste.

CAPITOLUL IV

REDRICK SCHUHART, 31 DE ANI

PESTE NOAPTE, valea se racise, iar in zori se facuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament pasind pe tra­versele putrezite, intre sinele ruginite, si Redrick se uita cum lucesc picaturile de ceata condensata pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Baiatul pasea usor, vesel, de parca nu ar fi avut in spate o noapte chinuitoare, de­rulata intr-o tensiune stanjenitoare. Si acum ii mai tre­mura fiecare fibra a corpului, dupa doua ore sinistre de atipeala extenuanta petrecute pe creasta umeda a dealului plesuv, lipiti unul de altul, spate in spate, pentru a-si pastra caldura si asteptand 'suvoiul verzisoarei' sa oco­leasca dealul si sa dispara in rapa.

De fiecare parte a terasamentului se asternea o ceata deasa. Din cand in cand se revarsa peste sine in suvoaie grele, cenusii, obligandu-i, in aceste locuri, sa umble scufundati pana la genunchi in drojdia serpuitoare. Mirosea a rugina umeda, iar dintr-o mlastina, aflata in dreapta terasamentului, te trasnea duhoarea de mortaciune. In jur nu se vedea absolut nimic decat ceata, dar Redrick stia ca, in imprejurimi, se intinde o zona aluvionara cu mult pietris si ca dupa aceasta campie se afla muntii ascunsi in pacla. Mai stia ca atunci cand va aparea soarele si ceata se va inrouri, va trebui sa vada undeva, la stanga, rama­sitele unui elicopter distrus, iar in fata un sir de vagonete. Si abia atunci se putea spune ca treaba incepea cu ade­varat.

Redrick strecura palma intre spate si rucsac si, fara sa se opreasca, il ridica astfel incat marginea balonului cu heliu sa nu-i taie spatele. 'E greu afurisitul, cum o sa ma tarasc cu el? Un kilometru si jumatate, pe putin Lasa stalker, nu te mai vaicari. Stiai pentru ce mergi. La sfarsitul drumului, or sa te astepte oricum cinci sute de mii de monezi, asa ca poti sa mai si transpiri. Cinci sute de mii O bucatica grasa, ce zici? Sa fiu al naibii daca ii las mai ieftin de cinci sute de mii. Si dracu' sa ma ia daca o sa-i dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar mucosului astuia Mucosului nimic Daca macar ju­matate din ce-a zis tartorul ala batran este adevarat, atunci mucosului nimic'.

Privi din nou spatele lui Arthur si, un timp, se uita cu ochii mijiti cum mergea usor, pasind peste doua tra­verse deodata. Arthur avea umerii lati, soldurile inguste, iar parul lung si negru ca pana-corbului, la fel ca al sora-si, se clatina in ritmul pasilor. 'Singur m-a rugat, se gandea Red morocanos. Singur. Si de ce m-o fi rugat cu disperare? Tremura tot, lacrimi in ochi: «Luati-ma, mis­ter Schuhart! Mi-au propus-o diferiti oameni, dar as fi vrut numai cu dumneavoastra. Nici unul nu-i bun de nimic! Tata, eh ' Dar acum el nu mai poate»'. Redrick intrerupse cu un efort de vointa aceasta amintire. Ii era scarba sa se mai gandeasca la sora lui Arthur. 'Pur si sim­plu e de neconceput: asa o femeie superba ai iubi-o o viata-ntreaga, dar in realitate nu poti iubi o asemenea nulitate, o papusa moarta. E toata doar o minciuna, nu si femeie'. Parca si-acum isi amintea de nasturii de la bluza mamei, aurii; semitransparenti, de chihlimbar, care parca te imbiau sa-i bagi in gura si sa-i sugi, asteptand sa simti o dulceata neobisnuita. Si ii lua in gura, ii sugea si, de fiecare data, era profund dezamagit insa mereu uita aceasta deziluzie, adica nu o uita, dar, pur si simplu, re­fuza s-o creada.

'Dar poate ca mi l-a trimis papahen, se gandi el la Arthur. Ia uite ce arma are in buzunarul de la spate Nu, nu cred. Sterviatnik doar ma stie. Sterviatnik stie ca nu e de glumit cu mine. Si stie cum sunt in Zona. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a rugat, nici primul care a varsat lacrimi. Altii se tarau si-n genunchi Iar armele Toti le poarta cand merg pentru prima data. Prima si ultima oare ultima? Ehe, e ultima data, mai baietel! Ai vazut ce-a iesit din Sterviatnik? Ultima data. Da, papahen. Sa fi stiut ce trasnaie i-a trecut prin cap baiatului tau, l-ai fi trosnit cu carjele pana ramanea lat. Baiatul tau, rodul Zonei ' Si, dintr-o data, simti ca in fata este ceva, nu prea departe, la vreo treizeci-patruzeci de metri.

― Stai, ii zise lui Arthur.

Baiatul impietri. Avea reflexe bune: ramasese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, incet si cu pre­cautie, si-l puse pe pamant. Redrick se opri alaturi de el. Linia de cale ferata cobora aici si se pierdea complet in ceata, iar acolo, in pacla, era ceva. Ceva mare si nemiscat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nari. Da, nu era periculos.

― Da-i drumul inainte, zise, si astepta ca Arthur sa faca un pas, apoi il urma. Cu coada ochiului, vedea fa­ta lui Arthur, profilul lui perfect, pielea curata a obra­zului si buzele stranse cu inversunare sub mustacioara subtire.

Se scufundara in ceata, intai pana la brau, apoi pana la gat, iar dupa cateva secunde se zari in fata silueta defor­mata a vagonetului.

― Gata, hotari Redrick, si incepu sa-si dea jos rucsa­cul. Stai jos, unde esti acum. Odihna si fumat.

Arthur il ajuta sa-si scoata rucsacul, apoi se aseza alaturi, pe sina ruginita. Redrick desfacu unul din bu­zunarele rucsacului, scoase un pachet cu mancare si ter­mosul cu cafea; in timp ce Arthur desfacea pachetelul si punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bidonasul, desuruba capacelul si, inchizand ochii, trase cateva inghitituri, savurandu-le.

― Vrei si tu? ii oferi, stergand cu palma gatul bidonasului. Pentru curaj

Arthur refuza, imbufnat.

― Pentru curaj n-am nevoie, mister Schuhart. Mai bine o cafea, daca-mi dati voie. Aici e foarte umed, nu-i asa?

― Umed, accepta Redrick. (Strecura bidonasul la loc, alese un sandvici si incepu sa mestece.) Cand ceata se va destrama, o sa vezi ca pe aici, primprejur, sunt doar mlas­tini. Candva, prin locurile astea au fost tantari, ceva de groaza.

Tacu brusc si turna cafea. Era fierbinte, vascoasa, dul­ce si era mai placut s-o bei acum in loc de alcool. Aroma ei il purta cu gandul acasa. La Guta. Si nu pur si simplu la Guta, ci la Guta in capotel, somnoroasa, pastrand inca o cuta de la perna pe obraz.

'M-am bagat ca musca-n lapte. Cinci sute de mii Ce naiba mi-or fi trebuind banii astia? Ce, vreau sa-mi cumpar un bar? Banii sunt necesari ca sa nu te gandesti la ei. Asta, cam asa e. Aici a zis bine Dick, dar, in ultimul timp, nu prea m-am gandit la ei. La ce naiba mi-or fi trebuind banii astia? Casa am, gradina am, somer nu, ajung in Marmont Totusi, m-a urnit Sterviatnik. M-a invartit ca pe un tinerel '

― Mister Schuhart, zise, pe neasteptate, Arthur, ui­tandu-se intr-o parte. Dumneavoastra credeti cu adevarat ca aceasta chestie indeplineste dorintele?

― Prostii, zise Redrick neatent si se opri imediat, ti­nand in mana paharelul care-l ducea la gura. Da' de unde stii tu pentru care chestie mergem?

Arthur rase jenat, isi trecu mana prin parul negru ca pana-corbului, se scarpina si zise.

― Uite asa Mi-am dat seama Nici nu mai stiu ce anume m-a determinat sa ajung la ideea asta In primul rand, tata. Inainte, bombanea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar in ultima vreme incetase s-o mai faca, si-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastra. Dar stiu ca nu sunteti prieten cu el, chiar daca indruga vrute si nevrute In al doilea rand, in ultimul timp, era asa cam ciudat. (Arthur rase din nou si isi scutura capul amin­tindu-si ceva.) Dar am inteles totul, in sfarsit, cand ati incercat impreuna acest dirijabil mic pe maidan (Dadu cu palma in rucsac, unde era rulat strans invelisul balo­nului.) La drept-vorbind, v-am urmarit atunci, si cand am vazut ca ridicati sacul cu pietre si-l purtati deasupra pamantului, totul mi s-a limpezit. Dupa parerea mea, in Zona, in afara de Globul de Aur, nu a mai ramas nimic greu. Musca din sandvici si zise ingandurat, cu gura plina: Numai ca nu inteleg cum o sa-l agatati, pentru ca, pro­babil, este neted

Redrick il privi in tot acest timp pe deasupra pa­harelului, gandind cat de diferiti sunt ei. Tatal si fiul. N-au nimic comun. Nici fata, nici vocea, nici sufletul. Sterviat­nik are vocea libidinoasa, ragusita, ticaloasa. Doar atunci cand povestea despre asta vorbea frumos si nu se putea sa nu-l asculti. 'Roscovanule, zicea atunci, aplecandu-se deasupra mesei. Numai noi doi am mai ramas, iar pentru amandoi avem doar doua picioare. Si ambele ale tale Asta este poate cel mai valoros lucru existent in Zona! Cui ii ramane, daca nu tie, hmm? Acestor simandicosi cu masinile lor la scara? Doar eu l-am gasit. Eu! Cati de-ai nostri n-au pierit pe drum? Dar eu l-am gasit! Si l-am pastrat pentru mine! Si poate ca nici acum nu l-as fi dat nimanui, dar, vezi bine, nu mai am mainile asa de lungi. Si-n afara de tine, n-a mai ramas nimeni. Pe cati tangai nu i-am invatat? O scoala intreaga am des­chis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sange Ei bine, nu ma crezi. Nu ma crezi, si nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cat vrei si sunt sigur ca n-o sa raman nemultumit Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele sa mi le iau inapoi, ma-ntelegi? Doar Zona mi le-a luat si poate ca tot Zona o sa mi le dea inapoi

― Ce? se dezmetici Redrick.

― Am intrebat daca pot sa fumez, mister Schuhart.

― Da fumeaza, fumeaza Si eu am sa fumez

Bau restul de cafea, scoase o tigara si, rasucind-o, privi ceata care se rarea. 'Psihopat, se gandi. Dement. Vrea picioare lindina!'.

Din discutiile acelea ii ramasese in suflet o senzatie neplacuta care nu se dizolvase in timp, se tot strangea si iar se strangea. Nu pricepea ce-ar fi putut sa fie asta, dar il deranja, de parca s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcarie, ci, invers, cu o forta. Oare cu o putere? Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? 'In sfarsit, da-le dracu'! Dar hai sa zicem si-asa. Sa pre­supunem ca n-as fi intrat inca in Zona. Ca eram gata sa plec, ca mi-am facut chiar si rucsacul, dar s-a intamplat ceva De exemplu, ca m-au inhatat. Ar fi fost rau? Bi­neinteles ca da. Pai de ce? As fi pierdut cumva banii? Da de unde. Nu-i vorba de bani Pentru ca acest obiect va cadea in mana «broastelor raioase» sau a lui Ragusitu' si Ciolanosu'? Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost si mie necaz Dar ce-am cu toate astea? In fond tot lor le pica'.

― Brrr! (Arthur se scutura.) Te patrunde pana la oase. Mister Schuhart, poate imi dati acum si mie o gura.

Redrick scoase bidonasul in tacere si i-l intinse. 'Dar n-am fost de acord chiar de la inceput. De douazeci de ori l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douazeci si una oara am acceptat. Ma cuprinsese parca o moleseala, iar ultima discutie a fost scurta si concisa: «Hai noroc, Roscovane. Ti-am promis o harta. Poate te uiti totusi pe ea!» Si m-am uitat in ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctisorul negru la mijloc, si i-am zis: «Da-mi-o». Si gata. Mi-aduc aminte ca eram beat atunci, o saptamana intreaga bausem, si-n suflet nu mai era ni­mic Ei, drace, tot una e! Am mers si am tot mers. De ce taraganez lucrurile? Ce, mi-o fi frica? '

Tresari. Un geamat prelung si jalnic se porni brusc din ceata. Redrick sari in sus ca ars si tot asa facu si Arthur. Dar se asternuse deja linistea; se auzea numai fosnetul pietrisului marunt care curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.

― Probabil ca s-au asezat rocile, sopti cu greutate Arthur. Vagonetele cu roca stau de mult

Redrick privea drept in fata si nu vedea nimic. Isi aduse aminte. Asta fusese intr-o noapte. Se trezise ca dintr-un cosmar din cauza aceluiasi sunet lung si trist. Numai ca asta nu mai era un cosmar. Maimutica tipa stand in patul ei de langa geam, iar din celalalt capat al casei ii raspundea taticu cam la fel, tot asa de lung si scartaitor, numai ca un pic mai galgaitor. Si asa, s-au tot chemat reciproc in intuneric, o suta de ani si inca o suta de ani. Guta se trezise si ea si-l apucase pe Redrick de mana. Simtea umarul ei acoperit brusc de o sudoare rece si asa au stat toti acesti o suta de ani si inca o suta de ani ascultand, iar cand Maimutica tacu si se culca, el mai astepta un pic, pe urma se scula, cobori la bucatarie si bau cu sete o jumatate de sticla de coniac. Si din noaptea aceea incepu sa bea

― Roca, zise Arthur. Stiti ea cu timpul se lasa De la umezeala si din alte motive

Redrick se uita la fata lui palida si din nou se aseza. Tigara dintre degetele lui cazuse pe undeva si atunci isi aprinse alta noua. Arthur mai zabovi in picioare, uitan­du-se in toate partile cu teama, pe urma se aseza si el si rase incet:

― Eu stiu, mi-a povestit cineva, ca in Zona s-ar putea sa mai locuiasca cineva.Nisteoameni,acolo Nu, nu ex­traterestri. Chiar oameni. De parca Vizita i-ar fi prins aici si i-ar fi transformat in mutanti S-au adaptat la noile conditii. Ati auzit ceva despre asta, mister Schuhart?

― Da, zise Redrick. Numai ca nu aici. Undeva in munti, la nord-vest. Niste ciobani.

'Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu nebunia lui, de­sigur. Deci, iata de ce sunt aici. Iata ce caut pe-aici '

O senzatie stranie si foarte noua il umplea incet. Isi dadea seama ca de fapt nu este deloc noua, ca ii rodea ficatii mai de mult, dar ca numai acum incepuse sa in­teleaga si sa-i fie clar totul. Si ceea ce parea inainte o prostie, o halucinatie nebuneasca a bosorogului iesit din minti, se transformase intr-o unica speranta, intr-un sin­gur sens al vietii, pentru ca numai acum ii era clar: sin­gurul lucru care-i ramasese pe lumea asta, singurul pen­tru care traise in ultimele luni era speranta intr-o minune. Iar el, prostul si tampitul, respingea aceasta speranta, o calca in picioare, isi batea joc de ea si o ineca in bautura, pentru ca asa fusese obisnuit. Pentru ca niciodata in viata, chiar si-n copilarie, nu contase pe nimeni in afara de el insusi si pentru ca inca de-atunci aceasta incredere in el insusi nu se exprimase decat in cantitatea de 'verzisori' pe care avea norocul s-o smulga, s-o traga cu dintii din haosul indiferentei care-l inconjura. Asa a fost dintotdea­una si asa ar fi ramas si mai departe, daca n-ar fi nimerit intr-un asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici 'verzisorii'. Un impas in care increderea in tine in­suti era o absurditate Si acum aceasta speranta, care deja nu mai era o speranta, ci o credinta in minune il umplea pana-n crestetul capului si se mira cum putuse trai pana acum intr-o asemenea bezna nemarginita, fara o raza de lumina

Rase si-l lovi pe Arthur in umar

― Ei! Cum e, stalker? Te sfasie? Ti-e frica? Odih­neste-te, fratioare. Nu te rusina. Zona!

Arthur se uita la el mirat, zambind sovaielnic, iar Redrick facu intre timp un cocolos din hartia unsuroasa de la sandviciuri, il arunca sub vagonet si se culca pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.

― Bine, zise el. Presupunem ca acest Glob de Aur, intr-adevar Ce ti-ai fi dorit?

― Deci totusi credeti?

― N-are importanta cred sau nu cred. Tu raspun­de-mi la intrebare.

Si, brusc, deveni curios ce poate cere Globului de Aur un astfel de baiat, inca un papa-lapte, 'liceanul' de ieri. Se uita cu o curiozitate amuzata cum Arthur se incrunta, mustaceste, ridica ochii si apoi isi lasa privirea in jos.

― Bineinteles, picioarele lui tata rosti, in sfarsit, Arthur. Ca sa fie bine totul acasa.

― Minti, minti, il intrerupse cu blandete. Baga de sea­ma, fratioare. Globul de Aur indeplineste numai dorintele ascunse. Numai acelea pentru care ai fi in stare sa-ti bagi gatu-n streang daca nu s-ar indeplini.

Arthur Barbridge rosi, ridica din nou privirea spre Redrick si iar si-o lasa in jos, inrosindu-se ca para focului, aproape sa-i dea lacrimile.

Redrick zambi si spuse duios:

― Totul e clar, dar asta nu e treaba mea. Pastreaza-ti secretul Si, dintr-o data, isi aminti de pistol si se gandi ca, pana mai are timp, trebuie sa tina seama de toate, pe cat posibil. Ce ai in buzunarul de la spate? intreba nepa­sator.

― Un pistol, mormai Arthur, si se musca de buza.

― Pentru ce?

― Ca sa trag! raspunse Arthur provocator.

― Hai, termina! se rasti Redricksiseapropie. Da-mi-l! In Zona n-ai in cine sa tragi! Haide!

Arthur incerca sa zica ceva, dar tacu, duse mana la spate, scoase Coltul militar si, tinandu-l de teava, i-l in­tinse. Redrick insfaca pistolul de manerul cu striatii, il arunca in sus, il prinse si intreba:

― Ai o batista? Da-mi-o ca sa-l infasor

Lua de la Arthur batista, curata si mirosind a apa de colonie, infasura pistolul si puse pachetul pe o barna.

― Deocamdata, lasa-l sa stea aici, explica el. Daca vrea Cel de Sus, ne intoarcem tot pe aici si il luam. Poate ca intr-adevar o sa trebuiasca sa ne aparam de patrula Desi, fratioare, ca sa tragi in patrula

Arthur clatina din cap.

― Nu de asta l-am luat, spuse inciudat. Acolo e numai un singur cartus. Daca se va intampla ceva, ca atunci, cu tata

― Ia uita-te la el, se mira Redrick, privindu-l fix. Sa n-ai grija de asta. Daca se intampla ceva, cum a fost cu taica-tu, am sa pot sa te mai car Uite ca s-a crapat de ziua!

Ceata se topea vazand cu ochii. Pe terasament dispa­ruse, iar jos si in departare negura laptoasa se asternea si se dizolva, prin ea intrezarindu-se crestele ovale si pa­roase ale dealurilor. Intre dealuri, pe ici, pe colo, aparea suprafata incretita a mlastinii otetite, acoperita de rachitis rar si prapadit, la orizont, dupa dealuri, piscurile muntilor se incalzisera, cu o lumina galben-deschisa, iar cerul de deasupra lor era senin si albastru. Arthur privi inapoi peste umar si scoase un tipat de exaltare. Redrick se uita si el inapoi. La rasarit, muntii pareau negri, iar deasupra lor palpaia si sclipea binecunoscuta lumina de smarald. Zo­rii verzi ai Zonei Redrick, desfacandu-si cureaua, spuse:

― Nu vrei sa te usurezi? Vezi ca p-orma n-o sa ai nici unde si nici timp

Se duse dupa vagonet, se aseza pe vine, pe terasament, si, gemand, privea cat de repede se topeste lumina verde inundata de o boare roz, in timp ce, dupa un varf, o feliuta de soare se chinuia sa straluceasca. Si dintr-o data dealurile asternura umbre liliachii, totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palma, si chiar in fata lui, la vreo doua sute de metri, Redrick zari elicopterul. Pesemne ca nimerise in plin centrul unei 'chelii a tantarului' si tot fuselajul lui era turtit, semanand cu o clatita uriasa de fier. Numai coada ramasese intacta: era numai un pic indoita si atarna deasupra luminisului dintre dealuri ca un carlig enorm si negru. Elicea de echilibrare ramasese si ea in­tacta, iar cand adia vantul se invartea cu un scartait sinis­tru. 'Chelia' probabil fusese extrem de puternica, din moment ce elicopterul nu apucase nici macar sa arda. Pe fierul turtit se vedea clar emblema rosie-albastra a for­telor aeriene militare regale, semn pe care Redrick nici nu mai tinea minte de cati ani nu-l mai vazuse. De fapt, uitase chiar cum mai arata.

Terminandu-si treaba, Redrick se intoarse la rucsac, scoase harta si o intinse pe roca topita din vagonet. Ca­riera nu se vedea de aici, era mascata de un deal, pe creasta caruia se afla un pom ars, innegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o valcea aflata intre acest deal si un altul, care si el era vizibil, complet plesuv, ros de surpaturi, din care se scursesera pietre brune pe tot po­varnisul.

Toate reperele corespundeau, dar Redrick nu se sim­tea satisfacut. Instinctul lui de stalker incercat refuza ca­tegoric ideea absurda si nenaturala de a duce o poteca printre doua dealuri apropiate. 'In sfarsit. Las' ca mai vedem noi. O sa ne lamurim mai bine la fata locului'. Pana la valcea, poteca trecea prin mlastina, pe un loc des­chis si neted, ce parea nepericulos de aici. Privindu-l insa mai atent, Redrick distinse, printre musuroaiele uscate, o pata de culoare gri-inchis. Se uita pe harta. Acolo era desenata o cruciulita si, cu litere strambe, era scris 'Fantele'. Linia rosie punctata a potecii era putin mai la dreap­ta cruciulitei. Porecla parca ii era cunoscuta, dar cine fu­sese 'Fantele' asta, cum arata si cand trecuse pe-aici, Re­drick nu-si mai putea aminti. In schimb, isi aminti de sala plina de fum a 'Borjului', de mutrele feroce ale be­tivilor, de labele lor imense si rosii care strangeau paha­rele, de hohotele ca de tunet izbucnite din boturile cas­cate, cu dintii galbejiti. O turma formidabila de titani si giganti adunati la adapat ― una din cele mai clare amin­tiri ale copilariei: prima vizita la 'Borj'. 'Ce-am adus atunci? Mi se pare ca un »biberon«. Sosit direct din Zona, ud leoarca, infometat si complet buimacit, am navalit in «bomba» cu sacul pe umar, am trantit marfa pe tejghea in fata lui Ernest si m-am uitat de jur-imprejur ranjind amenintator. Am suportat bombardamentul glumelor bat­jocoritoare, am asteptat pana cand Ernest, pe atunci tanar si intotdeauna cu papion, mi-a numarat niste verzisori adica nu, pe atunci inca nu erau verzisori, erau patratele regale, cu o gagica severa intr-un balon si cu o coronita pe cap am asteptat, am ascuns banii in buzunar si, pe neasteptate, chiar pentru mine, am insfacat de pe tejghea o halba grea de bere, si luandu-mi avant, am proiectat-o intr-un rat din apropiere, care tot mai ranjea' Redrick zambi si se gandi: 'Poate ala era «Fantele»?'

― Se poate printre coline, domnule Schuhart? il in­treba Arthur incet, la ureche. Statea alaturi si se uita si el pe harta.

― Vedem noi acolo, zise Redrick.

Pe harta mai erau inca doua cruciulite. Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealalta pe o suprafata a dea­lului vecin. Canisu' si Ochelaristu'. Poteca trecea pe un­deva mai jos printre cruciulite.

― Vedem noi acolo, repeta, impaturind harta si ba­gand-o in buzunar.

Il privi pe Arthur si ii ordona:

― Ajuta-ma sa-mi pun rucsacul pe spate Procedam ca mai inainte, zise scuturand rucsacul si aranjandu-si cu­relele mai comod. Ai sa mergi inainte, ca sa te vad in fiecare clipa. Nu privesti inapoi si-ti destupi urechile. Ordinul meu e lege. Baga de seama ca o sa ne taram mult timp, asa ca sa nu-ti fie frica de noroi, iar daca-ti ordon: mutra-n noroi fara discutii Incheie-ti scurta. Esti gata?

― Sunt gata, sopti Arthur. Era foarte nervos, iar ro­seata din obraji ii disparuse ca si cum nu fusese nici­odata.

― Uite si prima directie. (Redrick indica cu mana co­lina apropiata, la o suta de pasi de terasament.) E clar? Da-i drumu'!

Arthur inghiti in sec si, pasind peste sina, incepu sa coboare terasamentul. Pietrisul se rostogolea cu zgomot sub pasii lui.

― Mai usor, mai usor, il tempera Redrick.

Incepu sa coboare dupa el cu precautii, mentinand echilibrul rucsacului, extrem de greu, numai din muschii picioarelor. Cu coada ochiului, il urmarea tot timpul pe Arthur. 'Ii e cam frica. Foarte bine ca ii e frica. Probabil ca simte. Daca are instinctul lui taica-su, atunci ar trebui sa simta Daca ai sti Sterviatnik ca de data asta am sa te ascult: «Si uite aici, Roscatule, singur n-ai sa poti tre­ce. Vrei nu vrei, dar o sa trebuiasca sa iei pe cineva cu tine. Pot sa-ti dau pe unul dintre elevii mei, de care sa nu-mi para rau». M-ai convins. Prima data in viata am fost de acord sa fac o treaba ca asta. Dar poate ca o sa iasa bine. Totusi, pe mine nu ma cheama Sterviatnik, poate nascocim ceva '

― Stop, ii ordona lui Arthur.

Baiatul se opri, stand in apa ruginita pana la glezne, si pana cobori Redrick, mlastina il trasese deja pana la genunchi.

― Vezi piatra? intreba Redrick. Uite-acolo, sub co­lina. Hai spre ea!

Arthur porni inainte. Redrick il lasa vreo zece pasi si porni pe urmele lui. Mlastina imputita clefaia sub picioa­re. Era o mlastina moarta: nu erau nici musculite, nici broaste si chiar rachitisul se ofilise si putrezise. Redrick, ca de obicei, privea in jur, dar deocamdata totul parea li­nistit. Colina se apropia incet, ascunzand soarele care era inca la orizont, si care, pe urma, acoperi toata zarea. Lan­ga piatra, Redrick privi inapoi spre terasament. Terasa­mentul era scaldat in soare, acolo zacea si trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele cazusera de pe sine si stateau rasturnate. Terasamentul de dedesubt era ingropat sub roca roscata ce cazuse din vagonete, iar mai departe, spre ca­riera, la nord de tren, cerul de deasupra sinelor tremura si se revarsa, iar din cand in cand izbucneau acolo curcu­bee mici. Redrick se uita la aceasta vibrare, scuipa si in­toarse capul.

― Mai departe, zise, si Arthur isi intoarse spre el fata incordata. Vezi carpele alea? Nu, nu acolo Uita-te mai la dreapta

― Da, sopti Arthur.

― Deci asa. Astea le-a purtat candva un oarecare 'Fante'. Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari si acum sta acolo, special ca sa arate oamenilor destepti dru­mul. Ocoleste-l cu doua degete spre dreapta. Le-ai luat? Ti-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde rachitisul este mai des Hai, misca-te!

Acum, mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micsora, si-n curand striveau musuroaiele uscate si elastice. 'Pe harta, peste tot in aceasta portiune, sunt numai mlastini, se gandi Redrick. S-a invechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a invechit. Si asta-i prost. Bineinteles ca e mai usor sa mergi pe uscat, dar era mai bine daca aici ar fi fost mlastina Ia uita-te la el cum merge. Par­ca-i pe Bulevardul Central'.

Arthur se inviorase probabil si mergea acum cu pasi intregi. O mana si-o strecurase in buzunar, iar cealalta o legana vesel, de parca era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese o piulita de vreo douazeci de grame si, ochindu-l, il lovi in cap. Piulita il nimeri pe Arthur direct in ceafa. Baiatul scheuna, isi prinse capul in maini si, incovoindu-se, se prabusi pe iarba uscata. Re­drick se opri deasupra lui.

― Aici asa se intampla, draga Archie, ii zise povatuitor. Aici nu e bulevard. Si nici n-ai iesit cu mine la plim­bare.

Arthur inghiti cu noduri si dadu din cap.

― E clar? intreba Redrick.

Arthur inghiti cu noduri si dadu din cap.

― Foarte bine. Iar alta data iti mai trantesc si una in dinti. Daca o sa mai ramai viu. Hai, misca!

'Cred ca din baiat putea sa iasa un stalker Si, pro­babil, l-ar fi chemat «Chipesul». «Chipesul Archie». Am mai avut noi un Chipes pe care-l chema Dickson, iar acum toti il striga «Harciogul». Singurul stalker care a cazut in «masina de tocat» si care a scapat. A avut noroc. Ca­raghiosul de el si acum mai crede ca Barbridge l-a scos din «masina» aia. Pe dracu'! L-a scos din Zona, asta e adevarat Si uite-asa a facut Barbridge o fapta eroica Numai sa fi incercat sa nu-l scoata! Inca de pe atunci, se cam plictisisera toti de gainariile lui si baietii i-o spusesera in fata: «Mai bine sa nu te intorci singur». Si chiar atunci Barbridge a primit si porecla de Sterviatnik. Pana atunci purtase porecla «Gloaba»'.

Redrick simti dintr-o data pe obrazul stang o deplasare aproape imperceptibila de aer si, imediat, fara sa se mai gandeasca, striga:

― Opreste-te!

Intinse apoi mana in partea stanga. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, intre ei si terasament, se instalase 'chelia tantarului', poate chiar se deplasa pe terasament, ca doar nu degeaba se rasturnau vagonetii.

Arthur statea nemiscat. Nici macar nu intoarse capul.

― Fa-o mai la dreapta. Asa.

'Mda. Ar fi iesit un stalker bun Mai, Schuhart. Ti-o fi mila de el? Asta-ti mai lipsea. Da' de tine a avut ci­neva mila? De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost mila de mine. Si lui Dick Nunan ii e mila de mine. Poate nu atat mila de mine cat poate se lipeste de Guta, da' poate ca ii e si mila. La oamenii cinstiti, una n-o im­piedica pe cealalta Numai eu nu am pe nimeni de care sa pot avea mila. Si va trebui sa aleg sau sau ' Si pentru prima data isi imagina cu clarviziune aceasta ale­gere: sau Archie, sau Maimutica. Dar aici n-ai ce sa alegi. Totul e foarte clar 'Numai daca minunea este posibila', zise o voce inlauntrul lui si el innabusi aceasta voce inte­rioara cu groaza si rautate.

Au trecut pe langa gramada de carpe cenusii. Din 'Fan­te' nu mai ramasese nimic si doar putin mai departe, in iarba ofilita, zacea un bat lung, complet ruginit: cauta­torul de mine. Pe atunci, multi foloseau 'cautatoarele de mine', trageau speranta in ajutorul lor ca in Dumnezeu, iar pe urma, dupa ce au pierit doi stalkeri la rand, la interval de cateva zile, omorati de descarcarile subterane, s-a terminat si cu ele 'Da' cine naiba era Fantele asta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur pe-aici? Si ce-i atrage pe toti cariera asta? De ce n-am auzit nimic despre asta? Drace, ce mai arde! Si asta-i inca de dimineata. Ce-o sa fie mai pe urma! '

Arthur, care mergea in fata lui la vreo cinci pasi de­partare, isi ridica mana si isi sterse transpiratia de pe frunte. Redrick se uita la soare. Era inca jos. Si, dintr-o data, realiza ca iarba uscata de sub picioare nu mai fos­neste ca mai-nainte, parca scartaie precum amidonul, si nu mai este tepoasa si aspra ca-nainte, ci moale si tremura­toare, maruntindu-se sub cizme ca zdrentele de cenusa. Vazu clar urmele lui Arthur si se arunca la pamant ur­land: 'Culcat!'

Cazu cu fata in iarba, care-i sari in obraz ca un praf, si scrasni din dinti cu rautate, ca nu avusese noroc. Statea culcat, nemiscat, sperand ca poate totusi trece, desi intelegea ca nimerisera in capcana. Caldura se intetise, ii invaluia tot corpul ca un cearceaf oparit, iar ochii ii erau plini de sudoare. Intr-un tarziu, tipa la Arthur: 'Nu te misca. Rabda!' Si incepu sa rabde si el. Ar fi rabdat si totul ar fi fost in regula, doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezista. Ori nu auzise strigatul lui, ori se speriase prea tare, ori il dogorise mai tare decat pe el, in orice caz nu mai reusi sa se controleze si, cu un muget, fugi inco­voiat, ca un apucat, acolo unde il gonea instinctul lui absurd, inapoi, exact intr-acolo unde nu trebuia in nici un caz sa fuga. Redrick abia avu timp sa se ridice putin si sa-l prinda de picior cu amandoua mainile. Arthur se prabusi la pamant ca un butuc, ridicand un nor de cenusa, tipa isteric cu o voce neobisnuit de ascutita, si, lovindu-l pe Redrick cu celalalt picior direct in fata, incepu sa se zbata si sa se zvarcoleasca ca un apucat. Dar stalkerul, pierzandu-si ratiunea din cauza durerii, se tara peste el, lipindu-si fata arsa de scurta lui de piele, vrand sa-l stri­veasca, sa-l bage in pamant cu amandoua mainile. Il tinea de parul lung, tintuindu-i capul care se zbatea, il lovea nebuneste cu spitul si cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceata geamatul si mu­getul de sub el, precum si propriul sau urlet ragusit: 'Culcat, culcat, te omor ', iar de sus cadea ceva peste ei de parca s-ar fi revarsat niste munti de carbuni inrositi, imbracamintea ii ardea, deja, si ii trosnea pielea de pe picioare si din parti, basicandu-se si crapandu-se. Strivindu-si fruntea de cenusa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, pana cand nu mai rezista si urla din toate puterile

Nu-si mai amintea cand s-a terminat totul. A inteles ca putea sa respire din nou, ca aerul devenise din nou aer si nu aburul incins care ii ardea gatlejul, a priceput ca trebuie s-o stearga cat mai repede din acest cuptor diavo­lesc, pana cand acesta nu se lasa din nou peste ei. Se ri­dica de pe Arthur, care zacea complet nemiscat, ii prinse ambele picioare sub brat si, ajutandu-se de mana libera, se tara inainte, nedezlipindu-si privirea de margine, din­colo de care iarba era din nou moarta, uscata, tepoasa, totusi adevarata, si ea i se parea acum un lacas al vietii.

Cenusa ii scartaia printre dinti, peste fata arsa tre­ceau resturi de arsita, iar sudoarea ii curgea direct in ochi, pentru ca, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprancene. Il tragea pe Arthur dupa el si acesta, parca dinadins, se agata de toate cu scurta lui blestemata. Spa­tele oparit il ardea, iar rucsacul ii lovea la fiecare mis­care ceafa arsa. Redrick se gandi cu groaza ca poate a pierdut directia din cauza durerii si zapuselii si ca acum n-o sa mai razbeasca. De frica, incepu sa se tarasca mai repede, ajutandu-se de cotul liber si de genunchi, scotand prin gatlejul uscat cele mai scarboase injuraturi care ii tre­ceau prin cap, iar pe urma, cu o bucurie nebuna, isi aminti ca la piept are un bidonas aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea sa razbata. 'Inca putin, hai Red, hai ma Roscatule, uite asa, inca putin'.

Pe urma, zacu mult timp, cu fata si mainile in apa rece si ruginita, inspirand din cand in cand, cu desfatare, ra­coarea aerului putred. Ar fi stat asa un secol, dar isi im­puse sa se ridice si, stand in genunchi, arunca rucsacul. Se apropie in patru labe de Arthur, care tot mai zacea nemiscat la vreo treizeci de pasi de mlastina, si il ras­turna pe spate. Mda, fusese frumos baiatul. Acum mutrisoara lui draguta parea o masca neagra-cenusie de sange coagulat amestecat cu cenusa si cateva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupida darele lungi de pe aceasta masca: urmele de la pietre si musuroaie. Apoi se ridica in picioare, il lua pe Arthur de subtiori si il tara spre apa.. Arthur respira greu, haraia, si, din cand in cand, gemea. Redrick il azvarli cu fata in balta cea mai mare si plonja si el alaturi, retraind cu placere mangaierile ude si reci ca gheata. Arthur incepu sa galgaie, sa se miste, isi trase mainile de sub el si ridica capul. Ochii ii erau holbati, in­ghitea aerul cu sete, tusea si scuipa. Apoi privirea ii re­veni la normal si-atunci se uita la Redrick.

― Pfffuu Isi scutura el capul, stropind in jur cu apa murdara. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?

― Moartea, rosti cam nedeslusit Redrick si incepu sa tuseasca. Isi pipai fata. Il durea cumplit. Nasul i se um­flase, dar sprancenele si genele, curios, erau la locurile lor. Si pielea de pe maini era intacta, numai ca se inrosise: probabil ca nici bucile nu-i arsesera pana la os Se pipai. Nu, e clar ca nu e pana la os, chiar si pantalonii ramasesera intregi. Doar ca aratau de parca ar fi fost opariti

Arthur isi atingea si el fata, pipaind-o incet, cu de­getele. Acum, cand aceasta masca terifianta disparuse, spa­lata de apa, fizionomia lui era, contrar asteptarilor, aproa­pe normala. Cateva zgaraieturi, o leziune pe frunte, buza de jos taiata, iar restul restul era in regula.

― Niciodata n-am auzit de asa ceva, spuse Arthur si privi inapoi.

Redrick se uita si el. Pe o iarba cenusie ca scrumul ramasesera multe urme si se mira cat de scurt fusese acel drum cumplit si nesfarsit pe care se tarasera pentru a-si salva viata. Nu erau mai mult de douazeci, treizeci de metri in total, de la un cap la altul. Pe 'chelia' asta arsa se tarase intr-un zig-zag salbatic, orbit de frica, ca un gandac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine ca se tarase, in general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine sa nimereasca in 'chelia tantarului', putin mai la stanga, sau putea chiar sa se intoarca 'Nu, nu pu­team, se indarji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Si daca n-ar fi fost tampitul asta, nu s-ar fi in­tamplat nimic, mi-as fi oparit un pic bucile Si asta ar fi fost tot necazul '

Se uita la Arthur cum se spala, pufnind si gemand cand isi atingea locurile dureroase. Redrick se ridica, schi­monosindu-se cand imbracamintea devenita scortoasa, din cauza arsitei, ii atingea pielea. Iesi la loc uscat si se apleca deasupra rucsacului. Si el o patise cu varf si indesat. Cla­pele de la buzunarele de sus arsesera, sticlutele cu medicamente plesnisera de caldura, iar de la pata ramasa mirosea insuportabil a medicina. Redrick ridica ramasitele care tineau loc de clape si incepu sa scoata cioburile de sticla si bucatile de plastic. Si-n acel moment, Arthur ii spuse:

― Va multumesc, domnule Schuhart, ca m-ati scos.

Redrick tacu. 'La dracu multumesc! Am si nevoie sa te salvez'.

― Eu sunt vinovat, continua Arthur. Ca doar auzisem cand mi-ati ordonat sa stau culcat. M-am speriat insa foarte tare, iar cand a inceput sa dogoreasca, mi-am pierdut complet capul. Stiti,mi-etare frica de durere, domnule Schuhart

― Hai, ridica-te, spuse Redrick fara sa se intoarca. Asta e inca floare la ureche Hai odata, ce mai stai?

Sasaind de durere, isi puse rucsacul in spate, aranjan­du-si curelele. Avea senzatia ca pielea se scorojise in locu­rile arse si se incretise in riduri dureroase. 'Ii e frica de durere Manca-te-ar ciuma cu durerea ta cu tot ' Se uita in jur. 'Nu-i nimic. N-am pierdut poteca. Si-acum delusoarele astea. Marsave delusoare. Stau ca niste coarne de drac Si mai e si valceaua asta dintre ele ' Adulmeca aerul 'Of, valceluta marsavioara! Tocmai tu esti cea mai mare marsavie'

― Vezi valceaua dintre dealuri? il intreba pe Arthur.

― O vad.

― Direct spre ea. Mars!

Arthur se sterse cu dosul palmei la nas si porni ina­inte, pleoscaind prin balti. Schiopata si nu mai era tot atat de drept si chipes ca mai inainte. Zona il incovoiase si pe el, obligandu-l sa mearga mai incet si cu mai multa prudenta. 'Si iata cum am mai scos pe inca unul, se gandi Redrick. Oare al catelea este? Al cincilea? Al sa­selea? Si-acum ma intreb: De ce? Ce, mi-e ruda? Ce, raspund de el? Ia asculta, ba, Roscatule, de ce totusi l-ai tarat? Puteai s-o mierlesti din cauza lui Si cred ca acum, cu capul limpede, stiu. E foarte bine ca l-am scos, pentru ca fara el n-am sa ma descurc. Este un ostatic pentru Maimutica. N-am scos un om, ci dragorul[9] meu. Cauta­torul meu de mine. Un speraclu. Insa acolo, pe locul ala fierbinte, nu m-am gandit la asta. Il trageam ca pe-o ruda si nici prin cap nu-mi trecea sa-l las, desi uitasem de toate: si de speraclu, si de Maimutica Deci inseamna ca sunt intr-adevar un baiat bun? Asa imi zice si Guta. Kirill mi-a sugerat-o si el, iar Richard numai despre asta bombane tot timpul Ce sa spun, au si gasit bunatatea ia mai lasa toate astea. Aici nu e loc pentru buna­tate, intai te gandesti si apoi dai din maini si din pi­cioare. Sa fie prima si ultima data, e clar? Om bun, hm Trebuie sa-l pastrez pentru «masina de tocat carne», se gandi el rece si clar. Aici poti sa treci prin toate, in afara de aceasta masina'.

― Stai, ii zise lui Arthur,

Valceaua era in fata lor si Arthur statea, privind pier­dut spre Redrick. Valceaua era acoperita de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros in soare, iar deasupra se unduia un abur usor, ce se inchega intre dealuri, incat la treizeci de pasi nu se mai vedea nimic. Si putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, in borhotul ei, dar Redrick avea impresia ca o suta de mii de oua stricate, sparte si aruncate peste o suta de mii de capete de pesti si pisici moarte nu ar fi putut sa duhneasca ca aici. 'O sa cam miroasa pe-acolo, Roscatule, asa ca tu Vezi sa nu intri in deriva'.

Arthur gemu si se dadu inapoi. Atunci Redrick isi alunga toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vata imbibata cu deodorant, isi puse in nari doua tam­poane si ii intinse si lui Arthur.

― Multumesc, domnule Schuhart abia sopti Arthur. Nu putem cumva sa trecem pe undeva pe sus?

Redrick il insfaca de par si ii intoarse capul inspre gramada de carpe ce se zarea intr-o surpatura de piatra.

― Ala e Ochelaristu', iar pe dealul din stanga, de aici nu se vede, zace Canisu'. Tot o gramada de carpe. Ai in­teles? Inainte.

Mocirla era calda, lipicioasa si respingatoare. Intai au mers drept, scufundandu-se pana la brau, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatra si destul de neted. Si-n cu­rand, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amandoua partile. Pe dealul din stanga, inundat de soare, nu se ve­dea nimic, dar pe povarnisul din dreapta jucau in penum­bra flacari liliachii-deschise.

― Apleaca-te, ii comanda printre dinti, si se apleca si el. Mai jos, tampitule!

Arthur se apleca speriat, si-n aceeasi secunda un ful­ger, insotit instantaneu de un bubuit, sparse vazduhul. Deasupra capetelor lor se scutura intr-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundandu-se pana la umeri. Redrick, simtind cum i se astupa urechile din cauza tunetului, intoarse capul si zari in umbra cum o pata de un rosu deschis se destrama repede in pietrisul faramitat. Imediat izbucni si al doilea fulger.

― Inainte! Inainte! urla, fara sa se auda.

Acum se tarau pe vine, miscandu-se ca doua gaste si scotand afara numai capetele. La fiecare strafulgerare, Redrick vedea cum parul lung al lui Arthur se ridica in sus, simtind imediat dupa aceea cum o mie de ace ii inteapa pielea fetei. 'Inainte', repeta el din inertie. Deja nu mai auzea njmic. O data, Arthur se intoarse spre el, aratandu-si profilul, si observa cum il privea cu ochii holbati de groaza; ii mai zari buzele albe care tremurau si obrazul transpirat, murdarit de verdele borhotului. Pe urma, fulgerele se transformara in trasnete si fura ne­voiti sa se scufunde cu totul. Mucozitatea verde ii in­cleia gura, era imposibil de respirat. Prinzand aerul cu gura, Redrick isi smulse din nas tampoanele si dintr-o data simti ca putoarea disparuse. Aerul era plin de un miros proaspat si patrunzator de ozon, iar aburul din jur se ingrosase sau poate ca i se incetosasera ochii si deja nu se mai vedeau dealuri nici in stanga, nici in dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Art­hur manjit de drojdia verde si aburul galben care serpuia in jur.

'Trec, trec, se gandea Redrick. Doar nu e prima data. Toata viata asa a fost la mine: in noroi, iar deasupra capului fulgere, si niciodata n-a fost altfel Dar de unde mizeria asta? Cata mizerie Iti pierzi mintile, nu alta. Cata mizerie intr-un singur loc, de parca s-au strans aici toate porcariile din lume Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gandi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik si de la el a ramas Ochelaristu' a cazut in dreap­ta. Canisu' in stanga, si totul pentru ca Sterviatnik sa treaca printre ei si sa lase dupa el toata aceasta mizerie. Asa-ti trebuie, Roscatule! Cine calcapeurmelelui Ster­viatnik intotdeauna o sa-nghita rahat. Ce, n-ai stiut asta si inainte? Peste tot e-asa. Sunt prea multi ca Sterviatnik si de aceea n-a mai ramas nici un loc curat. Totul s-a imputit Nunan e un prost: «Tu, Roscovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea si nu suporti nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o sa fie niciodata raiul pe pamint » Da' ce te pri­cepi tu la toate astea, grasanule? Cand am vazut vreodata o ordine buna? Da' cand m-ai vazut pe mine intr-o or­dine buna? Toata viata am vazut cum mor Kirillii, Ochelaristii, iar cei ca Sterviatnik se tarasc printre ca­davrele lor, pe cadavrele lor, ca niste viermi, si murdaresc, murdaresc, murdaresc '

Aluneca pe o piatra, se scufunda, iesi, vazu din nou alaturi fata schimonosita cu ochii holbati si deodata, in­gheta: i se paru ca pierduse directia. Dar nu, nu se ra­tacise. Intelese imediat ca trebuiesameargauite-acolo, unde iese din noroi o piatra. Intelesese asta, desi in afara de piatra nu se mai vedea decat pacla galbena.

― Stai! tipa el. Tine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.

Din nou nu-si auzi vocea si atunci il ajunse pe Arthur, il prinse de umar si incepu sa-i arate cu mana: 'Tine-te mai la dreapta pietrei si mergi cu capul in jos'. 'O sa mi-o platiti voi, se gandi'. Langa piatra, Arthur se scu­funda si imediat un trasnet lovi, cu un pocnet asurzitor, crestetul pietrei negre facand sa zboare in toate partile aschii incinse. 'O sa mi-o platiti' repeta el, cufundandu-se cu totul, dand din maini si din picioare cu toate pute­rile. Trosnetul unui fulger ii sfasie din nou auzul. 'Tot sufletul am sa-l scot din voi'. Si-n treacat, se gandi: 'Oare la cine ma refer? Nu stiu. Da' cineva trebuie sa mi-o plateasca si-mi va plati pentru asta! Stati un pic, numai sa ajung la Glob, ca eu nu sunt Sterviatnik O sa mi-o platiti asa cum trebuie si asa cum vreau eu '

Cand au iesit la loc uscat, pietrisul se incalzise deja de la soare. Erau complet asurziti, intorsi pe dos, clati­nandu-se si agatandu-se unul de altul ca sa nu se prabu­seasca. Redrick vazu o furgoneta jupuita, fara roti, si, ca prin ceata, isi aminti ca aici, la umbra ei, te poti odihni. Se tarara in umbra. Arthur se intinse pe spate si incepu, cu degetele lipsite de vlaga, sa-si descheie scurta; in timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgoneta, isi sterse putin palmele de pietris si baga mana la piept.

― Si mie, zise Arthur. Si mie, mister Schuhart.

Redrick se mira cat de puternica este vocea baietandrului, inghiti o gura, inchise ochii si simti cum lichidul fierbinte si purificator se scurge prin gatlej si se intinde peste tot pieptul. Inghiti inca o data si ii intinse bidonasul lui Arthur. 'Gata, se gandi, lipsit de puteri. Am scapat. Am trecut si d-asta. Gata, acum vad deja cecul cu suma in litere. Ce, credeti ca am uitat? Nu! Eu tin minte totul. Credeti ca o sa va multumesc ca m-ati lasat viu si ca nu m-ati inecat? Ciu-ciu si nu multumesc. V-a venit sfarsitul, e clar? N-am sa las nimic asa. Acum eu hotarasc. Eu, Redrick Schuhart, in deplinatatea faculta­tilor mintale, voi hotari tot si pentru toti. Iar voi, broaste raioase, sterviatnici, extraterestri, ciolanosi, quarterblazi, paraziti, verzisori, ragusiti, cei cu uniforme, simandicosi, cei cu serviete si cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare vesnice, cu «chelia tantarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni ― ajunge! M-ati dus destul de nas! Si eu, prostu', ma laudam ca asa vreau, ca asa o sa fac, iar voi, taraturilor, aprobandu-ma, va faceati cu ochiul in spatele meu si ma duceati de nas. Ma trageati, ma intindeati, ma tarati de nas prin inchisori, prin «bom­be» Ajunge!'

Desfacu curelele rucsacului si lua din mainile lui Arthur bidonasul.

― Niciodata n-as fi crezut, zise Arthur cu o nedu­merire blanda in glas, nici n-as fi putut sa-mi inchipui Stiam, bineinteles, moarte, foc Dar ca sa existe asa ceva! Cum vom razbate la intoarcere?

Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omulet nu mai avea acum nici o importanta. Nici inainte nu avu­sese, dar atunci era totusi un om. Acuma insa Un speraclu vorbitor. Lasa-l sa vorbeasca.

― Ar fi fost bine sa ne spalam (Arthur privi in jur cu teama.) Macar fata sa mi-o fi limpezit.

Redrick se uita la el absent. Ii observa parul naclait si lipicios, ca de pasla, fata manjita de mucozitatea acum uscata, cu urme de degete, si-n general corpul, acoperit de o crusta de noroi crapata, si nu simti nici mila, nici iritare, nimic. Un speraclu vorbitor. Isi intoarse capul, in fata se intindea un spatiu plictisitor, ca un santier parasit, acoperit de pietris, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte si mort. Capatul indepartat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor si de la distanta parea complet neted si abrupt, iar capatul apropiat era marcat de sfaramaturi de piatra. Coborarea in cariera incepea acolo unde se detasa, ca o pata rosie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia sa mearga direct spre el, bizu­indu-se doar pe noroc.

Arthur se ridica pe neasteptate, baga mana sub furgoneta si scoase de-acolo o cutie de conserve ruginita.

― Ia uitati-va, domnule Schuhart zise el, inviorandu-se. Asta, probabil, a lasat-o tata Si mai sunt acolo.

Redrick nu-i raspunse. 'Ce nechibzuinta! se gandi in­diferent. Mai bine nu ti-ai fi adus aminte de tata. Acum era mai bine daca taceai din gura. Dar, de altfel, e tot­una ' Se ridica si ofta de durere, pentru ca toata im­bracamintea se lipise de corp, de pielea arsa, si acum se rupea ceva dureros acolo, se dezlipea ca o fasa uscata de o rana. Arthur se ridica si ofta si el, in timp ce se uita la Redrick, cu suferinta. Se vedea clar ca ar fi vrut sa se planga, dar n-avea curaj. Mormai numai, cu o voce inabusita:

― Pot sa mai iau o gura, domnule Schuhart?

Redrick piti la piept bidonasul care-l tinea in mana si zise:

― Vezi rosu ala printre pietre?

― Il vad, zise Arthur, si ofta spasmodic.

― Direct spre el.

Arthur se intinse gemand, isi indrepta umerii si se schimonosi, uitandu-se in jur.

― Sa ma spal un pic S-a lipit totul.

Redrick il astepta in tacere. Arthur se uita la el fara speranta, se intoarse si incepu sa mearga, dar se opri imediat.

― Rucsacul V-ati uitat rucsacul, domnule Schuhart.

― Mars inainte, ii ordona Redrick.

Nu mai avea rabdare nici sa explice, nici sa minta si de fapt nu mai avea nici un rost. Si-asa o sa mearga, n-are incotro. Si Arthur porni, tarandu-si picioarele, adus din spate, incercand sa-si dezlipeasca de pe fata mizeria scortoasa, se facuse mic, slab si amarat, ca un pisoi ud fara stapan. Redrick porni in urma lui si, cum iesi din umbra, soarele il pocni, orbindu-l. Isi puse palma streasina si regreta ca nu-si luase ochelarii negri. Fiecare pas ridica un norisor de praf alb, praful se asternea pe bocanci si putea, dar parca mai degraba Arthur duhnea, iar ca sa mearga in urma lui era imposibil. Dintr-o data intelese insa ca el pute cel mai tare. Mirosul era infect, dar cu­noscut. Asa mirosea in oras atunci cand vantul de nord aducea pe strazi fumul de la uzina. Si tatal sau tot asa duhnea cand se intorcea acasa, imens, sumbru, cu ochii rosii ca de nebun. Si Redrick se grabea sa se ascunda intr-un colt, de unde se uita cu groaza cum taica-su isi smulgea de pe el hainele de lucru si le arunca in mainile mamei, cum tragea de pe labele uriase bocancii stalciti, cum ii impingea sub cuier si, numai in sosete, lipaia pana in baie, auzea cum de-acolo, de sub dus, pu­faia indelung si plescaia sub apa, cum trantea niste ligheane, bolborosea ceva pe-acolo, iar pe urma cum urla de se cutremura casa: 'Maria ai adormit?' Trebuia sa stea pitit pana cand se spala si se aseza la masa pe care mama punea o sticla, o farfurie adanca, plina cu supa groasa, si un borcan de ketchup, sa astepte pana cand termina supa, ragaia si incepea carnea cu fasole, si abia atunci putea sa iasa la lumina, sa se aseze pe genunchii lui si sa-l intrebe pe care maistru sau pe care inginer l-a mai inecat in acid sulfuric.

In jur, totul era incins pana la alb si ii era greata de arsita uscata si aspra, de duhoare, de oboseala; il ustura pielea arsa, care crapase pe la incheieturi, si i se parea ca prin ceata fierbinte care ii invaluia creierul ea tipa ca sa auda si el, cerandu-i apa, liniste si racoare. Amin­tiri aproape uitate se ingramadeau in creierul lui um­flat, se rasturnau intre ele, se acopereau si se amestecau, impletindu-se cu lumea alba, incinsa, care dansa in fata ochilor intredeschisi, si toate erau amare, toate emanau mila covarsitoare sau ura. Incerca sa intervina in haosul asta, straduindu-se sa scoata din trecut un miraj dulce, si sentimente de tandrete si prospetime reliefau din adancurile memoriei fata tanara si vesela a Gutei, inca fata, cand era dorita si neprihanita, si ea aparea in fata ochilor, dar imediat se acoperea de rugina, se deforma, curgea si se transforma intr-o mutrisoara ursuza, acope­rita de blanita lunga si aspra a Maimuticai. Incerca sa-si aduca aminte de Kirill, pentru el un om sfant, de miscarile lui repezi si agile, de rasul lui si de vocea care-i promi­tea locuri si timpuri minunate, nemaivazute, iar Kirill aparea si el. Pe urma licarea in soare paienjenisul argintiu si iata ca Kirill deja disparuse si pe Redrick il piro­nesc ochii ingeresti si ficsi ai lui Hugh Ragusitu', dupa care mana lui mare si alba cantareste in palma containerul de portelan In constiinta lui se invalmaseau forte in­tunecate, care ii coborau bariera vointei si ii stingeau pu­tina bunatate pe care o mai pastra memoria lui, si deja i se parea ca pana acum nu fusese nimic bun, ci numai mutre, mutre, mutre

Si-n tot timpul asta ramanea stalker, fara sa se gan­deasca, fara sa simta, fara chiar sa tina minte, si vedea parca cu cerebelul ca, uite, acolo in stanga, la o distanta nepericuloasa, deasupra mormanului de scanduri vechi, sta 'fantoma vesela' ― linistita, fara vlaga ― si da-o dra­cului, iar din dreapta adie un vant nedeslusit, ca dupa ca­tiva pasi sa apara 'chelia tantarului', neteda ca oglinda si cu multe cozi ca o stea de mare, inca departe, si nu mi-e frica, iar in centrul ei o pasare turtita ca o umbra, ceva foarte rar, pentru ca pasarile nu zboara deasupra Zonei; iar acolo, alaturi de poteca, doua 'biberoane' aruncate de Sterviatnik, probabil la intoarcere, cand frica a invins lacomia. Vedea toate astea si retinea totul, iar cand Arthur, incovoiat, gresea directia macar cu un pas, gura lui Redrick se deschidea singura si un urlet ragusit si amenintator ii iesea din gatlej. 'O masina, se gandea. Ati facut din mine o masina ' Pietrisul de la marginea carierei se apropia si deja putea sa desluseasca desenele ciudate ale ruginei pe acoperisul rosu ai cabinei excava­torului.

'Esti un prost, Barbridge. Smecher, dar prost. Cum ai putut sa ai incredere in mine, ai? De cand ma stii tu? Ar fi trebuit sa ma cunosti mai bine decat eu insumi. Ai imbatranit, asta este. Te-ai prostit. E si normal. Poate fiindca ai avut de-a face numai cu prosti ' Si atunci isi imagina cum s-a desfigurat Sterviatnik cand a aflat ca Arthur, frumosul Archie, sange din sangele lui a plecat in Zona cu Roscatu', dupa picioarele lui Sterviat­nik, a plecat nu cu un mucos inutil, ci cu fiul lui, viata lui, mandria lui. Si imaginandu-si toate astea, Redrick incepu sa rada in hohote, iar cand Arthur isi intoarse speriat capul dadu din mana continuand sa rada: 'Mars, mars!'. Si iar au inceput sa i se tarasca prin minte, ca pe un ecran, mutre, mutre, mutre Trebuie sa schimbe totul. Nu o viata, nu doua, nu un destin sau doua destine. Tre­buie schimbat fiecare surub al acestei lumi infecte

Arthur se apropie de marginea rapei din fata carierei, se opri si ramase pironit locului, privind in jos si-n de­partare, intinzandu-si gatul lung. Redrick se apropie si se opri alaturi. Nu se uita acolo unde privea Arthur. Langa picioare, din adancurile carierei, pleca drumul ba­tatorit cu multi ani in urma de senilele si rotile tractoa­relor grele. La dreapta lui se ridica un perete abrupt, alb si crapat de caldura, iar in stanga era ses, unde, printre pietre si gramezi de piatra sparta, statea aplecat exca­vatorul. Cupa lui parea sleita de puteri, prabusita la ca­patul drumului. Si asa cum era de asteptat, nimic nu se mai vedea pe drum, dar langa cupa, pe o panta aspra si colturoasa, atarnau turturii rasuciti si negri ce semanau cu niste lumanari metalice, groase, forjate. In praf se ve­deau o multime de pete, de parca acolo se varsase niste bitum. Asta-i tot ce mai ramasese de la ei si nici nu puteai sa spui cati au fost. Poate ca fiecare pata este un om, o dorinta a lui Sterviatnik. Ia uite, Sterviatnik scapase cu bine, viu si nevatamat din subsolul blocului 7. De a­colo Sterviatnik scosese cu usurinta din Zona 'magnetul fluid'. Iar turturul acela era comoara de Dina Barbridge pe care toti o doreau, care nu semana nici cu tata, nici cu mama. Iar pata aceea era Arthur Barbridge, frumosul si mandrul Archie, care nu semana cu parintii.

― Am ajuns, harai incordat Arthur. Mister Schuhart, am ajuns totusi, nu-i asa?

Radea bucuros, se asezase pe vine si cu amandoi pum­nii incepuse sa loveasca pamantul cu toata puterea. Parul naclait si intarit ca o crusta pe crestetul capului tremura si flutura caraghios in toate partile, aruncand bucati de noroi uscat. Si numai atunci Redrick isi ridica privirea si privi Globul. Incet. Cu teama. Cu frica ascunsa ca n-o sa arate asa cum isi imaginase. Ca o sa-l patrunda indoiala si Globul se va prabusi de pe cerul unde abia se cata­rase, inghitind astfel toate scarnaviile.

Nu era de aur, ci mai degraba din cupru roscat, com­plet neted, si lucea mat in soare. Zacea aruncat langa peretele indepartat al carierei, stand comod printre mor­manele de roca presata si chiar de aici se vedea cat este de mare si cat de greu apasa locul unde se afla.

Nu avea nimic dezamagitor sau indoielnic in el, dar nici nu avea nimic ce-ar fi putut sa-i dea o speranta.

Nu se stie de ce, dar ii trecu prin cap ideea ca Globul este gol pe dinauntru si ca ar trebui sa fie foarte fier­binte, incins de soare. Era clar ca nu emitea o lumina proprie, ca nu se putea ridica in aer sa danseze, asa cum se vorbea in legende. Zacea acolo unde cazuse. Poate ca scapase dintr-un oarecare buzunar imens si se rostogo­lise, ratacindu-se in timpul unui joc de giganti. Nu era asezat aici. Fusese aruncat si el, la fel cum erau azvarlite toate astea: 'bratari', 'biberoane', 'baterii', si alte gu­noaie ramase de la Vizita. Dar, in acelasi timp, avea ceva si, cu cat se uita mai mult la el, Redrick isi dadea seama cat este de placut sa-l privesti, cum te indeamna sa te apropii de el, sa vrei sa-l atingi, sa-l mangai. Din nou ii trecu prin cap o trasnaie, ca ar fi foarte odihnitor sa te asezi langa el sau, si mai bine, sa te sprijini cu spatele de el, sa-ti dai capul pe spate si, inchizand ochii, sa te gandesti, sa dai drumul la amintiri si poate chiar sa motai un pic

Arthur sari in picioare, isi desfacu toate fermoarele de la scurta, o smulse si o azvarli la picioare, ridicand un nor de praf alb. Tipa ceva, strambandu-se si dand din maini, pe urma le duse la spate si dansa facand cu picioa­rele figuri complicate. Sarind, porni in jos pe povarnis. Nu se mai uita la Redrick, uitase de el. Uitase de toate, mergea sa-si indeplineasca dorintele, dorintele marunte si ascunse ale unui licean care roseste, ale unui baietan­dru care nu vazuse in viata lui nici un fel de bani, in afara de cei 'de buzunar', ale unui mucos pe care il snopeau in bataie daca mirosea macar un pic a alcool atunci cand se intorcea acasa si din care voiau sa creasca un avocat celebru, iar, in perspectiva, un ministru si, cine stie cum, intelegeti voi presedinte. Mijindu-si ochii inrositi de lumina orbitoare, Redrick privea tacut in urma lui. Statea impasibil si rece, stiind ce-o sa se intample acum, simtind insa ca nu se va putea uita. Totusi, pana cand totul era posibil, va privi fara sa simta ceva deosebit, poate doar inlauntrul lui, undeva in adancime, unde in­cepuse sa se nelinisteasca un oarecare viermisor, ce por­nise sa se rasuceasca cu capsorul lui tepos.

Baiatul tot mai cobora in sarituri, pe povarnisul abrupt, batand un step dement, iar praful alb ii sarea de sub talpi in timp ce tipa ceva cu toata puterea, foarte vesel, rasunator, dar foarte solemn, ca un cantec sau, mai bine-spus, ca o litanie. Redrick se gandi ca, pentru prima data in existenta carierei, acest drum era strabatut in atmo­sfera de sarbatoare. La inceput nu ascultase ce urla acest speraclu vorbitor, dar pe urma parca se aprinse ceva in el si auzi: 'Fericirea pentru toti! Pe gratis! Fericire din belsug! Veniti aici cu totii! Ne ajunge la toti! Nimeni n-o sa plece suparat! Pe gratis! Fericire! Pe gratis! '

Si, dintr-o data, amuti, de parca o mana imensa i-ar fi bagat un calus in gura. Redrick vazu cum vidul trans­parent, care se furisase in umbra cupei excavatorului, il prinse, il arunca in aer incet si cu putere il rasuci, asa cum femeile storc rufele. Redrick mai avu timp sa vada cum unul din bocancii prafuiti a fost smuls de pe piciorul lui Arthur si proiectat in sus, undeva deasupra carierei. Atunci isi intoarse capul si se aseza. In cap se facuse gol si amortise. In jur era liniste si mai ales in spatele lui, acolo pe drum. Atunci isi aduse aminte de bidonas, dar fara placere, ca de-un medicament pentru care a venit vremea sa-l ia. Desuruba capacelul, incepu sa bea cu in­ghitituri mici si, pentru prima data in viata, ar fi vrut ca in bidonas sa nu fi fost alcool, ci pur si simplu apa rece

Trecu un timp, si-n cap aparura niste ganduri cat de cat coerente. 'Asta-i tot. Drumul e liber. Chiar acum as putea sa merg, dar mai bine sa mai astept un pic. «Ma­sina de tocat» e capabila de orice scamatorie. Tot tre­buie sa mai reflectez putin. Numai ca asta nu-i o treaba obisnuita pentru mine, asta-i tot necazul'. Ca sa se gan­deasca ar fi insemnat sa se eschiveze, sa triseze, sa pa­caleasca, sa minta. Si aici toate astea nu mai merg

'In sfarsit Ce sa zic? Maimutica, tata Sa pla­teasca pentru toate, sa le iasa taraturilor sufletul, sa se sature si ei de rahat asa cum am inghitit si eu Nu, nu asa Roscatule! Adica asa,bineintelesDar ce-nseamna toate astea? Ce-mi trebuie mie? Astea-s injuraturi, nu ganduri'. Ingheta, presimtind ceva groaznic, si, trecand peste multimea diferitelor ganduri, isi porunci cu rauta­te: 'Ia asculta, mai, mutra roscata. N-ai sa pleci de-aici pana n-o sa te gandesti la ceva concret. O sa pieri aici cu acest globulet, ai sa putrezesti, ai sa te prajesti, dar n-ai sa pleci '

"Doamne, unde-mi sunt cuvintele, unde-mi sunt gan­durile?" Si cu avant isi trosni una peste fata. "In toata viata mea n-am avut nici un gand! Asteapta-ma! Doar Kirill mi-a vorbit ceva, asa Kirill!" Cotrobaia febril prin amintiri, ii apareau niste cuvinte cunoscute si semi-cunoscute, dar nimic nu se inchega, pentru ca de la Ki­rill nu ramasesera cuvinte, ci numai niste imagini neclare, bune sau foarte bune, dar complet neverosimile '

'Ce ticalosie. Ticalosie Pana si aici m-ati invartit, m-ati lasat fara limba, taraturilor Golan Asa cum am fost un golan, asa am si imbatranit: tot un golan. Si asta nu trebuie sa fie. Auzi? O data pentru totdeauna, sa-ti fie interzis pe viitor! Omul se naste ca sa gandeasca(ia­ta-l si pe Kirill, in sfarsit) Numai eu nu cred in asta. Nici inainte n-am crezut si nici acum nu sunt convins. Iar pentru ce se naste omul nu stiu. S-a nascut si s-a nascut. Se hraneste fiecare cum poate. Lasa sa fim cu totii sanatosi, iar ei lasa sa crape Adica cine suntem noi si cine sunt ei? Nu mai inteleg nimic. Mie imi este bine, lui Barbridge ii este rau, lui Barbridge ii e bine, lui Ochelaristu' ii e rau, lui Ragusitu' ii e bine, e rau pentru toti. Numai el, tampitul crede ca poate sa se strecoare la timp. Doamne, ce ciulama! Toata viata m-am razboit cu capi­tanul Quarterblood, iar el toata viata a fost in razboi cu, Ragusitu' si de la mine, idiotul, vroia un singur lucru, sa nu mai fiu stalker. Dar cum sa nu mai fiu stalker cand am de hranit o familie? Sa ma duc la slujba? Da' nu vreau sa muncesc pentru nimeni. Mi-e sila de munca voastra. Puteti oare sa intelegeti asta? Daca omul mun­ceste, o va face intotdeauna pentru cineva. Este un sclav si nimic altceva, iar eu intotdeauna am vrut sa fiu singur, ca sa-i infrunt pe toti, cu apatia si plictiseala lor '

Bau restul de coniac si, cu toata puterea, tranti, de pamant bidonasul gol, care, lucind in soare, se rostogoli pe undeva si Redrick uita imediat de el. Acum statea acoperindu-si ochii cu mainile si incerca sa nu inteleaga, nici sa vorbeasca, dar macar sa vada ceva, cam cum ar trebui sa fie, insa din nou zari numai mutre, mutre si iar mutre Verzisori, sticle, gramezi de carpe care au fost candva oameni, coloane de cifre Stia ca tot ce ve­dea trebuia sa dispara si ar fi vrut sa le stearga, dar i se paru ca daca toate astea vor disparea, atunci nu va mai ramane nimic ― doar pamantul neted si gol. De nepu­tinta si disperare, ar fi vrut din nou sa se sprijine si sa-si dea capul pe spate, dar se ridica, isi scutura pantalonii de praf si incepu sa coboare in cariera. Soarele dogorea, iar in fata ochilor pluteau pete rosii, aerul tremura si in aceasta vibrare Globul parea ca danseaza pe loc, ca o geamandura pe valuri. Redrick trecu pe langa cupa si, superstitios,isiridicapicioarelemaisus, ferindu-se sa nu atinga petele negre, scufundandu-se apoi in pamantul prafos, se tari prin toata cariera de-a curmezisul, spre Globul care dansa si-i facea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de caldura, in acelasi timp trecandu-l fiori de gheata, tremura ca dupa o betie, iar printre dinti ii scar­taia praful cretos si searbad. Si deja nici nu mai incerca sa gandeasca. Repeta intruna, cu disperare, ca o rugaciune: 'Sunt un animal. Vezi bine ca sunt un animal. N-am cu­vinte, nu m-a invatat nimeni sa folosesc cuvintele, nu stiu sa gandesc. Aceste taraturi nu mi-au datposibilitateasainvatsisa gandesc. Dardaca estiintr-adevaratat de puternic, de atotstiutor si atotintelegator Descurca-te singur! Uita-te in sufletul meu, stiu ca acolo gasesti ce-ti trebuie. Trebuie sa fie ceva! Doar nu mi-am van­dut nimanui sufletul, niciodata! Este al meu, este ome­nesc! Nu se poate sa vreau raul! Si blestemat sa fie tot, ca nimic nu pot sa-ti mai spun in afara de aceste cu­vinte copilaresti: «Fericire pentru toti, pe gratis, si hai sa nu plece nimeni suparat!»'.

Arkadij Natanovitch Strugatsky si

Boris Natanovitch Strugatsky

STRUGATSKY BROTHERS

Arkady Natanovich Strugatsky and Boris Natanovich Strugatsky are probably the most famous Russian SF authors. They became the spiritual leaders of Russian science fiction literature in the 60-s, and to this day, their influence remains immense.

Entire generations were brought up on their books, and the authors managed to impress their ideas and principles on millions and millions of people. The number of their fans in Russia is really impossible to count, and even abroad, their works have found way to the hearts of the readers. The key to their success is, in their own words, that they write 'about adventures of the spirit, and not about adventures of the body.'

Any Strugatskys' work is very different from an ordinary SF book in that it is not 'pure science fiction.' Strugatskys always write about people and their problems, and not about spaceships, technology or other things that the ordinary SF literature is full of. There are so many layers of ideas and thoughts in their works that you have to read them several times if you want to really grasp all that authors packed in. Their books stir up the desire to understand other people.

'Thinking is not entertainment but an obligation!'

This is the Strugatskys' main slogan, and I totally agree with it.

Alexandr Usov

Z