|
|
|
Marin Sorescu – lona – comentariul literar
„lona', subintitulata „tragedie in patru tablouri' (1968), face parte dintr-o trilogie dramatica („lona', „Paracliserul' si „Matca') intitulata sugestiv „Setea muntelui de sare'.
Titlul este o metafora pentru setea de Absolut a omului superior, fiind o parabola pe tema destinului uman (parafrazand mitul biblic, in „Paracliserul' parodiaza mitul mesterului Manole, iar in „Matca' mitul potopului). La o analiza mai atenta s-ar putea spune ca numele „lona' este format din particula „io' (arhaicul „domnul', „stapanul' - aici al marilor si oceanelor; Stefan cel Mare il folosea atunci cand se adresa boierilor sau poporului; eul metafizic) si particula „na' cu sensul familial al lui „ia' (o posibila negare a eului, in ideea obiectivitatii lui), denumind protagonistul piesei care apare intr-o tripla ipostaza: pescar, calator si auditoriu.
Tema acestui „poem de neliniste metafizica' este singuratatea individului care se comunica prin strigatul tragic, rascolitor, exteriorizat sub forma monologului absurd in care se impletesc tragicul si cosmicul. Tragismul isi are sursain eforturile disperate ale personajului de a-si regasi identitatea si neputinta lui de a inainta pe calea libertatii si a asumarii propriului destin. Piesa abordeaza problematica filozofica existentiala a unui raport dintre individ si societate, dintre libertate si necesitate, dintre sens si nonsens.
intrebat despre semnificatia dramei, scriitorul Marin Sorescu raspunde: „imi vine pe limba sa spun ca lona sunt eu Cel care traieste in Tara de Foc este tot lona, omenirea intreaga este lona, daca-mi permite. lona este omul in conditia lui umana, in fata vietii si a mortii'.
Subiectul este un motiv preluat din textul „Bibliei': lona, fiul lui Amitai, este insarcinat in taina sa propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu in cetatea Ninive, caci pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Desi la inceput primeste aceasta misiune mai apoi refuza. El incearca sa fuga pe o corabie la Tarsis. Pentru nesupunere, Dumnezeu il pedepseste trimitand un vant ceresc care provoaca o ingrozitoare furtuna pe mare. Corabierii afla adevarul despre vinovatia lui lona si-1 arunca in valuri (ca sa linisteasca providenta). Din porunca divina, lona este inghitit de un monstru marin si, dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta,,.Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe lona pe uscat'. Ajuns in cetatea Ninive, el proroceste ca peste patruzeci de zile cetatea va fi distrusa din cauza pacatelor lor. Atunci locuitorii cetatii Ninive au intrat toti in post si in rugaciune, iar Dumnezeu s-a milostivit de ei, fiindca s-au pocait si i-a iertat, lona s-a intristat ca prorocirea lui nu s-a infaptuit, dar Dumnezeu 1-a mustrat pentru nesocotinta lui.
incercand sa trezeasca o lume aflata la cativa pasi de finalul prorocit, prin „Apocalipsa' Sfantului loan, scriitorul Marin Sorescu preia acest motiv biblic pentru a realiza o opera dramatica existentiala: el incearca sa rosteasca tipatul care sa trezeasca toate constiintele adormite de pacat si sa salveze lumea, in aceasta ipostaza, personajul lona este o constiinta. Diferenta dintre personajul biblic si cel creat de Sorescu consta in faptul ca biblicul lona a pacatuit refuzand o misiune sacra, pe cand eroul lui Sorescu nu a savarsit nici un pacat. El se afla de la inceputul piesei „in gura pestelui'.
Subiectul reprezinta drumul de la cunoastere la constiinta. lona se cauta pe sine si isi striga numele (precum cucul, care traieste tot asa de insingurat ca si lona) catre mare, catre sala plina de spectatorii-pesti. Este inghitit succesiv de trei pesti, fiindca in drumul spre cunoasterea de sine sau spre constiinta de sine (ca si Harap-Alb, eroul lui Ion Creanga), el trebuie sa duca cele trei lupte: cu trupul, cu lumea si cu demonii, sa faca asceza trupului, a cuvantului si a mintii.
in primul tablou, lona este pescar, inceputul piesei il prezinta pe lona care incearca, strigandu-se pe nume (pentru ca el „ca orice om foarte singur se dedubleaza, vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde'), sa se gaseasca, sa se identifice pe sine insusi cugetand asupra relatiei dintre viata si moarte:
„- Ce mare bogata avem! - Habar n-aveti cati pesti misuna pe aici. - Cam cati? - Dumnezeu stie: multi - (cu uimire) O suta? - Mai multi. - Cam cat a numara toata viata? - Mai multi. - Atunci, cat a numara toata moartea? - Poate, ca moartea e foarte lunga. - Ce moarte lunga avem!'
Marea e plina „de nade () frumos colorate', care ar putea fi tot atatea capcane ale vietii atragatoare, fascinante, tot atatea pericole ale tentatiilor existentei umane. lona isi asuma aceasta existenta, deoarece noi, pestii, inotam printre ele (nade), atat de repede, incat parem galagiosi'. Visul omului este sa inghita nada cea mai mare („Ne punem in gand o fericire, o speranta, in sfarsit, ceva frumos', dar totul ramane la nivel de speranta, pentru ca „in cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa'. Este omul aflat in fata intinderii imense de apa - marea, metafora a libertatii, aspiratiei, iluziei si chiar a deschiderii spre un univers nelimitat incarcat de mistere. Pescar ghinionist, lona isi doreste sa prinda „pestele cel mare', dar prinde numai „fate' si, pentru a rezolva neputinta impusa de destin, isi ia totdeauna cu el un acvariu ca sa pescuiasa pestii care „au fost prinsi o data', atunci cand vede „ca e lata rau'. Din pricina neputintei, lona se simte un ratat, un damnat.
Finalul tabloului il prezinta pe lona inghitit de un chit urias, cu care incearca sa se lupte, strigand dupa ajutor. Dar ecoul murise („Eh, de-ar fi macar ecoul'). Prin lupta pestelui, dar si a lui lona, pentru supravietuire apare primul conflict al piesei care, de fapt, este drumul personajului intr-o aventura a cunoasterii.
Metamorfozat in peste, va fi inghitit de un altul, mai mare, fapt cu o semnificatie concreta sugerata de adevarul popular ca „pestele mare inghite pe cel mic'.
Tabloul al doilea se petrece in „interiorul Pestelui I' in intuneric si incepe cu constatarea lui lona ca „incepe sa fie tarziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei'. lona vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii: „si-am lasat vorba in amintirea mea' ca „universul intreg sa fie dat lumii de pomana'.
Monologul „dialogat' continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei despre universul existential: „De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii' ori „de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?'. Sentimentul tragicului poarta pecetea solilocviului si a libertatii dorite dar imposibila: „Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura Nu, mi-e frica', isi aminteste, apoi, povestea chitului, pe care o stia mai demult, dar nu-1 intereseaza decat in masura in care se intemeiaza pe faptul real si devine viata autentica, pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita, reprezentata de „vesnica mistuire' a pantecului de peste. Simbol al libertatii de actiune ar putea fi jocul pe care-1 face lona cu cutitul, meditand ca Hamlet (eroul lui Shakespeare) la „a fi sau a nu fi' in varianta:„Daca ma sinucid? Sau ar prefera sa ma spanzur?', exprimand un santaj sentimental cu jovialitate si intelegere pentru imprudenta chitului tanar, „fara experienta' de a nu-1 fi controlat inainte de a-1 fi inghitit. Apoi lona devine visator si se simte ispitit sa construiasca „o banca de lemn in mijlocul marii' pe care sa se odihneasca „pescarusii mai lasi' si vantul, iar de „jur-imprejurul' acesteia ar fi „marea', comparabila cu „un locas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului'.
Cunoasterea de sine este o problema specifica teatrului de idei, a drumului spre constiinta, spre interior, spre a afla Adevarul, adica pe Dumnezeu - Cuvantul, in „lona' ideea e cuprinsa in „ar trebui pus un gratar la intrarea in orice suflet' - simbol pentru asceza trupului, care sa impiedice instinctele, poftele, patimile create de trup, sa ajunga in suflet, in lupta cu lumea, „gratarul' ar putea fi metafora a ascezei cuvantului „si are inteles de dorinta de a avea valori materiale'. Sensul este de obtinere a virtutilor care, ca un gratar, transforma valorile materiale in valori spirituale: intelepciune, intelegerea, bunacredinta, cunostinta, sfatul, taria, teama de Dumnezeu (adica atributele Duhului Sfant). Gratarul ar putea sugera, de asemenea, puterea, capacitatea volitionala de a elimina, substitui sau transforma trasaturile demonice ale omului (precum mania, mandria, zgarcenia, lacomia, desfranarea, lenea, invidia s.a.) in virtuti (cumpatare, smerenie, rabdare, blandete, harnicie, milostenie, credinta, nadejde si iubire crestina).
Tabloul al III-lea se desfasoara in „interiorul Pestelui II' care inghitise, la randul sau, Pestele I, si in care se afla „o mica moara de vant' care poate sa se invarteasca sau sa nu se invarteasca - simbol al zadarniciei, al donquijotismului. Acum el mediteaza la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea: „daca intr-adevar sunt mort si acum se pune problema sa vin iar pe lume?'. „Oamenii sunt coplesiti de viata si-si uita «fratii», pierd din vedere faptul ca sunt semeni si sunt supusi acelorasi conditii de muritori' („neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti mai vezi fratele').
Apar doi figuranti care„nu scot nici un cuvant'. Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (amintind mitul lui Sisif), simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea unor motivatii pentru chinul lor. lona vorbeste cu ei, vrand sa le inteleaga conditia umila asumata ca o obligatie („Ati facut vreo intelegere inauntru') in spatiul restrictiv, impus, este plina de „umezeala', nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci lona se intreaba de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai („De ce-i mananca - chitul - daca n-are conditii?').
lona devine increzator („o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nici o grija'). Scapa cutitul si se crede, se inchipuie o mare si puternica unghie („ca de la piciorul lui Dumnezeu') cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind „interiorul pestelui doi in interiorul pestelui trei'. Acum lona ramane in fata cu propria constiinta, gandind („stateam ganduri intregi') si actionand solitar in lumea inconjuratoare.
Meditatia pe tema mumelor vizeaza cea de-a doua nastere. Ca si Faust al lui Goethe, lona coboara pana la mume, adica la sensul mitului Pamantului-Muma - Geea, zeita pamantului. Se pune problema renasterilor, vede sute de ochi ale viitorilor pesti, care privesc si cu care lona dialogheaza interiorizat (isi imagineaza ca dialogheaza).
lona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca „in viata lumii' exista „o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama pana se ajunge la o singura mama, una imensa' (ca in mitul „Pamantul-Muma').
Desi i „s-a intamplat o mare nenorocire', lona iubeste viata cu bucurie si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei („Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu', deoarece „ne scapa mereu ceva in viata, totdeauna esentialul'). Primind si el, la randul lui multe scrisori, lona remarca „scriu nenorocitii, scriu', cu speranta naufragiatului de a fi salvat de cineva („Cat e pamantul de mare, sa treaca scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa tine - nici unul').
Finalul tabloului aduce in prim-plan o infinitate de ochi care-1 privesc pe lona, simbolizand nenascutii pe care chitul (Pamantul-Muma) ii purta in pantece („Cei nenascuti pe care-i purta in pantec si acum cresc de spaima Vin spre mine, cu gurile scoase din teaca. Ma mananca!')
Tabloul al IV-lea il prezinta pe lona in gura „ultimului peste spintecat', iar din el se vede la inceput numai „barba lui lunga si ascutita () care falfaie afara'. Acum constata ca are barba ca pustnicii, ca semn ca a ajuns la batranete, dar si ca a iesit din pacat. Dupa ce sparge burta celui de-al treilea chit, iese pe malul marii, respira acum alt aer („aer de-al nostru - dens') insa nu mai vede marea, nisipul ca pe „nasturii valurilor', dar nici nu mai este fericit, pentru ca „fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie'. Este singur in pustietatea imensa si-si striga semenii:,,Hei, oamenii buni!' Apar cei doi pescari care au in spinare barnele, iar lona se intreaba de ce intalneste mereu „aceiasi oameni', sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata „pana intr-atat?' Orizontul lui lona se reduce la o burta de peste, dupa care se zareste „alt orizont' care este „o burta de peste urias', apoi „un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul'.
Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, lona nu are nici o speranta de inaltare, desi „noi oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere', dupa care fiecare se va duce acasa ca „sa murim bine, omeneste'. lona vrea sa dobandeasca aceasta inviere, spre a le da oamenilor lumina credintei in viata cea vesnica: „Acus-acus or sa infloreasca lespezile mormantului ca petalele unui nufar si mortul va invia, cum e si firesc, dupa atata asteptare a omenirii si se va inalta la cer, dandu-ne parca un miracol. El, scriitorul, insa nu poate razbi pana la ei, pentru ca nu mai are puterea sa strige: „oameni buni, invierea se amana!' Dupa Emil Alexandrescu, acesta ar fi un mod simbolic de a spune ca sfarsitul societatii ateist-comuniste, a ucenicilor lui Anticrist, a ucigasilor si talharilor, a mortii n-a venit inca.
lona uita trecutul fiindca sublimarea cunoasterii duce la constiinta de sine („incearca sa-ti reamintesti ceva' isi spune siesi lona si astfel se ajunge la paradoxul lui Socrate: „Eu stiu ca nu stiu, ei nu stiu ca nu stiu').
Drama umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada in libertate („Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!'). Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori, toate „lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru', in naivitatea lui, lona voise sa-si depaseasca conditia umila, aspirase spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat „ca toata lumea', nu sa „tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte', incearca sa-si prezica „trecutul', dar amintirile sunt departe, incetosate sugerand parintii, casa copilariei, scoala, povestile si nu-si poate identifica propria viata, pe care o vede „frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani, pe care am trait-o eu?', isi aminteste numele („Eu sunt lona') si constata ca in viata de pana acum a gresit drumul, dar renunta („totul e invers').
Solutia de iesire din propria conditie este aceea a spintecarii propriei burti care ar putea semnifica evadare din propria carcera (evadare a sufletului din trup ar fi spus Dimitrie Cantemir in,.Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul') din propriul destin adica din propria captivitate.
Drama se incheie cu replica „Razbim noi cumva la lumina' pentru ca „e greu sa fii singur' (dupa ce-si spinteca burta) sugerand increderea pe care i-o da regasirea sinelui si simbolizand un nou inceput. Este unica salvare pe care o gaseste, intrucat realitatea cunoscuta prin simturi este inselatoare, iar Adevarul, Lumina, Cunoasterea sunt dincolo de ea.
Gestul simbolic al sinuciderii si lumina din finalul piesei sugereaza o impacare intre omul singur si omenirea intreaga, o salvare a individului prin cunoasterea de sine, ca forta purificatoare a eului, a spiritului, este sfasierea carcasei eului biologic spre a dobandi cunoasterea de sine, obiectiv al expresionismului („Razbim noi, cumva la lumina'). Caracterul expresionist e dat de faptul ca lona este un erou arhitepal. El reprezinta vointa Divinitatii ca principiu. Fiindca nu face voia sa, el devine actant in ipostaza de proroc. Pescarul sugereaza rolul pe care 1-au avut apostolii, ucenicii, mucenicii, toti purtatorii de Dumnezeu in suflet.
Continutul acestui poem dramatic al nelinistii metafizice poate fi rezumat astfel: lona, un pescar sarac, care traieste singur si pe care norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare care-i refuza dorinta de a prinde macar un peste cat de mic (ca si cum si-ar fi pierdut capacitatea genetica originara).
Cand gura pestelui se inchide, lona este proiectat in adancurile stomacului acestuia ai carui pereti antrenati in „vesnica mistuire' alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta Pestelui I, lona constata ca de fapt a nimerit intr-o burta (cea a Pestelui II, care, intre timp, il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja pustie inconjurata de un spatiu imens format din burti de peste.
Alcatuita ca un dialog intre lona si eul sau se descifreaza din logoreea personajului teama de tacere a acestuia si in acelasi timp nevoia acuta de comunicare pe care o simte orice om care traieste intr-o lume a singuratatii. Ipostaza de insingurat se potenteaza prin prezenta in decor a unei mori de vant care te trimite la trista poveste a unui mare insingurat„Don Quijote'; lona fiind acum un pescuitor care ignora conditia sa de fiinta efemera, dar mai ales tragica, obligata sa traiasca pe un „ou clocit' (simbol al increatului care si-a pierdut puritatea).
lona este in acelasi timp metafora a singuratatii si a mortii. Vorbind - in tabloul I despre multimea pestilor marii, el afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu numai toata viata (adica finitul; ceea ce se poate masura cu spatiul si timpul), ci si „toata moartea' (adica infinitul eternitatii). Sugestia mortii este reiterata si in tabloul al doilea: „macar la soroace mai mari universul intreg sa fie dat lumii pomana', dar mai ales prin cateva interogatii tulburatoare: „inghitit de viu sau mort? De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?', cat si prin meditatia amara pe tema curgerii ireversibile a timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: „Un sfert din viata ni-1 pierdem facand legaturi intre lucruri si praf' (Eminescu spunea „Toate-s praf. Lumea-i cum este / Si ca dansa suntem noi'). Poate numai sclipirea de-o clipa a optimismului fara leac al omului visator il determina pe lona sa apeleze - in meditatia sa asupra implacabilului destin al omului - la goetheenele „mume' din care vin in lumina si se intorc toate: „eu cred ca exista in viata lumii clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna' (este clar in sirul generatiilor care curg, omul nu mai e singur, ci este „ocrotit' de mama „imensa si buna' care nu poate fi alta decat Pamantul-MUMA). Si astfel se adevereste si explicatia biblica a mersului nostru de undeva catre altundeva: caci „din pamant ne-am nascut, in pamant ne intoarcem'. Din acest cerc stramt al destinului (in care chipul nostru de lut este limitat la lutul care ne trage spre el oricat ne-am impotrivi sa-i rezistam) a incercat lona sa iasa prin spintecarea simbolica a burtilor de pesti - simbolice obstacole in calea renasterii, a invierii sale din morti: „Sunt ca un Dumnezeu, care nu poate invia pentru ca si-a pierdut sacralitatea. El ar vrea sa dobandeasca aceasta inviere spre a le da oamenilor lumina credintei in viata cea vesnica (idee nascuta tot din optimismul incurabil al omului): „Acus-acus or sa infloreasca lespezile mormantului ca petalele unui nufar si mortul va invia, cum e si firesc, dupa atata asteptare a omenirii si se va inalta la cer dandu-ne si noua un exemplu luminos'. El insa, sleit de puterea data oamenilor, nu mai are puterea de a striga: „oameni buni, invierea se amana' - imprimand piesei caracter de parodie a versetului biblic cu scopul de a potenta drama destinului uman care face imposibila iesirea din „cercul stramt' dat noua de la inceputul lumii.
Ideea imposibilitatii omului de a iesi din limitele propriului destin este potentata in finalul dramei cand lona gandeste o posibila cale inversa pentru „a iesi la lumina', pe care o afla doar in sine si nu in afara lui. Asa se explica gestul simbolic al sinuciderii ca fiind o incercare de impacare a omului singur cu omenirea intreaga. Autojertfirea lui prin injunghiere (trimite la jertfele sacre pentru atingerea absolutului) ar putea fi un gest de salvare prin cunoasterea de sine, ca forta purificatoare a spiritului, ca o primenire sufleteasca. El „va razbi la lumina' numai eliberandu-se din captivitatea trupului sau (un labirint in care omul este vanat si vanator, condamnat la eterna conditie de prizonier intr-un spatiu al singuratatii absolute), lona se descopera pe sine si doreste, cauta o cale de comunicare cu ceilalti, de solidaritate umana, dar, in final, constata cu disperare ca, desi se crezuse om liber - dupa spintecarea ultimei burti - este definitiv exilat in spatiul singuratatii absolute, intrucat acesta nu-i ofera decat un sir nesfarsit de burti de peste, in speranta unei libertati, fie ea chiar si iluzorie, lona isi spinteca abdomenul cu sentimentul de a gasi in sine lumina, simbol al libertatii absolute. Cu increderea pe care i-o da regasirea sinelui, lona rosteste optimist: „Razbim noi la lumina', justificand circumscrierea piesei „intr-un teatru al sperantei'.
in aceasta drama „Sorescu a construit pe lona magnific, acesta fiind, in ultima instanta, o farama de oricine, fiecare regasindu-se in el' (Brothems - Finlanda), insusi scriitorul afirma „lona sunt eu' in intelesul ca lona este omul-prizonier al primejdiilor si al fatalitatii si iesirea dintr-un asemenea destin pare foarte grea daca nu imposibila: „problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut'. El este simbolul tuturor oamenilor aflati in puterea destinului.
Aflat intr-o situatie-limita (cand este inghitit de primul peste), lona stabileste un traseu initiatic arhetipal, comun tuturor fiintelor in lumea fenomenala: drumul de la viata la moarte. Modul de iesire din spatiul inchis, la care este condamnat prin nastere, este unul mitic. Prin gestul final, lona raspunde chemarii neantului (care-1 avertizase candva prin cei doi trecatori, tacuti, purtatori - precum Sisif - de scanduri, care urmau sa-i aduca sotiei lui lona materialul pentru sicriul lui), care ar putea fi niste „ingeri ai mortii' (Cecilia Stoleru). Neantul din care a venit si in care „pleaca din nou' ar putea fi sugestie pentru o noua lume a singuratatii, de dincolo de moarte.
„lona' este o parabola dramatica, iar apartenenta ei la teatrul de idei se motiveaza prin faptul ca este inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste; prin faptul ca spatiul celei mai mari parti a actiunii este unul inchis, apasator, amenintator, in burta pestelui (antrenata in „vesnica mistuire'). Personajul semnifica omul, aflat in puterea destinului. Este prizonierul fara iesire din situatia-limita la care este supus de destin.
