|
|
|
Poemul „Luceafarul” este unul de sinteza a mai multor teme si motive ale liricii eminesciene.A fost publicat pentru prima data in Almanahul Societatii Sociale literare «Romania Juna»” in anul 1983 la Viena. In acelasi an a fost publicat si in revista „Convorbiri literare” a Societatii Junimea. Mai tarziu va aparea in editia Princips a volumului „Poesii” editata de Titu Maiorescu.
Se remarca, in primul rand, in poem antiteza intre planul terestru si cel cosmic evidentiata de cele doua figuri lirice esentiale: fata de imparat si Luceafarul. Fata de imparat este un simbol al omului in general care poate doar aspira la absolutul pe care nu-l poate atinge niciodata. In opozitie, se situeaza Luceafarul care va fi numit de Demiurg: Hyperion adica „acela care este dincolo de timp, dincolo de durata”.
Tema genezei vizibila in cele trei metamorfoze ale Luceafarului presupune aparitia celor doua elemente primordiale: apa si focul. Tentatia centrului adica a descoperirii sinelui este exprimata de drumul hyperionic spre Demiurg. Cele trei daruri pe care Demiurgul vrea sa i le ofere Luceafarului in schimbul renuntarii la dorinta de a fi nemuritor implica trei motive esentiale: motivul lui Orfeu, al Inteleptului si al Monarhului. Mai mult cifra trei este simbolica, exprimand sacralitatea.
In ceea ce priveste geneza poemului „Luceafurul” se pot aminti ca surse de inspiratie doua basme pe care germanul Richard Kunish le-a cules intr-o calatorie a sa in Tarile Romane: „Fata in gradina de aur” si „Miron si fata fara cap”. In „Fata in gradina de aur” un zmeu se indragosteste de o fata de imparat care, pentru a-l putea iubi ii cere sa devina muritor la fel ca ea. Dorind sa fie iubit, zmeul se duce la Demiurg rugandu-l sa-l transforme in muritor. In acelas timp se uita spre pamant si o vede pe fata de imparat in bratele lui Florin. Pentru a se razbuna, zmeul arunca o stanca peste fata de imparat, blestemandu-l pe Florin sa rataceasca prin toata lumea manat de dorul fetei. Eminescu retine din acest basm, diferenta dintre relativ si absolut reprezentata de fata de imparat si zmeu. In poemul sau, Luceafarul simbolizeaza si motivul genialitatii. Intr-un manuscris, Eminescu defineste geniul in sensul singuratatii si nefericirii: „Nu e capabil a fericii pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar nu are nici noroc”.
Modelul basmului este sesizabil inca din primele vremuri: „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”. Verbul „a fost” la perfect compus exprima un timp al trecutului in mod definitiv incheiat. Ca si in basm, adverbele „odata”, „niciodata”, corespund unui timp sacru. Urmatoarele doua versuri situeaza in centru fata de imparat: „Din rude mari imparatesti/ O prea frumoasa fata”. Unicitatea in rang este accentuata de superlativul: „prea frumoasa”. In strofa a doua se evoca liric unicitatea fetei in cadrul familiei: „Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele”. Sintagma „ toate cele” isi extinde semnificatiea cuprinzand toate calitatile: bunatatea, harnicia, puritatea. Portretul liric se intregeste prin comparatia fetei de imparat cu Fecioara Maria, simbol al puritatii absolute: „Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”. In ultimul vers citat este motivul „lunii”, dominant in lirica romantica. Pentru romantici luna este astrul feminitatii absolute si implicit simbolizeaza misterul.
Erosul ce cuprinde pe fata de imparat si Luceafarul corespunde temei initierii. Amandoi se initiaza in lumea celuilalt, si atunci iubirea, devine o posibilitate a cunoasterii. Fata de imparat aspira catre absolutul reprezentat de Luceafar, in timp ce acesta la randul lui doreste sa se umanizeze. De fapt ambele figuri lirice sunt proiectii aceluiasi eu eminescian, dar in ipostaze diferite. Fata de imparat nu este un simbol al femei care nu poate ajunge la superioritatea barbatului, asa cum gresit s-a afirmat in critica literara. Ea este o reprezentare a omului in general care traieste melancolia absolutului la care nu poate niciodata sa ajunga. In opozitie, Luceafarul, ca androgin exprima absolutul vazut aici ca eternitate.
Primul tip de initiere a fetei de imparat este prin indreptarea pasului spre fereastra unde-l asteapta pe Luceafar. Fereastra, simbol al transparentei, reprezinta o punte de legatura intre cele doua lumii. Privirea si vederea ca posibilitati ale cunoasterii prin motivul „ochiului” corespund urmatoarei trepte a initierii. In mod simetric, aceste realitati apartin si Luceafarului: „Il vede azi, il vede mani/ Astfel dorinta-i gata;/ El iar privind de saptamani/ Ii cade draga fata”. Diferenta dintre cei doi este sesizabila din versurile citate. Verbul „a vedea” la prezent atribuit fetei de imparat exprima o temporalitate fragmentata a privirii, amplificata si de „azi”, „mani”. Gerunziul „privind” corespondent Luceafarului exprima o temporalitate continua la fel ca sintagma „de saptamani”. In toata strofa predomina termeni si sintagme din limbajul popular: „mani”, „i gata”, „ii cade draga”. Pentru romantici, limbajul popular era resimtit a fi mai aproape de originaritate. Mai mult in contextul poeziei, acest tip de limbaj sugereaza autenticitatea sentimentelor celor doi, dar si anticiparea dorintei de umanizare a Luceafarului.
Ultimul tip de initiere a fetei de imparat este prin intermediul cuvantului. Ea il invoca pe Luceafar de trei ori, iar acesta raspunde chemarii ei metamorfozandu-se. Totusi cea de-a treia invocare a Luceafarului are loc in momentul in care fata de imparat, devenita Catalina, se afla alaturi de Catalin. Atunci, chemarea ei nu mai are ca rezultat coborarea Luceafarului din inalt.
Legatura dintre cele doua lumii este creata prin motive precum fereastra, oglinda si visul. Pentru romantici, visul reprezinta o posibilitate de cunoastere prin intrarea intr-o alta lume a misterului.
Tema cunosterii este concretizata si prin cele doua figuri lirice care sunt proiecti ale aceluiasi eu eminescian. Fata reprezinta omenescul, in timp ce Luceafarul simbolizeaza absolutul, de aici rezulta doua tipuri de cunoastere: cea terestra si cea cosmica.
Un alt motiv al temei cunoasterii este cel al orbului si orbirii, vizibil si in „Scrisoarea a III a” prin visul sultanului: „dar ochiu inchis afara inlaunru se desteapta”. Inchiderea exterioara conduce catre o cunoastere interioara de tip vizionar. Intr-o modalitate similara este vazuta si fata de impart care-l viseaza pe Luceafar: „pe ochii mari batand inchisi/ pe fata ei intoarsa”.
In invocarea Luceafarului se observa un traiect al initierii, de aceasta data, pe axul descendent: „Cobori in jos Luceafar bland”. Sintagma „cobori in jos” nu este un pleonasm, ci o licenta poetica exprimand tocmai coborarea gradata a Luceafarului din lumea sa.
Traind dorul fetei, Luceafarul se metamorfozeaza de trei ori, insa numai primele doua metamorfoze sunt vizibile fetei de imparat, cea de-a treia, constand in zborul Hyperionic. In primele doua metamorfoze coexista in descrierea Luceafarului trasaturile masculine si feminine, dar si angelicul si demonicul. In prima metamorfoza, androginitatea Luceafarului este concretizata prin amestecul masculinitatii si feminitatii. Reprezentarile masculine tin de imaginea de „tanar voievod” si de semnul monarhic al puterii care este toiagul. Trasaturile feminitatii reies din cromatica parului „par de aur moale” si din imaginea „umerelor goale”.
Din cauza structurii sale omenesti, fata de imparat il vede mai intai intr-o ipostaza angelica si de abia apoi in cea demonica. Acesta ultima realitate este exprimata de „umbra fetei stravezii”, sugestie a unei entitati din alta lume. De asemenea, Luceafarul este vazut ca „Un mort frumos cu ochi vii/ Ce scanteie-n afara”. Ambiguitatea Luceafarului este demonstrata tocmai de dualitatea moarte – viata. Sintagma „mort frumos” este oximoronica, anticipand chiar o estetica a uratului.
In „Structura lirici moderne” Hugo Friedrich sesizeaza ca oximoronul este una dintre figurile de stil specifice poeziei postromantice. Imaginea ochilor, „o scanteie-n afara” este legata de realitatea lui Thanatos deoarece pentru privirea omeneasca, eternitatea este asimilata mortii.
Fata de imparat il cheama pe Luceafar in lumea terestra, iar acesta la randul lui o cheama in doua lumi ce sugereaza absolutul: cea acvatica in prima metamorfoza si cea celesta in a doua metamorfoza. Imposibilitatea iubirii este enuntata de ambii indragostiti care sesizeaza ca lumile lor sunt ireconciliabile.
In cea de-a doua coborare a Luceafarului in lumea terestra se evidentiaza inca o data motivul „cercului rotitor” simbol al genezei: „iar cerul incepe a roti”. Tema androginiei este sugerata prin amestecul elementelor masculine si feminine reflectate de imaginea coroanei a „Marmoreelor brate” si a ochilor „mari si minunati”.
Visand la iubirea fetei, Luceafarul se hotareste sa mearga la Demiurg pentru a deveni muritor. Motivul „darului” este caracteristic ambelor figuri lirice. In „Poezia lui Eminescu” Edgar Papu analizeaza dorul in functiune de ecuatia „aproape - departe”. Dorul este un motiv al temei melancoliei care inseamna dupa Julia Kristeva trairea in acelasi timp in doua planuri opuse. Astfel, „aproapele” simbolizeaza dorinta apropierii celor doi, iar „departele” constientizarea imposibilei iubirii. Indragostitii apartin unor universuri diferite si pentru ca iubirea lor sa fie posibila, Luceafarul se hotareste sa renunte la conditia sa nemuritoare. Textul va dezvolta in continuare doua realitati paralele: zborul hyperionic si cele doua tablouri al iubirii in planul terestru intre fata de imparat devenita Catalina si Catalin. Acum este numita fata de imparat pentru prima data Catalina, avandu-l drept corespondent prin nume pe Catalin. Nu este o coincidenta nici faptul ca Luceafarul este numit de Demiurg, Hyperion. Se remarca un simbolism al numelui chiar prin etimologie „Hyperion” provine de la doua cuvinte grecesti: Hyper (peste, dincolo de) si aion (durata, eternitate). Astfel Hyperion este cel care se situeaza dincolo de timp, adica este etern. Mai mult, in mitologia greaca, aion, cu varinata romaneasca eon, erau acele puteri eterne emanate de fiinta suprema care este Demiurgul. In mod clar se evidentiaza diferenta celor doi chiar prin antiteza numelor Hyperion – Catalina.
Intre Catalin si Catalina exista un ludic al iubirii similar cuplului de indragostiti din „Sara pe deal”, „Dorinta”, „Floarea albastra”. Si Catalin este tot o proiectie a eului eminescian insa in planul celestru. Desi este fascinat de Catalin, Catalina situeaza totusi mai presus iubirea ei fata de Luceafar invocandu-l pentru a treia oara.
In timpul idilei dintre Catalin si Catalina, Luceafarul hotareste sacrificiul suprem al conditiei sale nemuritoare. Zburand spre Demiurg se manifesta in ipostaza cea de foc „parea un fulger neintrerupt”. El trece de la timpul profan sau manifestat asa cum il numeste Tsvetlana Paleologu Matta in „Eminescu si abisul ontologic” la cel „nemanifestat”, sacru. Timpul originar este semnificat de sintagma si ziua cea din intai.
In aceasta a III a metamorfoza, Luceafarul se manifesta in ipostaza sa de foc: „fulger neintrerup”. Si de aceasta data apare tema genezei prin coexistanta celor doua elemente primordiare: apa si focul: „vedea ca-n ziua cea dintai/ Cum izvorau lumine”.
O strofa semnificativa in ceea ce priveste dificultatea interpretarii poeziei eminesciene este: „Nu e nimic si totusi e/ O sete care soarbe,/ E un adanc asemene/ Uitarii celei oarbe”. Relatia fiinta-nefiinta este exprimata prin vorba fiiintarii „a fi” ce apare initial la forma negativa si apoi la cea afirmativa. Simbolul apei germinative este exprimat in grupul nominal „sete” dar si in cel verbal prin „soarbe”.
Modernitatea poeziei eminesciene consta si in crearea rimelor. In acest caz, toate cuvintele ce contribuie la realizarea rimei se termina prin vocala „e” ce corespunde verbului fiintarii. De asemenea, Eminescu ii anticipeaza in ceea ce priveste ludicul limbajului pe „Ion Barbu si Nichita Stanescu”. Astfel se observa cuprinderea cuvantului „oarbe” in cuvantul „soarbe”. Este evident motivul „orbului” ce exprima un tip vizionar. De asemenea, tema cunoasterii este accentuata de cuvantul „adanc”, motiv al profunzimii.
Dialogul dintre Luceafar si Demiurg are o conotatie initiatica, fiind asemenea celor dintre Brahman si discipol. Demiurgul ii ofera Luceafarului trei daruri cu scopul ca acesta din urma sa renunte la jertfirea nemuririi. Primul dar este reprezentat de intelepciunea absoluta si la nivelul creatiei eminesciene poate fi identificata cu figura lirica a Inteleptului. Al doilea dar implica putinta cantarii de tip orfic care armonizeaza intregul univers. Cantarea isi are corespondent in figura lirica a lui Orfeu. Cel de-al treilea dar este reprezentat de puterea absoluta a lumii si corespunde cu figura lirica al Monarhului vizibila de exemplu in „Scrisoarea a III a”.Totusi, ultimul argument pe care il aduce Demiurgul este reportat tocmai la existenta fetei de imparat pe pamant. Luceafarul o vede in bratele lui Catalin si consta ca sacrificiul sau ar fi fost inutil.
Strofa finala apartine discursului Luceafarul „Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”. Conjunctia „ci” sugereaza antiteza dintre cele doua lumi reprezentata de Catalina si Hyperion. De aceasta data motivul „cercului” nu este o metafora a devenirii ca in metamorfozele Luceafarului ci este o exprimare a omenescului. Lumea terestra este vazuta drept „cercul vostru stramt”. Motivul „norocului” este atribuit planului terestru, in timp ce geniul nu cunoaste aceasta realitate.
Ultimul vers creaza o relatie intre nemurire si motivul „recelui”. Pentru cunoasterea umana recele este atribuit Thanatos-ului, insa in plan absolut el corespunde eternitatii. De asemenea, din punct de vedere semantic „recele” corespunde ratiunii, gandirii, in timp ce „caldul” exprima sentimentul, pasiunea.
In poezia eminesciana se ajunge chiar la un discurs liric ce corespunde acestui motiv al „recelui”. Astfel in „Glossa” detasarea Inteleptului de restul lumii este exprimata de un „tu” neutru: „Tu ramai la toate rece”. Tocmai aceasta neutralitate a eului este un semn al poeziei moderne.
