Isaac Asimov

NUMELE MEU INCEPE CU 'S'

(volumul de povestiri Intrebarea finala - Nine Tomorrows, 1959)

Marshall Zebatinsky se simtea stanjenit. Avea impresia ca era privit prin geamul murdar al biroului si dinapoia peretelui despartitor de lemn; ca existau ochi ce-l fixau. Nu se simtea deloc sigur pe sine in hainele vechi pe care le scosese din fundul dulapului, nici la adapost sub borul coborat al unei palarii pe care altfel n-o purta nicicand, nici mai nepasator pentru ca-si lasase ochelarii in etui.

Se simtea nelalocul sau, iar asta ii adancea cutele de pe frunte si conferea o paloare suplimentara chipului sau intre doua varste.

N-ar fi putut explica niciodata de ce un specialist in fizica nucleara ca el ar vizita un numerolog. 'Niciodata', se gandi. 'Niciodata.' La naiba, nu-si putea explica nici macar siesi, atat doar ca fusese convina de sotia sa.

Numerologul statea inapoia unei mese vechi, cumparata pesemne la mana a doua. Nici o masa n-ar fi putut sa fie atat de veche cu un singur proprietar. Cam acelasi lucru s-are fi putut spune si despre hainele barbatului. Individul era micut si oaches, si-l privea pe Zebatinsky cu niste ochisori negri, scanteind de vitalitate.

― Pana acum, n-am mai avut un fizician drept client, rosti el.

Zebatinsky se imbujora imediat.

― Sper ca-ntelegeti ca-i vorba despre ceva foarte confidential.

Numerologul surase, astfel ca ridurile din colturile gurii si pielea din jurul barbie se intinsera.

― Toate consultatiile mele sunt confidentiale.

― Cred ca ar trebui sa va mai spun un lucru, zise Zebatinsky. Nu cred in numerologie si nu ma astept sa incep sa cred in ea. Daca asta are vreo importanta, este bine sa mi-o spuneti de acum.

― De ce ati venit atunci?

― Sotia mea crede ca dumneavoastra detineti ceva ― nu stiu ce anume. I-am promis si iata-ma-s.

Ridica din umeri, simtind cum i se accentueaza starea de stinghe­reala.

― Dar ce anume cautati? Bani? Securitate? O viata mai lunga? Ce?

Zebatinsky tacu, in vreme ce numerologul il privi rabdator, neincer­cand sa-l zoreasca.

'De fapt', se gandi fizicianul, 'ce sa raspund? Ca am treizeci si patru de ani si nici un viitor?'

― Doresc succes, rosti el. Doresc recunoastere.

― O slujba mai buna?

― Alta slujba. Alt tip de slujba. Actualmente, fac parte dintr-un colectiv de lucru si ma supun ordinelor primite. Colectiv de lucru! La asta se rezuma cercetarea guvernamentala. Esti un violonist intr-o orchestra simfonica.

― Iar dumneavoastra doriti sa fiti prim-solist

― Eu vreau sa parasesc colectivul de lucru si sa devin eu insumi. ― Zebatinsky incepu sa se simta aproape purtat de elan, ametit, pentru simplul fapt ca spunea toate acestea si altei persoane decat nevestei sale. ― Acum douazeci si cinci de ani, cu pregatirea si capacitatile mele, as fi lucrat in primele centrale atomoelectrice. Astazi as fi fost directorul uneia dintre ele sau seful unui grup de cercetare teoretica din cadrul vreunei universitati. Dar, dupa cum am pornit in viata, ce se va intampla cu mine peste douazeci si cinci de ani? Unde ma voi gasi? Nicaieri. Tot intr-un colectiv de lucru. Continuand sa rezolv doua procente dintr-o tema de cercetare. Ma inec intr-un ocean anonim de specialisti in fizica nucleara, iar eu imi doresc o insula personala, daca-ntelegeti ce vreau sa spun

Numerologul inclina incet din cap.

― Domnule Zebatinsky, rosti el, stiti ca nu garantez succesul?

In ciuda neincrederii sale, fizicianul simti un o dezamagire acuta.

― Nu-l garantati? repeta el. Atunci, ce naiba garantati?

― O imbunatatire a probabilitatilor. Munca mea are o natura sta­tistica. Deoarece dumneavoastra lucrati cu atomi, cred ca intelegeti legile statisticii.

― Dar dumneavoastra le intelegeti?

― Puteti fi sigur in aceasta privinta. Sunt matematician si folosesc matematica. Nu va spun asta ca sa-mi cresc onorariul. El este standard ― cincizeci de dolari. Dar fiindca sunteti om de stiinta, puteti aprecia natura muncii mele mai bine decat alti clienti. Ba chiar este o placere sa v-o pot explica.

― Daca nu va suparati, il intrerupse Zebatinsky, as prefera sa n-o faceti. N-are rost sa-mi povestiti despre valorile numerice ale literelor, despre semnificatia lor mistica si alte chestii similare. Pentru mine, asta nu-nseamna matematica. Sa trecem la subiect

― Asadar, doriti sa va ajut, cu conditia sa nu va plictisesc expli­candu-va bazele prostesti si nestiintifice ale felului cum v-am ajutat. Corect?

― Corect. Asta doresc.

― Totusi, dumneavoastra continuati sa plecati de la premisa ca as fi un numerolog, ceea ce este fals. Am adoptat aceasta denumire ca sa nu fiu deranjat de politie si ― omuletul chicoti sec ― nici de psihiatri. Sunt un matematician cinstit.

Zebatinsky zambi.

― Construiesc modele pe calculator, urma omuletul, si studiez viitoruri probabile.

― Poftim?!

― Asta vi se pare mai rau decat numerologia? De ce? Dispunand de date suficiente si de un calculator cu o putere de calcul deosebita, viitorul este predictibil, cel putin in termeni probabilistici. Cand calculati miscarea unui proiectil, pentru a tinti o antiracheta, nu preziceti viitorul? Traiectoriile celor doua nu se vor intersecta, daca viitorul ar fi prezis incorect. Eu procedez similar. Deoarece lucrez cu un numar mult mai mare de variabile, rezultatele mele sunt mai putin precise.

― Vreti sa spuneti ca veti prezice viitorul meu?

― Foarte aproximativ. Dupa aceea, voi modifica datele, schim­bandu-va numele, dar nici un alt factor personal. Voi introduce datele modificate in modelul simulat. Voi incerca si alte modificari de nume. Voi studia fiecare viitor modificat si-l voi gasi pe cel in care sunteti mai apreciat decat in viitorul care va asteapta in mod normal. Haideti sa reformulez exprimarea. Va voi gasi un viitor in care probabilitatea recunoasterii corespunzatoare va fi mai mare decat probabilitatea respectiva din viitorul actual.

― De ce-mi modificati numele?

― Din cateva motive ― de altfel, este singura modificare pe care o introduc. In primul rand, este o actiune banala. La urma urmelor, daca introduc o modificare majora, sau mai multe modificari minore, apar atatea variabile noi incat nu mai pot interpreta rezultatul. Programul meu nu-i inca perfect. In al doilea rand, este o modificare rezonabila. Nu va pot schimba statura ― nu? ― sau culoarea ochilor, nici chiar tempe­ramentul. In al treilea rand, este o modificare semnificativa. Numele inseamna mult pentru oameni. In sfarsit, in al patrulea rand, este o modificare fireasca, la care multi recurg zilnic.

― Si daca nu gasiti un viitor mai bun? intreba Zebatinsky.

― Acesta-i riscul pe care trebuie sa vi-l asumati. In tot cazul, va spun ca n-o sa va fie mai rau decat acum.

Fizicianul il privi nesigur pe omulet.

― Nu cred nimic din toate astea. Mai degraba m-as increde in numerologie.

― Crezusem ca o persoana ca dumneavoastra, ofta batranelul, s-ar simti mai confortabil in prezenta adevarului. Doresc sa va ajut si va asteapta multe de facut. Daca ati fi crezut ca sunt un numerolog, nu m-ati fi ascultat. Am crezut ca daca va spun adevarul, ma veti lasa sa va ajut.

― Daca puteti intrezari viitorul

― De ce nu sunt cel mai bogat om de pe Pamant? Asta voiati sa ma-ntrebati? Dar sunt bogat ― am tot ce-mi doresc. Dumneavoastra doriti recunoastere, iar eu vreau sa fiu lasat in pace. Imi fac munca mea. Nu ma deranjeaza nimeni. Asta ma face miliardar. Am nevoie de prea putini bani, iar pe acestia ii obtin de la persoane ca dumneavoastra. Ajutorul acordat oamenilor imi face placere si probabil ca un psihiatru ar spune ca-mi ofera un sentiment de putere si-mi alimenteaza ego-ul. Asadar vreti sa va ajut?

― Cat ati spus ca ma costa?

― Cincizeci de dolari. Voi avea nevoie de multe detalii biografice personale, dar am conceput un formular care sa va ghideze. Ma tem ca-i destul de stufos, dar daca mi-l puteti trimite pana la sfarsitul saptamanii, va voi da raspunsul pana ― scoase in afara buza infe­rioara si se incrunta, calculand mental ― in data de 20 a lunii urmatoare.

― Cinci saptamani? Atat de mult?

― Am si alti clienti, plus probleme personale. Daca as fi un escroc, as putea face totul mult mai repede. Prin urmare, acceptati?

― Bine, se scula Zebatinsky. Totul insa ramane confidential

― Absolut! Va voi restitui toate informatiile cand va voi spune ce modificare trebuie sa faceti si va dau cuvantul ca nu le voi mai utiliza niciodata.

Fizicianul se opri in usa.

― Nu va este teama ca as putea spune cuiva ca nu sunteti nume­rolog?

Omuletul clatina din cap.

― Cine v-ar crede? Chiar presupunand ca ati fi gata sa recunoasteti in fata cuiva ca ati fost aici.

In data de 20, Marshall Zebatinsky se afla inaintea usii cu vopsea scorojita, tragand cu coada ochiului spre fereastra inapoia careia o firma micuta anunta 'Numerolog', abia vizibil prin geamul murdar de praf. Privi inauntru, aproape sperand ca acolo exista vreun alt client, ca sa aiba o scuza de a-si consolida intentia ce-i tremura in adancul mintii si de a pleca acasa.

In cateva randuri, incercase sa-si alunge problema din gand. Nu izbutise sa stea prea mult inaintea formularului pe care-l completase. Se simtea stanjenit, ba chiar i se parea o tampenie sa completeze numele prietenilor, pretul casei, daca sotia lui avusese avorturi si cand anume. Il abandonase.

In acelasi timp, ii fusese imposibil sa nu revina la el in fiecare seara.

Ispita de a-l demasca pe omuletul cel laudaros, de a vedea ce urma sa se intample se dovedise irezistibila in cele din urma.

Finalmente, expediase formularul completat prin posta, punandu-i un timbru obisnuit, fara sa se mai sinchiseasca sa verifice daca nu cumva greutatea plicului necesita alta marcare. 'Daca imi va fi retur­nat', se gandise, 'am terminat-o cu aiureala asta.'

Plicul nu-i fusese returnat.

Acum, privea in birou, dar acesta era pustiu. N-avea de ales decat sa intre. Se auzi un clinchet de clopotel.

Batranul numerolog aparu dinapoia unei perdele.

― Da? Ah, domnul Zebatinsky.

― M-ati tinut minte? se stradui sa surada fizicianul.

― Oh, da.

― Care este verdictul?

Numerologul isi incrucisa degetele noduroase.

― Mai intai, stimate domn, o mica pro

― Mica problema a onorariului?

― Am terminat treaba, domnule, si merit banii respectivi.

Zebatinsky nu ridica nici o obiectie. Era pregatit sa plateasca. Daca ajunsese pana aici, ar fi fost o prostie sa bata in retragere doar din cauza banilor.

Numara cinci bancnote de zece dolari si le impinse peste masa.

― Deci?

Numerologul numara si el bancnotele, fara graba, dupa care le introduse intr-un sertar.

― Cazul dumneavoastra a fost foarte interesant, incepu el. V-as sfatui sa va schimbati numele in Sebatinsky.

― Seba Cum se scrie?

― S-e-b-a-t-i-n-s-k-y.

Zebatinsky se holba indignat.

― Adica sa-mi schimb initiala? Sa-l schimb pe 'Z'intr-un 'S'? Atat?

― Este suficient. Atata timp cat modificarea este corespunzatoare, una minora este mai sigura decat una majora.

― Dar in ce fel mi-ar putea afecta ea viitorul?

― Ce-nseamna un nume? intreba incetisor numerologul. Nu va pot raspunde la intrebarea asta, ci va pot spune doar c-o va face cumva. Va reamintesc ca nu garantez rezultatul. Evident, daca nu doriti sa operati modificarea, lasati lucrurile asa cum sunt. In cazul acesta, nu va pot insa inapoia onorariul.

― Si ce sa fac? intreba Zebatinsky. Sa le spun tuturor ca numele meu incepe cu 'S'?

― Va sugerez sa consultati un avocat. Schimbati-va numele legal. El va poate sfatui in privinta detaliilor.

― Si cat va dura? Vreau sa spun, dupa cat timp vor incepe sa se imbunatateasca lucrurile pentru mine?

― De unde sa stiu? Poate ca niciodata. Poate chiar maine.

― Dar ati vazut viitorul. Pretindeti ca l-ati vazut.

― Nu ca intr-un glob de cristal. Nu, nu, domnule Zebatinsky. Calcu­latorul meu imi ofera doar o serie de cifre. Va pot recita probabilitati, dar n-am vazut nici o imagine.

Zebatinsky se intoarse si parasi iute biroul. Cincizeci de dolari ca sa schimbe o litera! Cincizeci de dolari pentru Sebatinsky! Dumnezeule, ce nume! Mai rau decat Zebatinsky.

Dura aproape o luna pana hotari sa discute cu un avocat. Isi repeta ca oricand putea readuce numele la forma initiala. 'Sa-mi acord o sansa', isi spuse.

Ce naiba, nu exista nici o lege impotriva schimbarii numelor!

Henry Brand parcurse dosarul pagina cu pagina, cu ochiul exersat al cuiva care activa de paisprezece ani in Siguranta. Nu era nevoie sa citeasca fiecare cuvintel. Orice amanunt ciudat i-ar fi sarit in ochi.

― Tipul mi se pare curat, declara el.

El insusi era un individ curat, cu ten trandafiriu si proaspat spalat si un inceput de burticica. Permanentul contact cu tot soiul de cusururi omenesti, de la posibila ignoranta la posibila tradare, il determinau sa se spele frecvent.

Locotenentul Albert Quincy, care-i adusese dosarul, era tanar si plin de responsabilitatea functiei de ofiter de Siguranta al Statiei Hanford.

― Dar de ce Sebatinsky? intreba el.

― De ce nu?

― Pentru ca mi se pare lipsit de sens. Zebatinsky este un nume strain si, daca mi-ar fi apartinut, eu insumi l-as fi schimbat in altul anglo-saxon. Daca Zebatinsky ar fi procedat asa, ar fi avut sens si mi s-ar fi parut cat se poate de firesc. De ce insa a schimbat pe 'Z' in 'S'? Cred ca ar trebui sa aflam ce motiv a avut.

― L-a intrebat cineva in mod direct?

― Bineinteles, in cadrul unor conversatii oarecare. M-am ocupat eu de asta. N-a zis decat ca se saturase sa fie ultimul la alfabet.

― Pare o explicatie logica, nu?

― Pare, totusi de ce nu si-a schimbat numele in Sands, ori Smith, daca dorea un 'S'? Sau, daca se saturase de 'Z', de ce n-a dus lucrurile pana la capat si nu a adoptat un nume care sa inceapa cu 'A'? Un nume ca ― sa zicem ― Aarons.

― Nu-i indeajuns de anglo-saxon, mormai Brand. Nu exista totusi nimic care sa-i fie pus in carca. Indiferent cat de bizara ar fi schimbarea numelui, ea nu constituie o acuzare la adresa nimanui.

Locotenentul Quincy parea realmente nefericit.

― Spune-mi, urma Brand, exista ceva anume care te tulbura? Ai tu ceva in minte, o ipoteza, o teorie Despre ce-i vorba?

Locotenentul se incrunta. Sprancenele lui blonde se apropiara si buzele se subtiara.

― La naiba, domnule, individul este rus!

― Nu-i adevarat, este american de generatia a treia.

― Vreau sa spun ca are un nume de rus.

Chipul lui Brand isi pierdu moliciunea amagitoare.

― Gresit din nou, locotenente, este un nume polonez.

Tanarul ridica iritat palmele in sus.

― Tot aia-i!

Brand, a carui mama se numise Wiszewski inainte de maritis, izbucni:

― Sa nu spui asta niciodata unui polonez, locotenente! ― Adauga cu un aer mai ganditor: Cred ca nici unui rus n-ar fi bine sa i-o spui.

― Domnule, raspunse Quincy rosu la fata, voiam sa va spun ca polonezii si rusii fac parte din alianta rasariteana.

― Toti stim lucrul asta.

― Este posibil ca Zebatinsky, sau Sebatinsky, oricum doriti sa-i spuneti, sa aiba rude acolo.

― Este american de generatia a treia, asadar, in cel mai rau caz, poate sa aiba acolo veri de gradul doi. Care-i problema?

― In sine, n-ar fi nici o problema. Multi americani au rude indepar­tate in tarile aliantei rasaritene, dar Zebatinsky si-a schimbat numele.

― Continua.

― Poate ca-ncearca sa abata atentia. Poate ca un var de gradul doi de acolo urca pe scara celebritatii si Zebatinsky al nostru se teme ca legatura sa nu-i afecteze propriile sale sanse de avansare.

― Modificarea numelui nu-l ajuta cu nimic. Tot var de gradul doi ramane.

― Evident, dar evita sa ne atraga atentia asupra relatiei de inrudire.

― Tu ai auzit de vreun Zebatinsky din alianta rasariteana?

― Nu, domnule.

― Atunci, nu poate fi prea celebru. Cum ar putea Zebatinsky al nostru sa stie despre el?

― Poate ca a pastrat legatura cu rudele. Chestia asta ar fi extrem de suspecta, tinand seama de faptul ca el este specialist in fizica nucleara.

Brand parcurse din nou, metodic, dosarul.

― Ipoteza ta este subtire, locotenente. Ba chiar atat de subtire incat e practic invizibila.

― Domnule, dumneavoastra puteti oferi orice alta explicatie in privinta motivului pentru care si-a schimbat numele in felul acesta?

― Recunosc ca nu pot.

― Atunci, apreciez ca trebuie sa investigam. Ar trebui sa ne intere­sam despre Zebatinsky-ii din alianta rasariteana si sa vedem daca putem face vreo legatura. ― Glasul lui Quincy se ridica usor, de parca ii venise alta idee. ― Poate ca si-a schimbat numele ca sa abata atentia de la ei. Adica, pentru a-i proteja.

― Impresia mea este ca a reusit exact contrariul.

― Poate ca nu-si da seama de lucrul acesta, dar intentia lui a fost de a-si proteja rudele.

― Bine, suspina Brand, sa incepem o investigatie. Dar daca nu gasim nimic, locotenente, subiectul este inchis. Lasa-mi dosarul.

Cand informatiile ii parvenira finalmente lui Brand, acesta uitase de locotenent si de teoriile sale. Primind datele ce includeau saptespre­zece biografii a saptesprezece cetateni rusi si polonezi cu numele de Zebatinsky, primul sau gand fusese: Ce naiba-i asta?

Apoi isi amintise, blestemase in soapta si incepuse sa citeasca.

Totul incepea in America. Marshall Zebatinsky (amprente) se nas­cuse in Buffalo, statul New York (data, fisa din maternitate). Tatal sau se nascuse tot in Buffalo, iar mama in Oswego, statul New York. Ambii bunici din partea tatalui se nascusera in Bialystok, Polonia (data intrarii in Statele Unite, datele obtinerii cetateniei, fotografii).

Cei saptesprezece cetateni rusi si polonezi cu numele de Zebatinsky erau urmasi ai unor persoane care, cu vreo cincizeci de ani in urma, locuisera in Bialystok sau in preajma asezarii respective. Era posibil sa fi fost inruditi, totusi informatiile existente nu afirmau asta explicit. Dupa Primul Razboi Mondial, statisticile din Europa rasariteana cunoscusera destule lacune.

Brand parcurse toate biografiile Zebatinsky-ilor aflati in viata, incan­tat de modul amanuntit in care-si facusera datoria serviciile secrete de informatii. Se opri in dreptul uneia dintre ele si fruntea neteda i se increti o data cu ridicarea brusca a sprancenelor. Puse fisa respectiva deo­parte si continua lectura. La sfarsit, stranse toate fisele in teanc, mai putin cea selectata, si le reintroduse in plicul lor.

Privind biografia oprita, batu cu o unghie atent ingrijita in tablia mesei.

In cele din urma, sovaind, il suna pe dr. Paul Kristow din Comisia pentru Energie Atomica.

Dr. Kristow asculta totul cu o expresie impasibila. Ocazional, ridica degetul mic pentru a-si atinge nasul proeminent si a indeparta un inexistent fir de praf. Avea parul grizonat, rar si tuns scurt. La fel de bine ar fi putut umbla cu teasta rasa.

― Nu, spuse el, n-am auzit de nici un rus Zebatinsky. Pe de alta parte, n-am auzit nici de americanul cu numele asta.

― Ei bine, facu Brand scarpinandu-se la tampla, nu cred ca-i vorba despre ceva serios, totusi n-as vrea sa abandonez investigatia asa repede. Ma bate la cap un locotenent tanar, si stiti bine cum pot fi astia. Nu intentionez sa fac ceva care sa-l determine sa se adreseze unei comisii a Congresului. In plus, unul dintre rusii pe care-i cheama Zebatinsky, mai exact Mikhail Andreevici Zebatinsky, este specialist in fizica nucleara. Sigur ca n-ati auzit niciodata de el?

― Mikhail Andreevici Zebatinsky? Nu N-am auzit niciodata. Bineinteles, asta nu-nseamna nimic.

― As fi putut spune ca-i vorba despre o coincidenta, dar stiti ca ar fi fost nitel cam mult. Un Zebatinsky aici si altul acolo, ambii specialisti in fizica nucleara. Cel de aici isi schimba brusc numele in Sebatinsky si este chiar insistent in privinta asta. Corijeaza imediat orice pronuntie gresita. Repeta apasat: 'Numele meu incepe cu S.' Totul se potriveste cam prea bine, pentru ca locotenentul meu obsedat de spioni sa nu-si frece mainile de incantare. O alta curiozitate este faptul ca, acum un an, rusul Zebatinsky a disparut de pe scena.

― L-au executat, zise sec dr. Kristow.

― Este posibil. In mod obisnuit, asa as fi considerat, desi rusii nu-s mai prosti decat noi si nu-i executa pe specialistii in fizica nucleara. Exista o alta explicatie pentru care tocmai un specialist in fizica nucleara ar disparea pe neasteptate. Cred c-o stiti la fel de bine ca mine

― Cercetari strict secrete ― banuiesc ca la asta va referiti. Despre asta ar putea fi vorba?

― Daca punem ipoteza langa celelalte si-i adaugam teoria locote­nentului, incep sa-mi pun unele intrebari.

― Dati-mi biografia aceea. ― Dr. Kristow lua fisa, o citi de doua ori si clatina din cap. ― O sa verific in Nuclear Abstracte, spuse el.

Colectia Nuclear Abstracte acoperea un perete al cabinetului lui Kristow ― teancuri de microfilme in cutiute atent ordonate.

Fizicianul incepu sa examineze indicele de nume, in vreme ce Brand astepta cu toata rabdarea de care era capabil.

― In ultimii sase ani, mormai fizicianul, un Mikhail Zebatinsky a contribuit, ca autor sau coautor, la sase-sapte articole aparute in publicatiile rusesti. O sa vad rezumatele lucrarilor si poate ca reusim sa deducem ceva pe baza lor. Eu unul ma-ndoiesc

Selectorul extrase microfilmele cerute, iar Kristow le ordona crono­logic si incepu sa le examineze. Treptat, o expresie de concentrare ciudata ii aparu pe chip.

― Curios! exclama el.

― Ce anume?

Kristow se lasa pe spate in scaun.

― Prefer sa nu va spun deocamdata. Imi puteti face rost de o lista cu toti specialistii rusi in fizica nucleara care au disparut din viata publica in ultimul an?

― Ati gasit ceva?

― Nu tocmai Adica, daca m-as fi uitat la un singur articol, n-as fi vazut mare lucru, dar vazandu-le pe toate si stiind ca individul acesta poate activa intr-un program de cercetare strict secret, la care se adauga si banuielile dumneavoastra ― Ridica din umeri: Nimic im­portant.

― As prefera sa-mi spuneti la ce va ganditi, rosti Brand. Daca gresim ceva, s-o facem impreuna.

― Daca asa considerati Este posibil ca individul sa se fi apropiat de ceva important in problema reflectiei razelor gama.

― Ce-nseamna asta?

― Daca s-ar obtine un ecran care sa reflecte razele gama, atunci s-ar putea construi adaposturi individuale impotriva prafului radioactiv, care constituie adevaratul pericol. O bomba atomica poate distruge un oras, dar praful radioactiv poate ucide lent populatia de pe o suprafata de mii de kilometri patrati.

― Noi efectuam cercetari in directia aceasta? intreba imediat Brand.

― Nu.

― Asadar, daca rusii reusesc sa puna la punct apararea populatiei inaintea noastra, vor putea distruge complet Statele Unite, cu costul, sa zicem, a zece orase de-ale lor.

― Asta intr-un viitor destul de indepartat Totusi, de ce ne agitam in asa masura? Toata teoria aceasta a pornit de la faptul ca un om a modificat o litera din numele sau.

― Perfect, sunt paranoic! aproba Brand. Totusi, nu ma opresc aici. Nu, nu! O sa va fac rost de lista fizicienilor rusi care au disparut, chiar daca pentru asta va trebui sa plec la Moscova.

Facu rost de lista si parcursera toate lucrarile publicate de fizicienii respectivi. Convocara o sedinta plenara a Comisiei, apoi a tuturor somi­tatilor americane in fizica atomica. In cele din urma, dr. Kristow incheie o intrunire care tinuse toata noaptea si la care participase, o vreme, insusi Presedintele.

Brand il astepta afara. Amandoi aratau obositi si trasi la fata.

― Ei bine? intreba Brand.

Kristow incuviinta din cap.

― Majoritatea sunt de acord. Unii au dubii, dar majoritatea sunt de acord.

― Dar dumneavoastra? Sunteti sigur?

― Sunt departe de a fi sigur, totusi imi vine mai usor sa cred ca rusii lucreaza la realizarea unui ecran impotriva razelor gama, decat sa cred ca toate datele pe care le-am descoperit n-au nici o legatura intre ele.

― S-a decis ca vom incepe si noi cercetari in directia respectiva?

― Da. ― Kristow isi trecu palma peste parul scurt si tepos. ― Ne vom concentra toate fortele. Cunoscand articolele semnate de fizicienii care au disparut, le putem calca pe urme. Putem chiar sa le-o luam inainte. Evident, rusii vor afla ca am demarat cercetarile

― N-au decat, n-au decat. In felul acesta, nu vor cuteza sa atace. Nu vad nici un castig in a sacrifica zece orase de-ale noastre doar ca sa distrugem zece de-ale lor daca atat noi, cat si ei suntem protejati.

― Totusi, nu vrem ca ei sa afle prea repede. Ce se va intampla cu americanul Sebatinsky-Zebatinsky?

Brand clatina solemn din cap.

― Deocamdata, nu se poate face absolut nici o legatura intre el si cele descoperite. Ce naiba, am rascolit totul! Evident, sunt de acord cu dumneavoastra. Tipul ocupa actualmente o pozitie delicata si nu ne putem ingadui sa-l mentinem acolo, chiar daca ar fi imaculat.

― Pe de alta parte, nu putem nici sa-l dam afara pur si simplu, pentru ca rusii vor incepe sa-si puna intrebari.

― Aveti alta sugestie?

Mergeau pe coridorul lung, spre ascensor, in pustietatea de la ora patru dimineata.

― I-am examinat activitatea, spuse Kristow. Este un individ capabil, chiar peste medie, si nici nu-i incantat de postul de aici. Nu are temperamentul necesar muncii in echipa.

― Deci?

― Pe de alta parte, poseda calitatile necesare in invatamant. Daca putem aranja ca o universitate importanta sa-i ofere un loc in catedra de fizica, cred ca l-ar accepta fericit. Exista destule domenii nesecrete in care sa cerceteze, l-am putea mentine sub supraveghere si ar repre­zenta un pas firesc. Poate ca rusii nu vor incepe sa-si puna intrebari.

― Este o idee, aproba Brand. Ba chiar mi se pare interesanta. O sa-l informez pe seful meu.

Intrara in ascensor si Brand cazu pe ganduri. Ce final pentru ceea ce incepuse cu initiala unui nume!

Marshall Sebatinsky de-abia putea vorbi.

― Jur ca nu-mi dau seama cum de s-a putut intampla, ii spuse sotiei sale. N-as fi crezut ca ma puteau deosebi de un detector de mezoni din laborator Dumnezeule, Sophie, gandeste-te ― Asistent Universitar de Fizica la Princeton!

― Crezi ca motivul a fost comunicarea ta de la ultima intrunire APS?

― Nu cred. A fost o lucrare lipsita de orice interes, dupa ce toti din sectie isi luasera din ea datele interesante. ― Pocni din degete. ― Cred ca Princeton ma urmarea mai de mult. Asta-i! Tii minte formularele alea pe care le-am completat in ultimele sase luni, interviurile alea miste­rioase Pe cuvantul meu, incepusem sa cred ca ma suspectau de cine stie ce activitate subversiva. In realitate, era o investigatie Princeton. Stii cat de meticulosi sunt tipii.

― Poate ca motivul l-a constituit numele tau, zise Sophie. Ma refer la modificare

― Sa ma vezi de-acum! Nu-mi va mai dicta nimeni ce sa fac. Voi fi recunoscut ca atare. Daca am ocazia sa lucrez fara ― Se opri si se intoarse spre femeie. ― Numele meu?! Te referi la 'S'.

― N-ai capatat oferta decat dupa ce l-ai schimbat, nu-i asa?

― Ehe, la mult timp dupa aceea. Nu, asta-i numai o coincidenta. Ti-am mai zis, Sophie, am aruncat pe fereastra cincizeci de dolari numai ca sa-ti fac tie placere. Doamne, cat de stupid m-am simtit toate lunile astea, insistand asupra 'S'-ului!

Sophie adopta imediat o pozitie defensiva.

― Eu nu te-am silit s-o faci. Ti-am sugerat numai, dar n-am insistat. Sa nu spui c-a fost vina mea. In plus, lucrurile au iesit bine. Sunt sigura ca motivul a fost schimbarea numelui.

― Asta-i chiar o superstitie, surase indulgent barbatul.

― Nu-mi pasa cum ii spui, dar sa nu-ti mai schimbi numele din nou.

― Oricum, n-as fi facut-o. M-am chinuit in asa hal sa-i oblig sa-mi pronunte numele cu 'S', incat n-as mai rezista sa-i conving sa revina la vechea pronuntie. Poate c-ar fi mai bine sa-l schimb in Jones, ce crezi?

Izbucni intr-un ras aproape isteric.

― Te rog sa-l lasi asa cum este! se incrunta Sophie.

― Bine, bine, doar am glumit Uite ce-i, saptamana viitoare o sa trec pe la mosul ala, o sa-i zic ca totul a mers bine si-o sa-i mai dau zece dolari. Esti multumita?

Se simti suficient de fericit ca sa se tina de cuvant. De data aceasta, nu recurse la nici o deghizare. Purta ochelarii si hainele obisnuite si se lipsi de palarie.

Ba chiar fredona vesel in vreme ce se apropie de usa numerologului si pasi in lateral, permitand unei femei cu o expresie posaca sa poata trece pe langa el cu un carucior pentru gemeni.

Apasa clanta, dar usa era incuiata.

Acum, privind fereastra, vazu ca disparuse cartonasul ce anunta 'Numerologie'. In locul lui se lafaia o hartie care incepuse sa se ingalbeneasca si sa se indoaie la colturi, pe care scria 'De inchiriat'.

Sebatinsky ridica din umeri. Asta era situatia. El incercase sa faca ceea ce se cuvenea.

Fericit ca scapase de excrescenta corporala, Haround topaia vesel, iar vortexurile lui energetice straluceau cu un purpuriu-palid pe hiperkilometri cubici.

Mestack era retras, cu vortexurile aproape o sfera de lumina in hiperspatiu.

― inca n-am calculat.

― Haide, fa-o o data! Rezultatele nu se schimba, chiar daca intarzii. Brr, ce usurare sa revii la energia pura! Am stat un microciclu intr-un corp material ― si inca intr-unul aproape epuizat. Dar a meritat, ca sa-ti demonstrez!

― Bine, incuviinta Mestack, sunt de acord ca ai oprit un razboi nuclear pe planeta.

― Inseamna sau nu un efect de clasa A?

― Sigur ca-i un efect de clasa A.

― Perfect! Acum, verifica si vezi daca nu l-am obtinut folosind un stimul de clasa F. Am schimbat o litera dintr-un nume.

― Cum?!

― Ce mai conteaza? Ai toate detaliile acolo. Le-am sintetizat pentru tine.

― Cedez, rosti sovaielnic Mestack. Un stimul de clasa F!

― Deci, am castiga! Recunoaste!

― Nici unul dintre noi nu va castiga, cand va afla Strajerul.

Haround, care fusese un batran numerolog pamantean si inca nu-si revenise din usurarea de a fi scapat de intruparea respectiva, spuse:

― Cand am facut pariul, n-aveai grija asta.

― Nu te crezusem atat de nebun incat sa-l pui in aplicare.

― Pe entropie! Si apoi, de ce-ti faci griji? Strajerul nu va detecta niciodata un stimul de clasa F.

― Poate ca nu, dar va detecta cu siguranta un efect de clasa A. Corporealele vor exista pe acolo si dupa o duzina de microcicli. Strajerul le va remarca.

― Necazul cu tine, Mestack, este ca nu vrei sa-ti achiti datoria. Tragi de timp.

― O s-o platesc. Asteapta insa pana ce Strajerul va afla ca am lu­crat la o problema neautorizata si am efectuat o schimbare nepermisa. Evident, daca ― Amuti.

― Bine, zise Haround, o s-o readucem la starea initiala. El n-o sa-si dea seama niciodata.

Tiparele energetice ale lui Mestack straluceau viclene.

― Daca vrei sa nu-si dea seama, o sa ai nevoie de alt stimul de clasa F.

Haround sovai.

― O pot face.

― Ma-ndoiesc.

― As putea.

― Vrei sa pariem si-n privinta asta?

Radiatiile lui Mestack incepusera sa jubileze.

― Cum sa nu! fu convins Haround. O sa repun corporealele in starea initiala, iar Strajerul nu va cunoaste niciodata diferenta.

Mestack isi exploata imediat avantajul.

― Atunci, anulam primul pariu si triplam miza in al doilea.

Atatarea produsa de sporirea castigului il prinse si pe Haround.

― De acord. Triplam miza.

― Batem palma, atunci!

― Batem!

Isaac Asimov

IN MARSPORT, FARA HILDA

(volumul de povestiri Intrebarea finala - Nine Tomorrows, 1959)

Treaba a mers ca unsa. N-a fost nevoie de nici un aranjament. N-a trebuit sa intervin cu nimic. Poate ca tocmai de aceea ar fi trebuit sa miros catastrofa.

A inceput cu obisnuita mea luna de concediu intre misiuni. Serviciul Galactic si-a stabilit rutina: o luna de serviciu, urmata de o luna de concediu. Am ajuns in Marsport pentru cele trei zile de escala inaintea saltului spre Pamant.

In mod normal, Hilda ― Dumnezeu s-o binecuvanteze, cea mai dulce sotie din lume! ― m-ar fi asteptat acolo si am fi petrecut in mod placut; o mica avanpremiera apreciata de amandoi. Singurul necaz ar fi ca Marsport este locul cel mai zurbagiu din Sistemul Solar, iar un miniinterludiu placut nu-si prea gaseste locul pe-acolo. Dar cum sa-i explic asta Hildei, ia spuneti?

Ei bine, de data aceasta, soacra-mea ― Dumnezeu s-o binecu­vanteze (uneori) ― s-a imbolnavit cu numai doua zile inainte ca eu sa ajung in Marsport si, in seara dinaintea amartizarii, am primit o spatio­grama de la Hilda, care ma anunta ca ramanea pe Pamant cu maica-sa si nu ma astepta.

I-am trimis regretele pline de iubire si urari de insanatosire pentru mama ei, iar cand am amartizat, mi-am dat seama ca eram

In Marsport, fara Hilda!

Vreau sa intelegeti ca asta nu-nsemna inca nimic. Era doar rama tabloului, scheletul. Acum, se punea problema liniilor si culorilor din interiorul ramei; pielea si carnea care sa imbrace scheletul.

De aceea, am sunat-o pe Flora (cea din anumite episoade, din trecut), in care scop am inchiriat o cabina video. Da-le-ncolo de costuri; cu toata viteza inainte!

Apreciasem ca existau nouazeci la suta sanse ca ea sa nu fie acasa, sa fie ocupata, sa aiba Videofonul deconectat, ba chiar sa fi murit.

Era insa acasa, avea Videofonul conectat si ― pe Marea Galaxie! ― parea orice, dar nu moarta.

Arata mai bine ca niciodata. Etatea n-are putere asupra ei, cum a zis nu stiu cine, nici obiceiul nu-i poate istovi bogatul farmec.

Era oare fericita sa ma revada? A chitait:

― Max!? Au trecut ani de cand nu te-am mai vazut!

― Stiu, Flora, dar asta-i situatia ― daca esti disponibila, la ghici! Sunt in Marsport, fara Hilda!

A chitait din nou:

― Ce grozav! Atunci, vino-ncoace.

Pentru o clipa, ochii mi-au iesit din orbite.

― Adica chiar esti disponibila?

Trebuie sa stiti ca aveai acces la Flora doar daca te programai cu mult inainte. Ce mai, era o tipa trasnet!

― Am o trebusoara, a spus ea, dar o rezolv repede. Haide, vino!

― Imediat, am incuviintat fericit.

Flora era genul de fata care Bine, hai sa va zic: in apartamentul ei, gravitatia era martiana, adica 0,4 din cea terestra. Echipamentul care o elibera de campul pseudogravitational din Marsport era scump, nimic de spus, insa daca ati tinut vreodata in brate o fata la 0,4 g, nu mai aveti nevoie de explicatii. Daca n-ati facut-o, explicatiile nu ajuta cu nimic. In plus, imi pare teribil de rau pentru voi.

Poate ati auzit de expresia 'a pluti in al noualea cer'.

Am inchis si doar gandul ca voi vedea totul pe viu a fost in stare sa-mi stearga extrem de rapid imaginea din minte. Am iesit din cabina.

Si in clipa aceea, exact in clipa aceea, am simtit primul iz al dezastrului insinuandu-se spre mine.

Primul iz a fost teasta plesuva a nepriceputului de Rog Crinton, de la Biroul Martian, stralucind deasupra ochilor albastru-spalacit, tenului galben-spalacit si mustatii castaniu-spalacit. Nu m-am sinchisit sa cad in genunchi si sa ma lovesc cu fruntea de pamant, fiindca vacanta mea incepuse in clipa cand coborasem din nava.

De aceea, am vorbit doar cu politetea fireasca:

― Zi ce vrei si fa-o mai repede! Am o intalnire.

― Ai o intalnire cu mine, mi-a replicat. Te asteptam la biroul vamei.

― Nu te-am vazut

― N-ai vazut nimic in jur.

Avea dreptate in privinta asta, daca stau sa ma gandesc bine, fiindca daca fusese la biroul vamii, probabil ca abia acum se oprise din rotatia in jurul propriei sale axe, deoarece trecusem pe-acolo precum cometa Halley gonind pe langa Soare.

― Bine, am mormait. Ce vrei?

― Am o trebusoara pentru tine.

Am izbucnit in ras.

― E luna mea libera, amice.

― Alerta de grad zero, amice, a raspuns el.

Ceea ce insemna ca vacanta mea luase sfarsit, pur si simplu. Nu mi-a venit sa cred.

― Tampenii, Rog! am spus. Gandeste-te si la mine. Am si eu o alerta de grad zero.

― Nu de felul asteia.

― Rog, am racnit, nu poti gasi pe altcineva?! Pe oricare altul?

― Esti singurul agent de clasa A de pe Marte.

― Apeleaza atunci la Pamant. La Cartierul General, agentii stau ca sardelele in conserva.

― Problema trebuie rezolvata pana la ora 23. Care-i treaba? E vorba numai de trei ore!

M-am prins cu mainile de cap. Tipul habar n-avea.

― Lasa-ma sa dau un telefon, te rog, i-am spus.

Am reintrat in cabina, l-am parjolit cu privirea si am suierat:

― Personala!

Flora a reaparut pe ecran, ca un miraj pe un asteroid.

― A intervenit ceva, Max? a intrebat ea. Sa nu spui c-a intervenit ceva. Mi-am anulat cealalta intalnire.

― Flora, scumpo, am spus, o sa vin. O sa vin. Dar a intervenit ceva.

Ea a pus intrebarea fireasca, pe un ton ranit, si am raspuns:

― Nu! Nu-i vorba despre alta fata. In acelasi oras cu tine nu exista si alte fete. Femele, poate. Nu fete. Scumpo! Draga mea! (M-am simtit strabatut de un imbold nebunesc, totusi imbratisarea ecranelor video nu figureaza printre ocupatiile demne de un adult.) E vorba despre afaceri. Inca putin. N-o sa dureze mult.

― Bine, a incuviintat ea, dar cu un aer nu prea convins, ceea ce mi-a trimis fiori pe sira spinarii.

Am iesit din cabina si am zis:

― Hai, Rog, zi ce idiotenie mi-ai pregatit?

Ne-am dus in barul spatioportului si am ocupat un separeu cu izolare fonica.

― Peste exact o jumatate de ora, a inceput el, la ora 20, timp local, soseste dinspre Sirius nava Gigantul Antares.

― Perfect.

― Printre alti pasageri, vor cobori trei barbati care vor astepta sosi­rea Mancatorului Spatial, care vine dinspre Pamant la ora 23, cu des­tinatia Capella. Ei se vor imbarca pe nava si vor iesi de sub jurisdictia noastra.

― Si?

― Intre orele 20-23, se vor gasi intr-o sala de asteptare speciala, iar tu vei fi de asemenea acolo. Am hologramele lor, ca sa-i identifici. Ai la dispozitie trei ore ca sa decizi care dintre ei poarta cu el material de contrabanda.

― Ce fel de material?

― Cel mai cautat. Spatiolina modificata.

― Spatiolina modificata?

Ma daduse gata. Stiam ce era Spatiolina. Stiti si voi ce este, daca ati efectuat vreun salt spatial. Daca sunteti dintre cei care nu se dezlipesc de Pamant, ajunge sa stiti ca este absolut necesara tuturor celor aflati la prima calatorie spatiala; aproape toti au nevoie de ea pentru primele zece calatorii; multi o utilizeaza la toate calatoriile. In lipsa Spatiolinei, apar ametelile asociate imponderabilitatii, cosmarurile urlatoare si psi­hozele semipermanente. Daca ati luat-o in prealabil, nu se intampla nimic; nimeni nu-i afectat. Nu este o substanta care sa provoace depen­denta si nu are efecte secundare neplacute. Spatiolina este ideala, esentiala si de neinlocuit. Cand aveti dubii, luati Spatiolina!

― Exact, a incuviintat Rog, Spatiolina modificata. O reactie chimica banala, ce se poate efectua in apartamentul oricui, o transforma intr-un drog care la prima ingurgitare te supune unei supradoze si te face dependent de ea pe tot restul vietii. Se afla pe acelasi plan cu cei mai periculosi alcaloizi pe care ii cunoastem.

― Si abia acum am descoperit chestia asta?

― Nu. Serviciul Secret o stie de ani buni, dar am impiedicat raspan­direa cunostintelor, stopand orice descoperiri. Acum insa s-a ajuns prea departe.

― Cum adica?

― Unul dintre cei trei despre care ti-am spus poarta asupra lui Spatiolina modificata. Chimistii din sistemul capellan, care nu face parte din Federatie, o vor analiza si vor gasi modalitati prin care s-o sintetizeze. Dupa aceea, ori ne vom confrunta cu cea mai grava criza din istoria narcoticelor, ori vom fi nevoiti sa suprimam sursa.

― Adica Spatiolina.

― Exact. Iar daca suprimam Spatiolina, am suprimat calatoria spatiala.

Am decis sa pun degetul pe rana.

― Care dintre aia trei o are?

Rog a ranjit neplacut.

― Daca am fi stiut, la ce am mai fi avut nevoie de tine? Tu trebuie sa-l descoperi pe contrabandist.

― Adica apelezi la mine ca sa-i perchezitionez?

― Daca macar il atingi pe cel care nu trebuie, risti s-o patesti urat de tot. Toti sunt personaje importante pe planetele lor natale: Edward Harponaster, Joaquin Lipsky si Andiamo Ferrucci. Ce zici?

Avea dreptate. Auzisem de toti. Probabil c-ati auzit si voi si stiti ca-ntr-adevar nu puteam pune mana pe nici unul fara sa fiu mie-n suta sigur ca era vinovat.

― Crezi ca vreunul dintre astia, am intrebat, s-ar implica intr-o asemenea afacere?

― Sunt in joc trilioane de credite, a raspuns Rog, asa ca raspunsul nu poate fi decat 'da'. Cu siguranta ca-i unul dintre ei, fiindca Jack Hawk eliminase restul suspectilor inainte de a fi ucis

― Jack Hawk e mort?

Pentru un minut, am uitat de amenintarea drogului. Pentru un minut, aproape ca am uitat si de Flora.

― Exact, iar unul dintre indivizii astia a aranjat asasinatul. Tu trebuie sa afli care anume. Daca-l gasesti inainte de ora 23, urmeaza avansarea, cresterea de salariu, pensia pentru nevasta lui Jack si sal­varea galaxiei. Daca gresesti, urmeaza un incident intergalactic nepla­cut, concedierea ta si trecerea pe toate listele negre, de aici pana la Antares si inapoi.

― Si daca nu indic pe nimeni?

― Din punctul de vedere al Serviciului, asta-i ca si cum ai fi gresit.

― Va sa zica, trebuie sa indic pe unul, iar daca gresesc e-n joc capul meu.

― Ai inceput sa pricepi cum sta treaba.

In lunga lui viata de uratenie, Rog nu aratase niciodata mai urat. Unica satisfactie pe care o aveam privindu-l era stiinta ca si el era insurat si ca traia tot timpul cu nevasta-sa in Marsport. Si o merita. Poate ca nu era frumos din partea mea, dar o merita.

Imediat ce Rog a disparut, am sunat-o pe Flora.

― Ei bine? a intrebat ea.

― Scumpo, i-am spus, este o chestie despre care nu pot vorbi, dar trebuie s-o fac, intelegi? Tu asteapta-ma, o s-o termin chiar dac-ar fi nevoie sa-not pe Marele Canal pana la calota polara numai in slip, intelegi? Chiar dac-ar fi nevoie sa-l smulg pe Phobos din cer. Chiar dac-ar fi nevoie sa ma tai bucatele si sa ma expediez prin coletarie.

― Daca as fi stiut c-o sa trebuiasca s-astept, a susurat ea.

M-am strambat. Nu era deloc tipul de fata care sa fie sensibila la poezie. De fapt, nu era decat o creatura de actiune Pe de alta parte, daca voiam sa plutesc prin gravitatia redusa intr-un ocean de parfum de iasomie alaturi de Flora, sensibilitatea poetica n-ar fi fost genul de aptitudine pe care sa-l consider indispensabil.

― Doar nitel, Flora, am adaugat repede. N-o sa dureze deloc mult. O s-ajung la tine.

Eram nemultumit, bineinteles, dar inca nu ingrijorat. Nici nu ma parasise bine Rog, ca si stabilisem cum aveam sa-l identific pe vinovat.

Nimic mai simplu. Ar fi trebuit sa-l strig pe Rog si sa-i spun, dar nu exista nici o lege care sa-ti interzica sa castigi ceva mai bine. Aveau sa-mi fie necesare doar cinci minute, dupa care o stergeam spre Flora; de acord, cu o mica intarziere, dar ma asteptau o avansare, o crestere de salariu si un pupic recunoscator din partea Serviciului.

Uitati cum vedeam treaba! Marii industriasi nu prea calatoresc prin spatiu, ci prefera comunicatiile transvideo. Atunci cand participa la cine stie ce conferinta interstelara de rang zero, ei iau Spatiolina. In primul rand, nu au la activ suficiente salturi spatiale ca sa riste sa nu recurga la ea. In al doilea rand, Spatiolina constituie modalitatea cea mai costisi­toare, iar industriasilor le place sa arate ca sunt bogati. Le cunosc bine psihologia.

Asta insa avea sa fie valabil numai pentru doi dintre ei, deoarece contrabandistul nu putea risca sa inghita Spatiolina, chiar daca-l chinuia raul de spatiu. Sub influenta Spatiolinei, el putea arunca materialul de contrabanda, il putea darui sau se putea trada prin vorbe. Altfel spus, era silit sa-si pastreze controlul personal.

Era atat de simplu incat nu trebuia decat sa astept.

Gigantul Antares a amartizat la ora exacta si mi-am incordat muschii picioarelor, gata sa decolez imediat ce-l insfacam pe nemernicul de contrabandist si le uram calatorie placuta celor doi eminenti titani ai industriei.

Primul l-au adus pe Lipsky. Avea buze late, rosii, gusi puhave, sprancene foarte negre si par grizonat. M-a privit si s-a asezat. Nimic. Se afla sub efectul Spatiolinei.

― Buna seara, domnule, am spus.

Cu glas visator, mi-a raspuns:

― Nul e si neavenit calatorul sade ghicitori sau vai de unde lua.

Era Spatiolina de la inceput pana la sfarsit. Contactele din mintea omeneasca erau scurtcircuitate. Fiecare cuvant, chiar fiecare silaba o sugera pe urmatoarea intr-o asociatie libera de idei.

Urmatorul a venit Andiamo Ferrucci. Mustata neagra, lunga si poma­data, ten masliniu, chip acoperit de urmele varsatului de vant. S-a ase­zat pe alt scaun, in fata noastra.

― Ati avut o calatorie placuta? l-am intrebat.

Mi-a raspuns:

― Cuta vipusca pistol cum si turcul fanariot otrava venin.

― Ninge geros catel scop pusti este putere, a replicat Lipsky.

Am ranjit larg. Ramasese Harponaster. Am strans mana din buzunar peste pistolul cu ace tranchilizante, iar cu cealalta am activat catusa magnetica.

Apoi a intrat Harponaster. Era uscativ, cu piele tabacita, aproape plesuv si mai tanar decat paruse in holografie. In plus, era imbibat de Spatiolina.

― La naiba! am exclamat.

― N-ai bani, a spus el, nimic nici un pic pic pic a umplut paharul.

― Ruleta, a intervenit Ferrucci, e tare puternic nici pici copii.

― Trei virgula gulie ciocarlie, a adaugat Lipsky.

M-am holbat de la unul la celalalt, in vreme ce nonsensurile au continuat in rafale tot mai scurte, pentru ca in cele din urma sa inceteze.

Ma prinsesem imediat cum statea treaba. Unul dintre ei se prefacea. Se gandise din timp si-si daduse seama ca nefolosirea Spatiolinei avea sa-l tradeze. Era posibil sa fi mituit un oficial care sa-i injecteze un placebo, sau o evitase in alta modalitate.

Unul dintre ei se prefacea. De altfel, nici nu era foarte greu. Majoritatea serialelor comice subeterice se amuza folosind o pasa­reasca tip Spatiolina. Este imposibil sa n-o fi auzit.

I-am privit pe cei trei si am simtit primul fior pe ceafa, intrebandu-ma: 'Si daca nu-l nimeresc pe contrabandist?'

Era 20:30, si trebuia sa ma gandesc la slujba, la reputatia si chiar la capatana mea pe care o simteam tot mai ametita. Am amanat toate astea pentru mai tarziu si m-am gandit la Flora. N-avea sa ma astepte o vecie. Ba mai exact, probabilitatea era ca n-avea sa ma astepte nici macar o jumatate de ora.

Am cazut pe ganduri. Se putea ca individul care se prefacea sa mentina asociatiile libere, daca era condus cu abilitate pe taram periculos?

― Mai avem de asteptat, cred, am rostit si am adaugat repede 'rog', astfel rostit incat se auzea distinct 'drog'.

― 'Doronc tronc, a spus Lipsky, inc-un tun soare la vara la mare.

― Are, a preluat stafeta Ferrucci, n-are nas pica ful traznet tenis.

― Ni se pare, a zis Harponaster, cu sot nevasta adasta.

― Asta si alta, a spus Lipsky.

― Taciune, a spus Ferrucci.

― Uneori, a spus Harponaster.

Alte cateva silabe, dupa care au amutit.

Am incercat din nou, fara sa uit sa fiu precaut. Ulterior, ei aveau sa-si aminteasca tot ce spusesem, asa ca nu trebuia sa fac nici o aluzie nelalocul ei.

― Este foarte buna compania asta spatiala, linia, am spus.

― Linii ferate, a replicat Ferrucci, acari macazuri si necazuri zurga­lai galagiosi

L-am intrerupt si m-am intors catre Harponaster.

― Foarte buna compania spatiala, linia.

― Lin i-am purtat atunci prin lunci spelunci

L-am ignorat si l-am fulgerat cu privirea pe Lipsky.

― Buna compania spatiala, linia.

― Ia sa dai ai n-ai cum cumnata.

Altcineva a spus:

― Na tata lui surata.

― Rata imobiliara.

― Biliardara.

― Daramite.

― Minte.

― Ten.

Am mai incercat de cateva ori, fara succes. Cel care se prefacea exersase in prealabil sau avea un talent innascut la rostirea de asociatii libere fara ezitare. Isi deconecta practic creierul si lasa cuvintele sa-i iasa oricum din gura! In plus, stia exact ce anume cautam. Daca 'drog' trecuse neobservat, repetarea de trei ori a lui 'spatiala-linie' nu mai putea fi o intamplare. Nu-i acuzasem sub nici o forma pe nevinovati, insa contrabandistul stia ce urmaream.

De aceea, se distra cu mine. Toti trei spuneau cuvinte din care un psiholog ar fi putut deduce caracteristici emotionale interesante; doi insa le rosteau aleatoriu, incapabili sa le controleze in vreun fel, pe cand al treilea se amuza.

Prin urmare, cum il puteam depista? Ma simteam realmente coplesit de furie impotriva lui si-mi tremurau degetele. Ticalosul ameninta galaxia. Mai mult chiar, imi ucisese colegul si prietenul. Si mult mai important, ma impiedica sa ajung la Flora.

As fi putut sa ma apropii de ei si sa-i perchezitionez. Cei doi aflati intr-adevar sub influenta Spatiolinei n-ar fi clintit un deget pentru a ma opri. Ei nu puteau simti emotii, temeri, griji, ura, pasiune ori dorinta de autoaparare. Acela care ar fi schitat cel mai mic gest de impotrivire ar fi fost omul meu.

Insa dupa incheierea efectului, cei doi nevinovati si-ar fi amintit totul. Si-ar fi amintit ca fusesera perchezitionati in timp ce se gaseau sub influenta Spatiolinei.

Am oftat. Daca incercam, l-as fi gasit imediat pe infractor, dar dupa aceea as fi fost tocat atat de marunt, incat s-ar fi putut scoate carnaciori din mine. Intregul Serviciu ar fi fost zguduit, scandalul s-ar fi raspandit in toata galaxia, iar in bulversarea si dezorganizarea generala, secretul Spatiolinei modificate s-ar fi aflat oricum

Evident, era posibil ca primul perchezitionat sa fie chiar contra­bandistul. Exista o posibilitate din trei. Aveam treizeci si trei la suta sanse de reusita, ceea ce era o ispita.

La naiba! Ceva ii pornise iarasi, in vreme ce bolboroseam de unul singur, si Spatiolina este contagioasa ca o gioarsa aoleu!

Mi-am privit disperat ceasul si ochii mi-au ramas atintiti asupra cadranului ― 21:15.

Cum naiba zbura timpul in halul asta?

Oh, fir-ar sa fie; oh, la naiba; oh, Flora!

Nu aveam de ales. M-am indreptat spre cabina pentru alta convor­bire scurta cu Flora. Una scurta, ma-ntelegeti, ca sa tin flacara vie; in ipoteza ca nu fusese deja ingropata.

Imi repetam intruna: 'N-o sa raspunda.'

Am incercat sa ma obisnuiesc cu ideea. Existau si alte fete, existau si

Ce rost avea? Nu existau alte fete!

Daca Hilda ar fi fost in Marsport, n-as fi fost cu gandul numai la Flora si n-ar fi contat catusi de putin. Dar eram in Marsport fara Hilda si aranjasem o intalnire cu Flora.

Videofonul taraia si taraia, iar eu nu-ndrazneam sa inchid.

Raspunde! Raspunde!

A raspuns.

― Tu erai!

― Sigur ca da, scumpete, cine altul putea sa fie?

― Multi altii. Altii care sa vina.

― A mai ramas un ultim detaliu al afacerii de pus la punct, scumpo.

― Ce afacere? Cui aduci plastoane?

Am fost cat p-aici sa-i corectez gramatica, apoi mi-a cazut fisa. Odata ii spusesem ca eram comis-voiajor de plaston. Asta se intamplase atunci cand ii adusesem o camasa de noapte din plaston, care era o nebunie.

― Uite ce-i, am spus. Am nevoie numai de o jumatate de ora

Ochii i s-au umezit.

― Stau aici singurica

― O s-ajung la tine!

Ca sa vedeti cat de disperat deveneam, incepusem realmente sa ma gandesc in directii ce puteau duce doar la bijuterii, desi o gaura vizibila in carnetul de cecuri ar fi fost remarcata de ochiul patrunzator al Hildei, precum o nebuloasa traversand Calea Laptelui. Ce mai, eram disperat!

― Avusesem o intalnire cat se poate de buna, a spus Flora, si am anulat-o.

― Ai spus ca era vorba doar de o trebusoara, am protestat.

A fost o eroare. Mi-am dat seama imediat ce am terminat de vorbit.

― Trebusoara! a zbierat Flora. (Asta fusese exact cuvantul pe care-l folosise. Asa spusese. Dar cand discuti in contradictoriu cu o femeie, e si mai rau sa ai adevarul de partea ta. Parca nu stiam?) Asa vorbesti despre un tip care mi-a promis o casa pe Pamant

A inceput sa turuie despre casa aceea. In Marsport nu exista fata care sa nu se dea de ceasul mortii pentru o casa pe Pamant, si le puteai numara pe al saselea deget de la ambele maini pe cele care le capatasera.

Am incercat s-o opresc. Zadarnic.

― Iar eu stau aici singura, fara nimeni! a spus Flora in cele din urma si a inchis.

Ei bine, avea dreptate. Ma simteam cel mai josnic nemernic din galaxie.

Am revenit in salita de asteptare. Politistul de la usa m-a salutat.

I-am privit pe cei trei industriasi si m-am gandit in ce ordine mi-ar fi placut sa-i sugrum incetisor, daca mi s-ar fi poruncit s-o fac. Cred c-as fi inceput cu Harponaster. Avea un gat subtire si vanos, pe care degetele il puteau cuprinde perfect, si un mar al lui Adam bine iesit in evidenta, pe care sa-ti fixezi degetele mari

Imaginea m-a inveselit in mod infim, intr-atat incat sa mormai:

― Maiculita!

O facusem reflex, pentru ca in nici un caz la o maiculita nu tanjeam eu acum.

Cuvantul i-a pus in miscare imediat. Ferrucci a spus:

― Ulita copilariei iarna troiene Elena Homer

Harponaster, cel cu gatul slabanog, a continuat:

― Merge agale pe cale vapoare Titanic ghetar.

Lipsky a spus:

― Tarul rus s-a dus Siberia si Beria.

― Beri a baut halbe tapi capre lemne ferastrau.

― Rau bine oricine.

― Obcine dealuri.

― Uricios.

― Ciosvarta.

― Tacere.

― Cere.

Apoi nimic.

S-au holbat la mine. Eu m-am holbat la ei. Erau goliti de orice sentimente (doi dintre ei), iar eu eram golit de idei. Si minutele treceau.

M-am uitat din nou la ei si m-am gandit la Flora. Mi-am dat seama ca nu mai puteam pierde nimic ce nu pierdusem deja. Puteam la fel de bine sa le vorbesc despre ea.

― Domnilor, le-am zis, aici in oras exista o fata al carei nume nu-l voi mentiona, deoarece nu intentionez s-o compromit. Ingaduiti-mi sa v-o descriu.

Si am inceput. Ultimele doua ore imi ascutisera si-mi slefuisera simturile in asemenea masura incat descrierea Florei a capatat un fel de aura poetica, ce parea ca provine dintr-un izvor de forta masculina aflat in adancurile subconstientului meu.

Iar ei au ramas incremeniti, ca si cum ar fi ascultat, si nu m-au intre­rupt aproape deloc. Tipii aflati sub efectul Spatiolinei detin o politete aparte. Ei nu scot un cuvant, daca vorbeste altcineva. De aceea, vor­besc pe rand.

Am continuat cu un fel de tristete profunda in glas, pana ce difuzorul a anuntat cu ton vibrant sosirea Mancatorului Spatial.

Asta fusese.

― Sculati-va, domnilor, am rostit cu glas tare. Nu si tu, infractorule!

Catusa magnetica a prins incheietura lui Ferrucci inainte ca acesta sa-si poata trage rasuflarea.

Ferrucci s-a luptat ca un diavol. Nu se gasea sub influenta Spatio­linei. I-au gasit Spatiolina modificata in pungulitele subtiri, de culoarea pielii, grefate pe suprafata interioara a coapselor. Erau imposibil de distins de piele; doar prin pipait se simteau, si nici asa vamesii n-au fost siguri pana ce nu le-au taiat cu cutitul.

Dupa aceea, Rog, ranjind si pe jumatate nebun de usurare, m-a inhatat de revere cu o stransoare de fier.

― Cum ai reusit? Ce l-a tradat?

― Unul dintre ei se prefacea ca este sub efectul Spatiolinei, am raspuns, cautand sa ma eliberez. Eram sigur de asta. De aceea, le-am povestit (am devenit precaut; ma-ntelegeti, nu era treaba lui sa cunoas­ca detalii) a-a-a, despre o fata, stii, iar doi dintre ei n-au reactionat absolut deloc, deci erau afectati de Spatiolina. Insa rasuflarea lui Ferrucci s-a intetit si pe frunte i-au aparut broboane de sudoare. Am oferit o descriere destul de plastica si el a reactionat, deci nu luase Spatiolina. Imi dai acum drumul sa plec?

Mi-a dat drumul si am fost cat p aici sa cad pe spate.

Eram gata s-o sterg. Intregul corp se trasese putin inapoi ca sa-si ia avant, fara sa-l fi rugat eu apoi m-am intors.

― Auzi, Rog, i-am zis, imi poti semna o chitanta nedecontabila de o mie de credite pentru cheltuieli in interesul Serviciului?

Atunci, mi-am dat seama ca era pe jumatate nebun de usurare si plin de recunostinta, foarte temporara, pentru ca a spus:

― Sigur ca da, Max, sigur ca da! Zece mii de credite, daca vrei.

― Vreau, am rostit inhatandu-l eu acum de revere, vreau. Vreau!

A completat o chitanta a Serviciului cu o valoare de zece mii de credite, valabila in jumatate de galaxie. Ranjea fericit cand mi-a intins-o si puteti face prinsoare ca si eu ranjeam cand am inhatat-o.

Cum intentiona el s-o deconteze il privea; principalul era ca eu nu trebuia s-o decontez Hildei.

Am intrat pentru ultima oara in cabina, sunand-o pe Flora. N-am cutezat sa mai aman pana ajungeam la apartamentul ei. Jumatatea de ora suplimentara i-ar fi putut oferi ragazul sa-si aranjeze alta intalnire, daca n-o facuse deja.

Da Doamne sa raspunda! Da Doamne sa raspunda! Da Doamne

A raspuns, dar nu purta haine de interior. Iesea in oras si era clar c-o prinsesem in ultima clipa.

― Am plecat, m-a anuntat. Unii barbati pot avea bun simt. Si nu mai doresc sa te vad de acum inainte. Nu mai vreau sa dau niciodata ochii cu tine. O sa-mi faci o mare favoare, domnule indiferent-cine-ai-fi-de-fapt daca o sa-mi uiti numarul, ca sa nu ma mai poluezi

N-am rostit nimic. Am stat locului, tinandu-mi rasuflarea si ridicand chitanta, astfel ca s-o poata vedea. Pur si simplu, am stat locului. Pur si simplu, am ridicat chitanta.

Evident, dupa ce a spus 'poluezi', s-a apropiat ca sa vada mai bine. Poate ca n-avea ea mare educatie, dar putea citi '10.000 credite' mai repede decat orice absolventa de facultate din Sistemul Solar.

― Max! a exclamat. Pentru mine?

― Totu-i pentru tine, scumpo! Ti-am spus ca am o mica afacere de pus la punct. Am vrut sa-ti fac o surpriza.

― Max, ce dragut din partea ta! De fapt, nu m-am suparat. Glu­meam. Acum, vino imediat la mine.

Si-a scos haina.

― Si intalnirea ta?

― Ti-am spus ca glumeam.

― Sosesc, am soptit.

― Cu toate creditele, se alinta ea.

― Cu toate.

Am inchis, am iesit din cabina si, in sfarsit, puteam sa

In clipa aceea, mi-am auzit numele strigat.

― Max! Max!

Cineva alerga spre mine.

― Rog Crinton mi-a spus c-o sa te gasesc aici. Mama s-a facut bine si am gasit un loc liber pe Mancatorul Spatial, la zi, ce-i cu alea zece mii de credite?

Nu m-am intors, ci am mormait:

― Buna, Hilda!

Abia dupa aceea m-am intors si am facut cel mai greu lucru pe care am reusit vreodata sa-l fac in toata viata mea de aventurier bun de nimic.

Am izbutit sa zambesc.

Isaac Asimov

CORBII BLANZI

(volumul de povestiri Intrebarea finala - Nine Tomorrows, 1959)

De cincisprezece ani, hurrienii isi mentineau baza pe fata intune­cata a satelitului.

Era un fapt fara precedent, ceva nemaiauzit. Nici un hurrian nu visa­se ca ar fi posibil sa intarzie atat de mult. Echipele de decontaminare fusesera pregatite si asteptau de cincisprezece ani, gata sa coboare prin norii radioactivi si sa salveze ce se mai putea salva pentru supra­vietuitori. Evident, in schimbul unui onorariu corespunzator.

Cu toate acestea, planeta se rotise de cincisprezece ori in jurul soarelui ei. In decursul fiecarei revolutii, satelitul se rotise de aproape treisprezece ori in jurul primarei sale. Totusi, razboiul nuclear nu izbuc­nise.

In diverse locuri de pe suprafata planetei, primatele mari dotate cu inteligenta detonasera bombe nucleare. Stratosfera se incalzise consi­derabil din cauza ramasitelor radioactive. Nici vorba insa de razboi.

Devi-en sperase din tot sufletul ca va fi inlocuit. Era al patrulea capitan al acestei expeditii de colonizare, daca putea fi numita asa dupa cincisprezece ani de anabioza, si era destul de multumit ca va exista si un al cincilea capitan. Acum, cand planeta natala trimitea un super-ad­ministrator care sa evalueze personal situatia, inlocuirea lui nu mai putea intarzia. Grozav!

Statea pe suprafata Lunii in costumul sau spatial si se gandea la casa, la Hurria. Bratele lungi si subtiri i se agitau cand si-o amintea, parca tanjind (datorita milioanelor de ani de instinct) dupa arborii ancestrali. Era inalt de numai un metru. Prin vizorul castii, se putea dis­tinge un chip negru si zbarcit, cu nas carnos si mobil, aflat exact in mijlo­cul fetei. Prin comparatie cu tenul sau, smocul micut al barbii fine parea de albeata zapezii. In partea dorsala a costumului, imediat sub talie, se zarea proeminenta in care se odihnea confortabil codita scurta si groasa a hurrienilor.

Desigur, lui Devi-en nu i se parea nimic anormal in aspectul sau, desi era constient de diferenta dintre hurrieni si alte inteligente din galaxie. Numai hurrienii erau atat de mici; numai ei aveau cozi si erau vegetarieni ― numai ei scapasera de inevitabilul razboi nuclear care distrusese toate celelalte specii inteligente cunoscute.

Statea pe sesul care se intindea atat de mult incat peretele circular (care pe Hurria ar fi fost numit crater, daca ar fi fost mai mic) era invizibil inapoia orizontului. La adapostul peretelui sudic al marginii craterului, unde intotdeauna exista o protectie fata de razele directe ale soarelui, se dezvoltase un oras. Incepuse bineinteles ca o tabara temporara, dar, o data cu anii, fusesera aduse femei si se nascusera copii. Acum existau scoli si sere complexe, rezervoare mari de apa ― tot ceea ce caracteriza o asezare pe un corp ceresc lipsit de atmosfera.

Era ridicol! Totul pentru ca locuitorii unei planete detineau arme nucleare si nu voiau sa sa se angajeze intr-un razboi nuclear.

Super-administratorul, care va sosi in curand, va pune, fara indo­iala, aproape imediat, aceleasi intrebari pe care Devi-en si le pusese de nenumarate ori.

De ce nu izbucnise un razboi nuclear?

Devi-en ii privi pe mauvieni matahalosi pregatind terenul de asoli­zare, netezind asperitatile si asternand patul ceramic conceput pentru a absorbi impulsurile campului hiperatomic, cu disconfort minim pentru pasagerii navei.

Chiar si in costumele spatiale, mauvienii pareau sa degaje forta, insa era numai forta muschilor. Inapoia lor, se zarea silueta micuta a unui hurrian care dadea ordine, pe care mauvienii docili le ascultau. Binein­teles.

Dintre toate primatele inteligente mari, rasa mauviana isi platea onorariile in valuta cea mai neobisnuita ― nu sub forma de bunuri materiale, ci cu un procent din chiar membrii ei. Tributul era cat se poate de util, preferabil din multe puncte de vedere otelului, aluminiului sau medicamentelor rare.

Receptorul lui Devi-en invie, paraind.

― Am reperat nava, domnule. Va asoliza intr-o ora.

― Foarte bine, incuviinta Devi-en. Imediat dupa asolizare, prega­titi-mi masina sa ma duca la ea.

Nu simtea insa deloc ca ar fi fost foarte bine.

Super-administratorul aparu flancat de escorta personala formata din cinci mauvieni. Acestia intrara in oras o data cu el, cate unul de fie­care parte, iar trei in spate. Il ajutara sa-si scoata costumul spatial, apoi se dezechipara si ei.

Trupurile lor aproape lipsite de par, fetele rotunde, cu trasaturi grosolane, nasurile latarete si pometii turtiti erau respingatoare, totusi nu infricosatoare. Desi mauvienii erau de doua ori mai inalti si de peste doua ori mai voinici decat hurrienii, ochii le erau inexpresivi si tinuta complet docila; tineau aplecate gaturile brazdate de vene groase, iar bratele musculoase le atarnau inerte pe langa corp.

Super-administratorul ii concedie cu un gest scurt si ei iesira. Bineinteles, nu avea nevoie de protectia lor, totusi pozitia sa necesita cinci garzi de corp si trebuia sa respecte eticheta.

Pe durata mesei si in timpul interminabilului ritual de bun-venit, nu se discuta absolut deloc despre afaceri. La o ora care ar fi fost mai cuvenita pentru somn, super-administratorul isi trecu degetele prin barbuta si intreba:

― Cat mai trebuie sa asteptam pentru planeta aceasta, capitane?

In mod evident, era batran. Parul de pe antebrate era sur, iar smocurile de la coate aveau aproape albeata barbii.

― Nu pot preciza, Inaltimea Voastra, raspunse Devi-en umil. Ei n-au urmat calea.

― Asta-i foarte clar. Intrebarea este de ce n-au urmat-o? Consiliul apreciaza ca rapoartele dumitale promit multe, dar ofera putine. Vor­besti despre ipoteze, insa nu oferi detalii. Pe Hurria, acest lucru ne aga­seaza. Daca stii anumite lucruri pe care nu ni le-ai spus, acum este mo­mentul sa le aflu.

― Inaltimea Voastra, teoria este greu de dovedit. Nu detinuseram experienta in spionarea unei rase pe o perioada atat de lunga. Pana recent, nu priviseram acolo unde trebuia. In fiecare an, se sperase ca razboiul va izbucni in anul urmator, si doar de cand am venit eu, in calitate de capitan, am inceput sa-i studiem pe bastinasi cu mai multa atentie. Macar unul dintre avantajele asteptarii indelungate a fost faptul ca am invatat unele dintre graiurile lor principale.

― Intr-adevar? Fara sa coboram pe planeta?

― Navele noastre patrunse in atmosfera planetara in misiuni de observare, mai cu seama in primii ani, explica Devi-en, au inregistrat transmisiuni radio-TV. Calculatoarele lingvistice au fost programate sa le descifreze si in ultimul an am incercat sa le pricep sensul.

Super-administratorul il privi fix. Din tinuta sa, se putea deduce ca orice exclamatie de surpriza ar fi fost inutila.

― Si ai aflat ceva interesant?

― Este posibil, Inaltimea Voastra, totusi cele deduse par atat de stranii, iar fundamentul dovezilor este atat de nesigur incat nu am cutezat sa consemnez nimic in rapoartele oficiale.

Super-administratorul intelesese.

― Ai avea ceva impotriva sa-mi explici ipotezele dumitale neoficial?

― Cu placere, raspunse imediat Devi-en. Se stie ca locuitorii plane­tei sunt primate mari. In plus, ei dovedesc o natura competitiva.

Celalalt exhala, oarecum usurat, si-si trecu iute limba peste varful nasului.

― Crezusem, murmura el, ca s-ar putea sa nu fi fost asa, si atunci Continua, continua!

― Au o natura competitiva, il asigura Devi-en. Ba chiar intr-o masura mai mare decat media cunoscuta de noi.

― Atunci, de ce nu urmeaza cursul stiut?

― O fac, pana la un punct, Inaltimea Voastra. Dupa obisnuita perioada de incubatie, ei au inceput sa dezvolte mecanizarea, iar dupa aceea omorurile firesti dintre primatele mari au devenit razboaie distru­gatoare. Armele nucleare au fost inventate la sfarsitul celui mai recent razboi pe scara planetara si razboiul a incetat imediat.

Super-administratorul incuviinta din cap.

― Si apoi?

― In mod normal, la scurt timp dupa aceea, ar fi trebuit sa se de­clanseze un razboi nuclear, in decursul caruia forta de distrugere a armelor atomice ar fi crescut rapid. Cu toate acestea, ele ar fi fost utilizate in modalitatea specifica primatelor mari, reducand populatia la cativa supravietuitori infometati pe o planeta distrusa.

― In mod vadit, insa, toate acestea nu s-au petrecut. De ce?

― Eu cred, sovai Devi-en, ca dezvoltarea bastinasilor s-a petrecut cu o viteza neobisnuit de mare dupa inceperea mecanizarii.

― Si ce daca? Ce importanta are? In felul acesta, au detinut mai repede arme nucleare.

― Este adevarat. Totusi, dupa cel mai recent razboi la scara planetara, au continuat sa creeze arme nucleare cu o viteza la fel de mare. Aici pare a fi problema. Potentialul distrugator crescuse inainte ca razboiul nuclear sa poata incepe, pentru ca acum sa se ajunga la un nivel la care nici primatele mari inteligente nu indraznesc sa riste declansarea unui conflict armat.

Super-administratorul isi dilata ochisorii negri.

― Asta-i imposibil! Nu ma intereseaza ce aptitudini tehnice detin creaturile acestea. Stiinta militara avanseaza rapid numai in decursul razboaielor.

― Poate ca acest lucru nu-i adevarat in cazul acestor fiinte. Oricum, se pare ca ele duc un razboi ― nu unul real, totusi un razboi.

― Nu unul real, totusi un razboi, repeta super-administratorul sec. Ce-nseamna asta?

― Nu sunt sigur, isi legana Devi-en nasul in semn de exasperare. Aici este punctul in care tentativele mele de a gasi un fir logic in materialele razlete pe care le-am cules devin nesatisfacatoare. Planeta se gaseste intr-un asa-numit 'razboi rece'. Nu stiu ce poate fi, dar ii stimuleaza cu indarjire pe bastinasi sa-si continue cercetarile militare, fara a implica distrugerea nucleara.

― Imposibili

― Planeta este acolo, noi suntem aici si asteptam de cincisprezece ani.

Bratele lungi ale super-administratorului se ridicara si se incrucisara deasupra capului sau, apoi coborara atingand umerii opusi.

― In cazul acesta, exista un singur curs de actiune. Consiliul a analizat posibilitatea ca pe planeta sa se fi atins o stare de echilibru instabil, un fel de pace nesigura care poate oricand degenera intr-un razboi nuclear. Ceva asemanator descrierii dumitale, desi nimeni n-a sugerat motivele pe care le-ai propus. Totusi, nu putem ingadui asa ceva.

― Nu, Inaltimea Voastra?

― Nu, rosti celalalt, parand strabatut de un fior de durere. Cu cat continua aceasta situatie incerta, cu atat creste posibilitatea ca prima­tele mari sa descopere calatoria interstelara. Vor iesi in galaxie si vor profita de natura lor inclinata spre concurenta. Intelegi?

― Si?

Super-administratorul isi afunda capul si mai mult in brate, parca nedorind sa auda ceea ce trebuia sa spuna. Glasul ii rasuna infundat:

― Daca echilibrul lor este instabil, trebuie sa le dam un impuls, capitane. Trebuie sa-i impingem

Stomacul lui Devi-en se rascoli si, brusc, isi simti din nou pranzul in fundul gatului.

― Sa-i impingem, Inaltimea Voastra?

Refuza sa inteleaga.

― Trebuie sa-i ajutam sa declanseze razboiul nuclear, rosti deschis super-administratorul. Parea la fel de tulburat ca Devi-en, totusi conti­nua in soapta: Trebuie!

Devi-en de-abia isi gasi glasul.

― Dar cum se poate face asa ceva, Inaltimea Voastra?

― Nu stiu cum. Si nu ma mai privi asa! Decizia nu-mi apartine mie, ci Consiliului. Sunt sigur ca intelegi ce s-ar intampla cu galaxia, daca o rasa de primate mari inteligente ar patrunde in spatiul cosmic fara sa fi fost deja imblanzita de razboiul nuclear.

Devi-en se infiora la gandul acela. O asemenea forta de cucerire eliberata in galaxie Cu toate acestea, insista:

― Dar cum se incepe razboiul nuclear? Cum se procedeaza?

― Iti repet ca nu stiu. Totusi, trebuie sa existe o modalitate, poate un un mesaj pe care sa-l trimitem sau un uragan pe care l-am putea declansa prin insamantarea artificiala a norilor. Am putea realiza multe chestii cu conditiile lor climaterice

― Si in ce fel ar porni ele un razboi nuclear?

― Nu stiu, poate ca nu-l vor porni Am mentionat aspectul respectiv doar ca un posibil exemplu. Primatele mari vor sti insa modalitatea. La urma urmelor, ele demareaza conflictele nucleare. Ceva din tiparele gandirii lor stie raspunsul la intrebarea dumitale. Asta a fost decizia Consiliului.

Devi-en auzi sunetul infundat al cozii sale care lovea lent in scaun. Incerca s-o opreasca, dar nu izbuti.

― Care decizie, Inaltimea Voastra?

― Sa rapim o primata mare inteligenta de pe planeta.

― Una salbatica?

― Deocamdata, pe planeta nu exista altele. Evident, una salbatica.

― Si ce va asteptati sa ne spuna ea?

― Asta nu conteaza, capitane. Atata vreme cat spune suficient despre orice subiect, analiza ne va oferi raspunsul.

Devi-en isi retrase capul cat putu de mult intre omoplati. Pielea de la subsuori ii vibra de repulsie. O primata mare salbatica! Incerca sa-si imagineze una neatinsa de finalul zguduitor al razboiului nuclear, nea­fectata de influenta civilizatoare a imperecherii eugenice a hurrienilor.

Super-administratorul nu se stradui catusi de putin sa ascunda faptul ca-i impartasea dezgustul, totusi rosti:

― Va trebui sa conduci expeditia de capturare, capitane. Este spre binele galaxiei.

Devi-en vazuse planeta de cateva ori si de fiecare data se simtise strabatut de valul unui dor de casa coplesitor.

Era o planeta minunata, mult asemanatoare Hurriei ca dimensiuni si caracteristici, dar mai salbatica, mai mareata. Dupa pustiul selenar, resimtea vederea ei ca pe un soc fizic.

Cate alte planete asemanatoare se gaseau pe listele conducatorilor Hurriei? se intreba el. Cate alte planete despre care observatori meticu­losi raportasera modificari sezoniere ale aspectului exterior ce puteau fi interpretate doar ca fiind determinate de cultivarea campiilor, folosita pentru alimentatie? De cate ori in viitor avea sa vina o zi cand radioacti­vitatea din stratosfera uneia dintre aceste planete avea sa creasca, urmand sa fie trimise imediat escadrilele de colonizare?

Asa cum se intamplase cu planeta aceasta.

Increderea cu care actionasera hurrienii era aproape patetica. Devi-en ar fi putut hohoti, citind rapoartele initiale, daca n-ar fi fost el insusi prins acum in acest proiect. Navetele hurriene de cercetare se apropiasera de planeta pentru a culege informatii geografice, ca sa localizeze centrele populate. Desigur, fusesera vazute, dar ce mai conta? Dintr-o clipa in alta ― crezusera ei ― va veni explozia finala.

Dintr-o clipa in alta Trecusera insa ani zadarnici si navetele de cercetare se intrebasera daca n-ar fi trebuit sa fie mai precaute. Se retrasesera.

Naveta lui Devi-en actiona acum cu prudenta. Membrii echipajului erau cu nervii incordati, din cauza caracteristicilor misiunii; nu i-ar fi putut calma nici una dintre asigurarile capitanului ca nu se intentiona sa se provoace vreun rau primatei. Chiar si asa, nu puteau zori derularea evenimentelor. Trebuiau sa se mentina deasupra unei regiuni destul de pustii si necultivate, cu relief accidentat. Ramasera zile intregi la o altitudine de cincisprezece kilometri, in vreme ce echipajul devenea tot mai irascibil si doar impasibilii mauvieni isi pastrau calmul.

Apoi, instrumentele de observatie le aratara o creatura, singura pe solul accidentat, cu un baston lung intr-o mana si o ranita in partea superioara a spinarii.

Coborara rapid, cu viteza supersonica. Devi-en insusi, cu pielea infiorata, se afla la comenzile navetei.

In timpul capturarii, auzira creatura rostind doua remarci distincte: primele comentarii inregistrate pentru utilizarea in analiza mentala.

Cea dintai, atunci cand primata zarise naveta aflata imediat deasu­pra sa, fusese inregistrata de microfonul multidirectional. 'Dumnezeule! O farfurie zburatoare!'

Devi-en intelesese ultimele cuvinte; alcatuiau sintagma pentru na­vetele lor, care devenise raspandita printre primate in acei ani de la inceput, cand hurrienii manifestasera neglijenta.

A doua remarca fusese facuta cand creatura salbatica fusese adusa in naveta, zbatandu-se cu o forta incredibila, totusi fara a se putea smulge din stransoarea de fier a mauvienilor imperturbabili.

Gafaind, cu nasul carnos tremurand usor, Devi-en se apropiase de ea, iar creatura (a carei fata neplacut de spana devenise cumva lu­cioasa datorita unei secretii fluide) racnise: 'Sa dea dracii, o maimuta!'

Din nou, capitanul intelesese partea finala; era cuvantul pentru pri­matele mici intr-unul dintre principalele graiuri vorbite pe planeta.

Creatura salbatica era aproape imposibil de abordat. Fusese ne­voie de infinita rabdare, inainte de a i se putea vorbi in mod rational. La inceput, trecuse printr-un sir de crize de isterie. Isi daduse seama aproape imediat ca va fi luata de pe Pamant si nu se comportase deloc asa cum sperase Devi-en, care crezuse ca experienta va insemna pentru ea o aventura a cunoasterii. In loc de a fi interesata de cele din jur, vorbea intruna despre progenitura ei si despre o femela primata.

Au neveste si copii, se gandi Devi-en intelegator, si, in felul lor, ii iubesc, desi sunt primate mari.

Dupa aceea, trebui sa-l faca sa inteleaga ca mauvienii, care-l pa­zeau si-l retineau cand devenea violent, nu-l vor rani, ca nu va fi vata­mat in nici un chip.

Devi-en simtise ca-i venea rau la gandul ca o fiinta inteligenta putea fi vatamata de alta. Subiectul era extrem de dificil de discutat, fie si numai pentru a admite posibilitatea intr-atat incat s-o nege hotarat. Creatura trata orice ezitare cu maxima suspiciune. Asa se comportau primatele mari.

In a cincea zi, cand, poate extenuata, creatura ramase linistita o perioada indelungata de timp, statura de vorba in cabina lui Devi-en. Brusc, ea se enerva din nou, cand hurrianul ii explica, firesc, ca asteptau declansarea unui razboi nuclear.

― Asteptati! striga. Ce va face atat de siguri ca va avea loc?

Evident, Devi-en nu era deloc sigur, dar continua:

― Intotdeauna exista un razboi nuclear. Scopul nostru este de a va ajuta dupa aceea.

― Sa ne ajutati dupa aceea.

Cuvintele ii devenira incoerente. Creatura agita violent din brate si mauvienii care-o flancau fura nevoiti s-o imobilizeze cu blandete si s-o scoata de acolo.

Devi-en suspina. Remarcile creaturii se acumulau si poate ca men­talii puteau face ceva cu ele. Propria sa minte neajutorata nu reusise sa deduca nimic.

Intre timp, creatura se degrada. Corpul sau era aproape in intregime lipsit de par, un amanunt pe care observatiile facute de la distanta nu-l sesizasera, atribuindu-l pieilor artificiale purtate de planetari. Procedau asa fie pentru a-si asigura caldura, fie din cauza unei repulsii instinctive a acestor primate mari pentru pielea golasa. Subiectul ar fi fost intere­sant de analizat. Mentalii puteau extrage datele relevante din acelasi set de raspunsuri.

In mod straniu, pe chipul creaturii incepuse sa apara par, chiar mai mult decat avea hurrianul, si de o culoare mai inchisa.

Ramanea faptul ca bastinasul nu prospera. Slabise, fiindca manca putin, si sanatatea i-ar fi putut fi afectata daca-l tineau prea mult timp acolo. Devi-en nu dorea acest lucru.

In ziua urmatoare, primata paru destul de calma. Vorbi de-a dreptul cu nerabdare, abordand imediat subiectul razboiului nuclear. Devi-en se gandi ca acesta avea o atractie uluitoare pentru mintea primatelor mari.

― Ai zis, rosti creatura, ca razboaiele nucleare au loc mereu? Asta inseamna ca exista si alte rase decat voi, noi si ei ― arata spre mau­vienii din apropiere.

― Exista mii de specii inteligente care traiesc pe mii de planete, raspunse Devi-en. Multe mii.

― Si toate au avut parte de razboiale nucleare?

― Toate care au ajuns la un anumit nivel de tehnologie. Toate, cu exceptia noastra. Noi am fost altfel. Noua ne-a lipsit competitivitatea. Noi detinem instinct de cooperare.

― Vrei sa spui ca stiti ca razboiul nuclear se va declansa si nu faceti nimic?

― Ba facem, protesta Devi-en indurerat. Bineinteles ca facem. Incercam sa ajutam. In trecutul rasei mele, cand am descoperit cala­toria spatiala, nu intelesesem primatele mari. Ele ne respingeau tentati­vele de prietenie, si de aceea n-am mai incercat. Am descoperit apoi planete acoperite de ruine radioactive. In cele din urma, am dat peste o planeta care se afla realmente in toiul unui razboi nuclear. Am fost ingroziti, dar n-am putut face nimic. Incet-incet, am invatat. Acum, sun­tem pregatiti ca fiecare planeta pe care o descoperim sa se gaseasca la nivelul nuclear. Avem pregatite echipamentul de decontaminare si analizoarele eugenice.

― Ce sunt analizoarele eugenice?

Devi-en construise expresia prin analogie cu ceea ce stia despre graiul creaturii. Acum, explica precaut:

― Indrumam imperecherile si sterilizarile, pentru a inlatura, pe cat posibil, elementul competitiv din supravietuitori.

Pentru o clipa, crezu ca creatura va redeveni violenta. Ea intreba insa cu glas scazut:

― Vrei sa zici ca-i faceti docili, ca pe astia?

Indica din nou spre mauvieni.

― Nu, nu. Ei sunt diferiti. Mai exact, facem posibil ca, sub indru­marea noastra, supravietuitorii sa fie multumiti cu o societate pasnica, neinteresata de expansiune, neagresiva. Rasele competitive s-au autodistrus, neavand asa ceva, si s-ar autodistruge din nou.

― Si voi ce aveti de castigat?

Devi-en privi ganditor creatura. Era realmente necesar sa explice placerile fundamentale ale vietii?

― Tie nu-ti face placere s-ajuti pe cineva? intreba el.

― Haide, haide! Pe langa asta, ce aveti de castigat?

― Evident, exista anumite contributii pentru Hurria.

― Aha!

― O recompensa pentru salvarea speciei mi se pare corecta, protesta Devi-en, si exista cheltuieli ce trebuie recuperate. Contributia nu-i mare si depinde de fiecare caz in parte. De la o planeta a padurilor, poate fi vorba despre o aprovizionare anuala cu lemn, de la alta cu saruri de mangan In cazul mauvienilor, ale caror planete sunt sarace, ei s-au oferit sa ne asigure un anumit numar de indivizi, pe care sa-i folosim acolo unde avem nevoie. Sunt extrem de puternici, chiar si pentru primatele mari, si ii tratam fara dureri, cu medicamente antice­rebrale

― Ca sa faceti din ei niste zombi!

Devi-en ghici intelesul termenului si protesta indignat:

― Catusi de putin! Doar ca sa fie multumiti cu rolul acesta si sa uite de planetele lor natale. Nu am dori sa fie nefericiti. Sunt fiinte inteli­gente!

― Cum ati proceda in cazul Pamantului, daca ar izbucni un razboi?

― Am avut la dispozitie cincisprezece ani ca sa decidem cursul de actiune. Planeta voastra este foarte bogata in minereuri de fier si si-a dezvoltat o excelenta tehnologie metalurgica. Cred ca pentru voi contributia ar consta in otel. ― Suspina. ― In cazul vostru, insa, contri­butia nu ne-ar amortiza cheltuielile. Am asteptat cel putin zece ani mai mult decat era necesar.

― Cate rase va platesc in felul acesta? intreba creatura.

― Nu cunosc numarul exact. Oricum, mai mult de o mie.

― Asadar, sunteti un fel de stapani ai galaxiei, nu? O mie de planete se distrug ca sa contribuie la bunastarea voastra. Sa stiti ca mai sunteti ceva! (Glasul primatei se inalta, ascutit.) Sunteti niste corbi!

― Corbi? repeta Devi-en, cautand sa plaseze cuvantul in context.

― Mancatori de lesuri. Pasari care asteapta ca un animal amarat sa moara de sete in desert, iar apoi coboara sa-i devoreze starvul.

Devi-en simti ca-l apuca lesinul la auzul descrierii.

― Nu, sopti el, nu, noi ajutam speciile.

― Asteptati inceperea razboiului, exact ca niste corbi. Daca doriti sa fiti de ajutor, preveniti razboiul. Nu-i salvati doar pe supravietuitori. Salvati-i pe toti.

Coada lui Devi-en zvacni de atatare.

― Cum sa prevenim un razboi? Imi poti spune?

Prevenirea razboiului nu era altceva decat reversul declansarii lui. Afland un proces, celalalt devenea evident.

Primata salbatica sovaia insa. In cele din urma, rosti:

― Coboara pe Pamant. Explica situatia.

Devi-en simti o dezamagire profunda. Nu reusise. In plus

― Sa coboram printre voi? Imposibili

Pielea i se infiora intr-o duzina de locuri la ideea de a se amesteca printre miliardele de salbatici neimblanziti.

Poate ca expresia lui de oroare fusese atat de pronuntata si imposibil de interpretat gresit incat salbaticul o putuse identifica, in ciuda barierelor dintre speciile lor. Incerca sa se repeada asupra hurrianului si trebui sa fie prins practic in mijlocul saltului de catre un mauvian, care-l imobiliza printr-o flexare lipsita de efort a muschilor.

― Nu! racni salbaticul. Voi stati aici si asteptati. Corbilor! Corbilor! Corbilor!

Abia dupa cateva zile, Devi-en gasi forta de a-l revedea pe salbatic. Fusese chiar pe punctul de a fi nerespectuos fata de super-admi­nistrator, cand acesta insistase ca nu detinea suficiente date pentru o analiza completa a sablonului mental al primatelor salbatice.

― Banuiesc, totusi, ca datele existente ar fi de ajuns pentru a gasi o solutie la problema noastra, pufnise indraznet Devi-en.

Nasul celuilalt tremurase si limba sa trandafirie il linsese meditativ.

― O solutie, poate, dar eu nu m-as putea increde in orice solutie. Ne confruntam cu o specie extrem de neobisnuita. Stim deja acest lucru. Nu ne putem permite sa gresim Exista, desigur, posibilitatea ca sa fi dat peste un individ foarte inteligent. Sau se poate ca aceasta sa fie media de inteligenta a rasei.

Super-administratorul paruse tulburat de posibilitatea respectiva.

― A descris o imagine oribila a a acelei pasari care

― Corb.

― Care punea intreaga noastra misiune intr-o lumina deformata. De atunci, n-am mai putut manca sau dormi normal. Ma tem chiar ca voi fi nevoit sa solicit inlocuirea

― Nu inainte de a termina ceea ce ne-am propus, il intrerupsese super-administratorul ferm. Crezi ca pe mine ma incanta imaginea mancatorului de starvuri? Trebuie sa aduni mai multe date.

In cele din urma, Devi-en incuviintase. Desigur, intelesese. Super-administratorul nu era mai doritor decat oricare alt hurrian sa provoace un razboi nuclear. Amana cat mai mult posibil momentul deciziei.

Devi-en se pregatise pentru inca o discutie cu salbaticul. Avea sa se dovedeasca una complet insuportabila, si ultima.

Salbaticul avea o vanataie pe obraz, de parca li se opusese din nou mauvienilor. De fapt, Devi-en era sigur ca asa se petrecuse. O facuse in repetate randuri si mauvienii, in ciuda stradaniilor de a nu-l vatama, il invinetisera uneori. S-ar fi asteptat ca salbaticul sa se potoleasca, dandu-si seama de eforturile lor de a nu-i pricinui vreun rau. In loc de asa ceva, se parea ca certitudinea sigurantei il imboldea spre sporirea rezistentei.

'Speciile de primate mari sunt cu adevarat feroce', se gandi trist Devi-en.

Vreme de peste o ora, discutia nu aborda decat lucruri lipsite de importanta, pentru ca brusc salbaticul sa rosteasca beligerant:

― De cata vreme ziceai ca sunteti aici?

― Au trecut cincisprezece ani de-ai vostri.

― Asa-i. Primele farfurii zburatoare au fost vazute imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial. Cat mai dureaza pana la declansarea conflic­tului nuclear?

― Am vrea s-o stim si noi, raspunse Devi-en automat si se opri brusc.

― Crezusem ca-i inevitabil. Data trecuta ai spus ca ati stat cu zece ani prea mult. V-ati asteptat ca razboiul sa izbucneasca acum zece ani, nu?

― Nu pot discuta subiectul acesta.

― Nu? racni salbaticul. Si ce intentionati sa faceti? Cat o sa mai asteptati? De ce nu-i dati un mic impuls? Nu mai asteptati, corbilor! Declansati un razboi!

Devi-en sari in picioare.

― Ce spui?

― Ce altceva asteptati, fu ― Se ineca, suierand o imprecatie complet neinteligibila, apoi continua cu rasuflarea taiata: Nu asta fac corbii cand un nefericit de animal sau de om moare prea incet? Ei nu pot astepta. Coboara si-i ciugulesc ochii. Asteapta pana-i neajutorat si apoi il imping peste ultimul prag.

Devi-en ordona evacuarea lui imediata si reveni in cabina sa, unde zacu ore intregi. In noaptea aceea, nu inchise ochii. Cuvantul 'corbi' ii rasuna intruna in urechi si imaginea finala ii dansa pe retine.

― Inaltimea Voastra, rosti ferm Devi-en, nu mai pot vorbi cu salba­ticul. Daca aveti nevoie de date suplimentare, nu va pot ajuta.

Super-administratorul parea incercanat.

― Stiu. Povestea cu corbii E foarte greu de suportat. Observa, totusi, ca ideea nu l-a afectat pe el. Primatele mari sunt imune la asemenea lucruri, sunt mai calite, mai rezistente. Face parte din modul lor de gandire. Oribil!

― Nu mai pot culege informatii.

― Nu-i nimic. Inteleg In plus, fiecare informatie suplimentara nu face decat sa confirme raspunsul preliminar, cel despre care crezusem ca era doar temporar, cel despre care realmente sperasem sa fie doar temporar. ― Isi ingropa capul sub bratele sure. ― Exista o modalitatea prin care putem provoca inceperea unei conflagratii nucleare.

― Da? Ce trebuie facut?

― Este ceva foarte direct, foarte simplu. Ceva la care eu nu m-as fi putut gandi niciodata. Nici tu.

― Ce anume, Inaltimea Voastra?

Simtea un groaznic fior de anticipatie.

― Ceea ce mentine pacea acum este faptul ca nici una dintre cele doua tabere, aproape egale, nu cuteaza sa-si asume responsabilitatea declansarii razboiului. Daca una dintre tabere ar face-o, cealalta ― s-o recunoastem deschis ― ar replica fara mila.

Devi-en aproba in tacere.

― Daca o singura bomba nucleara ar cadea pe teritoriul uneia dintre tabere, continua super-administratorul, aceasta ar presupune imediat ca a fost atacata de cealalta factiune. Ar considera ca-i prea periculos sa astepte alte eventuale atacuri. In numai cateva ore, ar replica printr-un atac masiv. Adversarii ar raspunde la randul lor. In cateva saptamani, totul s-ar sfarsi.

― Dar cum sa determinam una dintre tabere sa lanseze acea prima bomba?

― Nu-i nevoie s-o lanseze, capitane. Asta-i chiar ideea. Noi insine lansam prima bomba.

― Ce-e? se clatina Devi-en.

― Exact. Analizeaza mintea unei primate mari si raspunsul apare de la sine.

― Dar cum putem face asa ceva?

― Asamblam o bomba. Asta-i simplu. Coboram cu o naveta si o aruncam peste o zona locuita

― Locuita?

Super-administratorul isi feri privirea si mormai:

― Altfel, nu obtinem acelasi efect.

― Inteleg, spuse Devi-en.

Isi imagina corbi; o facea fara sa se poata impotrivi. Erau niste pasari mari, cu solzi (aidoma micutelor zburatoare inofensive de pe Hurria, dar incomparabil mai mari), cu aripi pieloase si gheare lungi si ascutite ca briciul, coborand in cercuri, ciugulind ochii muribunzilor.

Isi acoperi ochii cu palma. Tremurand, intreba:

― Cine va pilota naveta? Cine va lansa bomba?

Acum glasul super-administratorului nu se auzi mai tare decat al lui Devi-en.

― Nu stiu.

― Eu n-o s-o fac. Nu pot. Nu exista nici un hurrian care ar putea s-o faca, pentru nici un pret.

Super-administratorul se legana inainte si inapoi, cu o expresie nefericita intiparita pe chip.

― Poate ca li s-ar putea ordona mauvienilor

― Cine sa le ordone asa ceva?

― Voi apela Consiliul, suspina super-administratorul. Poate ca ei au mai multe date. Poate ca vor sugera ceva.

De aceea, dupa aproape cincisprezece ani, hurrienii isi demontau baza de pe fata intunecata a Lunii.

Nu realizasera nimic. Primatele mari de pe planeta nu incepusera un razboi nuclear; poate ca nu aveau s-o faca niciodata.

Si in ciuda ororilor care puteau urma, Devi-en se simtea strabatut de o fericire fara margini. Nu avea nici un sens sa se gandeasca la viitor. Principalul era prezentul, in care el scapa de cea mai oribila dintre toate planetele oribile.

Privi Luna indepartandu-se si micsorandu-se pana la dimensiunile unui punctulet de lumina, o data cu planeta si cu insusi soarele siste­mului, si pierzandu-se printre constelatii.

De-abia atunci simti si altceva decat usurare. De-abia atunci simti primul fior de ar-fi-fost-posibil.

― Ar fi fost posibil, se adresa el super-administratorului, ca dezno­damantul sa fie altul, daca am fi avut mai multa rabdare. Poate ca, in cele din urma, ar fi inceput razboiul nuclear.

― Ma-ndoiesc, replica celalalt. Analiza mentala a

Se opri si Devi-en pricepu. Salbaticul fusese readus pe planeta cu un minim de vatamari. Evenimentele din saptamanile de detentie ii fusesera sterse din minte. Fusese plasat langa o localitate micuta, nu departe de locul unde fusese gasit initial. Tovarasii sai aveau sa presupuna ca se ratacise. Slabiciunea vanataile, amnezia aveau sa fie puse pe seama dificultatilor prin care trecuse.

Dar dezastrul facut de el

Daca nu l-ar fi adus deloc pe Luna Poate ca atunci s-ar fi impacat cumva cu posibilitatea declansarii unui razboi. Poate ca s-ar fi gandit cumva la ideea lansarii unei bombe si ar fi conceput un sistem indirect, telecomandat de la mare departare.

Imaginea starnita de descrierea corbului de catre salbatic oprise totul. Ea ii distrusese pe Devi-en si pe super-administrator. Cand toate datele fusesera expediate spre Hurria, efectul asupra Consiliului fuse­se la fel de profund. Ordinul de demontare al Bazei nu intarziase.

― N-o sa mai particip niciodata la colonizari, spuse Devi-en.

― Este posibil, zise super-administratorul pe un ton sumbru, ca nici unul dintre noi sa n-o mai faca vreodata. Salbaticii de pe planeta aceea vor iesi in spatiu, iar extinderea primatelor mari si a gandirii lor in galaxie va insemna sfarsitul sfarsitul

Nasul lui Devi-en tremura. Sfarsitul tuturor sfarsitul tuturor lucru­rilor bune pe care Hurria le facuse in galaxie si al tuturor lucrurilor bune pe care ar fi continuat sa le faca in viitor.

― Ar fi trebuit sa lansam, incepu el, dar nu termina fraza.

Ce rost avea s-o spuna? Oricum, n-ar fi putut lansa bomba. Daca ar fi putut s-o faca, ar fi gandit ei insisi in maniera primatelor mari si existau lucruri si mai rele decat simplul sfarsit al tuturor.

Devi-en se gandi la corbi.

Isaac Asimov

PROFESIUNEA

(volumul de povestiri Intrebarea finala - Nine Tomorrows, 1959)

George Platen nu-si putea ascunde regretul din voce. Insemna atat de mult pentru el!

― Maine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada!

Se intoarse pe burta si privi peste tablia patului spre colegul sau de camera. El nu simtea la fel? Asta nu avea nici un efect asupra lui?

In cele aproape optsprezece luni de cand se afla in Camin, fata lui uscativa se subtiase parca si mai mult. George avea un chip delicat, insa privirea din ochii albastri ramasese intensa ca intotdeauna, iar acum se simtea o disperare in felul in care degetele i se inclestasera pe cuvertura patului.

Colegul de camera ridica privirea din cartea pe care o citea si profita de ocazie ca sa regleze nivelul de luminozitate al portiunii de perete de langa scaunul sau. Se numea Hali Omani si era nigerian. Pielea lui ciocolatie si trasaturile masive pareau special croite pentru a insufla calm, iar mentionarea Olimpiadei nu-l afectase.

― Stiu, George, incuviinta el.

George datora multe rabdarii si blandetii lui Hali, atunci cand era necesar, totusi chiar si rabdarea si blandetea puteau fi exagerate. Era oare acesta un moment in care putea sa stea indiferent, ca o statuie de abanos?

Se intreba daca el insusi avea sa ajunga asa dupa zece ani petrecuti aici si respinse ideea cu hotarare. Nu! Aproape sfidator, rosti:

― Cred c-ai uitat ce-nseamna luna mai.

― Ba-mi amintesc foarte bine ce inseamna, replica celalalt. Nu-nseamna nimic! Tu ai uitat lucrul asta. Luna mai nu-nseamna nimic pentru tine, George Platen, si ― adauga incetisor ― nu-nseamna nimic pentru mine, Hali Omani.

― Vin navele pentru recrutari, insista George. In iunie, mii si mii de nave vor pleca, purtand milioane de barbati si femei catre orice planeta la care te poti gandi, iar pentru tine asta nu-nseamna nimic?

― Mai putin decat nimic. De fapt, ce-ai dori sa fac in privinta asta?

Omani urmari cu degetul un pasaj dificil din cartea pe care o citea, miscand neauzit din buze.

George il privea. 'La naiba', se gandi el, 'urla, zbiara, poti face lucrul asta! Trage-mi un picior, fa orice!'

Nu dorea sa fie singur in mania lui. Nu voia sa fie singurul atat de incarcat de resentimente, singurul care murea de o moarte lenta.

Parca fusese ceva mai bine in primele saptamani, cand Universul era o cochilie micuta de lumini si sunete vagi inconjurandu-i si apasan­du-i . Fusese mai bine inainte sa fi aparut Omani si sa-l fi tarat intr-o viata care nu merita traita.

Omani era cu adevarat batran! Avea cel putin treizeci de ani. 'Asa voi fi si eu la treizeci de ani?' se intreba George. 'Asa voi fi si eu peste doisprezece ani?'

Si pentru ca se temea ca acest lucru putea fi adevarat, zbiera spre nigerian:

― Vrei sa termini cu cititul idioatei aleia de carti?

Omani intoarse o pagina si mai citi cateva cuvinte, apoi ridica fruntea incununata de par sarmos si aspru, si intreba:

― Poftim?

― La ce te ajuta sa citesti cartea? ― Se intinse pe tablia patului, pufni: Tot electronica! ― si i-o zbura din mana.

Celalalt se scula incetisor si lua cartea de jos. Netezi o pagina botita, fara sa para suparat.

― Poti spune ca-i vorba despre satisfacerea curiozitatii. Azi inteleg putine, maine poate mai multe. Intr-un fel, asta-i o victorie.

― O victorie Ce fel de victorie? Asta-i ceea ce te satisface in viata? Sa ajungi sa stii destule pentru a deveni un sfert dintr-un Electronist Autorizat pana vei implini saizeci si cinci de ani?

― Poate ca pana voi implini treizeci si cinci de ani.

― Si atunci, cine te va mai dori? Cine te va mai folosi? Unde te vei duce?

― Raspunsurile sunt: Nimeni, nimeni, nicaieri. Voi sta aici si voi citi alte carti.

― Si asta te multumeste? Spune-mi! M-ai tarat in clase. M-ai pus sa citesc si sa memorez. La ce bun? Nimic din astea nu ma satisface.

― La ce ar sluji sa-ti negi satisfactia?

― Vreau sa spun ca intentionez sa abandonez toata farsa asta. Voi face asa cum intentionam din capul locului, inainte de a ma ameti tu. O sa-i silesc sa sa

Omani puse cartea pe masuta. Il lasa pe celalalt sa se descarce, apoi intreba:

― Ce o sa-i silesti, George?

― Sa repare o nedreptate. O inscenare. O sa pun mana pe Antonelli ala si-o sa-l silesc sa admita ca el el

― Toti cei care vin aici sustin ca-i o nedreptate, clatina din cap nigerianul. Crezusem ca tu ai depasit stadiul acesta intermediar.

― Nu-i spune 'stadiu intermediar', replica violent George. In cazul meu, este un fapt real. Ti-am mai zis

― Mi-ai zis, dar in adancul inimii stii ca nimeni n-a facut nici o greseala in ceea ce te priveste.

― Pentru ca nimeni nu vrea s-o recunoasca? Crezi ca vreunul dintre ei ar recunoaste o greseala, daca n-ar fi silit s-o faca? Ei bine, eu ii voi sili.

Se gaseau in luna mai, luna Olimpiadei, cea care-l atata pe George. O simtea readucand vechea salbaticie si n-o putea opri. Nu dorea s-o opreasca. Fusese in pericolul de-a uita.

― Eu trebuia sa fiu Programator, rosti el, si pot fi! As putea fi chiar azi, indiferent de ce sustin ei ca dovedesc analizele. ― Izbi cu pumnul in saltea. ― Au gresit! Trebuie sa fi gresit.

― Analistii nu gresesc niciodata.

― Trebuie sa fi gresit! Te indoiesti de inteligenta mea?

― Inteligenta n-are nici o legatura cu situatia. Nu ti s-a repetat de destule ori lucrul asta? Nu poti sa intelegi?

George se intoarse pe spate si privi posac tavanul.

― Tu ce doreai sa devii, Hali?

― Nu aveam planuri fixe. Cred ca mi s-ar fi potrivit o meserie in hidroponica.

― Credeai ca poti reusi?

― Nu eram sigur.

Pana atunci, George nu-i mai pusese niciodata intrebari personale lui Omani. I se parea straniu, aproape nefiresc, ca alti indivizi avusesera ambitii proprii si sfarsisera aici. Hidroponica!

― Credeai ca poti reusi in asta?

― Nu, totusi iata-ma aici.

― Si esti multumit. Realmente, realmente multumit. Esti fericit. Iti place. Nu ti-ai dori sa fii in nici un alt loc.

Incet, Omani se scula in picioare si incepu sa-si pregateasca patul de culcare.

― George, rosti el, tu esti un caz dificil. Vrei sa te autoelimini, deoarece nu accepti realitatea despre tine. Te afli aici, in ceea ce tu numesti Camin, dar nu te-am auzit niciodata spunandu-i titulatura completa. Spune-o, George, spune-o! Dupa aceea, culca-te si somnul le va sterge pe toate.

Tanarul scrasni din dinti.

― Nu! mormai el.

― Atunci o voi face eu, spuse Omani si o facu. Rosti distinct fiecare silaba.

George fu realmente rusinat de cele auzite. Isi intoarse capul, ferindu-l.

In primii optsprezece ani ai vietii sale, George Platen se indreptase ferm intr-o singura directie, cea de Programator Autorizat. Printre prie­tenii sai existau multi care vorbeau cu intelepciune despre Spatio­nautica, Tehnologia Refrigerarii, Controlul Transportului, ba chiar des­pre Administratie. George insa ramasese pe pozitie.

Sustinuse meritele relative ale meseriei la fel de energic ca toti ceilalti ― si de ce nu? Ziua Educatiei se profila coplesitoare, reprezen­tand principalul eveniment al existentei lor. Se apropia constant, cu siguranta nestirbita a calendarului: prima zi din noiembrie a anului ulterior celui in care un tanar implinea optsprezece ani.

Dupa ziua aceea, subiectele de conversatie se schimbau. Puteai discuta cu altii despre detalii ale profesiunii, sau despre calitatile sotiei si copiilor, despre rezultatele unei echipe de polo spatial, ori despre propriile-ti intamplari din Olimpiada. Dar inainte de Ziua Educatiei exista un singur subiect care, inepuizabil si neistovitor, ramanea in atentia generala ― insasi Ziua Educatiei.

― Ce vrei sa urmezi? Crezi ca vei reusi? La naiba, aia nu-i buna! Uita-te la date, s-au redus locurile. Sa stii ca actualmente Logistica

Sau 'actualmente Hipermecanica'. Sau 'actualmente Comuni­catiile'. Sau 'actualmente Gravitica'.

Mai ales Gravitica. Pe timpul lui George, toti vorbeau despre Gravi­tica, din cauza inventarii motorului gravitic. Se spunea ca oricare planeta aflata la mai putin de zece ani-lumina de o stea pitica ar fi dat absolut orice pentru un Inginer Gravitic Autorizat.

Ideea respectiva nu-l framantase pe George; el auzise ce se petrecuse in cazuri anterioare cu unele tehnologii noi. Rationalizarea si simplificarea acestora urmasera ca un potop. Anual, noi modele, noi tipuri de motoare gravitice, noi principii. Pentru ca apoi, toate acele persoane extrem de cautate sa se trezeasca anacronice, din cauza aparitiei modelelor ulterioare, ce necesitau alta instruire. Ca urmare, primii ingineri trebuiau sa se multumeasca cu muncile necalificate, ori sa porneasca spre cine stie ce planete indepartate, unde tehnologia inca nu fusese introdusa.

Pe de alta parte, Programatorii erau solicitati constant, an dupa an, secol dupa secol. Cererile nu atinsesera niciodata varfuri spectaculoase, nu existase niciodata o piata vasta, totusi solicitarile cresteau treptat, pe masura ce se colonizau planete noi, iar cele vechi isi sporeau complexitatea.

In privinta asta, George se certase mereu cu Trevelyan 'Bursucul'. Fiind cei mai buni prieteni, disputele lor fusesera constante si caustice si, desigur, nici unul nu-l convinsese pe celalalt, dar nici nu se lasase convins.

Tatal lui Trevelyan fusese Metalurg Autorizat si chiar lucrase pe o planeta exterra, iar bunicul sau fusese de asemenea Metalurg Auto­rizat. 'Bursucul' insusi era decis sa urmeze aceeasi cariera, aproape ca un fel de traditie de familie, fiind ferm convins ca orice alta profesiune nu era la fel de respectabila.

― Intotdeauna vor exista metale, spunea el, si exista o satisfactie in a modela aliajele conform specificatiilor si a vedea cum se dezvolta structurile. Pe cand, un Programator ce are de facut? Sa stea toata ziua in fata consolei si sa lucreze cu un calculator lipsit de inteligenta proprie.

Chiar de la saisprezece ani, George invatase sa fie practic.

― In acelasi timp cu tine vor fi un milion de Metalurgi, replicase el.

― Pentru ca-i o profesiune buna. Cea mai buna.

― Dar si concurenta e uriasa, Bursucule. Clasificarea ta poate sa fie destul de modesta. Orice planeta poate apela la propriii ei Metalurgi, iar piata pentru modelele terestre avansate nu-i chiar atat de mare. In principal, sunt doriti pe planete micute. Stii ce procentaj de Metalurgi sunt solicitati pe planete de gradul A? M-am interesat, si de-abia atinge 13,3 la suta. Asta inseamna ca ai sapte sanse din opt sa ramai pe o planeta care de-abia si-a instalat canalizare. Ba poti chiar sa ramai pe Pamant ― asta se-ntampla cu 2,3 la suta dintre absolventi.

― Nu-i nici o rusine sa ramai pe Pamant, ripostase Bursucul belicos. Si Pamantul are nevoie de tehnicieni, ba inca de unii capabili.

Bunicul lui nu parasise niciodata Pamantul, si Trevelyan isi dusese degetul aratator spre buza superioara, netezind o mustata deocamdata inexistenta.

George cunostea povestea bunicului si, tinand seama de soarta legata de Pamant a propriilor sai stramosi, nu se afla intr-o pozitie din care putea sa critice. Raspunsese diplomat:

― Bineinteles ca nu-i nici o rusine sa ramai pe Pamant. Totusi, n-ar fi rau sa ajungi pe o planeta de grad A, nu? In cazul Programatorilor, numai planetele de grad A detin tipul de calculatoare ce au nevoie cu adevarat de Programatori de prima mana, asadar ele sunt singurele de pe piata. Iar cursurile de Programare sunt complicate si nu oricine detine aptitudinile necesare. Au nevoie de mai multi Programatori decat le poate asigura populatia locala. Repet, iti citez din statistici. Sa zicem ca doar un Programator dintr-un milion este de clasa. Pe o planeta sunt necesari douazeci si, daca populatia se ridica la zece milioane, trebuie sa apeleze la Pamant pentru restul de zece Programatori. Asa-i? Stii cati Programatori au plecat anul trecut pe planete de grad A? Sa-ti spun eu. Toti! Daca esti Programator, esti ca si cumparat. Punct!

Trevelyan se incruntase.

― Daca reuseste doar unul dintr-un milion, ce te face sa crezi ca tu vei fi acela?

― Ai sa vezi, raspunsese incetisor George.

Nu indraznise sa spuna nimanui, nici lui Trevelyan, nici propriilor sai parinti, ce anume il facea sa nutreasca convingerea respectiva. Nu-si facea insa griji. Era pur si simplu increzator (aceea era cea mai neplacuta dintre amintirile pe care le avusese in zilele lipsite de spe­ranta ce urmasera). Era la fel de increzator ca si piciul de opt ani care se apropiase de Ziua Citirii ― repetitia din copilarie a Zilei Educatiei.

Evident, Ziua Citirii fusese diferita. Unul dintre motive il constituise insasi varsta de atunci. Un baiat de opt ani face pe neasteptate si fara batai de cap multe lucruri extraordinare. Azi nu poate citi, pentru ca maine sa fie capabil. Exista lucruri ce vin de la sine, asa cum soarele straluceste pe cer.

In plus, efectele Zilei Citirii erau mult mai restranse. Nu te vaneaza recrutorii, impingandu-se si consultand listele si punctajele pentru urmatoarea Olimpiada. Pe un baiat sau pe o fetita care trecea prin Ziua Citirii ii mai asteapta zece ani de trai nediferentiat pe suprafata colcai­toare a Pamantului; ei sunt, pur si simplu, persoane care revin in sanul familiei detinand o noua capacitate.

Pana ce sosise Ziua Educatiei, peste zece ani, George nu-si mai amintea precis detaliile din Ziua Citirii.

Fusese o zi mohorata si ploioasa din septembrie. (In septembrie, Ziua Citirii; in noiembrie, Ziua Educatiei; in mai, Olimpiadele. La gradi­nita se invata chiar o poezie cu datele respective.) George se imbra­case langa peretele luminos, iar parintii sai fusesera mult mai emotio­nati decat el. Tatal lui era Instalator si lucra pe Pamant. Se simtise mereu umilit din acest motiv, desi, bineinteles, dupa cum oricine putea observa imediat, in mod firesc, majoritatea celor din fiecare generatie trebuiau sa ramana pe planeta.

Desigur, pe Pamant trebuiau sa existe fermieri si mineri, ba chiar si tehnicieni. Pe planetele exterre erau solicitate doar profesiunile de inalta specializare, de data foarte recenta, si, anual, numai cateva milioane dintre cele opt miliarde de locuitori ai Pamantului puteau imigra. N-o puteau face toti pamantenii care doreau acest lucru.

Toti pamantenii puteau insa spera ca cel putin unul dintre copiii lor avea sa plece, iar domnul Platen nu constituia o exceptie de la regula. El (firesc, si altii) constatase ca George detinea o inteligenta deosebita si reactii rapide. Avea sa se descurce foarte bine si trebuia s-o faca, intrucat era singurul copil al parintilor sai. Daca George nu ajungea pe o planeta exterra, urmatoarea lor sansa aveau s-o reprezinte de abia nepotii, iar evenimentul cu pricina se gasea intr-un viitor prea indepartat ca sa asigure mare consolare.

Evident, Ziua Citirii nu putea dovedi multe, dar avea sa fie unicul lor indiciu inainte de ziua cea mare. Toti parintii de pe Pamant ascultau calitatea citirii, cand copiii reveneau acasa cu darul respectiv; ascultau, cautand usurinta lecturii si transformand-o in semne prevestitoare ale unui anumit viitor. Putine erau familiile care sa nu aiba cel putin un copil care, incepand cu Ziua Citirii, sa nu fie marea speranta datorita felului cum silabisea.

In mod vag, George fusese constient de motivul incordarii parintilor sai, iar daca, in dimineata aceea ploioasa, in inimioara lui de copil existase vreo temere, aceasta se datorase doar faptului ca expresia plina de sperante a tatalui sau s-ar fi putut destrama la revenirea lui acasa.

Copiii se adunasera in sala mare a scolii. In luna aceea, pe tot Pamantul, in milioane de scoli, aveau sa se stranga grupuri similare de copii. George se simtise deprimat de monotonia incaperii si de ceilalti copii, stresati si rigizi in hainele neobisnuite pe care le purtau.

In mod reflex, baiatul procedase la fel ca restul copiilor. Ii gasise pe tovarasii sai de joaca si li se alaturase.

Trevelyan, care locuia in casa vecina, purta parul lung, la moda in copilarie, si se afla la destui ani departare de favoritii si mustata subtire si roscata pe care urma sa si le intretina imediat ce avea sa fie capabil din punct de vedere fiziologic.

Trevelyan (care pe atunci ii spunea 'Geo-gi' lui George) rostise:

― Fac pariu ca esti speriat.

― Nu sunt, raspunsese George si continuase sigur pe sine: Ai mei mi-au strans un maldar de carti si, cand ma-ntorc acasa, o sa le citesc.

In momentul acela, principala suferinta a lui George provenea din faptul ca nu prea stia ce sa faca cu mainile. Fusese avertizat sa nu se scarpine in cap, sa nu se traga de urechiusa nu se scobeasca in nas si nici sa nu-si bage mainile in buzunare. In felul acela, se eliminasera aproape toate posibilitatile.

Trevelyan bagase mainile in buzunare si spusese:

― Tata nu-i ingrijorat.

Tatal sau fusese Metalurg pe Diporia timp de aproape sapte ani, ceea ce-i conferea un statut social superior printre vecini, desi se pensionase si revenise pe Pamant.

Pamantul ii descuraja pe asemenea re-imigranti, din cauza proble­melor de suprapopulatie ― totusi, se intorceau destui. In primul rand, costul vietii era mai redus pe Pamant; ceea ce pe Diporia, sa zicem, reprezenta o suma nesemnificativa, pe Pamant constituia un venit confortabil. In plus, existau intotdeauna persoane care gaseau mai multa satisfactie in a-si etala succesul in fata prietenilor, in locurile unde copilarisera, decat in fata restului universului.

Tatal lui Trevelyan explicase ca, daca ar fi ramas pe Diporia, acelasi lucru ar fi trebuit sa se intample si cu copiii lui, iar Diporia era o planeta inchisa. De pe Pamant, copiii ar fi putut ajunge oriunde, chiar pe Novia.

Trevelyan 'Bursucul' adoptase de mic punctul acela de vedere. Chiar inainte de Ziua Citirii, conversatia lui se bazase pe presupunerea asumata cu indolenta ca destinatia sa finala avea sa fie Novia.

Oprimat de gandurile viitorului maret al celuilalt baietel si, prin contrast, de propriile sale marunte aspiratii, George fusese imediat impins spre o aparare agresiva.

― Nici tata nu-i ingrijorat. Vrea sa m-auda citind doar pentru ca stie c-o sa fiu bun. Cred ca tatal tau nu prea se grabeste sa te-auda pentru ca stie ca n-o sa fii bun.

― Putin imi pasa! Cititul nu-nseamna nimic. Pe Novia, o sa-i angajez pe altii sa-mi citeasca.

― Pentru ca tu n-o sa poti citi, fiindca esti prost!

― Si-atunci, cum de-o sa ajung pe Novia?

Scos din sarite, George nu mai rezistase:

― Cine zice c-o s-ajungi pe Novia? Fac pariu ca n-o sa pleci de pe Pamant.

Trevelyan se inrosise la fata.

― In nici un caz n-o sa fiu Instalator ca taica-tau!

― Vezi cum vorbesti, prostovane!

― Vezi tu cum vorbesti!

Se confruntasera, fata in fata, aproape gata sa se atinga, fara sa doreasca sa se ia la bataie, dar cumva multumiti ca se puteau ocupa cu ceva familiar in sala aceea. In plus, faptul ca George isi inclestase pumnii si-i ridicase, gata de lupta, ii oferise rezolvarea, cel putin temporara, a problemei mainilor. Alti copii se stransesera interesati in jurul lor.

Toate insa luasera sfarsit cand din difuzoarele salii rasunase glasul unei femei. Se facuse brusc liniste, iar George coborase pumnii si uitase de Trevelyan.

― Copii, rostise glasul, acum va vom striga numele. Cand va veti auzi numele, fiecare dintre voi se va duce la unul dintre adultii cu uniforme rosii de langa pereti. Fetele vor merge la peretele din dreapta, iar baietii la peretele din stanga. Acum, uitati-va care adult in uniforma rosie este cel mai apropiat de voi

George privise, zarise cea mai apropiata uniforma rosie si astep­tase sa-si auda numele. Pana atunci, nu cunoscuse sofisticarile alfabe­tului, iar timpul necesar sa se ajunga la litera P crescuse ingrijorator.

Multimea de copii se rarise; aidoma unor paraiase, ei se scursesera spre indrumatorii invesmantati in rosu.

Cand numele 'George Platen' fusese anuntat in sfarsit, usurarea baiatului fusese intrecuta doar de sentimentul de pura satisfactie la vederea lui Trevelyan, care ramasese locului.

― Bursucule, ii strigase George peste umar, in timp ce se inde­parta, poate ca nici nu te vor!

Momentul de fericire trecuse iute. Fusese asezat intr-un sir si condus pe un coridor, alaturi de copii necunoscuti. Cu totii se privisera cu ochi mari si nelinistiti, insa cu exceptia catorva 'Nu mai impinge!' sau 'Vezi unde calci!', nu schimbasera nici un cuvant intre ei.

Capatasera cartonase despre care li se spusese ca nu trebuiau sa le piarda. George il privise intrigat pe al sau. Era acoperit cu semne mici si negre, de diverse forme. Stia ca erau litere tiparite ― totusi, cum se puteau alcatui cuvinte din ele? Nu-si putea imagina.

In cele din urma, ramasese numai in compania altor patru baieti si li se spusese sa se dezbrace. Isi scosesera hainele de sarbatoare si statusera locului, cinci baietasi de opt ani, micuti si in pielea goala, tremurand mai degraba de stanjeneala decat de frig. Cativa medici ii testasera, le aplicasera pe corp instrumente stranii si-i intepasera ca sa le recolteze sange. Le luasera cartonasele si facusera pe ele alte semne, cu niste betisoare negre pe care le manuiau cu iuteala. George privise atent semnele cele noi, insa nu erau cu nimic mai inteligibile decat celelalte. Dupa aceea, copiilor li se spusese sa se imbrace.

Se asezasera pe scaunele si asteptasera. Numele lor reincepusera sa fie strigate si 'George Platen' fusese al treilea.

Intrase in alta camera, mare, continand aparate necunoscute, cu intrerupatoare si pupitre de comanda! Chiar in mijlocul odaii se afla o masa, inapoia careia statea asezat un barbat, examinand teancurile de hartii din fata sa.

― George Platen? intrebase el.

― Da, domnule, soptise tremurat George.

Asteptarile si deplasarile dintr-un loc in altul ii sporisera nervozi­tatea. Dorea din tot sufletul sa termine cat mai repede.

Barbatul dinapoia mesei rostise:

― Numele meu este Lloyd, George. Cum te simti?

Nu ridicase ochii cand vorbise, lasand impresia ca repetase de atatea ori cuvintele acelea, incat nu mai merita sa faca efortul de a-si privi interlocutorul.

― Foarte bine.

― Ti-e frica, George?

― N-nu, domnule, raspunsese George cu un glas ce suna ingrozit in propriile sale urechi.

― Bravo, incuviintase Lloyd, pentru ca, sa stii, n-are de ce sa-ti fie frica! Ia sa vedem, George Pe fisa ta scrie ca pe taticul tau il cheama Peter si ca este Instalator, iar pe mamica ta o cheama Amy si este Tehnician Casnic. Asa-i?

― D-da, domnule.

― Mai scrie ca ziua ta de nastere este 13 februarie si ca anul trecut ai avut o infectie la ureche. Asa-i?

― Da, domnule.

― Stii de unde cunosc eu toate astea?

― Cred ca scrie pe cartonas, domnule.

― Exact.

Lloyd il privise pentru prima data si zambise. Avea dintii regulati si parea mult mai tanar decat tatal lui George. Mare parte din nervozitatea baiatului disparuse.

Barbatul ii intinsese cartonasul.

― Stii ce-nseamna semnele astea, George?

Desi stia foarte bine ca n-avea habar, George fusese surprins de cererea de a privi cartonasul de parca, printr-o neasteptata schimbare a sortii, acum l-ar fi putut intelege. Ramaneau totusi aceleasi semne de neinteles de dinainte, asa ca restituise cartonasul.

― Nu, domnule.

― De ce nu stii?

Baiatul simtise un brusc fior de suspiciune referitor la integritatea mentala a individului. El nu stia motivul?

― Nu pot citi, domnule.

― Ai dori sa poti citi?

― Da, domnule.

― De ce, George?

George ramasese cu gura cascata. Nimeni nu-l mai intrebase asa ceva. Nu avea ce sa raspunda. Ezitand, pronuntase:

― Nu stiu, domnule.

― Informatia scrisa iti va directiona toata viata. Chiar si dupa Ziua Educatiei, va trebui sa inveti multe. Fisele, ca aceasta, te vor invata. Cartile te vor invata. Ecranele TV te vor invata. Cuvintele scrise iti vor spune atatea lucruri utile si interesante incat a nu fi capabil sa citesti va fi la fel de rau cu a nu vedea. Intelegi?

― Da, domnule.

― Ti-e frica, George?

― Nu, domnule.

― Bravo! Acum, o sa-ti explic ce vom face mai intai. Eu voi pune sarmulitele acestea pe fruntea ta, uite aici ― la coltul ochilor. Ele se vor lipi acolo, fara sa te doara deloc. Dupa aceea, voi apasa un buton si vei auzi un bazait. S-ar putea sa te gadile putin, dar nu te va durea. Daca te doare, sa-mi spui si eu o sa opresc imediat aparatul, dar iti spun ca n-o sa te doara. Este clar?

George incuviintase din cap si inghitise un nod.

― Esti gata?

Baiatul incuviintase din nou. Inchisese ochii, in timp ce Lloyd se apucase de treaba. Parintii ii explicasera totul. Si ei spusesera ca nu va durea deloc, insa baietii cei mari ziceau cu totul altceva. Cei de zece-doisprezece ani strigau dupa pustii care asteptau Ziua Citirii: 'Aveti grija la ace!' Altii ii trageau intr-un colt si le sopteau confidential: 'O sa va taie capul. Au un cutit ascutit, uite-asa de mare, cu un carlig la capat!', continuand apoi cu detalii ingrozitoare.

George nu-i crezuse niciodata, dar avusese cosmaruri, iar acum inchisese ochii si incerca o teroare pura.

Nu simtise electrozii pe tample. Bazaitul era ceva indepartat, iar bubuitul propriei sale inimi acoperea orice alte zgomote. Treptat, deci­sese sa deschida ochii precaut.

Barbatul statea cu spatele la el. Dintr-un aparat se desira o banda de hartie, acoperita cu o linie purpurie, subtire si ondulata. Lloyd rupea bucati din ea si le introducea in fanta altui aparat. Repeta intruna operatiunea aceea. De fiecare data, iesea o bucata mica de pelicula pe care barbatul o examina atent. In cele din urma, se intorsese spre George, incruntandu-se nesigur.

Bazaitul incetase.

― Gata? intrebase baiatul cu rasuflarea taiata.

― Da, raspunsese Lloyd, ramanand incruntat.

― Acum pot citi?

George nu se simtea cu nimic diferit.

― Poftim? facuse Lloyd, apoi surasese scurt si pe neasteptate. Merge perfect, George. Vei putea citi peste cincisprezece minute. Vom folosi acum alt aparat, si totul o sa dureze ceva mai mult. O sa-ti acopar intregul cap, iar cand il voi porni n-o sa poti vedea sau auzi absolut nimic o vreme, dar nu te va durea. Pentru orice eventualitate, o sa-ti dau sa tii un fel de telecomanda. Daca simti vreo durere, apasa butonasul si totul se opreste. De acord?

Dupa cativa ani, lui George avea sa i se spuna ca butonasul era fals; fusese prevazut doar pentru a-i linisti pe copii. Nu avea insa s-o stie niciodata cu siguranta, fiindca nu-l apasase.

Peste cap ii fusese coborata o casca mare, lucioasa, avand o captuseala cauciucata. Trei-patru proeminente interioare parusera ca se extind si-i inteapa pielea capului, dar nu simtise decat o usoara apasare care disparuse imediat. Nici o durere.

Glasul barbatului se auzise indepartat.

― Te simti bine, George?

Iar apoi, pe neasteptate, fusese invaluit de o patura groasa de lana. Nu simtise nimic, era lipsit de trup si in afara Universului ― ramasese doar mintea lui si un murmur indepartat, la limita neantului, spunandu-i ceva spunandu-i spunandu-i

Se straduise sa auda si sa inteleaga, dar il impiedica patura cea groasa.

Apoi casca ii fusese ridicata de pe cap, iar lumina i se paruse atat de puternica incat stransese din pleoape, in vreme ce Lloyd ii vorbea.

― Uite cartonasul tau, George. Ce scrie pe el?

Baiatul privise din nou cartonasul si icnise inabusit. Semnele nu mai erau simple semne, ci alcatuiau cuvinte ― cuvinte la fel de clare de parca cineva i le-ar fi soptit la ureche. Le putea chiar auzi cand le privea.

― Ce scrie, George?

― Scrie scrie 'Platen, George. Data nasterii: 13 februarie 6492. Parinti: Peter si Amy Platen. Locul nas'

Se oprise.

― Poti citi, George, incuviintase barbatul. Asta a fost tot.

― Pentru totdeauna? N-o sa uit niciodata?

― Bineinteles ca nu. ― Lloyd se intinsese si-i scuturase mana cu gravitate. ― Acum, vei fi dus acasa.

Trecusera cateva zile pana ce George se obisnuise cu talentul acela nou si uluitor. Le citise cu atata usurinta parintilor sai incat Peter Platen izbucnise in lacrimi si-si sunase rudele, ca sa le anunte vestea cea buna.

George se plimbase prin oras, citind fiecare litera pe care o zarea si intrebandu-se cum de, pana atunci, nu avusesera absolut nici un inteles pentru el.

Incercase sa-si aminteasca cum fusese cand nu stia sa citeasca, dar nu izbutise. Aparent, fusese dintotdeauna capabil sa citeasca. Dintotdeauna.

La optsprezece ani, George era oaches, de inaltime mijlocie, dar indeajuns de subtirel ca sa para mai inalt. Trevelyan, care era cu vreo doi centimetri mai scund, detinea o masivitate care facea ca denumirea de 'Bursuc' sa para si mai adecvata, dar in ultimul an el devenise foarte constient de acest lucru. Porecla nu mai putea fi utilizata fara riscul unei corectii. Si pentru ca Trevelyan isi detesta si mai mult prenumele, de obicei era apelat cu numele de familie ori cu variatiuni decente ale acestuia. Parca pentru a-si demonstra si mai mult barbatia, isi lasase favoriti si o mustata zbarlita.

Acum asuda nervos, iar George, care depasise si el demult apelati­vul 'Geo-gi', transformat intr-un nume gutural si monosilabic, era mai degraba amuzat de reactia prietenului sau.

Se aflau in aceeasi sala vasta in care statusera in urma cu zece ani (si in care nu mai intrasera de atunci). Parca un vis neclar al trecutului se transformase in mod brusc in realitate. In primele cateva minute, George fusese surprins sa descopere ca totul parea mult mai mic si mai inghesuit decat isi amintea; dupa aceea, isi daduse seama ca, in realitate, el crescuse.

Numarul celor din sala era de asemenea mai mic decat fusese in copilarie. De data aceasta, erau numai baieti. Fetelor li se atribuise alta zi.

Trevelyan se aplecase spre el si rostise:

― Nu-nteleg de ce ne pun s-asteptam.

― Regulamentele, replicase George. Sunt foarte stricte.

― Si de ce naiba esti tu atat de intelegator in privinta lor?

― N-am de ce sa-mi fac griji.

― Fratioare, m-apuca greata cand te-aud. Sper c-o s-ajungi Grajdar, ca sa te pot vedea cum imprastii balegarul pe ogoare!

Ochii incruntati ai lui Trevelyan examinasera nelinistiti pe ceilalti tineri. George privise si el in jur. Sistemul nu mai era cel din copilarie. Se derula mai lent si toti capatasera in prealabil foi cu instructiuni (un avantaj fata de pre-Cititori). Numele Platen si Trevelyan se aflau tot in partea a doua a alfabetului, dar de data aceasta o stiau.

Tinerii ieseau din cabinele educationale, incruntati si nesiguri, isi luau hainele, apoi plecau la analiza ca sa afle rezultatul.

La iesire, fiecare era inconjurat de grupuri tot mai mici, alcatuite din cei care asteptau in sala. 'Cum a fost?', 'Ce-ai simtit?', 'Ce crezi c-ai facut?', 'Te simti altfel?'

Raspunsurile erau vagi si nesatisfacatoare.

George se silise sa nu se alature grupurilor de curiosi. Nu faceai altceva decat sa-ti sporesti agitatia. Toti spuneau ca, daca ramaneai calm, aveai sansele cele mai mari. Chiar si asa, simtea cum i se raceau palmele. Ciudat ca, o data cu anii, apareau noi tipuri de probleme nelinistitoare.

De pilda, specialistii de varf care plecau spre o planeta exterra erau insotiti de sotie (sau de sot). Era important ca, pe toate planetele, raportul dintre sexe sa fie mentinut constant. Iar daca te indreptai spre o planeta de grad A, ce fata te-ar fi refuzat? Deocamdata, George nu avea in minte o fata anume; nu dorea nici una. Nu acum! Dupa ce ajungea Programator, dupa ce-si putea adauga numelui gradul de Programator Autorizat, avea de unde alege, ca un sultan in harem. Gandul il excita si incercase sa-l alunge. Trebuia sa ramana calm.

― Ce naiba mai e si asta? mormaise Trevelyan. Mai intai, iti spun ca-i cel mai bine daca esti relaxat si fara griji. Dup-aia te trec prin asteptarea asta si-i imposibil sa mai fii relaxat si fara griji.

― Poate ca asta-i scopul. Incep prin a-i separa pe baieti de barbati. Nu te ambala, Trev!

― Mai taca-ti fleanca!

Sosise randul lui George. Numele sau nu fusese strigat, ci aparuse cu litere luminoase pe panoul de afisaj.

Flutura din brat spre Trevelyan.

― Nu te ambala. Pastreaza-ti calmul.

Era fericit cand intrase in cabina de testare. Realmente fericit.

― George Platen? intrebase barbatul dinapoia mesei.

Pentru o clipita, in mintea lui George aparuse imaginea perfect clara a altui barbat care pusese aceeasi intrebare cu zece ani in urma, si parca insul din fata lui era tot cel de atunci, iar el, George, redevenise pustiul de opt ani imediat ce trecuse pragul incaperii.

Barbatul ridicase insa ochii si, desigur, chipul nu corespundea catusi de putin celui din amintire. Nasul era borcanat, parul in suvite rare, iar barbia atarna flasca, de parca individul ar fi fost mult mai gras si ar fi slabit considerabil.

― Ei bine? se incruntase barbatul.

George revenise cu picioarele pe pamant.

― Da, domnule, ma numesc George Platen.

― Pai zi asa! Eu ma numesc Zachary Antonelli si imediat vom face cunostinta in mod mai amanuntit.

Examinase o serie de benzi inguste de celuloid, ridicandu-le spre lumina si mijind ochii.

Tanarul se crispase. Ca prin ceata, isi amintea ca si celalalt barbat (ii uitase numele) privise bucatele de pelicula similare. Puteau sa fi fost aceleasi? Celalalt se incruntase, iar cel de acum il privea cu un aer mai degraba iritat.

Fericirea sa era pe punctul de a se risipi.

Antonelli deschisese un dosar gros si, cu atentie, asezase alaturi benzile de celuloid.

― Aici scrie ca doresti sa devii Programator.

― Da, domnule.

― Nu ti-ai modificat optiunea?

― Nu, domnule.

― Este o pozitie plina de responsabilitati, care necesita multa precizie. Te simti capabil s-o abordezi?

― Da, domnule.

― Majoritatea pre-Educationalilor nu specifica o profesiune anume. Cred ca le este pur si simplu teama.

― Banuiesc ca aveti dreptate, domnule.

― Tie nu ti-este teama.

― Sincer vorbind, imi este, domnule.

Antonelli incuviintase din cap, fara ca expresia chipului sa i se destinda.

― De ce doresti sa devii Programator?

― Dupa cum ati spus, domnule, este o pozitie plina de responsa­bilitati, care necesita multa precizie. Imi place si cred ca sunt capabil s-o indeplinesc.

Barbatul impinsese hartiile intr-o parte si-l privise acru.

― De unde stii c-o sa-ti placa? Crezi c-o sa fii angajat de o planeta de gradul A?

'Vrea sa te puna la incercare', se gandise George. 'Fii calm si onest!'

― Cred ca un Programator are o sansa reala in directia aceasta, domnule, dar stiu ca mi-ar placea chiar daca as ramane pe Pamant.

'Este adevarat', isi spusese George. 'Nu mint.'

― De unde poti fi sigur?

Antonelli intrebase de parca ar fi stiut ca nu exista un raspuns decent si George aproape ca zambise. El detinea unul.

― Am citit despre Programare, domnule.

― Poftim?

Acum barbatul parea cu adevarat uluit si George se simtea incantat.

― Am citit despre Programare, domnule. Am cumparat o carte despre acest subiect si am studiat-o.

― O carte pentru Programatorii Autorizati?

― Da, domnule.

― Dar n-o puteai intelege

― La inceput, nu. Am facut rost si de alte carti de matematica si electronica. Am descifrat cat am putut. Nu cunosc foarte multe, ci doar atat cat sa-mi dau seama ca-mi place si ca pot face meseria asta.

Nici chiar parintii lui nu-i descoperisera acele carti si nu stiusera de ce-si petrecea atata vreme in camera sau de ce dormea asa putin.

Antonelli se trasese de pielea flasca de sub barbie.

― De ce ai procedat in felul acesta, fiule?

― Doream sa ma asigur ca ma intereseaza, domnule.

― Cred ca-ti dai seama ca a fi interesat nu-nseamna mai nimic. Poti sa fii fascinat de un subiect, dar daca structura creierului tau iti asigura o eficienta superioara in alta directie, intr-acolo vei porni. Stii asta, nu?

― Mi s-a spus, raspunsese prudent George.

― Ei bine, este adevarat.

George nu comentase.

― Sau crezi, urmase Antonelli, ca studiul unui subiect iti va orienta celulele cerebrale in directia respectiva ― asa cum exista o teorie care afirma ca-i suficient ca o femeie insarcinata sa asculte in mod persistent capodopere muzicale pentru ca fiul ei sa ajunga compozitor. Tu crezi asta?

Tanarul se inrosise la fata. Intr-adevar, se gandise la asa ceva. Silindu-si mereu intelectul in directia dorita, simtise ca avea sa doban­deasca un avans considerabil. Mare parte din increderea lui se bizuise exact pe ideea cu pricina.

― N-am, incepuse el, dar nu-si mai gasise cuvintele.

― Ei bine, este o teorie falsa. Dumnezeule, tinere, structura ta cerebrala este fixata de ia nastere! Ea poate fi modificata in urma unei lovituri indeajuns de puternice ca sa vatame celulele, de spargerea unui vas de sange, de o tumoare sau de o infectie majora desigur, de fiecare data in sens negativ. Dar in nici un caz nu poate fi modificata de gandurile tale deliberate. ― Il privise pe George cateva clipe, apoi intrebase: Cine ti-a spus sa procedezi asa?

Realmente tulburat, George inghitise un nod si raspunsese:

― Nimeni, domnule. A fost ideea mea.

― Cine a mai stiut ce faci?

― Nimeni. Domnule, n-am vrut sa fac ceva rau

― A spus cineva c-ar fi vorba despre ceva rau? Inutil ― asta da. De ce n-ai spus nimanui?

― Am am crezut ca se va rade de mine.

Instantaneu, tanarul isi amintise de o recenta discutie cu Trevelyan. Cu foarte multa precautie, ca si cum ar fi fost ceva care circula la mare distanta, in colturile cele mai indepartate ale mintii sale, George mentio­nase posibilitatea de a invata un subiect, acumuland in minte fragmente ale acestuia. Trevelyan hohotise: 'In curand, o sa-ti tabacesti singur pielea pentru pantofi si-o sa-ti tesi camasile.' Atunci, George fusese fericit ca pastrase secretul.

Afundat in ganduri, cu o mina ursuza, Antonelli muta de colo-colo bucatile de pelicula pe care le examinase la intrarea tanarului. In cele din urma, rostise:

― Sa-ncepem analiza. In felul asta, nu ajung nicaieri.

Electrozii fusesera lipiti de tamplele lui George. Apoi, se auzise bazaitul. Din nou, George fusese strabatut de o amintire foarte vie a momentului petrecut in urma cu zece ani.

Isi simtea palmele asudate si inima ii bubuia. N-ar fi trebuit sa-i pomeneasca lui Antonelli despre lecturile sale secrete. De vina era numai vanitatea sa blestemata. Dorise sa arate cat de intreprinzator era, cat de plin de initiativa. In loc de asa ceva, se dovedise superstitios si ignorant si trezise ostilitatea celuilalt. Era sigur ca barbatul il detesta pentru ca incerca sa se dovedeasca atat de inteligent.

Iar acum ajunsese intr-o asemenea stare de nervozitate incat era sigur ca analizorul n-avea sa arate nimic bun.

Nu-si daduse seama cand anume ii fusesera indepartati electrozii. Imaginea lui Antonelli privindu-l ganditor il adusese la realitate si atunci observase ca totul se terminase; nu mai avea electrozii. Cu un efort supraomenesc, redevenise stapan pe sine. Aproape ca renuntase la ambitia de a deveni Programator. In numai zece minute, aceasta pierise aproape de tot.

― Raspunsul este deci 'nu'? intrebase el posac.

― Raspunsul la ce anume?

― Daca voi fi Programator.

Antonelli isi frecase radacina nasului si vorbise:

― Ia-ti hainele si prezinta-te la camera 15-C. Fisa te va astepta acolo. Tot acolo va fi si raportul meu.

― Am fost deja Educat? exclamase surprins George. Crezusem ca asta-i doar pentru ca sa

Antonelli ramasese cu ochii asupra mesei.

― Ti se va explica totul. Fa asa cum ti-am spus.

George incercase un sentiment apropiat panicii. Despre ce era vorba, de nu-i putea spune? Ca nu era bun decat ca Muncitor? Ca avea sa fie pregatit pentru asta?

Brusc, fusese convins de acest lucru si avusese nevoie de toata stapanirea de sine ca sa nu racneasca.

Se inapoiase impleticindu-se in sala de asteptare. Trevelyan nu se mai gasea acolo, un aspect pentru care ar fi fost recunoscator, daca ar mai fi reusit sa remarce ceva din cele ce-l inconjurau. De fapt, nu mai ramasese aproape nimeni, iar putinii care pareau ca ar fi fost gata sa-l asalteze cu intrebari erau prea preocupati de aparitia ultimelor nume pe panou, ca sa-i observe privirea incrancenata, arzatoare, de furie si ura pe care le-o azvarlise.

Ce drept aveau ei sa fie tehnicieni, iar el doar Muncitor? Muncitor! Era sigur de asta!

Fusese condus de un barbat in uniforma rosie pe coridoarele aglomerate, cu usi insiruite pe unul din pereti, inaintea carora se aflau grupuri de tineri ― aici doi, dincolo cinci; Mecanici de Motoare, Ingineri de Constructii, Agronomi Existau sute de Profesiuni autorizate si majoritatea aveau sa fie oricum reprezentate in acest orasel.

In clipa aceea, ii ura pe toti: Statisticieni, Contabili, castele supe­rioare si cele inferioare. Ii ura, deoarece ei detineau acum cunoasterea lor ingamfata, isi stiau soarta, in vreme ce el, stors si vlaguit, trebuia sa infrunte o alta oficialitate.

Ajunsese la 15-C, fusese condus inauntru si lasat in odaia pustie. Pentru o clipa, increderea ii revenise. Daca ar fi fost camera Munci­torilor, inauntru ar fi trebuit sa se afle zeci de tineri.

O usa culisa de partea cealalta a unei tejghele aflate la inaltimea pieptului si prin ea aparuse un batran cu parul alb. Surasese, ara­tandu-si dintii perfecti, evident artificiali, desi chipul roscovan nu pre­zenta riduri, iar glasul ii sunase sonor.

― Buna seara, George, rostise el. Vad ca de data asta sectorul nostru n-are decat unul.

― Decat unul? repetase George, fara sa inteleaga.

― Bineinteles, pe intregul Pamant exista cateva mii ca tine. Nu esti singurul.

Tanarul se simtise cuprins de exasperare.

― Nu inteleg, domnule, spusese el. Care-i clasificarea mea? Ce se-ntampla?

― Usurel, fiule. Se poate intampla oricui.

Intinsese mana si George i-o stransese reflex. Era calda si ferma.

― Ia loc, fiule. Ma numesc Sam Ellenford.

George incuviintase din cap nerabdator.

― As dori sa stiu ce se-ntampla, domnule.

― Sigur ca da. In primul rand, nu poti fi Programator. Cred c-ai ghicit asta.

― Da, am ghicit, aprobase amar tanarul. Atunci, ce voi fi?

― Asta-i partea mai dificil de explicat. ― Ellenford tacuse cateva clipe, dupa care pronuntase cu incetineala deliberata: Nimic.

― Poftim!?

― Nimic!

― Ce-nseamna asta? De ce nu-mi puteti atribui o profesiune?

― In privinta asta, n-avem, de ales. Structura mintii tale o decide.

Tanarul se ingalbenise si ochii i se bulbucasera.

― E ceva-n neregula cu mintea mea?

― Doar ceva. Cat despre clasificarile profesionale, cred c-ai putea spune ca exista o neregula.

― Ce anume?

Ellenford ridicase din umeri.

― George, sunt sigur ca tu cunosti felul in care Pamantul isi desfasoara programul Educational. Practic, orice om poate absorbi orice domeniu de cunostinte ― totusi, fiecare configuratie cerebrala individuala este mai adecvata receptarii anumitor tipuri de cunostinte. Noi incercam sa asociem mintea si cunostintele pe cat de bine putem, in limitele locurilor aprobate pentru fiecare profesiune.

― Da, incuviintase George, stiu toate astea.

― Din cand in cand, dam peste cate un tanar a carui minte nu este adecvata primirii nici unui tip de cunostinte impuse.

― Vreti sa spuneti ca nu poate fi Educat?

― Exact.

― Dar asta-i o aberatie. Sunt inteligent. Pot intelege

Privise neajutorat prin odaie, parca incercand sa gaseasca o moda­litate de a dovedi ca detinea un creier in stare de functionare.

― Te rog, nu ma-ntelege gresit, rostise grav Ellenford. Esti inteli­gent. In privinta asta nu exista nici urma de indoiala. Mai mult decat atat, ai o inteligenta superioara mediei. Din nefericire, asta n-are nici o lega­tura cu intrebarea daca mintii ar trebui sa i se ingaduie sau nu sa accep­te impunerea cunostintelor. De fapt, aproape intotdeauna, aici vin persoane inteligente.

― Vreti sa spuneti ca nu voi fi nici macar Muncitor? bolborosise George. (Brusc, pana si asa ceva ar fi parut mai bun decat necunos­cutul care-l astepta.) Ce trebuie stiut ca sa devii Muncitor?

― Nu-i subestima pe muncitori, tinere. Exista zeci de subclasificari, si fiecare are propriul ei corpus de cunostinte destul de detaliate. Crezi ca nu poate fi vorba despre stiinta in ridicarea corespunzatoare a unei greutati? In plus, pentru Muncitori nu trebuie sa selectam doar mintile adecvate, ci si corpuri pe masura. Tu nu esti un tip care sa reziste mult ca Muncitor.

Constient de fizicul lui mai degraba firav, tanarul rostise:

― Dar n-am auzit niciodata de cineva care sa n-aiba o profesiune.

― Nu sunt prea multi, recunoscuse Ellenford, iar noi ii protejam.

― Ii protejati?

George simtise cum confuzia si teama sporeau in el.

― Tu esti un protejat al planetei. Din momentul cand ai patruns pe usa aceea, esti in jurisdictia noastra, zambise batranul.

Fusese un zambet afectuos, dar lui George i se paruse zambetul unui proprietar; zambetul unui adult fata de un copil neajutorat.

― Vreti sa spuneti c-o sa ma inchideti undeva?

― Bineinteles ca nu. Pur si simplu, vei fi alaturi de altii aidoma tie. Aidoma tie. Cuvintele detunasera cumva in urechile tanarului.

― Ai nevoie de un tratament special, urmase Ellenford. Ne vom ingriji de tine.

Spre groaza sa, George izbucnise in plans. Ellenford se indreptase spre coltul opus al incaperii si se intorsese cu spatele, parca pierdut in ganduri.

George se luptase sa-si reduca hohotele deznadajduite la nivelul unor suspine, apoi sa le inabuse si pe acelea. Se gandise la tatal si la mama lui, la prieteni, la Trevelyan, la propria sa rusine

― Am invatat sa citesc, rostise el pe un ton de revolta.

― Asta o poate face oricine are mintea intreaga. Pana acum, n-am gasit exceptii. In etapa respectiva, descoperim eventualele exceptii. Iar cand ai invatat sa citesti, George, ne-a atras atentia tiparul tau mental. Anumite particularitati au fost raportate inca de pe atunci de cel care te-a avut in grija.

― Nu puteti incerca sa ma Educati? Nici macar n-ati incercat Sunt gata sa-mi asum riscul.

― Legea ne interzice s-o facem. Totusi, n-o sa fie rau. Vom explica problema familiei tale, astfel incat sa nu se simta umiliti. Acolo unde vei fi dus, vei beneficia de anumite privilegii. Iti vom da carti si veti putea invata orice doresti.

― Cunostinte acumulate de unul singur, rosti George amar. Bucata cu bucata. Dupa aceea, inainte de a muri, voi sti destule ca sa fiu un Furier-Ucenic, Divizia Aprovizionare cu Agrafe de Hartie.

― Cu toate astea, inteleg ca ai studiat deja carti

George incremenise! Brusca intelegere a situatiei il lovise ca un traznet.

― Asta-i

― Poftim?

― Individul ala, Antonelli. M-a lucrat pe la spate!

― Nu, George. Te-nseli profund.

― Sa nu-mi spuneti mie asta! ― George era cuprins de un acces de furie. ― Nemernicul ala mi-a facut-o, deoarece credea ca eram prea destept pentru el. Am citit carti si am incercat sa capat un atu pentru Programare. Perfect, ce doriti ca sa rezolvam situatia? Bani? N-o sa-i capatati. Am plecat de-aici si cand voi face public

Incepuse sa racneasca.

Ellenford clatinase din cap si atinsese un buton.

Doi barbati intrasera neauziti in odaie, de o parte si de cealalta a lui George. Ii fixasera bratele pe langa corp. Unul dintre ei lipise o seringa pneumatica de interiorul cotului tanarului; tranchilizantul ii patrunsese in vena si avusese un efect aproape instantaneu.

Zbieretele sale incetasera si capul ii cazuse in piept. Genunchii i se inmuiasera si doar barbatii care-l tineau de sub umeri il mentinura in pozitie verticala in timp ce dormea.

Se ingrijisera de George asa cum promisesera; fusesera amabili cu el si, fara exceptie, grijulii ― cam asa, se gandise George, cum el insusi s-ar fi purtat cu un pisicut bolnav de care s-ar fi atasat.

Ii spusesera ca ar trebui sa se scoale si sa dovedeasca interes fata de viata; dupa aceea, ii spusesera ca majoritatea celor care venisera acolo avusesera la inceput aceeasi atitudine de disperare pe care, finalmente, o parasisera.

El nici macar nu-i ascultase.

Ellenford insusi il vizitase pentru a-i spune ca parintii lui fusesera informati ca el plecase intr-o misiune speciala.

― Ei stiu? murmurase George.

― Nu le-am oferit nici un detaliu, il linistise Ellenford.

La inceput, George refuzase sa manance. Il hranisera intravenos. Ii ascunsesera obiectele ascutite si-l mentinusera sub supraveghere. Hali Omani ii devenise coleg de camera si calmul sau avusese un efect linistitor.

Intr-o buna zi, pur si simplu disperat de plictiseala, George ceruse o carte. Omani, care citea aproape nonstop, ridicase ochii, surazand larg. George fusese cat pe aici sa renunte la solicitare decat sa ie ofere satisfactie, dupa care isi spusese: 'Ce-mi pasa mie?'

Nu specificase ce carte dorea si Omani ii adusese una despre chimie. Avea litere mari, cuvinte scurte si multe ilustratii. Era pentru adolescenti. George azvarlise cu ea de perete.

Asta avea sa ramana toata viata! Un adolescent. De-a pururi pre-Educat, necesitand carti speciale. Ramasese in pat clocotind de furie, fixand tavanul; dupa o ora, se ridicase morocanos, luase cartea si incepuse sa citeasca.

O terminase intr-o saptamana, dupa care ceruse alta.

― Pot s-o iau pe prima? intrebase Omani.

George se incruntase. In carte existasera lucruri pe care nu le intelesese, totusi nu era chiar atat de pierdut in fata rusinii ca s-o recunoasca.

― Daca ma gandesc mai bine, continuase Omani, ar fi util s-o pas­trezi. Cartile trebuie citite si recitite.

In aceeasi zi, tanarul cedase finalmente in fata insistentelor colegu­lui de camera de a vizita locul in care se afla. Il urmase fara chef pe nigerian si cercetase imprejurimile cu priviri iuti, ostile.

In tot cazul, nu era vorba despre o inchisoare. Nu existau pereti, usi incuiate sau paznici. In acelasi timp, totusi, era o inchisoare, deoarece detinutii nu aveau unde sa se duca.

Intr-un fel, il linistea sa vada acolo alte cateva zeci de persoane aidoma lui. Fusese teribil sa creada ca el era singurul om din lume atat de handicapat.

― De fapt, cati indivizi se gasesc aici? mormaise el.

― Doua sute cinci, dar nu-i singurul loc de felul asta din lume. Exista cateva mii.

Oamenii ridicau ochii si-l priveau, oriunde ar fi intrat: in sala de sport, pe terenurile de tenis, in biblioteca (in viata lui nu-si imaginase ca puteau exista atatea carti; erau stivuite pe rafturi lungi). Il priveau curiosi, iar el le intorcea privirile cu manie. Cel putin, ei nu-i erau cu nimic superiori; nu aveau nici un motiv de a-l privi ca pe un specimen straniu.

Cei mai multi dintre ei pareau sa aiba in jur de douazeci de ani.

― Ce se-ntampla cu cei batrani? intrebase brusc George.

― Locul acesta este specializat in tineri, raspunsese Omani. Dupa aceea, parca recunoscand in spusele celuilalt o implicatie pe care o omisese anterior, clatinase grav din cap si adaugase: Ei nu sunt inde­partati, daca la asta te referi. Exista alte Camine pentru batrani.

― Cui ii pasa? mormaise George, care simtise ca parea prea interesat si in pericol de a ceda.

― Poate ca tie. Pe masura ce vei imbatrani, vei ajunge tu insuti intr-un Camin cu ocupanti de ambele sexe.

― Si femei? intrebase oarecum surprins George.

― Bineinteles. Credeai ca femeile sunt imune la asa ceva?

George se gandise la acel aspect cu mai mult interes si mai multa surescitare decat simtise pentru ceva inca dinaintea zilei cand Isi indepartase celalalt gand.

Omani se oprise in pragul unei camere in care se aflau televizoare cu circuit inchis si calculatoare. In fata monitoarelor se gaseau cinci-sase persoane.

― Aceasta este o clasa, spusese el.

― Ce-nseamna asta?

― Un loc in care sunt educati tinerii de aici. Desigur, adaugase repede, nu in modul obisnuit.

― Vrei sa spui ca primesc informatiile bucata cu bucata?

― Exact. In vechime, asa se proceda cu toti elevii.

Asta ii repetasera intruna de cand intrase in Camin ― si ce daca? Sa presupunem ca existase o epoca in istoria umanitatii cand nu se cunoscuse cuptorul cu microunde. Insemna asta ca George trebuia sa fie satisfacut ca se hranea cu carne cruda, intr-o lume unde toti o mancau gatita?

― De ce doresc ei sa se conformeze educatiei tip bucata cu bucata?

― In primul rand, ca sa-si umple timpul si in al doilea rand, fiindca sunt curiosi.

― La ce-i ajuta?

― Ii face mai fericiti.

George se gandise la ideea aceea peste noapte.

A doua zi, i se adresase direct lui Omani:

― Ma poti baga intr-o clasa unde sa gasesc ceva despre progra­mare?

― Cum sa nu!

Procesul era lent si el il dispretuia. De ce trebuia ca un lucru sa fie explicat o data si inca o data? De ce trebuia sa citeasca si sa reciteasca o pagina, iar apoi sa se holbeze la o relatie matematica, fara s-o priceapa instantaneu? Altii nu aveau nevoie sa procedeze asa.

Abandonase in cateva randuri. O data, refuzase sa participe la cursuri vreme de o saptamana.

Totusi, revenise cu regularitate. Persoana care conducea cursul, care distribuia materialele de lectura, dirija demonstratiile TV si explica pasajele si conceptele dificile, nu facea niciodata comentarii pe tema lor.

In cele din urma, George capatase o sarcina regulata in gradina, pe langa participarea la diversele corvezi legate de bucatarie si curatenie. Activitatile respective ii fusesera prezentate ca fiind un avantaj, dar el nu se lasase pacalit. Caminul putea sa fi fost mai automatizat, insa tinerii erau in mod deliberat folositi la munci, pentru a li se transmite iluzia de ocupatie meritorie, de utilitate. George nu cazuse in capcana respectiva.

Erau chiar remunerati cu mici sume de bani, cu care puteau cumpara obiecte de lux sau pe care le puteau economisi, in vederea unei folosinte iluzorii in decursul unei batraneti iluzorii. George isi pastra banii intr-uri borcan fara capac, pe un raft, in dulap. Habar n-avea cat stransese si, de altfel, nici nu-i pasa.

Nu-si facuse nici un prieten adevarat desi ajunsese la faza in care se acomodase cu programul regulat. Incetase chiar (sau aproape incetase) sa mediteze la nedreptatea care-l plasase acolo. Treceau saptamani intregi fara sa-l mai viseze pe Antonelli, nasul sau borcanat si pielea flasca a gatului, ranjetul cu care-l impingea intr-un nisip miscator si-l apasa acolo pana ce se trezea zbierand, cu Omani aplecat ingrijorat deasupra lui.

Intr-o zi de februarie, cand afara ningea, Omani i se adresase:

― Te adaptezi in mod extraordinar.

Asta se intamplase in februarie, mai exact in ziua de 13 februarie, a nouasprezecea lui aniversare. Venisera apoi martie, aprilie si, o data cu apropierea lui mai, George intelesese ca nu se adaptase deloc.

Anterioara luna mai trecuse neobservata, in vreme ce George continuase sa zaca in pat, posac si lipsit de ambitii. Acum insa avea sa fie altfel.

Se stia ca pe intregul Pamant aveau sa se desfasoare Olimpiadele si ca tinerii vor concura, punandu-si la bataie capacitatile in lupta pentru un loc pe alta planeta. Avea sa fie o atmosfera de sarbatoare, plina de surescitare, stiri-bomba, agenti de recrutare de pe planete situate unde nici cu gandul nu te duceai, plus gloria victoriei sau consolarile infrangerii.

Cate scrieri de fictiune se refereau la aceste aspecte ce parte importanta a atatarii sale din copilarie fusese impusa de urmarirea anuala a evenimentelor Olimpiadelor cate din propriile sale planuri

George Platen nu-si putea ascunde dorul din glas. Era prea mult!

― Maine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada!

Iar asta conduse la prima lui cearta cu Omani si la amara enuntare de catre nigerian a denumirii exacte a institutiei in care se aflau. Omani il fixa cu privirea pe George si rosti apasat:

― Un Camin pentru debilii mental.

George se inrosi la fata. Debili mental!

Respinse notiunea cu disperare.

― Plec, vorbi el cu glas inexpresiv.

Vorbise manat de un impuls. Nivelul constient al mintii sale o afla primul, dupa ce auzi cuvantul.

― Poftim? ridica ochii Omani din cartea la care revenise.

Acum, George stia ce spunea. Izbucni cu furie:

― Plec!

― E ridicol. Stai jos, George, si Calmeaza-te!

― In nici un caz! Iti spun ca eu ma aflu aici ca urmare a unei inscenari. Antonelli ala m-a displacut de la inceput. Este sensul puterii pe care-l au birocratii astia marunti. Daca li te impotrivesti, te desfiin­teaza pur si simplu cu o trasatura de stilou pe o fisa.

― Iar ai revenit la teoria asta?

― Si n-o s-o abandonez pana nu se rezolva situatia. O s-ajung cumva la Antonelli si-o sa-l silesc sa recunoasca adevarul.

George gafaia si se simtea infierbantat. Luna Olimpiadei sosise si n-o putea lasa sa treaca. Daca ar fi facut-o, ar fi insemnat predarea lui finala si recunoasterea definitiva a infrangerii.

Omani isi trecu picioarele peste marginea patului si se scula. Era inalt de aproape doi metri, iar expresia de pe chipul lui ii conferea aspectul unui Saint Bernard ingrijorat. Cuprinse cu bratul umerii cole­gului de camera.

― Daca te-am jignit cu ceva

George ii indeparta bratul.

― Tu ai spus ceea ce crezi ca-i adevarul, iar eu voi dovedi ca nu-i adevarul ― atat si nimic mai mult. De ce sa nu pot pleca? Usa-i deschisa. Nu exista incuietori. Nimeni n-a zis vreodata ca n-as putea pleca. Pur si simplu, o sa ies pe usa.

― Perfect, dar unde te vei duce?

― La aeroportul cel mai apropiat, apoi la cel mai apropiat centru Olimpic. Am bani.

Inhata borcanul deschis care continea economiile sale. Cateva monede se rostogolira zornaind pe podea.

― Astia o sa-ti ajunga cel mult o saptamana. Dupa aceea, ce vei face?

― Pana atunci, o sa-mi aranjez ceva.

― Eu cred c-o sa te-ntorci aici cu coada intre picioare, vorbi deschis Omani, si, cu progresele pe care le-ai facut, o s-o iei de la inceput. Esti nebun, George!

― Mai devreme, ai folosit expresia 'debil mental'.

― Ei bine, imi pare rau c-am folosit-o. Vrei, te rog, sa ramai?

― Ai de gand sa-ncerci sa ma opresti?

Omani stranse buzele sale carnoase.

― Nu, cred ca nu. La urma urmelor, este problema ta. Daca singurul fel in care poti invata ceva este sa te iei la tranta cu viata si sa revii plin de vanatai ― da-i drumul! Haide, da-i drumul!

George se afla acum in pragul usii, privind peste umar.

― Plec. ― Se intoarse pentru a-si lua trusa personala. ― Sper ca nu obiectezi, daca-mi iau cateva lucrusoare ce-mi apartin.

Omani ridica din umeri. Revenise in pat si citea, indiferent.

George mai intarzie langa usa, dar nigerianul nu inalta privirea. Strangand din dinti, tanarul se rasuci si porni grabit pe coridorul pustiu, iesind in curtea exterioara, unde noaptea incepuse sa coboare.

Se asteptase sa fie oprit inainte de parasi curtea, dar nu se intam­plase asa. Se oprise la un local nonstop, pentru a solicita indrumari catre cel mai apropiat aeroport, si se asteptase ca proprietarul sa anunte politia. Nu se intamplase asa. Comandase un taxi care sa-l duca la aeroport, iar soferul nu-i pusese nici o intrebare.

Cu toate acestea, nu simtise nici o usurare. Sosise la aeroport cu inima stransa. Nu-si daduse seama cum va fi lumea exterioara. Era inconjurat de profesionisti autorizati. Proprietarul localului avusese numele inscris pe o placuta de plastic deasupra casei de bani. Cutare si cutare, Bucatar Autorizat. Taximetristul avusese licenta afisata: Sofer Autorizat. George realizase saracia propriului sau nume si se simtise cumva dezgolit; ba, mai rau, se simtise jupuit. Nimeni nu-l luase insa la intrebari. Nimeni nu-l privise cu suspiciune si nici nu-i ceruse dovada clasificarii profesionale.

'Cine si-ar fi putut imagina ca exista oameni lipsiti de asa ceva?' se intreba cu amaraciune tanarul.

Cumpara un bilet spre San Francisco, la cursa de la ora trei noaptea. Pana dimineata, nici un alt avion nu decola spre un centru Olimpic mare, iar el dorea sa intarzie cat mai putin cu putinta. Dupa aceea, statu ghemuit in sala de asteptare, asteptand sa-si faca aparitia politistii. Acestia nu sosira.

Sosi in San Francisco inainte de amiaza si vacarmul citadin il lovi ca un baros. Era orasul cel mai mare pe care-l vazuse vreodata, pe langa faptul ca, timp de un an si jumatate, George fusese obisnuit cu linistea din Camin.

Mai rau inca, era luna Olimpiadei. George aproape ca uita de propria sa situatie periculoasa, intelegand brusc ca Olimpiadei i se datora mare parte din harmalaie, atatare si confuzie.

Birouri de informatii Olimpice se aflau in aeroport, pentru uzul calatorilor, iar in jurul fiecaruia se stransesera grupuri mari de curiosi. Fiecare profesiune majora avea biroul ei, unde se ofereau informatii privind localizarea salii unde urmau sa se tina intrecerile din ziua respectiva, date despre concurenti, precum si eventuala planeta ex­terra care sponsoriza evenimentul.

Totul era perfect pus la punct. George citise adesea descrieri ale Olimpiadelor, urmarise concursuri la televizor, ba chiar asistase la o Olimpiada minora la categoria Macelar Autorizat, gazduita de asezarea lui natala. Chiar si aceea, care nu avusese nici o implicare galactica (evident, la ea nu asistase nici un exterr), starnise destula agitatie.

Agitatia se datorase pe de o parte competitiei in sine, pe de alta parte fiorului de patriotism local ― exista un concurent local care trebuia sa fie incurajat, desi poate ca prea putini il cunosteau ―, dar, desigur, un rol important il jucasera pariurile. Cele din urma nu puteau fi oprite.

George constata ca-i venea greu sa se apropie de un birou de informatii. Se pomeni examinandu-i cu alti ochi pe privitorii care se inghesuiau nerabdatori in fata avizierelor.

Trebuia sa fi existat o vreme cand ei insisi avusesera varsta inscrierii in competitie. Ei ce facusera? Nimici

Daca ar fi castigat, s-ar fi gasit undeva prin galaxie, nu aici, incatu­sati de Pamant. Probabil ca profesiunile lor ii desemnasera din capul locului ca viitori pamanteni; sau ei insisi facusera acest lucru prin ine­ficienta.

Acum, toti acesti ratati se inghesuiau si speculau cu privire la sansele noilor tineri. Corbii!

Pe de alta parte, cat si-ar fi dorit sa speculeze asupra sanselor lui de reusita

Trecu pe langa sirul de birouri de informatii, oprindu-se doar pentru rastimpuri la periferiile unor grupuri ce se imbulzeau acolo. Luase micul dejun la bordul avionului si nu-i era foame, dar se simtea putin speriat. Se afla intr-o metropola vasta, in timpul confuziei de la inceputul Olimpiadei, iar amanuntul acesta constituia un bilet de libera trecere. Orasul era plin de straini si nimeni nu l-ar fi luat la intrebari pe George. Nimanui nu i-ar fi pasat de el.

Nimanui n-avea sa-i pese. Nici macar Caminului, se gandi tanarul cu amaraciune. Il ingrijeau ca pe un pisoi bolnav, dar daca un pisoi bolnav fuge de sub ingrijire, ghinionul lui ― ce poti face?

Iar acum, o data ajuns in San Francisco, ce urma sa faca? Mintea lui parca refuza sa gandeasca. Sa caute pe cineva? Pe cine? Cum? Unde avea sa locuiasca? Banii ce-i ramasesera pareau jalnic de putini.

Il incerca primul gand rusinos de intoarcere. S-ar fi putut adresa politiei Scutura violent din cap, parca certandu-se cu un adversar real.

Un cuvant ii atrase ochiul, sclipind pe un avizier: Metalurg. Cu litere mai mici se continua: neferoase. La sfarsitul unei liste lungi de nume, alte litere inzorzonate anuntau: sponsorizat de Novia.

Vederea anuntului ii destepta amintirea dureroasa a discutiei cu Trevelyan ― fusese atat de sigur ca va fi Programator, atat de sigur ca un Programator era superior unui metalurg, atat de sigur ca urma calea cea buna, atat de sigur ca era inteligent

Atat de inteligent incat trebuise sa se laude in fata meschinului si razbunatorului de Antonelli. Fusese atat de sigur pe sine in clipa aceea, cand ii aparuse numele pe panou si-l lasase pe Trevelyan cel agitat, atat de incantat de sine

George icni brusc ― un sunet incoerent, scurt si ascutit. Cineva se rasuci sa-l priveasca, dupa care isi continua drumul grabit. Oamenii treceau zoriti pe langa el, impingandu-l intr-o parte si in alta. El ramasese privind avizierul cu gura cascata.

Cumva, parca panoul acela ii raspunsese gandului. Se concentrase atat de puternic asupra lui 'Trevelyan' incat, pentru o clipa, i se paruse ca avizierul ii raspunsese cu acelasi nume.

Insa acolo, sus, exista un Trevelyan. Mai exact, Armand Trevelyan (detestatul prenume al 'Bursucului' vizibil acum in litere luminoase, pentru toata lumea) si orasul natal binecunoscut. In plus, Trev dorise Novia, tintise spre Novia, insistase asupra Noviei iar intrecerea era sponsorizata de Novia.

Nu putea fi altul decat Trev, vechiul sau prieten. Aproape automat, George inregistra instructiunile de ajungere la sala de concurs si se aseza la rand pentru un taxi.

Dupa aceea, isi permise sa se gandeasca: Trev reusise! Dorise sa ajunga Metalurg si reusise!

Fu strabatut de un fior si se simti mai singur decat oricand.

In fata salii, un sir de oameni astepta sa intre. Se parea ca Olimpiada de Metalurgie va fi o competitie interesanta si aprig disputata. Cel putin asa afirma reclama luminoasa de pe cerul de deasupra salii si asa parea sa considere si multimea care se imbulzea afara.

Dupa culoarea cerului, ar fi trebuit sa fie o zi ploioasa, insa San Francisco isi activase ecranul protector de la Golf pana la ocean. Operatiunea era costisitoare, desigur, dar toate cheltuielile erau justifi­cate, tinand seama de confortul exterrilor. Acestia soseau pentru Olimpiada si nu se uitau la bani, iar pentru fiecare recrut angajat, atat guvernul terestru, cat si administratia locala primeau un comision din partea sponsorilor. Merita ca exterrii sa pastreze amintirea lui San Francisco ca fiind un oras placut, in care puteau sa mai revina pentru a participa la Olimpiade. Edilii isi cunosteau bine meseria.

Pierdut in ganduri, George simti brusc o atingere usoara pe omo­plat, apoi un glas il intreba:

― Stai la rand, tinere?

Coada avansase, fara ca George sa fi remarcat spatiul mare care-l despartea acum de persoana din fata sa. Inainta grabit si murmura:

― Ma scuzati, domnule.

Doua degete il atinsera apoi pe cot si George intoarse capul sovaielnic.

Barbatul dinapoia lui incuviinta din cap, surazand larg. Avea parul grizonat, iar sub sacou purta un pulover incheiat cu nasturi in fata.

― N-am vrut sa te jignesc, rosti el.

― Nici o suparare.

― E-n regula atunci. (Barbatul parea ca are chef de vorba.) Nu eram sigur daca nu cumva stai pur si simplu aici, amestecat in coada ― ca sa zic asa, din intamplare. Crezusem ca s-ar putea sa fii un

― Un ce? intreba apasat George.

― Un concurent, ce altceva? Pari tanar.

George ii intoarse spatele. N-avea chef de vorba si-l iritau indivizii bagareti.

Apoi, il fulgera un gand. Oare fusese declansata cautarea lui? Descrierea sau chiar fotografia sa erau cunoscute? Grizonatul dinapoia sa incerca, de fapt, sa-i vada chipul?

Nu vazuse nici o emisiune de stiri. Intinse gatul, cautand sa vada banda miscatoare a principalelor stiri defiland pe cupola protectoare a orasului, greu de distins pe fundalul cenusiu al cerului innorat al dupa-amiezii. Zadarnic. Renunta imediat. Principalele stiri n-aveau oricum sa se preocupe de soarta sa. Era luna Olimpiadei si singurele noutati interesante erau punctajele inregistrate de invingatori si trofeele obtinute de continente, natiuni si orase.

Asa avea sa fie saptamani intregi, cu scoruri calculate individual si cu fiecare oras cautand o modalitate de a ajunge intr-o pozitie onora­bila. Propria sa asezare se situase odata pe locul trei intr-o Olimpiada a Electricienilor ― locul trei pe tara! Primaria imortalizase reusita printr-o placa memoriala.

George isi trase capul intre umeri, infunda mainile in buzunare, apoi decise ca in felul acela ar fi atras si mai mult atentia. Se destinse si incerca sa para nepasator dar nu se simti mai in siguranta. Ajunsese in holul de la intrarea salii si nici o mana autoritara nu-i coborase pe umar. Patrunse in sala si avansa cat putu de mult.

Tresari neplacut surprins cand se trezi alaturi de Grizonat. Isi indrepta iute ochii in alta parte si se stradui sa gandeasca rational. La urma urmelor, individul fusese inapoia sa la coada.

Cu exceptia unui suras scurt si nesigur, Grizonatul nu-l baga in seama si, in plus, Olimpiada era pe punctul de a incepe. George se ridica mai bine in scaun, incercand sa vada pozitia atribuita lui Trevelyan, si pentru un moment nu-l mai interesa nimic altceva.

Sala era de dimensiuni mijlocii, avand clasica forma ovala, cu spectatorii in cele doua tribune suspendate de pe laturile lungi, concu­rentii fiind dispusi in randuri perpendiculare pe acestea, in spatiul central. Masinile fusesera pregatite, iar panourile de afisare de deasu­pra fiecarui banc de lucru erau intunecate, cu exceptia numarului si numelui concurentilor. Acestia se gaseau la locurile lor, citind sau dis­cutand intre ei; unul isi inspecta cu atentie unghiile. Evident, se consi­dera injositor din partea lor sa fie preocupati de problema atribuita inainte de semnalul de incepere.

George studie programul aflat in fanta din bratul fotoliului si gasi numele lui Trevelyan. Avea numarul doisprezece; spre nemultumirea lui George, se gasea in celalalt capat al salii. Putea zari silueta concu­rentului 12, cu mainile in buzunare, rezemat cu spatele de masina, privind spectatorii ca si cum ar fi incercat sa-i numere; nu izbutea insa sa-i distinga chipul.

Cu toate acestea, era Trev.

George se lasa pe spate in fotoliu. Se intreba daca Trev avea sa se descurce bine. I se parea firesc sa spere in reusita fostului prieten, dar in acelasi timp o particica a sufletului sau se impotrivea, incarcata de ranchiuna. George, lipsit de profesiune, aici, privind. Trevelyan, Meta­lurg Neferos Autorizat, acolo, concurand.

Se intreba daca Trevelyan concurase si in primul an. Unii procedau asa, daca se simteau foarte increzatori in sine, sau daca se grabeau. Exista un anumit risc. Oricat ar fi fost de eficient procesul de Educatie, un an preliminar petrecut pe Pamant ('pentru slefuirea cunostintelor', cum se spunea) asigura un punctaj mai mare.

Daca Trevelyan era la a doua tentativa, poate ca nu se descurca prea grozav. George se simti rusinat de placerea pe care i-o furnizase gandul acela.

Privi in jur. Aproape toate locurile erau ocupate. Avea sa fie o Olim­piada cu grad mare de audienta, ceea ce insemna un stres suplimentar pentru concurenti, sau poate un imbold suplimentar ― in functie de fiecare individ.

'De ce se numeste Olimpiada?' se intreba brusc tanarul. Nu stiuse niciodata. La urma urmelor, de ce painea se numea 'paine'?

Odata, isi intrebase tatal:

― De ce ii spune Olimpiada, tata?

― Olimpiada inseamna competitie.

― Daca eu si cu Bursucul ne luam ia bataie, inseamna ca suntem la Olimpiada?

― Nu, raspunsese tatal sau. Olimpiada este un tip aparte de competitie, si nu mai pune intrebari prostesti! Cand vei fi Educat, vei afla tot ceea ce vrei sa stii.

Revenit in prezent, George ofta si se stranse si mai mult pe locul sau.

'Tot ceea ce vrei sa stii!'

Curios ca amintirea aceea ii revenise acum cu atata limpezime. 'Cand vei fi Educat.' Nimeni nu spusese vreodata: 'Daca vei fi Educat.'

Acum, i se parea ca dintotdeauna pusese intrebari prostesti. Cumva, parca mintea lui prevazuse instinctiv incapacitatea de a fi Educat si intrebase in stanga si-n dreapta, ca sa culeaga cat mai multe fragmente de informatii.

Iar cei din Camin il incurajasera sa procedeze in felul acela, deoa­rece erau de acord cu instinctul sau mental. Era unica modalitate.

Brusc, se indrepta in fotoliu. Ce naiba facea? Inghitea minciuna aceea? Se preda, deoarece Trevelyan se afla acum in fata lui, un Edu­cat, concurand in Olimpiada?

Nu era debil mental! Nu!

Iar racnetul de negatie din mintea sa fu insotit de vacarmul brusc al spectatorilor care se ridicasera in picioare.

Loja centrala a unei tribune se umplea cu persoane invesmantate in culorile Noviei, iar cuvantul 'Novia' aparu deasupra lor pe tabela principala a salii.

Novia era o planeta de grad A, cu populatie numeroasa si o civili­zatie complet dezvoltata, poate cea mai avansata din galaxie. Repre­zenta tipul de planeta pe care oricarui pamantean i-ar fi placut sa tra­iasca; sau, daca nu putea s-o faca el, sa-si vada macar copiii ajunsi acolo. George isi aminti insistenta lui Trevelyan asupra Noviei si iata ca acum concura pentru posibilitatea de a-si atinge obiectivul dorit.

Luminile se stinsera pe pereti si deasupra spectatorilor, ramanand aprinse numai in centrul salii, acolo unde concurentii asteptau.

George se stradui din nou sa-l distinga pe Trevelyan, dar zadarnic.

Glasul crainicului rasuna limpede si melodios:

― Distinsi sponsori novieni, doamnelor si domnilor! Olimpiada Metalurgistilor Neferosi este pe punctul de a incepe. Concurentii sunt

Incepu dupa aceea sa citeasca lista existenta si in program. Nume Localitate natala Ani de Educatie Fiecare nume era primit cu aclamatii, iar cele din San Francisco fura mult mai ovationate. Cand se ajunse la numele lui Trevelyan, George fu surprins sa se trezeasca racnind si fluturand nebuneste din brate. Barbatul grizonat de alaturi il surprinse insa si mai mult, deoarece reactiona la fel de zgomotos.

Fara sa vrea, George se holba uluit la el, iar acesta se apleca si-i spuse:

― Nu exista nici un concurent din orasul meu, asa c-o sa tin cu al tau. Iti este cunoscut?

― Nu, batu in retragere tanarul.

― Am observat ca privesti in directia aceea. Vrei sa-ti imprumut binoclul meu?

― Nu, multumesc.

De ce nu-si vedea batranul de treburile lui?

Crainicul continua cu alte detalii oficiale legate de numarul atribuit competitiei, metoda de cronometrare, punctajul si altele similare. In cele din urma se apropie de miezul problemei si toti spectatorii tacura atenti.

― Fiecare concurent va primi un esantion dintr-un aliaj neferos de compozitie chimica necunoscuta. Concurentii vor trebui sa analizeze esantionul, oferind procentele corecte pana la a patra zecimala. In acest scop, toti vor utiliza un microspectrograf Beeman, model FX-2, care, in clipa de fata nu functioneaza, fiind defect.

Spectatorii murmurara apreciativ.

― Fiecare concurent va trebui mai intai sa-si repare aparatul, beneficiind pentru aceasta de unelte si de piese de rezerva. Este posibil ca piesa necesara sa nu existe printre cele oferite, caz in care ea va trebui solicitata. Intr-un asemenea caz, timpii respectivi vor fi scazuti din cel final. Concurentii sunt gata?

Panoul de deasupra concurentului 5 afisa un semnal rosu, care palpai insistent. Concurentul disparu in fuga din sala si reveni peste cateva minute. Spectatorii hohotira bine dispusi.

― Concurentii sunt gata?

Panourile ramasera neschimbate.

― Exista nelamuriri?

Nici o reactie.

― Puteti incepe.

Desigur, nimeni din audienta nu avea cum preciza in ce fel evolua un concurent sau altul, cu exceptia notatiilor ce apareau pe tabela de afisaj. Asta insa nu conta. Exceptandu-i pe eventualii Metalurgi Autori­zati aflati in public, oricum nimeni nu pricepea aspectele profesionale ale concursului. Important era cine castiga, cine se situa pe locul doi si cine termina ai treilea. Pentru cei care pariasera (activitate ilegala, dar imposibil de stopat), altceva nu prezenta interes.

George privi la fel de concentrat ca si cei din jurul sau, uitandu-se de la un concurent la altul; unul demontase capacul microspectrografului, folosindu-se expert de un instrument micut, altul examina cadranul aparatului, un al treilea instala esantionul in micromenghina, iar un al patrulea regla un vernier cu miscari atat de fine incat parea ca nici nu se clinteste.

Trevelyan era la fel de absorbit ca si ceilalti. George nu-si putea da seama cum se descurca.

Panoul de afisaj de deasupra concurentului 17 se aprinse: 'Focali­zator dereglat.'

Spectatorii aclamara zgomotos.

Desigur, concurentul 17 putea sa aiba dreptate, ori sa fi gresit. In al doilea caz, ulterior avea sa fie nevoit sa-si corijeze diagnosticul si astfel sa piarda timp. Sau putea sa nu-l corecteze deloc si sa nu-si poata termina analiza sau, mai rau, sa termine cu o analiza complet gresita.

Nu conta. Deocamdata, spectatorii aclamau.

Se aprinsera si alte afisaje. George il astepta pe numarul 12. In cele din urma, panoul respectiv anunta: 'Menghina descentrata, necesita alt inel de fixare.'

Un organizator alerga spre el cu piesa respectiva. Daca Trevelyan gresise, insemna o intarziere inutila, iar timpul pierdut cu aducerea pie­sei nu era scazut din cel total. George se pomeni tinandu-si rasuflarea.

Pe panoul 17, rezultatele incepusera sa se afiseze cu litere si cifre sclipitoare: aluminiu, 41,2649; magneziu, 22,1914; cupru, 10,1001.

Si pe alte panouri apareau rezultate.

Spectatorii erau in delir.

George se intreba cum puteau lucra concurentii in vacarmul acela, apoi se gandi ca poate asa era mai bine. Un tehnician de clasa trebuia sa-si dea masura capacitatilor in conditii de stres.

Concurentul 17 se ridica de la locul lui, iar panoul sau capata o bordura rosie, anuntand incheierea analizei. Concurentul 4 sfarsi la numai doua secunde dupa el. Apoi altul, si altul.

Trevelyan continua sa lucreze; inca nu analizase compusii minori ai esantionului sau. Cand aproape toti concurentii terminara, se ridica si el. Ultimul sfarsi numarul 5, in aplauzele ironice ale audientei.

Intrecerea nu se terminase. Desigur, validarile oficiale abia se desfasurau. Timpul total al fiecarui concurent constituia un factor, insa la fel de importanta era si acuratetea rezultatelor. In plus, nu toate diagnosticarile fusesera la fel de dificile. In evaluarea finala trebuiau cantariti o duzina de factori.

In cele din urma, glasul crainicului anunta:

― Castigator, cu timpul de patru minute si douasprezece secunde, diagnostic corect, analiza corecta, concurentul cu numarul sapte­sprezece, Henry Anton Schmidt din

Ceea ce urma fu acoperit de ovatii. Pe locul doi se clasa numarul 8, iar pe trei numarul 4, al carui timp excelent fusese compromis de o eroare in determinarea procentajului de niobiu. Numarul 12 nu fu nici macar mentionat.

George isi croi drum prin multime, spre usa de la Vestiarul Concu­rentilor, in fata careia se adunase o masa de oameni. Rude care plan­geau de fericire sau de suparare, in functie de caz, reporteri pregatiti sa-i intervieveze pe laureati ori pe reprezentantii oraselor lor, vanatori de autografe, agenti de publicitate si spectatori pur si simplu curiosi. De asemenea, erau si multe fete, care sperau sa poata atrage atentia castigatorilor, aproape sigur aflati in drum spre Novia, sau poate a unui invins care avea nevoie de consolare si detinea si banii care sa i-o permita.

George ramase locului. Nu zari nici un chip cunoscut. Intrucat San Francisco era atat de departe de casa, parea aproape sigur ca nu avea sa intalneasca rude de-ale lui Trev.

Concurentii aparura, surazand fara vlaga, incuviintand din capete inaintea strigatelor cu care erau intampinati. Politistii formara un culoar printre spectatori. Fiecare premiant atragea dupa el o portiune a multimii, aidoma unui magnet care se deplaseaza pe o masa acoperita cu pilitura de fier.

Cand iesi Trevelyan, nu mai ramasese aproape nimeni. Cumva, George simti ca fostul sau prieten intarziase in mod deliberat sa-si faca aparitia tocmai pentru a nu da ochii cu publicul. Intre buzele stranse ii atarna o tigara si, pastrand ochii plecati, pomi repede spre iesirea din sala.

Era prima legatura reala cu lumea din care provenise, pe care George o avea dupa un an si jumatate, ce i se paruse ca durase cat un deceniu si jumatate. Fu aproape surprins ca Trevelyan nu imbatranise, ca era acelasi Trev pe care-l zarise ultima data.

Se repezi dupa el cu un gest aproape reflex.

― Trev!

Trevelyan se rasuci surprins. Se holba la George, apoi bratul i se intinse catre acesta.

― George Platen, sa fiu al dra

Expresia de placere de pe chip ii disparu insa aproape instantaneu. Mana ii cazu inainte ca George sa aiba posibilitatea s-o stranga.

― Ai fost acolo? indica el spre sala cu un gest scurt din cap.

― Da.

― Ca sa ma vezi?

― Da.

― Nu m-am descurcat prea grozav, este?

Azvarli tigara si o calca, privind catre strada, unde spectatorii care ieseau se rasfirau incetisor, indreptandu-se catre taxiuri, in vreme ce altii se asezau la cozi pentru urmatoarele intreceri.

― Si ce daca? urma Trevelyan cu glas apasat. Este doar a doua oara cand dau gres. Ma lipsesc de Novia, exista si alte planete care de-abia ar astepta sa puna mana pe mine Dar, ia zi, nu te-am mai vazut de atunci, de la Ziua Educatiei. Unde-ai disparut? Ai tai mi-au spus ca ai plecat intr-o misiune speciala, insa ca nu le-ai dat detalii si nici nu le-ai scris vreodata. Ai fi putut sa le expediezi cateva randuri.

― Ar fi trebuit s-o fac, mormai George stingherit. Oricum, am venit sa-ti spun ca-mi pare rau de ghinionul tau.

― Nu trebuie sa-ti para. Ti-am spus: ma lipsesc de Novia. Trebuia sa-mi fi dat seama ― de saptamani de zile se vorbea ca va fi utilizat aparatul Beeman. Toti investitorii importanti isi bagasera banii in Beeman. Porcariile alea de benzi Educationale pe care mi le-au varat mie in cap erau pentru Henslere, si cine mai foloseste Henslere? Planetele din Norul Goman, daca le poti spune planete. Nu-i asa ca mi-au oferit o Educatie pe cinste?

― Nu poti face contestatie?

― Termina cu prostiile! O sa-mi spuna ca creierul meu este construit pentru Henslere. Cu cine sa te certi? Totul a mers prost. Eu am fost singurul care a trebuit sa ceara o piesa neprevazuta. Ai observat asta?

― Totusi, timpul respectiv ti-a fost scazut din total.

― De acord, dar am pierdut cateva secunde intrebandu-ma daca am dreptate cu diagnosticul meu, cand am observat ca printre piesele de rezerva nu exista nici un inel de fixare. Asemenea timpi nu se scad. Daca ar fi fost un Hensler, as fi stiut ca aveam dreptate. Atunci, cum sa fac fata? Castigatorul a fost din San Francisco, la fel ca si doi dintre cei clasati pe urmatoarele trei locuri. Iar cel de pe locul cinci era din Los Angeles. Ei au avut parte de benzi Educationale din orasele mari. Cele mai bune de pe piata. Spectrografe Beeman si tot restul Cum sa ma intrec cu ei? Am venit pan-aici doar ca sa am posibilitatea de a participa la o Olimpiada sponsorizata de novieni, dar as fi putut la fel de bine sa raman acasa. O stiam foarte bine ― ti-am spus deja ― si cu asta am incheiat-o! Novia nu-i singura planeta din Univers. Dintre toate bleste­matele

Nu se adresa lui George. Nu se adresa, de fapt, nimanui. Pur si simplu, se descarca nervos.

― Daca stiai dinainte ca vor fi folosite Beeman-uri, nu puteai sa fi studiat pe ele? intreba George.

― Nu ti-am zis ca nu erau pe benzile mele?

― Ai fi putut citi carti.

Ultimul cuvant disparuse pe jumatate inghitit sub privirea sfredeli­toare a lui Trevelyan.

― Incerci sa ma iei peste picior? pufni acesta. Crezi ca-i amuzant? Cum te-astepti sa citesc o carte si sa pot retine destule ca sa ma-ntrec cu cineva care stie?

― Crezusem

― Incearca tu! Incearca ― Apoi, brusc: Apropo, care-i profesiu­nea ta?

Pusese intrebarea pe un ton de-a dreptul ostil.

― Pai

― Haide! Daca faci pe smecherul cu mine, sa vedem ce-ai facut tu. Vad ca esti tot pe Pamant, asa ca nu esti Programator, iar misiunea ta speciala nu poate fi mare lucru.

― Uite ce-i, Trev, rosti George, am o intalnire si nu mai am vreme de discutat cu tine.

Se retrase, silindu-se sa zambeasca.

― Ba nu! ― Trevelyan intinse brusc mana si-l prinse de jacheta. ― Raspunde-mi la-ntrebare! De ce ti-e frica sa-mi spui? Ce-i cu tine? Nu veni aici ca sa ma iei peste picior, daca si tu te gasesti in aceeasi situatie. Ai inteles?

Il zgaltaia de-a dreptul pe George. Incepusera sa se impinga si sa se traga prin foaierul salii, cand glasul Judecatii de Apoi rasuna in urechea lui George sub forma exclamatiei unui politist scandalizat:

― Voi doi! Voi! Incetati!

George simti un ghem de plumb care-i cobori drept in stomac. Politistul avea sa le noteze numele si sa le ceara cardurile de identitate, iar el nu avea asa ceva. Va fi supus intrebarilor si lipsa unei profesiuni va iesi numaidecat la iveala in fata lui Trevelyan, care clocotea de furia infrangerii si va raspandi vestea acasa ca un balsam alinator pentru propriile sale sentimente ranite.

George nu putea suporta una ca asta. Se elibera din bratele lui Trevelyan si se pregati s-o ia la goana, dar mana grea a politistului ii cobori pe umar.

― Ia stai asa! Sa va vad cardurile!

Trevelyan isi scotocea buzunarele, cautandu-l pe al sau, si in acelasi timp vorbea ragusit:

― Ma numesc Armand Trevelyan, Metalurg Neferos. Tocmai am concurat la Olimpiada. Ar fi bine sa aflati insa cine-i el, domnule politist!

George ii privi pe cei doi, cu buzele si gatlejul uscate, incapabil sa vorbeasca.

Deodata, se auzi alt glas, calm si politicos.

― O clipa, domnule politist.

Politistul se intoarse.

― Da, domnule?

― Tanarul acesta este oaspetele meu. Care este problema?

George se rasuci surprins. Vorbise barbatul grizonat care statuse langa el in tribuna.

'Oaspete'? Era nebun?

― Acesti doi tineri tulburau ordinea publica, domnule.

― Exista vreo reclamatie oficiala la adresa oaspetelui meu? A provocat daune?

― Nu, domnule.

― Atunci, ma voi ocupa eu.

Arata un card si politistul se retrase imediat.

― Stati asa, incepu Trevelyan indignat.

Insa politistul i-o reteza scurt:

― Gata! Ai vreo reclamatie?

― Eu doar

― Poti pleca. Nu stationati, va rog!

Se adunase o multime destul de mare, care acum, fara chef, se destrama.

George se lasa condus spre un taxi, totusi se impotrivi la urcarea in vehicul.

― Multumesc, spuse el, dar nu sunt oaspetele dumneavoastra.

Sa fi fost oare vorba despre o ridicola confuzie?

Zambind, Grizonatul replica:

― Poate ca n-ai fost, dar esti acum. Permite-mi sa ma prezint: Ladislas Ingenescu, Istoric Autorizat.

― Dar

― Haide, te asigur ca nu vei pati nimic rau. La urma urmelor, am vrut doar sa te scutesc de niste necazuri cu politia.

― De ce?

― Doresti un motiv? Ei bine, sa zicem ca noi doi suntem conce­tateni prin alianta. Amandoi am incurajat acelasi concurent ― iti amin­testi? ―, si concetatenii trebuie sa se ajute intre ei, chiar daca legatura lor este una numai prin alianta. Ce zici?

Complet nesigur in privinta lui Ingenescu, dar si in privinta propriilor sale sentimente, George se trezi in taxi. Inainte de a decide ca ar fi fost mai bine sa fi coborat, vehiculul decolase.

'Individul are o anume autoritate', isi spuse el derutat. 'Politistul i-a recunoscut-o.'

Aproape uitase ca adevaratul sau obiectiv in San Francisco nu fusese de a-l cauta pe Trevelyan, ci o persoana care sa detina suficienta influenta pentru a determina o reevaluare a propriei sale capacitati de a fi Educat.

Poate ca tocmai Ingenescu era persoana aceea, iar acum se afla pe locul de alaturi.

Totul ar fi putut fi rezolvat cat se poate de bine. Totusi, ideea i se parea de-a dreptul gaunoasa. Fara sa stie motivul, se simtea tulburat.

Pe durata scurtului lor zbor, Ingenescu vorbi intruna, aratandu-i tanarului obiective turistice de interes din oras si rememorand Olim­piade la care asistase. George, care fusese atent doar in masura in care sa poata emite mormaituri vagi in timpul pauzelor celuilalt, privea nelinistit traseul.

Oare se indreptau spre una dintre deschiderile cupolei protectoare, pentru a parasi complet orasul?

Nu ― incepura sa coboare, si George ofta incetisor, usurat. Se simtea mai in siguranta in oras.

Taxiul ateriza pe terasa unui hotel si, cand coborara, Ingenescu rosti:

― Te invit sa cinam la mine in camera.

― Multumesc, surase cu sinceritate tanarul.

Incepuse sa se re­simta din cauza faptului ca sarise peste masa de pranz.

Barbatul il lasa pe George sa manance in liniste. Noaptea cobori si luminile murale se aprinsera automat. 'Am plecat din Camin de aproa­pe douazeci si patru de ore', gandi George.

Cand ajunsera la cafea, Ingenescu zise:

― Din felul cum te comporti, am impresia ca banuiesti ca ti-as putea dori raul.

George se inrosi la chip, lasa ceasca din mana si incerca sa nege, dar celalalt izbucni in ras si incuviinta din cap.

― Asa-i! Te-am privit cu atentie de cand te-am zarit intaia oara si acum cred ca stiu multe despre tine.

Tanarul se ridica pe jumatate din scaun, ingrozit.

― Stai jos! il potoli Ingenescu. Vreau doar sa te ajut.

George se aseza, insa gandurile i se involburau prin minte. Daca batranul stia cine era el, de ce nu-l lasase pe mana politistului? Pe de alta parte, de ce s-ar fi oferit sa-l ajute?

― Vrei sa stii de ce as dori sa te ajut? intreba Ingenescu. Ah, nu te speria! Nu pot citi gandurile. Atat doar ca pregatirea mea imi ingaduie sa pot interpreta reactiile marunte ce tradeaza gandurile, intelegi?

George clatina din cap.

― De pilda, sa luam primul moment in care te-am vazut. Asteptai la rand ca sa intri la Olimpiada, dar microreactiile tale nu se conformau situatiei respective. Expresia fetei nu era cea cuvenita, nici gesturile nu erau cele cuvenite. Insemna ca ceva, in general, era nelalocul lui, iar partea interesanta era ca, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea fi ceva evident, ceva banal. M-am gandit ca ar fi fost ceva nesesizat de constientul tau. Mi-a fost imposibil sa nu te urmaresc, sa nu ma asez langa tine. Te-am urmarit din nou, dupa ce s-a incheiat Olimpiada, si am tras cu urechea la conversatia pe care ai avut-o cu amicul tau. Dupa aceea, ai devenit un obiect de studiu mult prea interesant ― iarta-ma daca vorbesc cu o detasare aproape clinica ― pentru a ingadui sa fii luat de un politist. Acum, spune-mi ― care-i problema ta?

George se gasea in agonia indeciziei. Daca era vorba despre o capcana, de ce trebuia sa fie una atat de indirecta, atat de rafinata? In plus, el trebuia sa se adreseze cuiva. Venise aici ca sa caute ajutor si tocmai i se oferea ajutor. Poate ca anormal era tocmai faptul ca i se oferea. Lucrurile se desfasurau prea simplu.

― Desigur, urma Ingenescu, eu fiind un Savant Social, tot ceea ce-mi vei spune va ramane strict confidential. Stii ce-nseamna asta?

― Nu, domnule.

― Inseamna ca ar fi dezonorant pentru mine sa repet cuiva spusele tale, indiferent in ce scop. In plus, nimeni n-are dreptul legal de a ma sili s-o fac.

― Crezusem ca sunteti Istoric, rosti George brusc banuitor.

― Exact.

― Iar acum ati spus ca sunteti Savant Social.

Ingenescu izbucni intr-un hohot sonor, pentru care se scuza cand reusi sa vorbeasca din nou.

― Iarta-ma, tinere, n-ar fi trebuit sa rad, si de fapt nu radeam de tine! Radeam de Pamantul asta si de accentul pe care-l pune pe stiintele fizice si mai cu seama pe partea lor practica. Fac pariu ca-mi poti recita toate subdiviziunile tehnologiei de constructii sau ale ingineriei meca­nice, dar in acelasi timp nu stii nimic despre stiinta sociala.

― Ei bine, ce anume este stiinta sociala?

― Stiinta sociala studiaza grupurile de fiinte umane si, la randul ei, are multe ramificatii foarte specializate, la fel ca, de exemplu, zoologia. De pilda, Culturalii studiaza mecanicile diverselor culturi: cresterea, dezvoltarea si decaderea lor. Culturile, continua el, intuind intrebarea tanarului, reprezinta toate aspectele unui anumit mod de viata. Ele includ felul cum ne castigam existenta, lucrurile de care ne bucuram si pe cele in care credem, ce consideram bun si rau etc. Intelegi?

― Cred ca da.

― Un Economician ― atentie, nu un Statistician Economist, ci un Economician! ― se specializeaza in studierea felului in care o cultura asigura necesitatile materiale ale indivizilor ce fac parte din ea. Un Psiholog se specializeaza in membrii individuali ai unei societati si in felul in care ei sunt afectati de societate. Un Futurolog se specializeaza in planificarea cursului viitor al unei societati, iar un Istoric Aici intervin eu.

― Da, domnule.

― Un Istoric se specializeaza in dezvoltarea din trecut a propriei noastre societati si a societatilor asociate altor culturi.

George se pomeni interesat de acest subiect.

― In trecut, lucrurile decurgeau altfel?

― Eu zic ca da. Pana acum o mie de ani, nu exista Educatie cel putin, nu in felul cum o cunoastem noi.

― Stiu. Oamenii invatau fragmente si bucatele desprinse din carti.

― Oho ― cum de stii asta?

― Am auzit pe cineva vorbind despre asa ceva, raspunse George precaut. Are insa vreun rost sa ne preocupam de cele intamplate cu atata vreme in urma? Vreau sa spun ca toate acelea sunt vremuri de mult apuse, nu?

― Niciodata nu sunt apuse, baiete. Trecutul explica prezentul. De exemplu, de ce sistemul nostru Educational are forma pe care o cunosti?

George se foi agitat. Batranul revenea intruna la problema Educa­tiei. Raspunse oarecum rastit:

― Pentru ca-i cel mai bun.

― Perfect, dar de ce este cel mai bun? Asculta-ma o clipa si-ti voi explica. Dupa aceea, imi veti putea spune daca istoria are vreun rost. Chiar inainte de aparitia calatoriilor interstelare ― Se opri, zarind privirea de totala uimire de pe chipul tanarului. ― Crezusesi ca am avut dintotdeauna calatoriile interstelare?

― Nu m-am gandit niciodata la asta, domnule.

― Sunt convins. Dar a existat o vreme, cu patru-cinci mii de ani in urma, cand omenirea nu putea parasi suprafata Pamantului. Cultura planetei se dezvoltase bine din punct de vedere tehnologic, iar popu­latia devenise atat de numeroasa incat orice defectiune tehnologica majora putea cauza molime si moarte prin inanitie. Pentru a evolua tehnologic in conditiile exploziei demografice, trebuiau pregatiti tot mai multi tehnicieni si savanti. Cu toate acestea, pe masura ce stiinta avansa, pregatirea lor dura mai mult. Dupa aparitia si perfectionarea zborurilor interplanetare si interstelare, problema s-a acutizat. Mai precis, colonizarea planetelor din alte sisteme solare a fost imposibila timp de aproape o mie cinci sute de ani, fiindca nu existau oameni pregatiti corespunzator. Momentul de rascruce a venit atunci cand s-a stabilit definitiv mecanica stocarii de cunostinte in creier. Dupa aceea, a devenit posibil sa se conceapa benzi Educationale care sa plaseze in minte un volum de cunostinte. Dar aspectul acesta iti este binecu­noscut.

Ingenescu isi schimba pozitia in scaun si urma:

― De atunci, specialistii au putut fi fabricati pe banda rulanta, cu miile si milioanele, si am putut declansa ceea ce cineva a denumit 'umplerea Universului'. Actualmente, in galaxie exista o mie cinci sute de planete locuite si nu se intrevede oprirea expansiunii. Pricepi toate implicatiile? Pamantul exporta benzi Educationale pentru specializari profesionale medii, ceea ce asigura unificarea culturii galactice. De pilda, benzile cu Citit asigura pentru toti o singura limba. Nu fi surprins, sunt posibile si alte limbi, iar in trecut ele au fost folosite ― sute de alte graiuri. De asemenea, Pamantul exporta profesionisti experti, menti­nandu-si astfel populatia la un nivel tolerabil. Deoarece se respecta un echilibru intre sexe, in felul acesta se ajuta cresterea populatiei de pe planetele exterre, unde asa ceva este cat se poate de necesar. In plus, contravaloarea benzilor si a oamenilor consta in materiale absolut tre­buincioase economiei noastre. Acum intelegi de ce modalitatea aceasta de Educatie este cea mai buna posibila?

― Da, domnule.

― Te ajuta sa intelegi, stiind ca fara ea colonizarea interstelara a fost imposibila vreme de o mie cinci sute de ani?

― Da, domnule.

― Atunci cunosti foloasele istoriei. ― Ingenescu surase. ― Ma intreb acum daca-ti dai seama de ce ma intereseaza persoana ta.

George reveni brusc la realitate. Se parea ca Istoricul nu tinuse o disertatie in mod gratuit, ci ca avusese intentia de a-l ataca dintr-un alt unghi.

― De ce? intreba el sovaielnic, redevenit precaut.

― Savantii Sociali lucreaza cu societati, iar societatile sunt com­puse din oameni.

― De acord.

― Totusi, oamenii nu sunt masini. Cu masinile lucreaza expertii in stiinte fizice. Volumul de cunostinte pe care trebuie sa-l detii despre o masina este limitat, iar expertii ii stapanesc. In plus, toate masinile de un anumit tip sunt similare, astfel ca pe ei nu-i intereseaza o anume masina. Pe cand oamenii, ehe Ei sunt atat de complecsi si de diferiti intre ei incat un Savant Social nu cunoaste niciodata tot ceea ce poate fi cunoscut, ba chiar nici macar o parte importanta a volumului de cunos­tinte. Pentru a-si intelege propria sa specialitate, el trebuie sa fie mereu pregatit sa studieze oamenii, si mai ales specimenele neobisnuite.

― Ca mine, comenta George sec.

― Cred ca n-ar trebui sa-ti spun 'specimen', totusi esti o persoana neobisnuita. Meriti sa fii studiat si, daca-mi vei acorda acest privilegiu, la randul meu te voi ajuta daca ai necazuri si daca o pot face.

In mintea tanarului, rotitele se invarteau infrigurate. Istoria aceea despre oameni si despre colonizarea pe care Educatia o facuse posibila Avea senzatia ca idei bine definite din mintea sa erau acum ciopartite si azvarlite cat colo.

― Lasati-ma sa ma gandesc, rosti el si-si puse palmele peste urechi.

Dupa cateva clipe, le indeparta si-l privi pe Istoric.

― Puteti face ceva pentru mine, domnule?

― Daca-mi sta in putinta, incuviinta barbatul amabil.

― Si tot ceea ce voi spune in aceasta incapere va ramane confiden­tial? Asa ati afirmat.

― Perfect adevarat.

― Atunci, doresc o intalnire cu o oficialitate exterra, cu un novian.

Ingenescu il privi surprins.

― Ei bine

― O puteti face, continua sigur pe el George. Sunteti o persoana importanta. Am vazut expresia politistului cand i-ati aratat cardul dumneavoastra. Daca refuzati, n-o sa n-o sa va ingadui sa ma studiati.

Pentru tanar insusi, paruse o amenintare prosteasca, lipsita de forta; totusi, ea paru sa aiba un efect puternic asupra lui Ingenescu.

― Este o conditie imposibila, spuse barbatul. Un novian in luna Olimpiadei

― Perfect, atunci obtineti-mi o legatura telefonica cu unul si-mi aranjez singur intalnirea.

― Crezi, ca poti?

― Stiu ca pot. O sa vedeti!

Ingenescu il privi ganditor, apoi intinse mana spre videofon.

George astepta, pe jumatate imbatat de noua perspectiva a intregii probleme si a simtului de putere pe care i-l transmitea. Nu putea da gres. Era imposibil. Avea totusi sa ajunga novian. Avea sa paraseasca Pamantul in triumf, in ciuda lui Antonelli si a idiotilor din Caminul de (aproape ca izbucni in ras) debili mental.

Tanarul privi nerabdator cum se lumineaza ecranul videofonului. Acesta avea sa deschida o fereastra in camera unui novian, o fereastra intr-un petec de Novia transplantat pe Pamant. Iata cate reusise in numai douazeci si patru de ore pe cont propriu!

Cand imaginea aparu pe ecran, se auzi un hohot de ras, dar deocamdata nu se putea distinge nici un chip, ci doar siluete miscan­du-se neclare. Apoi, pe fundalul de conversatii, rasuna o voce:

― Ingenescu? Vrea sa vorbeasca cu mine?

Pentru ca dupa aceea un chip sa apara pe ecran. Un novian. Un novian autentic. George nu avea nici cea mai mica urma de indoiala. Avea un aer complet exterr ― nimic definibil, insa nici care sa induca in eroare.

Avea ten smead si par negru si des, pieptanat peste cap. Purta o mustata neagra si ingusta si un cioc ascutit, la fel de negru, nedepasind cu mult limitele barbiei sale inguste, insa restul fetei sale era atat de neted incat parea depilat permanent.

― Ladislas, zambi el, asta-i prea din cale-afara! Evident ca, in limite rezonabile, ne asteptam sa fim spionati in decursul sederii pe Pamant, dar cititul gandurilor depaseste masura!

― Cititul gandurilor, onorabile?

― Marturiseste! Ai stiut ca-ti voi telefona in seara asta. Ai stiut ca asteptam doar sa termin paharul asta. (Mana i se ridica in dreptul fetei si novianul privi printr-un paharel care continea un lichid vag violet.) Ma tem ca nu-ti pot oferi unul.

Aflat in afara razei vizuale a obiectivului video, George nu putea fi zarit de novian. Era usurat in privinta aceasta. Avea nevoie de timp ca sa-si adune gandurile si sa se stapaneasca. Intregul lui corp era parca alcatuit numai din degete agitate, care rapaiau, rapaiau

Avusese insa dreptate. Nu gresise. Ingenescu era o persoana importanta. Novianul i se adresase folosindu-i prenumele.

Perfect! Lucrurile mergeau bine. Ceea ce George pierduse cu Antonelli avea sa indrepte cu Ingenescu. Si intr-o buna zi, cand va fi in sfarsit pe propriile sale picioare si va putea reveni pe Pamant la fel de puternic ca novianul acesta care glumea cu Ingenescu, tutuindu-l, in vreme ce el insusi era numit 'onorabil' ― ei bine, atunci avea sa puna lucrurile la punct cu Antonelli. Avea sa-i plateasca pentru acel an si jumatate, si

Aproape ca se pierduse in visatul cu ochii deschisi. Totusi, reveni brusc la realitate, dandu-si seama ca avea sa scape dialogul dintre cei doi.

― nu tine, zicea novianul. Novia are o civilizatie la fel de com­plicata si de evoluata ca a Pamantului. La urma urmelor, noi nu suntem Zeston. Este ridicol sa fim nevoiti sa venim aici pentru tehnicieni.

― Doar pentru modelele noi, rosti impaciuitor Ingenescu. Niciodata nu exista o certitudine in privinta necesitatii noilor modele. Costul benzilor Educationale se ridica la pretul a o mie de tehnicieni, si de unde stiti ca veti avea nevoie de atatia?

Novianul dadu peste cap ceea ce-i mai ramasese in pahar si izbucni in ras. George se simti oarecum dezamagit de etalarea aceea de frivolitate. Se intreba daca nu cumva novianul ar fi trebuit sa renunte la paharul acela, ba chiar si la cele cateva de dinaintea lui.

― Asta-i o tipica frauda pioasa, Ladislas! exclama novianul. Stii bine ca putem utiliza toate modelele recente pe care le putem obtine. Chiar azi dupa-amiaza, am luat cinci Metalurgi

― Stiu, spuse Istoricul, am fost acolo.

― M-ai spionat! Sa-ti spun eu cum sta treaba. Modelul nou de Metalurgi pe care l-am luat difera de cel anterior numai prin faptul ca stie sa utilizeze spectrografele Beeman. Benzile n-au fost modificate nici atat (apropie degetul mare de cel aratator) fata de modelul de anul trecut. Ati introdus modelele noi doar ca sa ne siliti sa le cumparam, sa cheltuim bani si sa venim aici cu palaria in mana.

― Noi nu va silim sa cumparati.

― Nu, dar vindeti ultimele modele lui Landonum si-n felul asta trebuie sa tinem pasul. Voi, piosii de pamanteni, ne-ati prins intr-un cerc vicios, in care trebuie sa cumparam intruna, dar fiti atenti ― undeva trebuie sa existe o iesire.

Rasul lui suna ascutit acum si se sfarsi mai repede decat ar fi trebuit.

― Sper cu toata sinceritatea sa existe o iesire, spuse Ingenescu. Intre timp, referitor la telul apelului meu telefonic

― Asa-i, tu ai sunat. Perfect, eu ti-am spus ce am avut de spus si banuiesc ca, oricum, la anul va aparea un model nou de Metalurg pe care sa aruncam banii, cu ceva suplimentar probabil legat de cine stie ce analiza a niobiului, dar cu nimic altceva in plus, iar peste un an altul In sfarsit, ce doresti?

― Langa mine se afla un tanar cu care doresc sa vorbesti.

― Da? ― Novianul nu parea prea incantat de perspectiva. ― In ce problema?

― Nu-ti pot spune. Nu mi-a destainuit-o nici mie. Mai mult chiar, nu mi-a spus nici numele sau profesiunea lui.

Novianul se incrunta.

― Atunci, de ce-mi irosesti timpul?

― Pare destul de increzator ca vei fi interesat de ceea ce are sa-ti transmita.

― Ce sa-ti spun!

― In plus, adauga Ingenescu, fa-o ca o favoare pentru mine.

― Atunci, sa-i dam drumul, ridica din umeri novianul, dar zi-i sa fie scurt.

Ingenescu pasi in lateral si-i sopti lui George.

― Cand ii vorbesti, foloseste apelativul 'onorabile'.

George inghiti nodul urias din beregata. 'Acum e acum', isi zise.

Tanarul se simtea scaldat in transpiratie. Ideea de-abia ii venise, totusi era absolut sigur in privinta ei. Primele ganduri aparusera cand vorbise cu Trevelyan, apoi totul fermentase si se modelase, capatand forma in timp ce-l ascultase pe Ingenescu, pentru ca remarcile novia­nului sa definitiveze totul.

― Onorabile, incepu el, doresc sa va arat iesirea din cercul vicios.

In mod deliberat, preluase metafora novianului. Acesta il privi grav.

― Care cerc vicios?

― Cel despre ati amintit chiar dumneavoastra, onorabile. Cercul vicios in care se gaseste Novia cand veniti pe Pamant pentru a pentru a lua tehnicieni.

Ii era imposibil sa-si opreasca dintii sa clantane; de surescitare, nu de frica.

― Incerci sa-mi spui ca ai cunoaste o modalitate prin care am putea evita atotputernicia pietei mentale a Pamantului?

― Da, domnule. Va puteti controla propriul dumneavoastra sistem Educational.

― Hm-m-m Fara benzi?

― D da, onorabile.

Fara a-si lua ochii de la George, novianul striga:

― Ingenescu, doresc sa te vad!

Istoricul se deplasa inapoia tanarului, astfel ca putea fi zarit peste umarul acestuia.

― Ce-i asta? intreba novianul. Ma simt depasit.

― Te asigur cu tot respectul, onorabile, vorbi Ingenescu, ca indife­rent despre ce ar fi vorba, initiativa apartine exclusiv tanarului domn. Nu eu sunt autorul si declin orice responsabilitate in aceasta privinta.

― Atunci, ce legatura are tanarul cu tine? De ce ai intervenit in favoarea lui?

― Reprezinta un subiect de studiu, onorabile. Prezinta valoare pentru mine si-i satisfac dorintele.

― Ce fel de valoare?

― Este dificil de explicat, tine de profesiunea mea.

― Fiecare cu profesiunea lui, rase scurt novianul si facu un semn din cap spre cineva dinafara razei obiectivului video. Este un tanar, un fel de protejat al lui Ingenescu, care ne va explica in ce fel sa facem Educatie fara benzi.

Pocni din degete si un alt pahar de lichior ii fu intins.

― Ei bine, tinere?

Pe ecran aparusera acum mai multe chipuri. Barbati, dar si femei, inghesuindu-se sa-l vada pe George, cu fetele adoptand diverse expre­sii de amuzament si de curiozitate.

Tanarul se stradui sa para dispretuitor. In felul lor propriu, toti erau novieni, 'studiindu-l' de parca ar fi fost un gandac infipt in insectar. Ingenescu se retrasese intr-un colt si-l privea cu ochi atenti.

'Niste prosti cu totii', se gandi el incordat. Trebuiau insa facuti sa inteleaga. El avea sa-i faca sa inteleaga.

― In aceasta dupa-amiaza, am fost la Olimpiada Metalurgilor, incepu el.

― Si tu? pufni novianul. Se pare c-a asistat toata populatia Paman­tului.

― Nu, onorabile, dar eu am fost acolo. Aveam un prieten care concura si care nu s-a descurcat deloc bine, deoarece ati utilizat aparatele Beeman. Educatia lui indusese doar Henslerele, se pare un model mai vechi. Ati spus ca diferenta era minora. (George ridica doua degete foarte apropiate, imitand gestul anterior al celuilalt.) Iar prietenul meu aflase de catva timp ca va fi necesara cunoasterea Beeman-urilor.

― Si ce semnifica asta?

― Ambitia de o viata a prietenului meu a fost sa plece pe Novia. El cunostea deja Henslerele. Pentru a se califica, trebuia sa cunoasca si Beeman-urile, iar el era constient de acest lucru. Pentru a cunoaste Beeman-urile, ii erau necesare doar cateva date suplimentare, cateva principii de operare si, poate, nitica practica. Tinand seama de faptul ca era ambitia lui de o viata, ar fi putut reusi toate astea

― Dar de unde ar fi obtinut o banda pentru datele si principiile de operare suplimentare? Sau Educatia a devenit pe Pamant un subiect ce poate fi studiat acasa, dupa voie?

Chipurile de pe fundal chicotira respectuoase.

― De aceea nici nu le-a invatat, onorabile, raspunse George. El a crezut ca are nevoie de o banda. Indiferent care ar fi fost castigul, el nici macar n-a incercat sa invete, fiindca n-avea o banda. A refuzat s-o faca.

― A refuzat, aha! Probabil ca-i tipul de individ care ar refuza sa zboare fara un taxi aerian, nu?

Urmara alte rasete, iar novianul surase larg si urma:

― Baiatul este amuzant. Continua! Te mai ascult cateva secunde.

― Sa nu credeti ca-i vorba despre o gluma, rosti George incordat. De fapt, benzile nu sunt bune. Ele ne invata prea multe si sunt lipsite de orice dificultati. O persoana care invata in felul acesta nu cunoaste si alte modalitati de invatare, ci ramane incremenita in sablonul ce i-a fost impus. Pe de alta parte, daca nu i s-ar da benzi, ci de la inceput ar fi silita sa invete singura, ca sa spun asa, atunci ar deprinde obiceiul invatarii si va continua s-o faca. Nu-i rezonabil? O data ce si-a dezvoltat corespun­zator deprinderea respectiva, i se poate oferi un volum redus de cunostinte pe banda, in scopul completarii golurilor sau fixarii detaliilor. Dupa aceea, poate progresa din nou pe cont propriu. In felul acesta, ati putea obtine Metalurgi Beeman din propriii vostri Metalurgi Hensler si n-ati mai fi nevoiti sa veniti pe Pamant dupa modelele cele mai recente.

Novianul incuviinta din cap si sorbi din pahar.

― Si de unde poate lua persoana respectiva cunostintele, daca nu are benzi? Din vidul interstelar?

― Din carti. Din studiul instrumentelor. Prin gandire.

― Carti? Cum pot fi intelese cartile fara Educatie?

― Cartile sunt alcatuite din cuvinte, iar cuvintele pot fi intelese in cea mai mare parte. Termenii de specialitate pot fi explicati de tehni­cienii pe care-i aveti deja.

― Dar cititul? Accepti benzile pentru citit?

― N-am nimic impotriva benzilor pentru citit, desi nu exista nici un motiv pentru care cititul sa nu poata fi invatat dupa vechea metoda. Cel putin, in parte.

― Pentru ca bunele deprinderi sa fie dezvoltate din copilarie?

― Exact, exact, surase George.

Novianul incepea sa priceapa.

― Dar matematica?

― Asta-i cea mai usoara din toate, domn onorabile. Matematica difera de alte subiecte tehnice. Incepe prin anumite principii elementare si progreseaza treptat. Se poate invata pornind de la nimic, de la zero. Practic, ea este conceputa chiar pentru asta. Apoi, dupa ce se cunosc tipurile cuvenite de matematica, alte carti tehnice devin lesne de priceput. Mai ales daca se incepe cu cele simple.

― Exista carti simple?

― Sigur ca da. Chiar daca n-ar exista, tehnicienii pe care-i aveti acum pot incerca sa scrie carti simple. Unii dintre ei ar putea fi capabili sa-si transpuna cunostintele in cuvinte si simboluri.

― Dumnezeule, se adresa novianul celor stransi in jurul sau. Dra­cusorul asta are raspuns la toate.

― Am, am, striga George. Intrebati-ma!

― Tu insuti ai incercat sa inveti din carti, sau tot ce ne-ai spus nu-i decat o ipoteza?

George se rasuci sa-i arunce o privire lui Ingenescu, dar Istoricul ramase nemiscat. Pe chipul lui nu se descifra decat un interes detasat.

― Am incercat, raspunse tanarul.

― Si ai avut succes?

― Da, onorabile. Luati-ma cu dumneavoastra pe Novia. Pot sa pun la punct un program si sa conduc

― Asteapta, mai am cateva intrebari. De cat timp crezi ca ai avea nevoie sa devii un Metalurg capabil sa lucreze cu un Beeman, daca ai porni de la zero si n-ai utiliza benzi Educationale?

George sovai.

― Ei bine cativa ani.

― Doi? Cinci? Zece?

― Nu pot preciza, onorabile.

― Iata asadar o intrebare esentiala la care nu ai raspuns. Sa zicem cinci ani? Ti se pare rezonabil?

― Cred ca da.

― Bine. Prin urmare, avem un tehnician care, conform metodei tale, va studia metalurgia vreme de cinci ani. Cred ca esti de acord ca-n acest interval el nu poate fi intrebuintat la nimic, totusi trebuie hranit, adapostit si platit.

― Dar!..

― Lasa-ma sa termin. Cand a terminat si poate folosi un Beeman, au trecut cinci ani. Nu crezi ca pana atunci vom avea deja Beeman-uri modificate, pe care el nu va fi capabil sa le foloseasca?

― Dar pana atunci va fi expert in invatare. Ar putea invata noile detalii necesare in doar cateva zile.

― Asa sustii tu. Sa-l luam insa, de pilda, pe amicul acela al tau. Daca el ar fi invatat despre Beeman pe cont propriu, crezi ca ar fi ajuns la fel de expert ca unul care ar fi invatat din benzi?

― Poate ca nu

― Aha!

― Stati, lasati-ma si pe mine sa termin! Chiar daca el nu ar sti unele lucruri la fel de bine, importanta este capacitatea de a invata in continuare. El ar putea fi capabil sa inventeze lucruri noi, sa se gandeasca la probleme la care nu s-ar gandi nici un om Educat. In felul acesta, ati detine o multime de ganditori originali

― In urma studiilor tale, intreba novianul, ai inventat ceva nou?

― Nu, dar eu sunt unul singur si n-am studiat asa de mult

― Mda. Ei bine, doamnelor si domnilor, v-ati amuzat suficient?

― Stati, striga George, brusc cuprins de panica, as dori sa fixez o intrevedere personala! Anumite lucruri nu pot fi explicate la videofon. Exista detalii

Novianul privi pe langa tanar.

― Ingenescu! Cred ca ti-am acordat favoarea solicitata. Maine insa ma asteapta realmente un program incarcat. Sanatate!

Ecranul se intuneca.

Mainile lui George se intinsera spre ecran, parca manate de impul­sul salbatic de a-l scutura si a-l readuce la viata.

― Nu m-a crezut! striga el. Nu m-a crezut!

― Nu, George, rosti Ingenescu. Chiar ai sperat ca te va crede?

Tanarul de-abia il auzi.

― Si de ce nu? Este cat se poate de adevarat. Totul este-n avantajul lui. Nu-si asuma nici un risc. Eu si cativa oameni cu care sa lucrez O duzina de oameni care s-ar instrui cativa ani ar costa mai putin decat un tehnician. Era beat! Beat! N-a-nteles!

Privi in jur, cu rasuflarea taiata.

― Cum pot ajunge la el? Trebuie s-ajung. A fost o greseala. Nu trebuia sa ma folosesc de videofon. Am nevoie de timp. Intre patru ochi. Cum ajun

― Nu te va primi, George, rosti Ingenescu. Si chiar daca te-ar primi, nu te-ar crede.

― O sa ma creada, v-o spun. Cand nu bea. Este ― George se rasuci spre Istoric si ochii i se largira. ― De ce-mi spuneti George?

― Nu asa te numesti? George Platen?

― Ma cunoasteti?

― Stiu totul despre tine.

Tanarul ramase nemiscat, cu exceptia pieptului care i se ridica si cobora navalnic.

― Vreau sa te ajut, continua Ingenescu. Ti-am mai spus asta. Te-am studiat si vreau sa te ajut.

― N-am nevoie de ajutori racni George. Nu sunt debil mental! Restul lumii este, dar nu eu

Se rasuci si se repezi catre usa.

O deschise larg, iar cei doi politisti care o pazeau il insfacara.

Cu toate ca se zbatu ca un apucat, tanarul simti sprayul tranchilizant atingandu-i partea carnoasa de sub maxilar, apoi totul se termina. Ultimul lucru pe care si-l aminti fu chipul lui Ingenescu, privindu-l cu blandete si grija.

George deschise ochii si zari albul unui tavan. Isi reaminti ce se petrecuse. Isi reaminti cumva distant, de parca s-ar fi intamplat altei persoane. Fixa cu privirea plafonul pana ce albul ii umplu ochii si-i curata creierul, lasand loc cumva pentru noi ganduri si noi modalitati de gandire.

Nu stiu cat timp zacu asa, ascultandu-si plutirea gandurilor.

Apoi o voce intreba:

― Te-ai trezit?

George isi auzi pentru prima data propriul geamat. El gemuse? Se stradui sa intoarca privirea.

― Te doare, George? intreba vocea.

― Ciudat, murmura tanarul, imi dorisem atat de mult sa parasesc Pamantul. Nu-ntelesesem.

― Stii unde de afli?

― Inapoi in In Camin.

George reusi sa se intoarca. Vocea ii apartinea lui Omani.

― Ciudat, zise George. Nu-ntelesesem.

Omani ii zambi bland.

― Acum dormi.

George dormi.

Si se destepta din nou. Mintea ii era limpede.

Omani se afla la capataiul lui si citea, dar lasa cartea cand George deschise ochii.

Tanarul se scula in capul oaselor.

― Buna, ingaima el.

― Ti-e foame?

― Ba bine ca nu. ― Il privi curios pe Omani. ― Am fost urmarit din clipa cand am plecat de aici, nu-i asa?

Nigerianul incuviinta din cap.

― Ai fost permanent supravegheat. Intentionam sa te manevram spre Antonelli si sa-ti permitem sa-ti defulezi agresiunea. Considera­seram ca era singura modalitate prin care ai fi putut progresa. Emotiile iti zagazuiau progresul.

― Am gresit cu totul in privinta lui, rosti George stanjenit.

― Acum, nu mai conteaza. La aeroport, cand te-ai oprit sa privesti avizierul de la biroul de informatii al Metalurgilor, unul dintre agentii nostri ne-a comunicat lista concurentilor. Noi doi discutaseram suficient despre trecutul tau ca sa pricep semnificatia numelui lui Trevelyan. Ai solicitat apoi indrumari spre locul Olimpiadei si exista posibilitatea de a rezulta genul de criza la care speraseram. De aceea, l-am trimis acolo pe Ladislas Ingenescu, sa te gaseasca si sa preia controlul situatiei.

― Este o persoana importanta in guvern, nu?

― Da, este.

― Si l-ati 'trimis' sa preia controlul situatiei Suna ca si cum eu insumi as fi

― Esti o persoana importanta, George.

Sosi mancarea, o tocana cu sos gros, aburind ademenitor. George ranji ca un lup si-si scoase mainile de sub cearsaf. Omani il ajuta sa aranjeze masuta portabila. O vreme, tanarul manca in tacere, apoi spuse:

― Ceva mai devreme, m-am trezit pentru cateva clipe.

― Stiu, incuviinta Omani. Eram aici.

― Da, imi amintesc. Stii, totul era schimbat. Parca as fi fost prea obosit ca sa simt emotii. Nu ma mai simteam furios. Puteam doar sa gandesc. Parca fusesem drogat special pentru a-mi anula emotiile.

― N-ai fost drogat, clatina din cap Omani. Doar sedat. Te-ai odihnit.

― Oricum, totul mi-a devenit perfect clar, de parca-l stiusem de la bun inceput, dar nu-mi plecasem urechea la propria-mi cunoastere. M-am gandit: 'Ce dorisem din partea Noviei?' Vrusesem sa ma duc pe Novia, sa iau un grup de tineri ne-Educati si sa le predau dupa carti. Vrusesem sa pun bazele unui Camin pentru debili mental ca aici, iar Pamantul le are deja ― si inca multe.

Dintii albi ai lui Omani sclipira cand acesta zambi.

― Pentru astfel de locuri, denumirea corecta este Institutul de Studii Superioare.

― Acum inteleg atat de bine, urma George, incat ma uimeste orbirea mea anterioara. La urma urmelor, cine inventeaza noile modele de instrumente ce necesita noi modele de tehnicieni? De pilda, cine a inventat spectrografele Beeman? Probabil un individ pe nume Beeman, dar este imposibil ca el sa fi fost Educat dupa benzi, deoarece atunci n-ar fi fost in stare sa vina cu un element nou.

― Exact.

― Sau cine concepe benzile Educationale? Tehnicieni speciali? In cazul acesta, cine concepe benzile dupa care sunt Educati ei? Alti tehnicieni, mai avansati? In cazul acesta, cine concepe benzile Intelegi ce vreau sa spun. Undeva, trebuie sa existe un capat. Undeva, trebuie sa existe persoane care au capacitatea de gandire originala.

― Da, George.

Tanarul se lasa pe spate, privi peste capul lui Omani si, pentru o clipa, in ochii sai reaparu un licar de neliniste.

― De ce nu mi s-au spus toate astea de la inceput?

― De cate necazuri am fi scapat, daca ti-am fi putut spune! Vezi tu, George, noi putem sa analizam o minte si sa conchidem ca un individ va deveni un bun arhitect, iar altul un expert in tamplarie. Nu detinem insa nici o modalitate de a detecta capacitatea de gandire originala, crea­tiva. Este ceva prea subtil. Avem doar niste metode empirice de a-i distinge pe indivizii care ar putea avea un asemenea talent. Existenta unor astfel de cazuri ne este anuntata in Ziua Citirii. Asa s-a intamplat cu tine. Potentiale persoane de acest gen apar cam unul la zece mii de oameni. Pana la Ziua Educatiei, persoanele respective sunt reverificate si in nouazeci la suta din cazuri alarma se dovedeste falsa. Cei care raman sunt trimisi in locuri ca acesta.

― Totusi, insista George, ce-i rau in a le spune oamenilor ca unul din din o suta de mii va ajunge aici? Nu va mai fi un soc pentru cei care ajung realmente.

― Te-ai gandit insa si la ceilalti? La cei nouazeci si noua de mii noua sute nouazeci si noua? Nu putem ingadui ca toti aceia sa se considere ratati. Ei se indreapta spre profesiuni si, intr-un fel sau altul, reusesc toti. Oricine poate adauga numelui sau profesiunea si autorizatia. Intr-un fel sau altul, fiecare individ isi gaseste un loc in societate si acesta este aspectul absolut necesar.

― Dar noi? Exceptiile de unu dintr-o suta de mii?

― Nu ti se poate spune nimic. Asta-i clenciul! Este testul final. Chiar si dupa ce, in Ziua Educatiei, am eliminat 'alarmele false', nouazeci la suta dintre cei care vin aici nu detin capacitatile geniilor creative si nu exista nici o modalitate mecanica prin care ei sa poata fi deosebiti de cei pe care ni-i dorim de fapt. Cei zece la suta trebuie sa ne-o spuna singuri.

― Cum?

― Va aducem aici, la un Camin pentru debili mental, iar cei care nu vor sa accepte situatia sunt cei pe care ni-i dorim. Metoda poate fi cruda, dar da rezultate. Este imposibil sa-i spui unui om: 'Tu poti crea. Da-i drumul!' Este mult mai sigur sa astepti ca omul sa spuna: 'Eu pot crea si-o voi face, indiferent daca o doriti sau nu.' Exista zece mii de persoane ca tine, George, care practic sustin dezvoltarea tehnologica a o mie cinci sute de planete. Nu ne putem ingadui sa pierdem nici macar un potential recrut, dar nici sa ne irosim eforturile cu cineva care nu se ridica la inaltimea asteptarilor.

George impinse intr-o parte farfuria goala si ridica la gura ceasca de cafea.

― Si ce se intampla cu cei care nu se ridica la inaltimea astep­tarilor?

― Sunt supusi Educarii cu benzi si devin Savantii nostri Sociali. Ingenescu este unul dintre ei. Eu insumi sunt Psiholog Autorizat. Ca sa zic asa, noi formam esalonul secund.

George isi termina cafeaua.

― Continua sa ma framante un lucru, rosti el.

― Care anume?

Dand patura la o parte, tanarul cobori din pat.

― De ce se numesc Olimpiade?

Isaac Asimov

TOATE NECAZURILE LUMII

(volumul de povestiri Intrebarea finala - Nine Tomorrows, 1959)

Principala industrie terestra se invartea in jurul lui Multivac, calcula­torul gigantic care crescuse in ultimii cincizeci de ani pana ce ramifica­tiile sale umplusera Washington-ul si-si intinsese tentacule in toate asezarile Pamantului.

O armata de functionari introduceau permanent date in calculator, iar alta armata corela si interpreta raspunsurile primite. O divizie de ingineri patrula prin interiorul sau, iar exploatarile miniere si fabricile munceau zi si noapte pentru ca depozitele de piese de schimb sa fie mereu complete, mereu exacte, mereu satisfacatoare din toate punc­tele de vedere.

Multivac dirija economia Pamantului si ajuta stiinta Pamantului. Dar, cel mai important dintre toate, el constituia agentia centrala de colec­tare a datelor cunoscute despre toti locuitorii Pamantului.

Zilnic, una dintre sarcinile sale era sa extrapoleze pentru ziua urma­toare cele patru miliarde de seturi de informatii despre oameni, pe care le continea in interior. Fiecare Departament Corectiv terestru primea datele corespunzatoare jurisdictiei sale, iar sinteza generala era pre­zentata unificat Comitetului Central Corectiv din Washington.

Bernard Gulliman se gasea in a patra saptamana a mandatului sau de un an ca Presedinte al Comitetului Central Corectiv si se obisnuise indeajuns pentru a accepta raportul matinal fara sa fie infricosat de el. Ca de obicei, era un teanc de foi gros de aproape cincisprezece centi­metri. De acum, Gulliman stia ca nu se astepta din partea lui sa-l citeasca. (Nici un om n-o putea face.) Cu toate acestea, il interesa sa-l rasfoiasca.

Exista obisnuita lista de infractiuni previzibile: fraude de tot felul, furturi, revolte, incendieri.

Gulliman cauta un anumit titlu si simti un soc gasindu-l, apoi un al doilea soc vazand sub el doua intrari. Nu una, ci doua. Doua omucideri. De cand era Presedinte, nu vazuse niciodata doua infractiuni de gradul intai in aceeasi zi.

Apasa tasta interfonului si astepta ca pe ecran sa apara chipul coordonatorului sau.

― Ali, vorbi Gulliman. Azi apar doua de gradul intai. Sunt ceva probleme deosebite?

― Nu, domnule. (Chipul oaches cu ochi negri, patrunzatori, parea agitat.) Ambele cazuri au o probabilitate foarte redusa.

― Stiu asta, am vazut ca nici una nu depaseste probabilitatea de cincisprezece la suta. Totusi, Multivac are de mentinut o reputatie. Practic, a eradicat infractiunile, iar oamenii judeca asta dupa numarul omuciderilor care sunt, evident, cele mai spectaculoase.

― Da, domnule, incuviinta Ali Othman, stiu asta.

― Sper ca stii si faptul ca nu doresc nici macar un asemenea caz in timpul mandatului meu. Daca accept explicatii si scuze pentru orice alta infractiune, te fac direct raspunzator pentru o crima de gradul intai. Ai inteles?

― Da, domnule. Analizele complete ale celor doua potentiale crime se afla deja la birourile districtuale implicate. Potentialii criminali si potentialele victime se gasesc sub supraveghere. Am reverificat proba­bilitatile si sunt deja in scadere.

― Perfect, spuse Gulliman si intrerupse convorbirea.

Reveni la rasfoirea teancului, incercand senzatia neplacuta ca poate exagerase Trebuia, totusi, sa fie ferm cu functionarii perma­nenti si sa se asigure ca ei nu-si inchipuiau ca ar dirija totul, inclusiv pe Presedinte. Mai cu seama, Othman, care lucra cu Multivac de ani buni si care avea un aer iritant de proprietar.

Pentru Gulliman, problema criminalitatii constituia sansa politica a vietii. Pana acum, nici un Presedinte nu-si terminase mandatul fara ca pe Pamant, undeva, candva, sa nu se petreaca o crima. Presedintele anterior inregistrase un record negativ de opt omucideri, cu trei mai multe decat predecesorul sau.

Acum, Gulliman intentiona sa nu aiba nici una. Decisese ca el avea sa fie primul Presedinte al carui mandat nu va cunoaste nici o crima. Dupa aceea, tinand seama si de publicitatea favorabila care va rezulta

De-abia mai frunzari restul raportului. Estimase la aproape doua mii numarul posibilelor neveste batute de sotii lor. Fara indoiala, nu toate molestarile puteau fi oprite la timp. Poate ca treizeci la suta vor avea loc. Totusi, numarul posibilitatilor scadea, iar cazurile reale se reduceau chiar si mai rapid.

Multivac adaugase molestarea nevestelor pe lista infractiunilor previzibile cu numai cinci ani in urma si pamanteanul mijlociu nu se invatase deocamdata cu ideea ca, daca intentiona sa-si scarmene consoarta, lucrul acesta avea sa fie cunoscut din timp. Pe masura ce adevarul respectiv se instaura in societate, femeile aveau sa capete mai putine vanatai, iar in cele din urma nici una.

Gulliman observa ca pe lista apareau si cazuri de soti batuti.

Ali Othman privi ganditor ecranul de pe care abia disparuse chipul plesuv si falcos al lui Gulliman. Dupa aceea, se intoarse spre asistentul sau, Rafe Leemy, si rosti:

― Ce facem?

― Nu ma-ntreba pe mine. El isi face griji numai din cauza a doua omucideri amarate.

― Este al naibii de riscant sa-ncercam sa rezolvam chestia asta pe cont propriu. Pe de alta parte, daca-i spunem, o sa faca o criza cla­sa-ntai. Politicienii astia se gandesc numai la pielea lor, asa ca-i sigur ca ni s-ar baga in cale si ar inrautati totul.

Leemy incuviinta din cap si-si prinse intre dinti buza inferioara.

― Intrebarea este: Daca dam gres? Stii bine c-ar fi totuna cu sfarsitul lumii.

― Daca dam gres, cui o sa-i mai pese ce-o sa se-ntample cu noi? Vom face parte din catastrofa generala. ― Continua dupa aceea pe un ton mai vioi: Ce naiba, probabilitatea este de numai 12,3 la suta! In oricare alt caz, cu exceptia poate a omuciderilor, am lasa probabilitatea sa mai creasca nitel, inainte de a actiona. Se poate inregistra o corectie spontana.

― Eu nu m-as bizui pe ea, comenta sec Leemy.

― Nici nu intentionez s-o fac. Doar aminteam ca-i posibil. Oricum, la probabilitatea asta, eu propun ca deocamdata sa ne limitam la simpla observare. Nimeni n-ar putea planui de unul singur o asemenea infractiune ― trebuie sa existe complici.

― Multivac n-a pomenit de nici unul.

― Stiu. Totusi ― Nu-si incheie fraza.

Ramasera examinand detaliile singurei infractiuni neincluse pe lista primita de Gulliman; singura mai teribila decat omuciderea, singura neincercata niciodata in istoria lui Multivac, si se intrebara ce sa faca.

Ben Manners se considera cel mai fericit baiat de saisprezece ani din Baltimore. Poate ca afirmatia nu era suta la suta adevarata, totusi Ben se numara printre cei mai fericiti si mai surescitati.

Macar pentru faptul ca fusese unul dintre putinii admisi in loja stadionului in timpul ceremoniei juramantului adolescentilor de optsprezece ani. Fratele sau mai mare avea sa depuna juramantul, asa ca parintii solicitasera invitatii si-i permisesera si lui Ben s-o faca. Insa cand Multivac alesese dintre solicitanti, doar Ben capatase invitatia.

Baiatul avea sa depuna si el juramantul peste doi ani, dar acum era fericit sa-l poata vedea pe Michael facand acest lucru.

Parintii il imbracasera (sau macar il supravegheasera cand se imbracase) cu toata grija, ca reprezentant al familiei, si-l trimisesera cu o multime de mesaje pentru Michael, care plecase de acasa de cateva zile, in vederea testelor fizice si neurologice preliminare.

Stadionul se gasea la marginea orasului si Ben, debordand de importanta, fu condus la locul sau. In tribuna se aflau sute de tineri de optsprezece ani (baietii in dreapta, fetele in stanga), proveniti din districtul doi al lui Baltimore. In decursul anului, reuniuni similare se desfasurau in toata lumea, dar aceasta era in Baltimore; aceasta era cea importanta. Undeva, acolo, se gasea Michael, fratele lui Ben.

Baiatul scana crestetele capetelor, sperand ca-si va putea identifica fratele. Nu reusi, bineinteles, iar apoi pe podiumul din fata tribunei aparu un barbat si Ben se opri din cautat, ca sa asculte.

― Buna ziua, participanti si invitati. Sunt Randolph T. Hoch, respon­sabilul din acest an al ceremoniilor din Baltimore. Participantii ma cunosc deja, deoarece m-au intalnit de cateva ori in decursul testelor fizice si neurologice! Majoritatea evenimentelor s-au derulat de acum, dar a ramas partea cea mai importanta. Participantii care vor depune juramantul isi vor inregistra personalitatea in arhivele lui Multivac. Anual, ceremonia trebuie explicata tinerilor care pasesc pragul maturitatii.

Se intoarse spre tinerii ce asteptau si nu mai privi publicul.

― Pana acum, n-ati fost adulti. Pentru Multivac, nu ati existat ca indivizi, decat daca ati fost specificati ca atare de catre parintii vostri ori de guvern. Pana acum, la fiecare actualizare anuala a informatiilor, parintii completau datele necesare despre voi. Acum a sosit momentul sa preluati voi insiva aceasta sarcina. Este o mare onoare si o mare responsabilitate. Parintii vostri ne-au spus ce educatie ati primit in scoala, ce boli ati avut, ce pasiuni manifestati si multe alte detalii. Acum, insa, ne veti spune mult mai multe ― gandurile voastre cele mai intime si faptele cele mai tainuite. Lucrul acesta este mai greu de facut prima data, ba chiar oarecum jenant, dar trebuie facut. Dupa aceea, Multivac va detine in fisierele sale analiza voastra completa. Va va intelege actiunile si reactiile. Va putea chiar sa va ghiceasca cu destula exac­titate viitoarele actiuni si reactii. In felul acesta, el va va proteja. Daca va aflati in pericol de a suferi un accident, Multivac va sti. Daca cineva intentioneaza sa va faca un rau, Multivac va sti. Daca voi intentionati sa faceti un rau, va sti si veti fi opriti la timp, astfel incat nu va fi necesar sa fiti pedepsiti.

Hoch isi drese vocea, privindu-i cu atentie pe tineri.

― Stiindu-va pe toti, urma el, Multivac va putea sa ajute Pamantul sa-si regleze economia si legile pentru bunastarea generala. Daca aveti o problema personala, puteti veni la Multivac si, cunoscandu-i pe toti indivizii, el va putea sa va ajute. In continuare, veti primi o serie de formulare pe care trebuie sa le completati. Ganditi-va atent si raspun­deti cat mai exact la toate intrebarile. Nu ascundeti ceva, din rusine sau din prudenta. Nimeni nu va sti ce anume ati raspuns, cu exceptia lui Multivac. Raspunsurile voastre nu vor fi cunoscute, decat daca va aparea necesitatea protectiei voastre, iar atunci vor fi implicati numai functionari guvernamentali autorizati. Poate ca va veti gandi sa exage­rati ici-colo in raspunsuri. N-o faceti! Minciunile vor fi descoperite. Toate raspunsurile voastre puse laolalta formeaza un tipar, un sablon. Daca unele raspunsuri sunt false, ele nu se vor potrivi in sablon si Multivac le va sesiza. Daca toate raspunsurile voastre sunt false, sablonul va fi distorsionat si Multivac il va recunoaste. De aceea, trebuie sa spuneti adevarul.

Dupa completarea formularelor, urmara discursuri si un spectacol. Spre seara, ridicandu-se in varful picioarelor, Ben reusi finalmente sa-l zareasca pe Michael, care purta inca roba obligatorie la 'parada adultilor'. Cand se intalnira, se imbratisara fericiti.

Cinara in oras, apoi luara expresul spre casa, surescitati si gala­giosi, impresionati de maretia zilei ce se apropia de sfarsit.

De aceea, n-au fost pregatiti pentru ceea ce-i astepta acasa. Amandoi au fost paralizati de socul de a fi opriti in fata portii de un barbat in uniforma, cu chip inexpresiv; li se controlara actele, inainte de a fi lasati sa intre, si-si gasira parintii stand tacuti in salon, cu priviri indurerate.

Parand mult imbatranit fata de cum aratase dimineata, Joseph Manners ridica ochii incercanati si derutati spre unul dintre fiii sai (cel cu noua sa roba de adult pe brat) si spuse:

― Se pare ca sunt arestat la domiciliu.

Gulliman nu putea sa citeasca intregul raport si nici n-o facu. Parcurse doar sinteza, iar aceea era cu adevarat multumitoare.

O intreaga generatie se obisnuise cu faptul ca Multivac putea sa prevada comiterea infractiunilor majore. Oamenii invatasera ca agentii Corectiei aveau sa ajunga la locul infractiunii inainte de comiterea acesteia. Ei aflasera ca savarsirea infractiunii ducea inevitabil la sanc­tionare. Treptat, se convinsesera ca nu exista nici o modalitate prin care cineva il putea pacali pe Multivac.

Evident, rezultatul fusese ca pana si intentiile infractionale se redu­sesera. Iar o data cu reducerea lor, capacitatea lui Multivac crescuse si infractiunile minore putusera fi adaugate pe lista previziunilor zilnice -acum si frecventa acelora se reducea.

De aceea, Gulliman ordonase o analiza (bineinteles, efectuata de Multivac) a capacitatii lui Multivac de a-si indrepta atentia catre prezi­cerea probabilitatilor de aparitie a unor boli. In scurt timp, medicii ar fi putut sa fie alertati in privinta unor pacienti care puteau sa devina diabetici in decursul anului urmator ori sa sufere o criza de tuberculoza sau sa dezvolte o tumoare canceroasa.

Un dram de prevenire

Iar raportul fusese favorabil!

Dupa aceea, sosise lista posibilelor infractiuni ale zilei si pe ea nu aparea nici o omucidere.

Plin de incantare, Gulliman il suna pe Othman.

― Cum se compara numarul infractiunilor de pe listele din ultima saptamana cu cel din prima mea saptamana de presedintie?

Media zilnica se redusese cu opt la suta si Gulliman avea motive de incantare. Evident, nu fusese meritul lui, dar electoratul nu avea de unde sa stie asta. Isi binecuvanta norocul de a fi aparut la momentul crucial, la apogeul lui Multivac, cand si bolile puteau fi trecute sub atotcuprinzatoarea si protectoarea sa cunoastere.

Din acest considerent, Gulliman avea sa prospere.

― Ei bine, ridica Othman din umeri, este fericit.

― Cand spargem buba? intreba Leemy. Supravegherea lui Manners a crescut probabilitatea, iar arestul la domiciliu i-a mai adaugat cateva procente.

― Crezi ca nu stiam? Ceea ce nu stiu este cauza, se incrunta seful sau.

― Poate ca-i vorba despre complici, dupa cum ai spus chiar tu. Tinand seama de faptul ca Manners are probleme, ceilalti trebuie sa actioneze imediat, altfel planul esueaza.

― Eu gandeam exact invers. Daca l-am prins pe unul, ceilalti se vor imprastia si vor disparea, cautand sa se puna la adapost. In plus, de ce Multivac nu pomeneste de nici un complice?

― Ce facem atunci ― ii spunem lui Gulliman?

― Inca nu, probabilitatea este de abia 17,3 la suta. Sa ajunga ceva mai amenintatoare.

― Du-te-n camera ta, Ben, rosti Elizabeth Manners.

― Dar ce s-a-ntamplat, mama? intreba baiatul, cu vocea pierita inaintea acestui final neasteptat al unei zile fericite.

― Te rog!

Ben iesi fara chef prin usa care ducea spre scara. Tropai zgomotos, urcand treptele, apoi le cobori in varful picioarelor.

Mike Manners, fiul cel mare, nou-acceptatul adult si speranta fami­liei, vorbi cu un ton aproape identic cu al fratelui sau:

― Ce s-a-ntamplat?

― Cerul mi-e martor, raspunse Joe Manners, ca habar n-am! N-am facut absolut nimic.

― Bineinteles ca n-ai facut nimic, incuviinta Mike, privindu-si cu uimire tatal cel bland si maruntel. Au venit probabil fiindca te gandesti sa faci ceva.

― Nici vorba!

Doamna Manners interveni furioasa:

― Cum s-ar putea gandi sa faca ceva de dimensiunile astea. ― Roti bratul intr-un gest care-i indica pe toti agentii guvernului din jurul casei. ― Tin minte ca, pe cand eram mica, tatal unei prietene lucra la o banca. L-au chemat si i-au spus sa nu se atinga de bani, iar el i-a ascultat. Era vorba despre cincizeci de mii de dolari. Dar nu-i luase! Doar se gandea sa-i ia. Pe atunci, lucrurile de felul asta nu erau tainuite ca azi si povestea a rasuflat. Totusi ― isi freca ea palmele dolofane ―, era vorba despre cincizeci de mii de dolari! Cincizeci de mii de dolari! N-au facut insa decat sa-i dea un telefon, doar atat ― un telefon. Ce crezi ca ar putea planui tatal tau incat sa fie nevoie de zece oameni care sa izoleze casa?

― Nu planuiesc absolut nimic, repeta Joe cu ochi indurerati, imi dau cuvantul!

Cu constiinta intelepciunii de adult, Mike spuse:

― Poate ca-i vorba despre ceva subconstient, tata. Poate o ran­chiuna fata de seful tau

― Ce ― sa doresc sa-l omor? Nici pomeneala!

― Si nu vor sa-ti spuna despre ce-i vorba?

― Nu, interveni mama baiatului. I-am rugat. Le-am spus ca ne distrug pozitia in oras prin simpla lor prezenta afara. Ar putea macar sa ne spuna despre ce-i vorba, ca sa putem explica, sa putem gasi o replica.

― Si v-au refuzat?

― Da.

Mike ramase cu picioarele departate si mainile afundate in buzunare.

― Mama, vorbi el incruntat, Multivac nu face greseli.

Tatal lovi cu pumnul, neajutorat, in bratul canapelei.

― Iti spun ca nu planuiesc nici o infractiune!

Usa se deschise fara sa se fi ciocanit in ea, si in salon patrunse cu pas teapan, sigur pe el, un barbat imbracat in uniforma. Pe chipul sau era intiparita o expresie inghetata, oficiala.

― Dumneavoastra sunteti Joseph Manners?

Joe se scula in picioare.

― Da. Ce doriti de la mine?

― Joseph Manners, prin ordin guvernamental ― isi arata cu un gest scurt legitimatia de ofiter Corector ― sunteti arestat. Va rog sa ma urmati.

― Pentru ce motiv? Ce am facut?

― Nu am imputernicirea sa va ofer detalii.

― Nu pot fi arestat pentru ca m-am gandit la o infractiune, chiar daca as fi facut-o cu adevarat. Ca sa fiu arestat, trebuie sa fi facut realmente ceva. Altfel, nu ma puteti aresta. Este impotriva legii!

Ofiterul nu era impresionat de argumentele logicii.

― Trebuie sa ma urmati.

Doamna Manners scoase un tipat si se prabusi pe canapea, hoho­tind isteric. Joe nu reusi sa incalce codul de comportament care-i fusese inculcat toata viata si sa se opuna reprezentantului legii, totusi ramase inert, silindu-l pe Corector sa-l tarasca efectiv afara.

Inainte de a trece pragul, striga:

― Spuneti-mi, totusi, despre ce-i vorba! Spuneti-mi! Daca as sti Este o omucidere? Se presupune ca as fi planuit un asasinat?

Usa se inchise inapoia lui si Mike, alb la fata si simtindu-se prea putin adult, privi mai intai la usa, apoi la maica-sa.

Dinapoia usii, Ben, care, brusc, se simti foarte adult, stranse buzele si se gandi ca stia exact ce anume avea de facut.

Daca Multivac lua ceva, tot el putea sa restituie. Ben fusese la ceremonii chiar in ziua aceea. Il auzise pe Randolph Hoch vorbind despre Multivac si despre ceea ce putea face calculatorul. Putea conduce guvernul si, de asemenea, putea ajuta persoanele care veneau sa-i solicite asta.

Oricine putea cere ajutorul lui Multivac, si oricine insemna Ben. Nici mama sa si nici Mike nu-l puteau stopa acum. Ii mai ramasesera o parte din banii pe care-i dadusera pentru participarea la festivitate. Daca mai tarziu aveau sa se ingrijoreze, negasindu-l, era problema lor. Deocam­data, trebuia sa-si salveze tatal.

Iesi pe usa de serviciu, iar ofiterul care o pazea ii cerceta actele si-l lasa sa plece.

Harold Quimby era seful departamentului Reclamatii al substatiei Multivac din Baltimore si se considera membru al celei mai importante ramuri a serviciului civil. Cumva poate ca avea dreptate, iar cei care-l auzeau discutand problema ar fi trebuit sa fie din fier ca sa nu ramana impresionati.

In primul rand, incepea Quimby, Multivac era in esenta un violator al intimitatii. In ultimii cincizeci de ani, oamenii trebuisera sa accepte ca gandurile si impulsurile lor nu mai erau secrete si nu mai existau tainite ascunse in care orice putea fi pitit. Iar in schimbul intimitatii, ei trebuiau sa capete ceva.

Evident, capatasera prosperitate, pace si siguranta, dar acelea ra­maneau notiuni abstracte. Fiecare necesita ceva personal, ca o recom­pensa pentru pierderea intimitatii. La indemana tuturor se gaseau statii Multivac cu console la care isi puteau introduce problemele si intreba­rile, fara a fi controlati sau stanjeniti, si de la care, in cateva minute, puteau primi raspunsul.

In orice clipa, cinci milioane de circuite individuale dintre cele peste un cvadrilion ale lui Multivac puteau fi implicate in acest program de intrebari si raspunsuri. Poate ca nu intotdeauna raspunsurile erau sigure, insa altele mai bune nu puteau fi capatate, iar oamenii stiau acest lucru si se incredeau in ele. La urma urmelor, asta conta.

Acum, un pusti de saisprezece ani, nelinistit, avansase incetisor, o data cu randul de barbati si femei; fiecare chip din coada aceea purta o expresie de speranta si teama, neliniste sau tulburare ― dar intot­deauna cu speranta predominand, pe masura ce se apropia de Multivac.

Fara sa ridice ochii, Quimby lua formularul care-i fusese intins si rosti:

― Cabina 5-B.

― Cum sa formulez intrebarea, domnule? se interesa Ben.

Abia atunci Quimby ridica ochii, usor surprins. Preadolescentii nu obisnuiau sa apeleze la serviciul acesta.

― N-ai mai fost niciodata aici, fiule? intreba el cu blandete.

― Nu, domnule.

Quimby arata consola de pe masa sa.

― Folosesti aparatul acesta. Vezi cum functioneaza? Ca o masina de scris obisnuita. Nu incerca sa scrii ceva de mana, ci utilizeaza tastatura. Acum, du-te la cabina 5-B. Daca ai nevoie de ajutor, apasa butonul rosu si va veni cineva. Pe coridorul acela, la dreapta.

Il privi pe baiat pornind pe coridor si disparand din vedere, apoi surase. Multivac nu refuzase niciodata pe nimeni. Evident, intotdeauna exista un anumit procentaj de banalitati: oameni care se interesau de viata privata a vecinilor lor sau puneau intrebari obscene despre personalitati publice, studenti incercand s-o ia inaintea profesorilor, sau apreciind ca ar fi fost inteligent sa-l blocheze pe Multivac supunandu-l paradoxului superclaselor lui Russell, si multe altele.

Multivac putea rezolva problemele acestea fara sa fie ajutat de nimeni.

In plus, toate intrebarile si raspunsurile erau catalogate si fisate, sporind baza de date a fiecarui individ. Deoarece reflectau perso­nalitatea celor care le pusesera, pana si cele mai banale sau cele mai impertinente intrebari ajutau omenirea, fiindca il ajutau pe Multivac sa cunoasca oamenii.

Quimby isi indrepta atentia asupra urmatoarei persoane de la rand, o femeie de varsta mijlocie, uscativa si trasa la fata, cu o privire agitata.

Othman se plimba inainte si inapoi prin biroul sau, pasind apasat si parca furios.

― Probabilitatea continua sa creasca. A ajuns acum la 22,4 la suta. La naiba! L-am arestat pe Joseph Manners si tot creste!

De acum, incepuse sa transpire. Leemy inchise Videofonul la care vorbise pana atunci si-l privi.

― Deocamdata, nici o marturisire. Este supus Probei Psihice, dar nu s-a gasit nici un semn al infractiunii. Poate ca spune adevarul.

― Sa fi innebunit Multivac?

Un alt videofon tarai. Othman raspunse imediat, salutand orice intrerupere din sirul gandurilor. Pe ecran, aparu chipul unui ofiter Corector.

― Domnule, incepu acesta, exista noi ordine referitoare la familia Manners? Membrii familiei pot pleca si veni ca si pana acum?

― Ce vrei sa spui prin 'ca si pana acum'?

― Ordinele initiale s-au referit la consemnarea la domiciliu a lui Joseph Manners, domnule. Nu s-a spus nimic despre ceilalti membri ai familiei.

― Pana la alte directive, sa fie si ei consemnati in casa.

― Asta-i problema, domnule. Mama si fiul cel mare solicita infor­matii despre mezin. Acesta a parasit casa, iar ei sustin ca a fost arestat de noi si vor sa vina la sediu, ca sa se intereseze de soarta lui.

Othman se incrunta si sopti:

― 'Mezin'? Cat de tanar este?

― Are saisprezece ani, domnule.

― Saisprezece ani, si a disparut Stiti incotro a plecat?

― I s-a ingaduit sa plece, domnule. Nu existau ordine de a fi retinut.

― Ramai pe fir! Nu-nchide!

Othman trecu convorbirea pe pauza, apoi isi inclesta ambele maini in parul negru ca taciunele si incepu sa racneasca:

― Tampitule! Tampitule ce esti!

― Ce naiba s-a-ntamplat? exclama uluit Leemy.

― Individul are un fiu de saisprezece ani, icni Othman. La saispre­zece ani, un baiat nu este fisat independent in Multivac, ci face parte din fisierul tatalui. Nu stiusem ca pana la optsprezece ani un tanar nu-si completeaza rapoartele cu Multivac, ci ca asta o face taica-sau? Eu n-o stiusem? Tu n-o stiusesi?

― Vrei sa zici ca Multivac nu se referea la Joe Manners?

― Multivac se referea la fiul minor al lui Joe Manners, care a disparut. Cu trei baraje de ofiteri in jurul casei, el iese fara probleme si merge ca sa faca stii-tu-ce.

Se rasuci catre Videofonul la care ofiterul Corector astepta cu rabdare. Minutul de discutii cu Leemy ii oferise lui Othman ragazul necesar pentru a-si aranja tinuta si a adopta o expresie stapana pe sine. Oricat de mult i-ar fi fost de folos organismului sau o descarcare nervoasa, nu era recomandabil sa-si piarda nervii in fata ofiterului.

― Domnule ofiter, vorbi el, localizati fiul disparut. Daca este nece­sar, luati toti oamenii pe care-i aveti la dispozitie, ba chiar tot personalul din district. Voi transmite ordinele necesare. Baiatul acela trebuie gasit cu orice pret.

― Am inteles, domnule.

Dupa ce inchise, Othman se intoarse catre Leemy:

― Care-i probabilitatea cea mai recenta?

Peste cinci minute, Leemy anunta:

― A coborat la 19,6 la suta. Coboara!

Othman rasufla adanc.

― In sfarsit, suntem pe pista cea buna.

Ben se aseza pe scaunul din cabina 5-B si se folosi de tastatura ca sa scrie: 'Ma numesc Benjamin Manners, numarul MB-71833412. Tatal meu, Joseph Manners, a fost arestat, dar noi nu stim ce delict a planuit. Exista vreo cale prin care sa-l putem ajuta?'

Dupa aceea, se lasa pe spate si astepta. Poate ca n-avea decat saisprezece ani, dar stia ca, undeva, cuvintele acelea parcurgeau structura cea mai complexa conceputa vreodata de Om; un trilion de fapte aveau sa se contopeasca si sa se coordoneze intr-un tot din care Multivac avea sa sintetizeze ajutorul cel mai bun.

Se auzi un clicait si printr-o fanta iesi un cartonas. Pe acesta se gasea raspunsul. Era un raspuns lung. 'Ia imediat expresul spre Washington. Coboara la statia Connecticut Avenue. Vei gasi o iesire cu inscriptia «Multivac», pazita de o sentinela. Anunta sentinela ca esti un curier special pentru dr. Trumbull si vei fi lasat sa intri. In fata ta, se va intinde un coridor. Mergi pe el, pana ajungi la o usita cu inscriptia «Interior». Intra si spune-le celor dinauntru: «Mesaj pentru dr. Trumbull». Vei fi lasat sa treci. Mergi mai'

Mesajul continua in felul acela. Ben nu pricepea legatura cu intreba­rea sa, dar avea deplina incredere in Multivac. Pleca imediat, alergand spre expresul de Washington.

Ofiterii Corectori dadura de urma lui Ben in substatia Baltimore la o ora dupa plecarea baiatului. Quimby se zapaci vazand numarul si importanta celor care se concentrasera asupra lui, cautand sa-l ga­seasca pe pustiul de saisprezece ani.

― Da, un baiat, raspunse el, dar nu stiu incotro a plecat dupa ce a terminat aici. Nu aveam de unde sa stiu ca era cautat. Aici ii primim pe toti doritorii. Da, pot solicita reproducerea intrebarii si a raspunsului.

Privira raspunsul si-l expediara imediat la Sediul Central.

Othman il citi, dadu ochii peste cap si se prabusi. Fu readus la constiinta aproape imediat.

― Prindeti baiatul, sopti el spre Leemy. Vreau si o copie a raspun­sului lui Multivac. Acum, nu mai exista alternativa ― trebuie sa-l anunt pe Gulliman!

Gulliman nu-l mai vazuse niciodata pe Othman atat de tulburat, iar expresia de agitatie din ochii coordonatorului ii trimise un fior inghetat pe sira spinarii.

― C-cum adica? se balbai el. Ce vrei sa zici prin 'mai rau decat o omucidere'?

― Mult mai rau decat o omucidere.

Gulliman pali.

― Te referi la asasinarea unei inalte personalitati guvernamentale?

Se gandi ca el insusi

Othman incuviinta din cap.

― Nu o simpla personalitate guvernamentala, ci cea mai importanta.

― Secretarul general! sopti Gulliman ingrozit.

― Chiar mai mult decat atat. Mult mai mult. Este vorba despre un plan de asasinare a lui Multivac!

― CUM?!

― Pentru prima data in istoria sa, Multivac a raportat ca el insusi se afla in pericol.

― De ce n-am fost informat imediat?

Othman decise sa spuna doar jumatate din adevar.

― Problema era lipsita de precedent, domnule, asa ca a trebuit sa investigam cazul, inainte de a-i conferi caracter oficial.

― Dar Multivac a fost salvat, nu? Este pe cale de a fi salvat?

― Probabilitatea de a pati vreun rau a scazut sub 4 la suta. Astept ultimul raport.

― Mesaj pentru dr. Trumbull, se adresa Ben barbatului de pe taburet, care lucra concentrat la ceva ce parea tabloul de bord al unui stratojet, insa la o scara mult mai mare.

― Bine, pustiule, da-i drumul.

Ben isi privi instructiunile si se grabi mai departe. Urma sa gaseasca o maneta micuta, pe care s-o apese la pozitia JOS in clipa cand se aprindea un anumit led indicator.

Auzi un glas alarmat inapoia lui, apoi altul si brusc doi barbati il prinsera de coate. Fu ridicat in aer.

― Vii cu noi, baiete, vorbi cineva.

Chipul lui Othman nu se lumina considerabil la auzul vestii, desi Gulliman suspinase usurat:

― Daca am prins baiatul, atunci Multivac este-n siguranta.

― Deocamdata.

Gulliman ridica o palma tremuratoare spre frunte.

― Ce mai jumatate de ora! Iti poti imagina ce ar fi insemnat oprirea lui Multivac, chiar pentru o perioada scurta? Guvernul ar fi colapsat, economia ar fi fost distrusa. Ar fi insemnat mai mult decat Ridica brusc ochii. ― Ce vrei sa spui prin deocamdata?

― Baiatul, Ben Manners, nu avea intentia sa faca vreun rau. Atat el, cat si familia lui trebuie eliberati si despagubiti pentru arestare. El n-a facut altceva decat sa urmeze instructiunile lui Multivac, pentru a-si ajuta tatal, si a reusit. Acum, tatal lui este liber.

― Vrei sa spui ca Multivac i-a ordonat baiatului sa apese o maneta care, in circumstantele respective, ar fi distrus suficiente circuite pentru a necesita minim o luna de reparatii? Vrei sa spui ca Multivac ar sugera propria sa distrugere pentru binele unui singur om?

― Situatia este mai complexa, domnule. Multivac nu numai ca a dat instructiunile respective, ci a ales familia Manners tocmai pentru ca micul Ben semana perfect cu unul dintre curierii doctorului Trumbull si astfel putea patrunde fara probleme in calculator.

― Cum adica, 'a ales familia Manners'?

― Ei bine, baiatul n-ar fi pus niciodata intrebarea aceea, daca tatal nu i-ar fi fost arestat. Tatal nu i-ar fi fost arestat, daca Multivac nu l-ar fi invinuit ca planuise distrugerea calculatorului. Actiunea lui Multivac a declansat lantul de evenimente care a fost cat pe aici sa duca la distrugerea lui Multivac.

―Dar este lipsit de sens! rosti Gulliman pe un ton plangaret.

Se simtea mic si neajutorat si se asezase practic in genunchi, rugandu-l pe acest Othman, omul care statuse aproape toata viata cu Multivac, sa-l linisteasca.

Othman nu-l linisti.

― Din cate stiu, rosti el, este prima tentativa de acest fel a lui Multivac. Din destule puncte de vedere, a planuit bine. A ales familia corespunzatoare si, in mod precaut, n-a facut o distinctie intre tata si fiu, pentru a ne trimite pe o pista falsa. Cu toate acestea, in alte privinte, s-a comportat ca un amator. Nu si-a putut ocoli instructiunile, ce l-au con­dus sa raporteze cresterea probabilitatii propriei sale distrugeri cu fie­care pas pe care l-am facut in directia gresita. N-a putut ocoli inregis­trarea raspunsului pe care l-a dat baiatului. Cu timpul, va invata probabil ce inseamna amagirea. Va invata sa ascunda anumite fapte si nu va inregistra altele. De acum inainte, orice instructiune pe care o transmite poate purta in ea samburele propriei sale distrugeri. Nu vom sti nicio­data Si oricat de atenti vom fi, in cele din urma Multivac va reusi. Dom­nule Gulliman, cred ca veti fi ultimul Presedinte al acestei organizatii.

Gulliman izbi cu pumnul in masa.

― Dar de ce, de ce, de ce? La naiba, de ce? Ce s-a-ntamplat cu el? Nu poate fi reparat?

― Nu cred, raspunse Othman cu o disperare stapanita. Pana acum, nu ma gandisem niciodata la aspectul acesta. Pana acum, nu avusesem niciodata ocazia s-o fac, dar acum, cand ma gandesc, mi se pare c-am ajuns la capatul drumului, pentru ca Multivac este prea bun. A devenit atat de complex incat reactiile lui nu mai sunt cele ale unei masini, ci ale unei creaturi vii.

― Mi se pare o nebunie curata, dar chiar daca ar fi asa ― ce daca?

― Timp de peste cincizeci de ani, am transferat toate necazurile omenirii asupra lui Multivac. I-am cerut sa aiba grija de noi, in ansamblu si individual. I-am cerut sa ne adaposteasca toate secretele, i-am cerut sa ne absoarba raul si sa ne fereasca de el. Fiecare om isi aduce necazurile la Multivac, sporindu-i povara. Acum, intentionam sa arun­cam povara bolilor omenesti tot asupra lui Multivac.

Othman tacu cateva clipe, dupa care izbucni:

― Domnule Gulliman, Multivac poarta pe umerii sai toate neca­zurile omenirii si a obosit.

― Asta-i o nebunie! murmura Gulliman. Dementa totala!

― Atunci, ingaduiti-mi sa va arat ceva. Ingaduiti-mi sa efectuez un test. Pot folosi legatura cu Multivac din cabinetul dumneavoastra?

― De ce?

― Pentru a-i pune o intrebare pe care nu i-a mai pus-o nimeni, niciodata.

― O sa-l vatame? se alarma Gulliman.

― Nu. Dar ne va spune ceea ce dorim sa aflam.

Presedintele sovai o secunda, apoi incuviinta din cap.

― Da-i drumul.

Othman folosi consola de pe biroul lui Gulliman. Degetele lui aler­gara experte peste taste, scriind: 'Multivac, ce-ti doresti cel mai mult?'

Momentul dintre intrebare si raspuns se prelungi insuportabil, dar nici Othman si nici Gulliman nu cutezara sa rasufle.

In cele din urma, se auzi un clicait si un cartonas cazu din fanta imprimantei. Pe el, cu litere distincte, se afla raspunsul:

'Vreau sa mor.'

ULTIMA INTREBARE

(The Last Question - 1956)

Isaac Asimov

Ultima intrebare a fost formulata pentru intaia oara, pe jumatate in gluma, in ziua de 21 mai 2061, intr-un moment cand omenirea pasea spre lumina. Intrebarea a aparut ca urmare a unui pariu pus pe cinci dolari la betie si faptele s-au petrecut dupa cum urmeaza:

Alexander Adell si Bertram Lupov erau doi dintre credinciosii slujitori ai lui Multivac. Ei cunosteau mai bine decat oricare alta fiinta ome­neasca ce anume se ascundea inapoia fatadei reci, clicaitoare si palpaitoare - care se intindea pe multi kilometri - a giganticului calcu­lator. Aveau, cel putin, o notiune despre planul general de relee si circuite care crescusera cu mult dincolo de punctul in care un singur om ar fi putut pricepe totul in mod exact.

Multivac se autoregla si autocorecta. Trebuia s-o faca, intrucat nimic omenesc n-ar fi putut sa-I regleze si sa-I corecteze suficient de rapid, sau macar acceptabil. De aceea, Adell si Lupov se ocupau doar superficial de monstruosul gigant, insa pe cat de bine o puteau face niste oameni. Introduceau date, adaptau intrebarile la necesitatile sale si traduceau raspunsurile oferite. Cu siguranta, ei si toti cei aidoma lor aveau tot dreptul sa se infrupte din gloria lui Multivac.

De cateva decenii, Multivac proiectase navele spatiale si calculase traiectoriile ce-i permisesera omului sa ajunga pe Luna, Marte si Venus, dar resursele sarace ale Pamantului nu putusera sustine expeditii si dincolo de aceste corpuri ceresti. Zborurile lungi necesitau prea multa energie. Pamantul isi exploata carbunele si uraniul cu tot mai multa eficienta, insa si zacamintele respective erau finite.

Treptat, Multivac invatase destule ca sa raspunda mai precis la intrebari profunde, iar la 14 mai 2061 ceea ce fusese teorie devenise fapt implinit.

Energia Soarelui fusese stocata, convertita si utilizata direct la scara planetara. Pe intregul Pamant, cuptoarele cu carbuni si centralele de fisiune a uraniului fusesera oprite si se actionase comutatorul care conecta planeta cu o statie spatiala cu diametrul de 1,5 kilometri, aflata pe orbita in jurul Pamantului, la jumatatea distantei pana la Luna. Acum, toata aparatura de pe Pamant functiona pe baza razelor invizibile de energie solara.

Sapte zile nu fusesera indeajuns pentru a diminua valva starnita de eveniment, totusi Adell si Lupov izbutisera in cele din urma sa evadeze de la indatoririle lor si sa se intalneasca, in tihna, intr-un loc unde nimanui nu i-ar fi trecut prin minte sa-i caute - in pustiile incaperi subterane, pe unde se obtinea acces la portiuni din uriasul corp al lui Multivac. Lipsit de interventii exterioare, relaxandu-se si sortandu-si datele cu clicaituri lenese, Multivac isi meritase de asemenea vacanta aceea, iar baietii erau intru totul de acord. Nu avusesera nici o intentie - cel putin la inceput - de a i-o disturba.

Adusesera cu ei o sticla si singura lor grija de moment fusese de a se destinde in tovarasia acesteia.

- Este uluitor cand stai sa te gandesti, zise Adell. (invartea inceti­sor cu o bagheta de sticla prin pahar, privind cubuletele de gheata ce se inghesuiau s-o atinga, si pe chipul sau lataret se zareau cute de oboseala). Acum avem pe gratis toata energia pe care o vom putea utiliza vreodata! Daca am dori s-o exploatam, ne-ar ajunge sa topim intregul Pamant intr-o picatura uriasa de fier lichid impur, fara sa simtim ca am fi cheltuit vreun pic. Avem toata energia pe care am putea s-o folosim vreodata, pe vecie.

Lupov isi lasa capul pe un umar. Facea gestul acesta cand dorea sa contrazica pe cineva, iar acum dorea sa contrazica, pe de o parte fiindca el trebuise sa aduca gheata si paharele.

- Nu chiar pe vecie, rosti el.

- La dracu', aproape pe vecie. Pana se consuma Soarele.

- Asta nu-nseamna 'pe vecie'.

- Bine, bine, miliarde si miliarde de ani. Poate chiar douazeci de miliarde de ani. Esti multumit?

Lupov isi trecu degetele prin parul care incepuse sa i se rareasca, parca pentru a se reasigura ca-i

mai ramasese ceva, si sorbi din pahar.

- Douazeci de miliarde de ani nu inseamna 'pe vecie'.

- Oricum, va dura mult dupa moartea noastra, de acord?

- La fel vor dura zacamintele de carbune si uraniu.

- Asa-i, dar acum putem sa cuplam la Statia Solara orice nava spatiala, ca sa faca ruta Pamant-Pluto de un milion de ori, fara sa-si faca griji vreodata din cauza combustibilului. Asta n-ai putea face cu carbune si uraniu. Daca nu ma crezi, intreaba-I pe Multivac.

- Nu trebuie sa-I intreb pe Multivac. O stiu si eu.

- Atunci, nu mai tot critica lucrurile pe care le-a facut Multivac pentru noi! se enerva Adell. A facut numai bine.

- Cine-a zis ca n-ar fi facut bine? Eu spun doar ca un soare nu va dura pe vecie. Nimic altceva. Suntem in siguranta pentru douazeci de miliarde de ani, dar apoi ce se va petrece? - Lupov indrepta un deget nesigur spre celalalt.

- Si sa nu-mi zici c-o sa ne cuplam la alt soare!

O vreme, domni tacerea. Adell ducea paharul la buze doar ocazional, iar ochii lui Lupov se inchisera lent. Cei doi facusera o pauza de odihna. Apoi, Lupov deschise brusc ochii.

- Te gandesti c-o sa ne cuplam la alt soare, cand al nostru isi va incheia existenta?

- Eu muncesc, eu nu gandesc.

- Ba gandesti, insa necazul cu tine e ca stai cam prost cu logica. Esti ca individul ala care a fost surprins de o aversa neasteptata si a fugit spre un palc de arbori, ca sa-si caute adapost. Nu-si facea nici un fel de griji, stii?, deoarece se gandise ca daca ploaia va razbi printr-un copac, se va putea muta sub altul.

- Am inteles, zise Adell, nu-i nevoie sa tipi. Cand soarele nostru va disparea, vor fi disparut si celelalte stele.

- AI naibii sa fiu daca nu vor disparea! mormai Lupov. Totul a avut un inceput in explozia cosmica originara, cand o fi fost ea, si totul va avea un sfarsit cand toate stelele isi vor consuma combustibilul intern. Unele ard mai repede decat altele. Pai, alea gigante nu vor dura nici o suta de milioane de ani. Soarele nostru va dura douazeci de miliarde de ani si poate ca piticele vor dura o suta de miliarde de ani. Dar peste un trilion de ani, sa zicem, totul va fi in bezna. Entropia trebuie s-atinga nivelul maxim, asta-i!

- Stiu totul despre entropie, preciza demn Adell.

- Stii pe naiba!

- Stiu la fel de multe ca tine.

- Atunci, stii ca totul se va stinge intr-o buna zi.

- Da, stiu. Cine zice ca nu va fi asa?

- Tu, prostovane! Tu ai zis ca avem toata energia care ne trebuie, pe vecie. Tu ai zis 'pe vecie'.

Fu randul lui Adell sa-I contrazica.

- Poate ca-ntr-o buna zi vom putea reface totul, spuse el.

- Niciodata.

- De ce nu? Candva

- Niciodata.

- la-ntreaba-I pe Multivac.

- Intreaba-I tu. Punem prinsoare? Pe cinci dolari c-o sa raspunda ca nu se poate.

Adell era indeajuns de cherchelit ca sa incerce si, in acelasi timp, indeajuns de treaz ca sa poata formula o intrebare coerenta: 'Va putea vreodata omenirea, fara sa-si cheltuiasca toata energia, sa readuca Soarele la splendoarea tineretii sale, chiar dupa ce el a murit de batranete?'

Probabil ca intrebarea putea fi formulata si mai simplu: 'Cum poate fi redusa masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul initial?' Multivac incremeni si amuti. Palpaiturile lente ale ledurilor sale incetara, clicaiturile indepartate ale releelor nu se mai auzira.

Apoi, tocmai cand tehnicienii, alarmati, simteau ca nu-si mai pot retine rasuflarea, imprimanta calculatorului invie brusc. Sase cuvinte fura tiparite: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

- Pariul cade, sopti Lupov.

Plecara grabiti.

A doua zi dimineata, cu capetele pulsand dureros de mahmureala si cu gurile imbacsite de alcool, cei doi uitasera cu totul de incident.

Jerrodd, Jerrodine si Jerrodette I si II priveau imaginea instelata care se modifica in videoplat, pe masura ce trecerea prin hiperspatiu se desfasura pe durata ei atemporala. Brusc, pulberea scanteietoare de stele lasa loc in centrul ecranului unui singur corp cosmic stralucitor.

- Asta-i X-23, rosti Jerrodd cu convingere. Mainile sale subtiri i se inclestara strans la spate si incheieturile falangelor se albira. Surioarele Jerrodette avusesera parte de prima lor trecere prin

hiperspatiu si erau extrem de constiente de senzatia momentana de inauntru-afara. Isi inabusira chicotelile si se fugarira nebuneste in jurul mamei lor, intonand:

- Am ajuns la X-23, am ajuns la X-23, am ajuns

- Liniste, copii! le potoli Jerrodine. Esti sigur, Jerrodd?

- Cum sa nu fiu sigur? replica el privind in sus catre proeminenta metalica de pe plafon, care strabatea cabina pe toata lungimea ei, intrand printr-un perete si disparand in peretele opus. De fapt, par­curgea intreaga nava, de la un capat la celalalt.

Jerrodd nu stia mare lucru despre tubul gros de metal - doar ca se numea Microvac si ca oricine dorea i putea pune intrebari. Chiar daca nu-I intreba nimeni, el avea misiunea de a pilota nava spre destinatia prestabilita, de a se alimenta cu energie de la diversele Statii Energe­tice Subgalactice si de a calcula ecuatiile pentru salturile hiperspatiale.

Jerrodd si familia sa trebuiau doar sa astepte ajungerea la desti­natie, locuind in cabinele confortabile ale navei.

Odata, cineva ii spusese lui Jerrodd ca terminatia 'ac' a lui Microvac ar fi fost acronimul pentru 'analog computer' in engleza veche, dar barbatul se afla pe punctul de a uita si acest detaliu.

Privind videoplatul, ochii Jerrodinei se umezira.

- Nu ma pot stapani, murmura ea. Ma simt ciudat sa parasesc Pamantul pentru totdeauna.

- Nu inteleg motivul! replica Jerrodd. Acolo nu aveam nimic, iar pe X-23 vom avea de toate. Nu vei fi singura. Nu vei fi un pionier al spa­tiului. Pe planeta traiesc deja peste un milion de oameni. Dumnezeule, stra-stranepotii nostri vor cauta planete noi, pentru ca X-23 va fi suprapopulata! - Dupa o pauza, adauga: Iti spun, dupa cum evolueaza explozia demografica, avem mare noroc ca zborul interstelar a fost pus la punct de calculatoare.

- Stiu, stiu, incuviinta femeia fara chef.

Jerrodette I interveni prompt.

- Microvacul nostru e cel mai bun Microvac din lume.

- Si eu cred la fel, aproba Jerrodd ciufulindu-i parul.

Era intr-adevar placut sa ai Microvacul tau, iar Jerrodd era incantat ca facea parte din generatia sa si nu din alta. Pe vremea tineretii tatalui sau, singurele calculatoare erau niste masini imense, care acopereau sute de kilometri patrati. Pe o planeta exista un singur calculator, care se numea chiar asa - 'Planetar AC'. Timp de o mie de ani, crescusera mereu in dimensiuni, pentru ca apoi, aproape peste noapte, tehnologia sa se perfectioneze. In locul tranzistoarelor, aparusera valvele molecu­lare, astfel ca pana si cel mai intins Planetar AC ocupa acum doar jumatate din volumul unei nave spatiale.

Jerrodd simti un fior de satisfactie, asa cum se petrecea ori de cate ori se gandea ca propriul sau Microvac era de nenumarate ori mai complex decat stravechiul si primitivul Multivac, cel care imblanzise primul Soarele, si aproape la fel de complex ca Planetar AC-ul Paman­tului (cel mai mare dintre toate), care rezolvase primul problema calatoriei hiperspatiale si facuse posibil zborul spre stele.

- Atatea stele si atatea planete! suspina Jerrodine pierduta in propriile ei ganduri. Banuiesc ca familiile vor porni de-a pururi spre noi planete, asa cum facem noi acum.

- Nu chiar de-a pururi, surase Jerrodd. Intr-o buna zi, totul va inceta, dar asta de-abia peste miliarde de ani. Peste multe miliarde de ani. Pana si stelele se sting, nu stii? Entropia trebuie sa creasca.

- Ce-i aia entropie, taticule? piui Jerrodette II.

- Entropia, dulceata mea, este un cuvant care descrie cum se opreste Universul. In cele din urma, totul se opreste, stii, asa cum s-a intamplat cu robotelul tau vorbitor.

- Dar nu poti pune baterii noi, cum i-ai pus robotelului?

- Bateriile sunt chiar stelele, scumpa mea. Daca stelele se sting, nu mai exista baterii.

Imediat, Jerrodette I incepu sa planga:

- Nu le Iasa, taticule! Nu lasa stelele sa se stinga!

- Uite ce-ai facut! suiera Jerrodine nervoasa.

- De unde sa fi stiut c-o sa se sperie? mormai Jerrodd.

- Intreaba-I pe Microvac! se tangui Jerrodette I. Intreaba-I cum se aprind din nou stelele!

- Haide, fa-o! il imboldi Jerrodine. Asa se vor linisti. Jerrodette II incepuse si ea sa se smiorcaie. Jerrodd ridica din umeri.

- Gata, gata, scumpetelor! O sa-I intreb pe Microvac ce trebuie facut. Nu va temeti - el o sa ne dea raspunsul.

II intreba pe Microvac si adauga iute:

- Raspuns imprimat.

Luand banda ingusta de celufilm, Jerrodd rosti vesel:

- Vedeti, Microvac spune ca se va ingriji de toate, cand va veni clipa, asa ca nu trebuie sa va speriati.

- lar acum, copii, zise Jerrodine, e timpul sa va culcati. In curand vom ajunge in noul nostru camin.

Inainte de a distruge celufilmul, Jerrodd reciti raspunsul lui Micro­vac: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT. Ridica din nou din umeri si privi pe videoplat. X-23 se apropia tot mai mult.

VJ-23X de Lameth privi in adancurile intunecate ale hartii galactice tridimensionale la scara mica si spuse:

- Ma intreb daca nu cumva e ridicol sa fim atat de preocupati de aceasta problema

MQ-17J de Nicron clatina din cap.

- Nu cred. Stii bine ca, la actuala rata a expansiunii, galaxia se va popula in cinci ani.

Amandoi pareau a avea in jur de douazeci de ani, erau inalti si cu corpuri perfecte.

- Cu toate acestea, zise VJ-23X, ezit sa inaintez Consiliului Galac­tic un raport pesimist.

- Eu nici nu ma gandesc la alt tip de raport. Pune-i nitel in miscare. Trebuie sa-i punem in miscare.

VJ-23X suspina.

- Spatiul este infinit. O suta de miliarde de galaxii asteapta sa fie colonizate. Mai multe chiar!

- O suta de miliarde nu este un numar infinit si, cu trecerea timpului, devine tot mai putin infinit. Gandeste-te! Acum douazeci de mii de ani, omenirea a solutionat problema utilizarii energiei stelare, iar peste numai cateva secole a devenit posibila calatoria interstelara. Omenirea a avut nevoie de un milion de ani ca sa populeze o planeta micuta, iar apoi doar de cincisprezece mii de ani ca sa populeze restul galaxiei. Actualmente, populatia se dubleaza la fiecare zece ani

- Pentru asta, il intrerupse VJ-23X, putem multumi imortalitatii.

- Perfect. Imortalitatea exista si trebuie luata in seama. Recunosc ca ea are si partea aceasta mai putin convenabila. Galactic AC ne-a rezolvat multe probleme dar, stopand imbatranirea si desfiintand moar­tea, a distrus toate celelalte solutii pe care le gasise.

- Presupun, totusi, ca n-ai dori sa renunti la viata.

- Catusi de putin, o lasa mai moale MQ-17J. Nu inca. Nu sunt indeajuns de batran. Tu cati ani ai?

- Doua sute douazeci si trei. Dar tu?

- N-am ajuns nici la doua sute. Sa revenim insa la ideea mea. Populatia se dubleaza la fiecare zece ani. Dupa ce vom umple galaxia aceasta, urmatoarea va fi populata in zece ani. Inca zece ani si vom fi populat alte doua. Peste un deceniu - patru. Intr-o suta de ani, vom fi populat o mie de galaxii. Intr-o mie de ani, un milion de galaxii. In zece mii de ani, intregul Univers cunoscut. Ce se va intampla dupa aceea?

- O problema secundara, spuse VJ-23X, este cea a transportului. Ma intreb cate unitati energetice solare vor fi necesare pentru a deplasa galaxii de indivizi dintr-o galaxie in urmatoarea?

- O intrebare foarte pertinenta. Deja, omenirea consuma anual doua unitati energetice solare.

- lar majoritatea energiei respective este pur si simplu irosita. La urma urmelor, propria noastra galaxie emite anual o mie de unitati energetice solare, dintre care noi utilizam doar doua.

- De acord, insa chiar si cu o eficienta de suta la suta, nu facem altceva decat sa amanam inevitabilul. Necesarul nostru energetic creste in progresie geometrica - chiar mai rapid decat populatia. Vom epuiza energia inainte de a ramane fara galaxii colonizabile. E o problema interesanta. O problema foarte interesanta.

- Va trebui sa construim stele noi, din gazul interstelar.

- Sau din caldura disipata? intreba ironic MQ-17J.

- Poate ca exista o modalitate de inversare a entropiei. Ar trebui sa-I intrebam pe Galactic AC.

VJ-23X nu vorbise cu toata seriozitatea, dar MQ-17J isi scoase din buzunar contactorul AC si-I aseza pe masa.

- Sunt gata sa-ntreb, spuse el. Este ceva cu care rasa umana va trebui sa se confrunte intr-o buna zi.

Privi incruntat micutul contactor AC. Era un cubulet cu latura de trei centimetri, conectat prin hiperspatiu cu marele Galactic AC, care slujea intreaga omenire. Contactorul insusi facea parte din Galactic AC.

MQ-17J ramase cateva clipe pe ganduri, intrebandu-se daca intr-o buna zi a vietii sale nemuritoare avea sa-I poata vedea Galactic AC. Acesta era de-a dreptul o planeta, una micuta, o plasa de raze de forta ce tineau materia, in interiorul careia fluxuri de submezoni inlocuisera primitivele valve moleculare. In ciuda functionarii sale subeterice, Galactic AC avea un diametru de peste trei sute de metri.

- Poate entropia sa fie inversata? intreba brusc MO-17J in con­tactor.

VJ-23X il privi surprins.

- Auzi de fapt, n-am vrut cu adevarat sa-ntrebi asta.

- De ce nu?

- Amandoi stim ca entropia nu poate fi inversata. Nu poti sa recladesti un copac ars din fumul si cenusa ramase.

- Aveti copaci pe planeta ta?

Raspunsul lui Galactic AC ii facu sa tresara si sa pastreze tacere. Vocea se auzi subtire si melodioasa din contactor: DATE INSUFI­CIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

- Ai vazut? facu VJ-23X.

Ca atare, cei doi revenira la problema raportului pe care trebuiau sa-I prezinte Consiliului Galactic.

Mintea lui Zee Prime cuprinse noua galaxie, prea putin interesata de nenumaratele spirale de stele ce o alcatuiau. O galaxie pe care n-o mai vazuse pana atunci. Avea oare sa le vada pe toate? Erau atat de multe, fiecare cu propria ei incarcatura umana O incarcatura mai degraba pasiva. Intr-o masura tot mai mare, adevarata esenta a omului se afla aici, in spatiu.

Minti, nu corpuri! Corpurile nemuritoare ramaneau pe planete, mentinute vreme de eoni in anabioza. Uneori, ele erau trezite pentru a efectua activitati fizice, dar asta se intampla tot mai rar. Putini indivizi noi se nasteau ca sa se alature multimii incredibile, dar ce importanta avea? In Univers, exista prea putin loc pentru indivizi noi.

Zee Prime fu desteptat din reverie, intalnind tentaculele cetoase ale altei minti.

- Sunt Zee Prime, spuse el. Tu cine esti?

- Sunt Dee Sub Wun. Din ce galaxie esti?

- Noi ii spunem doar Galaxia. Dar tu din ce galaxie esti?

- Si noi o numim pe a noastra Galaxia. Toti oamenii numesc galaxia lor pur si simplu Galaxia si atat. De ce nu?

- Asa este. Toate galaxiile sunt la fel.

- Nu chiar toate. Rasa umana trebuie sa fi pornit dintr-o galaxie anume. Aceea este diferita.

- Din care galaxie? intreba Zee Prime.

- Nu stiu. Universal AC ar trebui sa stie.

- Sa-l intrebam? Brusc, sunt curios.

Perceptiile lui Zee Prime se extinsera pana ce galaxiile insele se redusera si devenira o pulbere difuza pe un fundal mult mai maret. Sute de miliarde de galaxii, toate cu fiintele lor nemuritoare, toate purtandu-si incarcaturile de inteligente cu minti ce rataceau liber prin spatiu. Una singura dintre ele era fara pereche, fiind galaxia de obarsie a omului. In trecutul sau neclar si indepartat, ea cunoscuse o perioada cand fusese unica galaxie populata de oameni.

Zee Prime era extrem de curios sa vada galaxia aceea, asa incat striga:

- Universal AC! In care galaxie a aparut omenirea?

Universal AC il auzi, deoarece pe fiecare planeta si prin tot spatiul avea receptori ce duceau prin hiperspatiu catre un punct necunoscut unde se afla el.

Zee Prime auzise de un singur om ale carui ganduri razbisera in apropierea lui Universal AC, dar acesta nu zarise decat un glob stra­lucitor cu diametrul de jumatate de metru, aproape imposibil de privit direct.

- Dar cum este posibil ca Universal AC sa fie atat de mic? intrebase Zee Prime.

- Cea mai mare parte a lui, venise raspunsul, se gaseste in hiperspatiu. Nu-mi pot imagina forma sub care exista acolo.

Nimeni nu si-o putea imagina, deoarece, Zee Prime stia prea bine, trecuse de mult ziua cand Omul jucase vreun rol in constructia unui Universal AC. Fiecare Universal AC isi proiecta si isi construia succe­sorul. Fiecare, in decursul existentei sale de peste un milion de ani, acu­mula datele necesare pentru a construi un succesor mai bun, mai com­plex, mai capabil, care avea sa-i cuprinda bazele de date si individua­litatea.

Universal AC intrerupse gandurile ratacitoare ale lui Zee Prime nu prin cuvinte, ci printr-o indicatie. Mintea lui Zee Prime fu condusa in oceanul difuz de galaxii, dintre care una se mari treptat, aratandu-si stelele.

Un gand sosi de la o distanta infinita, dar perfect distinct: ACEASTA ESTE GALAXIA DE ORIGINE A OMULUI.

Era totusi la fel cu oricare alta galaxie si Zee Prime isi tainui dezamagirea.

Dee Sub Wun, a carui minte il insotise, vorbi pe neasteptate:

- Si care dintre stele este steaua de origine a Omului?

Universal AC raspunse: STEAUA DE ORIGINE A OMULUI A DEVENIT O NOVA. ACUM ESTE O PITICA ALBA.

- Oamenii de acolo au murit? intreba Zee Prime, surprins si aproape fara sa se gandeasca.

Universal AC raspunse: ASA CUM SE INTAMPLA IN ASEMENEA CAZURI, O LUME NOUA A FOST CONSTRUITA DIN TIMP PENTRU CORPURILE LOR MATERIALE.

- Da, bineinteles, zise Zee Prime, simtindu-se totusi coplesit de o senzatie de pierdere. Mintea lui intrerupse legatura cu galaxia de origine a Omului si o lasa sa se retraga si sa se piarda printre punctu­letele difuze. Nu mai dorea s-o revada.

- Ce s-a intamplat? intreba Dee Sub Wun.

- Stelele mor. Steaua de origine a Omului este moarta.

- Toate trebuie sa moara. De ce n-ar muri?

- Insa cand toata energia va fi epuizata, corpurile noastre vor muri, si noi o data cu ele.

- Asta se va petrece peste miliarde de ani.

- Nu vreau sa se intample nici chiar dupa miliarde de ani. Universal AC! Cum se poate opri moartea stelelor?

- Intrebi cum se poate inversa entropia, observa amuzat Dee Sub Wun.

lar Universal AC raspunse: DATELE CONTINUA SA FlE INSUFI­CIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

Gandurile lui Zee Prime revenira spre propria sa galaxie. EI nu se mai gandi la Dee Sub Wun, al carui trup se putea afla intr-o galaxie situata la o departare de un trilion de ani-lumina sau pe planeta vecina. Nu era important.

Nefericit, Zee Prime incepu sa colecteze hidrogen interstelar, cu care sa-si construiasca propria lui steluta. Daca stelele trebuiau sa moara intr-o buna zi, cel putin cateva mai puteau fi construite.

Omul se gandi cu sine, deoarece, intr-un fel, mental, Omul era unul singur. Era alcatuit dintr-un trilion de trilioane de trilioane de corpuri nemuritoare, fiecare avand locul sau, odihnindu-se linistit si neafectat de scurgerea timpului, ingrijit de roboti perfecti, la fel de neafectati de scurgerea timpului, in vreme ce mintile tuturor corpurilor se contopeau liber intre ele.

Omul rosti:

- Universul este pe moarte.

Omul privi galaxiile tot mai putin luminoase. Stelele gigant, risipi­toarele, disparusera demult, in distanta celui mai indepartat trecut. Acum, aproape toate stelele erau pitice albe, murind treptat.

Din praful interstelar fusesera construite stele noi, unele prin proce­se naturale, altele de Om insusi, dar si acelea piereau. Piticele albe puteau fi contopite, pentru ca din giganticele forte eliberate in felul acela sa se obtina alte stele, dar dintr-o mie de pitice albe se putea cladi o singura stea, care avea sa piara de asemenea.

Omul rosti:

- Grijuliu gospodarita, sub indrumarea lui Cosmic AC, energia care a mai ramas in tot Universul va dura cateva miliarde de ani.

- Chiar si asa, spuse Omul, in cele din urma tot se va sfarsi. Oricat de atent ar fi gospodarita, oricat de eficient ar fi exploatata, energia consumata este pierduta si nu poate fi recreata. Entropia trebuie sa creasca permanent spre valoarea maxima.

- Entropia nu poate fi inversata? intreba Omul. Sa-I intrebam pe Cosmic AC.

Cosmic AC ii inconjura, dar nu in spatiu. In spatiu, nu se gasea nici macar un crampei din el. Se afla in hiperspatiu si era alcatuit din ceva ce nu era nici materie, dar nici energie. Problema dimensiunilor si naturii sale nu mai aveau deja nici un inteles in termeni familiari Omului.

- Cosmic AC, spuse Omul, cum poate fi inversata entropia? Cosmic AC raspunse: DATELE CONTINUA SA FIE INSUFICIEN­TE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

Omul spuse:

- Aduna date suplimentare.

Cosmic AC raspunse: O VOI FACE. O FAC DE O SUTA DE MILIARDE DE ANI. ACEASTA INTREBARE NE-A FOST PUSA DE MULTE ORI PREDECESORILOR MEI SI MIE. TOATE DATELE PE CARE LE DETIN RAMAN INSUFICIENTE.

- Va exista un moment, intreba Omul, cand datele vor fi suficiente, sau problema este insolvabila in toate circumstantele imaginabile?

Cosmic AC raspunse: NICI O PROBLEMA NU ESTE INSOL­VABILA IN TOATE CIRCUMSTAN-TELE IMAGINABILE.

- Cand vei detine suficiente date ca sa raspunzi la intrebare? intreba din nou Omul.

Cosmic AC raspunse: DATELE CONTINUA SA FIE INSUFICIEN­TE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

- Vei continua sa lucrezi la problema aceasta? insista Omul.

DA, raspunse Cosmic AC.

- Vom astepta, spuse Omul.

Stelele si galaxiile murira si se stinsera, iar spatiul se intuneca, dupa zece trilioane de ani de secatuire a energiilor.

Unul cate unul, Omul se contopi cu AC, fiecare corp material pierzandu-si identitatea mentala intr-o modalitate care, cumva, nu insemna o pierdere, ci un castig.

Ultima minte a Omului se opri inainte de fuziune, privind un spatiu care nu mai continea decat resturile ultimei stele negre si o materie incredibil de rarefiata, agitata aleatoriu de ramasitele caldurii ce cobora, asimptotic, spre zero absolut.

- AC, intreba Omul, acesta este sfarsitul? Haosul acesta nu poate fi inversat, pentru a recrea Universul? N-ar fi cu putinta?

AC raspunse: DATELE CONTINUA SA FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

Ultima minte a Omului se contopi si doar AC exista - iar asta in hiperspatiu.

Materia si energia se sfarsisera, iar o data cu ele spatiul si timpul. Chiar si AC exista numai pentru acea ultima intrebare, la care nu gasise inca raspuns, din clipa cand, cu zece trilioane de ani in urma, un tehnician pe jumatate beat o adresase unui calculator care, prin compa­ratie cu AC, se gasea cu mult mai departe decat fusese omul fata de Om.

Raspunsese la toate celelalte intrebari, dar pana nu gasea raspuns si la aceasta ultima intrebare, AC nu-si putea elibera constiinta. Stransese toate datele ce puteau fi stranse. Nu mai exista nimic care sa fie adunat.

Insa datele colectate trebuiau acum corelate si combinate in toate relatiile posibile.

In acest scop, fu cheltuit un timp atemporal.

lar AC afla cum anume putea sa inverseze directia entropiei.

Nu exista insa nici un om caruia AC sa-i ofere raspunsul la ultima intrebare. Aspectul respectiv era lipsit de importanta. Se demonstrase ca raspunsul avea sa rezolve si problema aceasta.

Vreme de alt timp atemporal, AC se gandi care ar fi fost modalitatea optima de actiune. Cu atentie, organiza programul.

Constiinta lui AC cuprinse tot ceea ce fusese candva un Univers si reflecta la ceea ce acum era Haos. Trebuia sa actioneze pas cu pas.

Si AC spuse: 'SA FIE LUMINA!'

Si se facu lumina

END