|
|
|
11 Elegii de Nichita Stanescu. Referinte critice
La aparitia, intr-o prima forma, in 1966, a volumului 11 Elegii, cartea a derutat o parte a criticii de specialitate, care 'a luat drept fortuite asertiunile poetice stanesciene, atribuindu-le unei viziuni absurde si gratuite” (Stefania Mincu, vol. Nichita Stanescu: Poezii, Editura Albatros, Bucuresti, 1987, p. 54).
Bunaoara, Gheorghe Grigurcu considera ca autorul volumului 11 Elegii “e din ce in ce mai putin interiorizat si mai mult un ins ce se vrea (si este) un produs al publicitatii”. Dincolo de aceasta frontiera mediatica “pasul aluneca mereu in neant”. Criticul e de parere ca elegiile nu fac decat sa ne impresoare cu “niste pretiozitati de abstractiuni, de o fauna de hibrizi metaforici”. Nichita “se neaga pe sine” si, cu toate acestea, genereaza “inflatii epigonice”, iar tinerii, datorita lui, isi construiesc din cerneala “idoli bizari”. Finalul exegezei e aproape indecent: “Autorul celor 11 Elegii, intocmai ca imparatul din basmul lui Andersen, umbla adesea gol printre noi si ne decidem cu greu sa rostim adevarul” (Gheorghe Grigurcu, vol. Teritoriu liric, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972, p. 170-178, cf. Nichita Stanescu interpretat de…, 1983, p. 78-83).
Nici Alex. Stefanescu nu a fost un fan al elegiilor, in ciuda faptului ca interpretarile sale asupra liricii stanesciene in general sunt de un rafinament si un bun simt exemplar: “Cele 11 Elegii, departe de a forma un tot unitar, cum s-a spus, sunt poeme adunate la un loc intr-un mod arbitrar si nu intra in categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului” (Alex. Stefanescu, Introducere…, 1986, p. 109).
Alexandru Condeescu a incercat, la un moment dat, sa caute explicatia acestor mici “accidente” exegetice: “Interpretarea Elegiilor este piatra de incercare a oricarei «ars hermeneutica» aplicata poeziei lui Nichita Stanescu. Contactul direct cu acest «hiperpoem» al vocilor lirice stanesciene poate produce celui neavizat cele mai diverse reactii, de la stupoare la respingere totala sau acceptare neconditionata, asemeni unui tablou de Picasso, cu a carui atotputernicie aparent capricioasa cutezanta poetului roman are multe puncte comune” (Alexandru Condeescu, prefata la vol. Nichita Stanescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 23).
Departe de aceasta agitatie, Eugen Simion face risipa de superlative: “11 Elegii a fost socotita cartea cea mai buna a lui Nichita Stanescu. Autorul insusi a sugerat, in cateva confesiuni publice, aceasta ierarhie. (…) Putem spune ca 11 Elegii constituie volumul cel mai unitar si, in sens filosofic, mai dogmatic a lui Nichita Stanescu, hotarat sa dea, acum, o viziune coerenta demonstrativa despre filosofia sa lirica” (Eugen Simion, Scriitori romani de azi, I, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978, p. 177-178).
Acelasi critic sugereaza natura initiatica a volumului, in timp ce Cristian Moraru este de parere ca poezia lui Nichita reface “evolutia celei eminesciene”, context in care Elegiile corespund cu Scrisorile, intr-un orizont al eminescianismului filosofic (Cristian Moraru, postfata la vol. Nichita Stanescu: Poezii, Editura Minerva, Bucuresti, 1988, p. 375, la note).
Pe aceeasi linie se inscrie si Alexandru Condeescu atunci cand afirma ca volumul Elegii “este comparabil cu locul Luceafarului in creatia eminesciana, tablou urias al eroului unei mitologii personale «descriind» eul mitic in plina actiune ontologica a numirii de sine” (Alexandru Condeescu, prefata la vol. Nichita Stanescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 34).
Marian Papahagi identifica sursele acestor poeme in filosofia lui Hegel (vol. Exercitii de lectura, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 178-185), idee reluata si de alti exegeti.
Pentru Stefania Mincu, elegiile stanesciene sunt “un sondaj nou si original in profunzimile legaturii dintre om si cuvant, un fel de «fenomenologie a spiritului» intreprinsa in domeniul poeticului” (Stefania Mincu, vol. Nichita Stanescu: Poezii, Editura Albatros, 1987, p. 49-50).
In schimb, Lucian Raicu apreciaza ca “nucleul elegiilor il constituie contemplarea din afara a omului, o dureroasa contemplare de sine” (Lucian Raicu, vol. Structuri literare, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973, p. 260-270).
Mult mai categoric in aprecieri s-a dovedit a fi Roy Mac Gregor-Hastia, cel care a tradus si a prefatat o editie bilingva (romana-engleza) a Elegiilor: “Importanta conceptiei lui Stanescu consta in universalitatea ei. O asemenea poezie e poate singura speranta de unitate a lumii” (Roy Mac Gregor-Hastia, cuvant inainte la vol. 11 Elegii / 11 Elegies, editie bilingva, Editura Eminescu, Bucuresti, 1970).
In ultimii ani din viata, Nichita a cedat insistentelor lui Aurelian Titu Dumitrescu de a dezvalui mecanismele intime care au stat la baza zamislirii acestor poeme. Confesiunea sa are o nuanta de ermetism, motiv pentru care necesita utilizarea unor “chei”, la fel ca poemele sale:
“Pricinile indepartate si de fond ale cartii numite 11 Elegii (…) au o natura simpla si complexa totodata. Simpla ca este o carte a rupturii existentiale, chiar a eposului existential, daca vrei sa-l numim asa, starea galbenusului si a albusului in situatia de a alege alt ou de var. Un fel de Intorsatura a Buzaului, montana, intrarea in notiuni prin lovirea de o alta platforma a existentei. Dar pricinile sale cele mai valide sunt cele mai complexe, pentru ca ele provin dintr-o redimensionare a materialului uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvantului imperisabil.
Contemplarea umanitatii prin cuvant minimalizeaza fiziologia umana in favoarea gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trait e cu mult mai complicat” (Antimetafizica, 1985, p. 102).
In raport cu trupul, imperisabil e doar spiritul, nu cuvintele, care sunt un produs al spiritului. Reluam: Contemplarea umanitatii prin prisma spiritului minimalizeaza trupul perisabil, in favoarea spiritului uman. Altfel spus: Elegiile sunt o contemplare, un parcurs al umanitatii din perspectiva spiritului uman aflat in stare pura.
