|
Istoricul al proprietatii in Romania in comunism
"Comunism", "democratie populara", "epoca de aur" - exista
in mintea noastra tot atatea denumiri pentru o perioada pe care noi, cei
tineri, nu o cunoastem decat din povestirile parintilor, bunicilor, din carti,
ori vizionand diverse documentare. Este o perioada istorica ce fascineaza pe
multi dintre noi, ce continua sa lase urme adanci in societate si-n mentalitati
chiar si astazi, o perioada de moarte a spiritului! Multe din aspectele vietii
cotidiene sunt categorisite, chiar, dupa momentul '89 sau inaintea lui! Acest
referat ce am intocmit nu-si propune sa tina partea nimanui, nici
neo-comunistilor, nici celor nostalgici, nici denuntatorilor sai ci, sa
prezinte obiectiv, distant, realitatile trecute, atat cu partile sale luminoase
cat si cu cele intunecate.
1. Instaurarea regimului comunist. Perioada 1944-1948.
Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national si,
apoi, de participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va
repune principiile democratiei in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii
si Statelor Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara intereselor sale,
instaurandu-se, treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice.
Un asemenea regim a fost instaurat in tara noastra in patru etape, cu alte doua
repere ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:
6 martie 1945 - impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si
sustinut de sovietici
19 noiembrie 1946 - falsificarea alegerilor in favoarea comunistilor
iulie - octombrie 1947 - dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor sai
30 decembrie 1947 - abdicarea silita a regelui Mihai
si
30 august 1948 - infintarea D.S.S. (Securitatea)
22 ianuarie 1949 - infintarea D.G.M. (Militia)
Acapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita
prezentei
Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca
timp de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni
antisovietice. Cu prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943, deci),
Yalta, Potsdam sau in timpul unor intalniri neoficiale, Stalin a reusit sa-si
impuna punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa
salveze unele tari prin sacrificarea altora in favoarea sovieticilor. Acesta
este sensul faimoasei tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie
care a hotarat un destin tragic pentru milioane de oameni din intreaga Europa
de Est. "Acordul de procentaj", stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa,
printre alte tari, Romania in proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S.
In perioada razboiului, Moscova a instruit si pregatit militanti comunisti care
sa preia responsabilitatile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din
Romania avea in frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko),
Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.
In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost
supusa unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru
obiective:
Sindicatele - s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul
comunist sau promovarea comunistilor de incredere la conducerea acestor
organizatii. Cu precadere doua au fost sindicatele vizate de catre comunisti:
cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi paralizata, daca
interesul PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor
(care aveau sa blocheze tiparirea ziarelor "burgheze", privandu-i astfel pe
adversari de posibilitatea a-si expune punctele de vedere).
Partidele democratice - s-a cautat "spargerea" lor si crearea de disidente ale
caror sefi sa fie castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a
istoriei acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat,
au fost oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate
duce si ca este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunostinta
opiniei publice gravele atentate ce savarsesc in Romania autoritatile
comuniste. Numai ca fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au fost
arestati la Tamadau, fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta
a fost pretextul folosit pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai
politicii lor. Un rasunator proces a fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalti
lideri fiind acuzati de tradare si spionaj in favoarea puterilor capitaliste,
partidul desfintat si liderii sai condamnati la diferite aspre pedepse (Maniu a
fost condamnat la inchisoare pe viata; avea sa moara in 1953 in inchisoarea de
la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G.
Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se adauga executarea maresalului
Antonescu la 1 iunie 1946.
Armata - multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda
sovietica, mii de ofiteri au fost dati afara sub pretextul colaborarilor
trecute cu nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat
si indoctrinat. Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a
fost dezarmat. Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.
Fasificarea alegerilor - o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de
manipulare si actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea
aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un
aspect legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce
comunistii s-au straduit sa castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda
electorala a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal.
Era aplicat principiul lui Stalin comform caruia "nu conteaza cine si cum
voteaza, ci cine numara voturile". Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au
desfasrat int-o atmosfera de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a
comunistilor si a acolitilor lor, "tovarasii de drum" ce au fost indepartati
ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata
ca in realitate alegerile au fost castigate de PNT.
Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii politice,
monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca acest ultim
vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de opozitie in noua
societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de influenta sovietica ce
mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia regelui). In acest
context, comunistii au facut ultimul pas in asigurarea dominatiei lor asupra
tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie 1947 si sa
paraseasca tara.
Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul
culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
2. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).
Gheorge Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist in octombrie
1945, ulterior conducator al partidului unic pana la moartea sa in 1965, a
fost, dupa modelul politic reprezentat de Stalin, un conducator autoritar,
intolerant cu orice forma de opozitie. Regimul Dej a cunoscut trei etape
principale ale luptei in interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit,
dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele si pentru
eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potentiali.
Prima etapa a epurarilor intrepinse de Dej a inceput in 1945, prin lichidarea
grabita a lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in timpul
razboiului, si a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucretiu
Patrascanu, un comunist cu o buna pregatire intelecuala si foarte ambitios in
care Dej vedea un adversar politic personal. Patrascanu a fost inchis si supus
la diverse presiuni fizice si psihice, pentru a recunoaste colaborarea cu
servicii secrete occidentale. Dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul
conducator al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, a dat semnalul innoirii
echipelor conducatoare din tarile-satelit. Temandu-se ca Hrusciov va dori
inlocuirea sa cu Lucretiu Patrascanu, Dej a decis in 1954 lichidarea
adversarului sau, in urma unui proces regizat in culise.
A doua etapa a epurarii intrepinse la varful propriului partid i-a avut drept
victime principale pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si
Teohari Georgescu (gruparea moscovita, Dej si colaboratorii sai fiind
"fractiunea interna"). Cele doua fractiuni au colaborat atata vreme cat au avut
de luptat impotriva dusmanilor comuni. In 1952, avand consimtamantul lui
Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisa impotriva gruparii Anei
Pauker, acuzand-o de "politica de stanga", "impaciuitorism", etc. Unul dintre
avantajele lui Dej provenea si din faptul ca atacul sau la adresa Anei Pauker
(care era evreica) coincidea cu inceputul unei camapni antisemite a lui Stalin
la Moscova.
Ultima etapa a epurarii interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej a
anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili
de a-i deveni adversari: Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu. Acum, ca
si-n precedentele etape, comform ritualului politic practicat de toate
regimurile comuniste, Dej a legat de numele adversarilor sai inlaturati toate
abuzurile, esecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epurati, si-a
numit oameni fideli, din propria sa echipa. Dupa 1958, anul retragerii trupelor
sovietice de pe teritoriul Romaniei, trece la o schimabare sensibila a liniilor
directoare ale politicii sale: este vorba de o oarecare indepartare fata de
modelul sovietic, mai ales in privinta politicii externe.
Pe planul politicii interne, aceasta schimbare s-a manifestat printr-o relativa
liberalizare a vietii culturale, a invatamantului, etc. Legaturile culturale si
stiintifice cu tarile din Occident, rupte dupa 1948, sunt reluate si ajung la
un nivel modest, dar promitator. Dej reia si legatura cu Iugoslavia, al carei
lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.
Totusi, este de retinut faptul ca, din punct de vedere politic, partidul unic
si-a mentinut nestirbit controlul intern asupra societatii si nu a cedat nici
unul din prerogativele sale.
3. Regimul Nicolae Ceausescu (1965-1989).
Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primita de
societatea romaneasca: Ceasusescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli
discipoli ai lui Dej si era de asteptat continuarea procesului de liberalizare
a regimului; pe de alta parte, Ceausescu simboliza si o alta generatie ajunsa
la putere (in varsta de 47, fostul general de Securitate, era cel mai tanar
lider comunist). In iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist
Roman (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc Roman), Ceausescu pune bazele
propriului sau program de politic, foarte promitator in conditiile epocii: se
distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit sa
impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in mainile unei
singure persoane. Cel putin pe moment, acest principiu avea si acoperire
practica: in acel moment, Romania avea, formal, o conducere colectiva: Nicolae
Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (presedintele Consiliului de
Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totusi regimul Ceausescu nu se poate sustrage traditiei fractioniste a
partidului: in aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va
reabilita simbolic victimile regimului precedent (Stefan Foris, Lucretiu
Patrascanu, etc), noul lider aduce grave acuzatii atat predecesorului sau,
Gheorghiu-Dej, cat si unora dintre colegii de partid, precum ministrului de
Interne Alexandru Draghici, un posibil adversar politic, a carui epurare va
urma imediat.
Nicolae Ceausescu a atins apogeul popularitatii sale interne cat, mai ales, si
externe in 1968 cand, vorbind in numele partidului si statului, dar si al
natiunii romane, condamna in termeni duri interventia trupelor Tratatului de la
Varsovia imptriva reformelor politice in curs din Cehoslovacia (interventie la
care Romania nu participa). Aceasta opozitie (manevra abila ce-i asigura
dominatia interna pentru 25 de ani), ca si alte decizii de politica externa
opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator
, din perspectiva tarilor occdidentale, intr-un lider regional important, o
fisura in monolitul comunist est-eurpean. In urma unei vizite intrepinse in
iunie 1971 in cateva tarri asiatice comuniste (in special China si Corea de
Nord), Ceausescu va pune capat relativei liberalizari incepute de
Gheorghiu-Dej. Asa numitele Teze din iulie 1971 lanseaza o revolutie culturala
al carei bilant, in deceniul urmator, va transforma Romania intr-o exceptie
nefericita chiar si-n randurile tarilor socialiste. In martie 1974, Nicolae
Ceausescu devine primul presedinte din istoria republicii (iar titulatura
statului se schimba din Republica Populara Romania in Republica Socialista
Romania), cu un ceremonial ce aminteste mai mult de incoronarea unui rege.
In paralel, o data cu anul 1977 incep si manifestarile de opozitie propriu-zisa
fata de politica regimului, atat in mediile muncitoresti (august 1977-greva
minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestatia muncitorilor de la
Uzinele "Steagul Rosu" din Brasov) cat si-n mediile intelectuale (disidenta
romaneasca, colaborarea unor intelectuali de marca cu postul de radio Europa
Libera, februarie 1987-miscarea de protest a studentilor din Iasi). Ca urmare a
Tezelor din iulie 1971 si a dezvoltarii in anii urmatori (Tezele din iunie
1982, Tezele din aprilie 1988), printre singurele coordonate admise ale
politicii interne s-au numarat: reinstaurarea treptatata a controlului total al
partidului asupra sferelor culturale (cu precadere dupa 1980, odata cu moartea
scriitorului Marin Preda), politice, stiintifice; promovarea protocronismului
ca orientare cultural-ideologica agreata de regim; acceptarea neoficiala a unor
mecanisme de conducere si decizie personala specifice dictaturilor; promovarea
politica a rudelor familiei Ceausescu (ceea ce a facut sa se vorbeasca, in anii
'80, despre o eventuala dinastie comunista la Bucuresti); decaderera treptata a
importantei decizionale a partidului (in ciuda cresterii numerice a membrilor
sai: noiembrie 1989-3.824.000) si reducerea lui progresiva la conditia de
instrument docil in mainile familiei conducatoare; promovarea unui cult al
personalitatii cu precedent doar in vremea lui Stalin, etc.
Regimul Ceausescu a devenit din ce in ce mai nepopular pe plan intern in anii
'80, pe masura deprecierii conditiilor de trai oferite populatiei si punerii in
practica a unor proiecte costisitoare, precum achitarea in termen scurt a
datoriei externe a tarii (realizata, cu mari sacrificii ale populatiei, in
martie 1989), sistematizarea satelor, construirea noilor "centre civice" ale
oraselor, etc. In paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceasescu a intrat in
declin, mai ales dupa 1985, o data cu reformele incurajate in Europa de Est de
noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea
politica a partidului, ca si hotararea sa de a izola din ce in ce mai mult
Romania de restul lumii l-au transformat, in preajma caderii regimului sau, in
ultimul lider de tip stalinist al Europei.
4. Contradictiile industrializarii, realizari si esecuri (1948-1989).
Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist. Planul de
stat lansat la 24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective:
dezvoltarea extensiva, autarhia economica, planul central si planificarea,
investitii masive in industria grea in defavoarea celei de consum si sovietizarea
industriei romanesti.
Nationalizarea proprietatilor in iunie 1948 si inceputul procesului de
colectivizare in martie 1949 au facut din stat singurul detinator de resurse,
care puteau fi astfel directionate spre accelerarea dezvoltarii industriale. In
primii ani de "democratie populara", subordonarea economica fata de URSS a
impiedicat statul sa dispuna eficient de resurse. Ocupatia economica sovietica
consta in: plata datoriilor de razboi si existenta Sovromurilor, companii mixte
romano-sovietice care intre anii 1945 si 1956 functionau exclusiv in profitul
URSS. In consecinta, programul de modernizare rapida, lansat dupa 1948, a fost
un esec. Realitatea de la sfarsitul anilor '50 indica persistenta acelorasi
probleme: inapoierea, in principal, apoi o structura sociala predominent
agrara, cu o eficienta scazuta.
Declinul economic si teama de revolte sociale au impus schimbari manageriale
semnificative. Una din solutiile propuse de URSS si de statele dezvoltate ale
lagarului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin
reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si specializarea
economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa devina o tara
eminamente agrara!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucuresti, care dupa
1958 nu mai voia permanentizarea dependentei economice de fata de Moscova.
Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia romaneasca.
Constructia combinatului siderurgic de la Galati a devenit simbolul acestei politici
de industrializare prin forte proprii.
Dupa 1970, Ceasuescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fara a tine
cont de indicatorii economici reali. Acestia au fost supliniti de un dirijism
economic absolut. Cresterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost
primul esec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria
comunismului romanesc, prevederile cincinalului urmator au fost reduse. Pe
termen scurt, acest permanent "salt inainte" in domeniul economic s-a resimtit
pozitiv pe plan social: debusee pentru forta de munca, urbanizarea
localitatior, o bunastare relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica
falimentara, care a promovat specializarea industriala a unor regiuni intregi,
fara a oferi alternative si o depopulare a satelor.
Autoritatile au investit in trei domenii: industrie grea, infrastructura si
proiecte cu caracter mai mult propagandistic decat economic. Administrarii
defectuoase si investitiilor industriale i s-au adaugat datorii externe
impovaratoare si o severa criza de energie. Dupa 1980, economia romaneasca
producea marfuri scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul urias din
ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externa a uzat tehnologic
principalele ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slaba a
produselor romanesti a reorientat in anii '80 exporturile in tarile membre
CAER, intr-un procent de 57% in 1985. Legaturile economice cu Moscova, atat de
blamate in anii '60, au revenit in forta in anii '80.
In 1989, desi Romania anunta rambursarea datoriei externe, criza economica
devenise acuta in toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai putin
acces pe pietele occidentale, organismele financiare internationale evitau
Romania, iar Ceausescu a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate in
schimburile cu SUA. Cu toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in
optica partidului "o tara de dezvoltare medie", cu perspective impresionante de
a trece la stadiul de "tara socialista multilateral dezvoltata si indreptarea
Romaniei spre comunism".
5. Colectivizarea si impactul asupra satului romanesc (1948-1962).
Regimul comunist a reusit intre 1945 si 1949 sa aduca sub controlul sau
populatia urbana. Lumea rurala, reprezentand 76,5% din populatie, se afla insa
relativ in afara limitelor acestui control. Metodele uzitate pentru infiintarea
Gospodariilor Agricole Colective mergeau de la brutalitati, confiscari,
arestari, deportari pana la corupere, campanii de presa si izolare. Primele GAC
s-au infiintat in iulie 1949. In 1953, totaul atingea abia 10% din suprafata
arabila a tarii iar productia agricola nu a crescut, dimpotriva. Dupa 1953,
metodele au fost schimbate dar scoul nu. Locul arestarilor in masa, al
confiscarilor de inventar agricol si recolta l-au luat mjloacele
administrative, restrictiile comerciale si interdictiile.
Anul 1958 a marcat insa revenirea in forta la modelul economic stalinist in
agricultura. In 1958, gospodariile agricole nu cultivau decat 17,5% din
pamantul arabil. In 1962, deci numai dupa patru ani, procentajul a urcat la
96%!
Rezistenta taraneasca s-a manifestat pe parcursul intregii perioade 1948-1962
si s-a concretizat intr-un lung sir de rascoale, in toate zonele tarii.
"Victoria" totala a colectivizarii- desi a fost un real succes pe plan politic,
administrativ si ideologic-nu a facut decat sa agraveze problema economica,
Romania ramanand a doua tara producatoare agricola din lagarul socialist (dupa
URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitatiele reale ale Romaniei. Spre
sfarsitul anilor '70, acest esec avea sa umbreasca triumfurile industriale
ulterioare, spectaculoase sau unilaterale.
In primavara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai putin de cinci
decrete privind agricultura, toate urmarind rezolvarea crizei (dar gasind "solutia"
numai in intarirea controlului central si intr-un nou sistem de rechizitii!).
Cu toate acestea, productia agricola nu a atins obiectivele stabilite, in ciuda
faptului ca statisticile oficiale vorbeau de rate inalte de crestere si recolte
record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente in ultimul deceniu al regimului
Ceausescu, cand s-au reintrodus cartelele (desfintate in 1954) si s-au
rationalizat painea, laptele, uleiul, zaharul si carnea (pentru a se putea exporta
cat mai mult). Programul "stiintific de alimentare rationala" (adoptat in 1984,
si care mai mult spunea populatiei sa nu consume hrana aproape deloc!) a fost
considerat singura solutie pentru depasirea crizei alimentare. Acest experiment
stiintific din ultimii ani ai Romaniei socialiste demonstra din plin
pauperizarea agriculturii romanesti. Putem spune ca acesta a fost cel mai mare
esec al comunismului de stil sovietic si a dus la distrugerea structurii
traditionale a satului romanesc.
6. Politica demografica (1957-1989).
Ca in orice sistem totalitar, anularea solidaritatilor traditionale,
distrugerea individualitatii in vafoarea colectivitatii a insemnat confiscarea
vietii private in general si a celei de famiie in particular. Liberalizarea
avorturilor s-a incadrat in aceasta dimensiune, ca o forma de laicizare a
practicilor juridice si sociale. In anul 1957, Romania s-a liniat si ea aceste
practici, adoptand o legislatie libera asupra avorturilor. Decizia a favorizat
intr-un anume fel familia, care trecea printr-o perioada in care situatia
economica si indepsebi nivelul de trai erau deficitare. Pe de alta parte,
avortul devenise singura metoda de planificare familiala, in lipsa altor metode
de contraceptie. Situatia precara din punct de vedere socio-economic a
favorizat insa scaderea natalitatii: daca in 1956 existau 24 nou-nascuti la mia
de locuitori, in 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situand Romania pe ultimul loc in
Europa, alaturi de Ungaria. Drept urmare , dintr-o societate unde avorturile
erau libere si relativ ieftine, Romania ceausista se singularizeaza in 1966,
prin politica ei demografica, in intreg lagarul socialist. In toamna lui 1966
se interzice prin lege intreruperea deliberata a sarcinii pentru femeile avand
mai putin de patru copii si 45 de ani. Penalitatile prevazute comportau
privarea de libertate atat pentru femeile in cauza si pentu persoanele
implicate in operatie, cat si pentru tatal ce se facea vinovat de omisiune de
denunt.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fara copii sunt obligate sa
plateasca taxe suplimentare. Divorturile sunt sistematic descurajate. Crestera
brusca a numarului de nou-nascuti in anul 1967 - practic o dublare in raport cu
anul precedent - a reprezentat o "performanta" unica in istoria demografica a
populatiilor europene. Evolutia ulterioara a natalitatii (statul comunist avea
nevoie de cat mai multe persoane apte de munca pentru continuarea
industrializarii si redresarii economiei) nu a urmat planificarea imaginata de
regim. Avortul provocat, cel clandestin si practicile contraceptionale
traditionale au constituit mijloace eficiente de intrerupere a sarcinii.
Natatlitatea a ajuns astfel, in anul 1983, la 14 la mie, adica exact nivelul
din 1966. Mai mult, Romania se afla pe locul intai in lume in privinta mortalitatii
materne. La mijocul anilor '80 autoritatile au decis ca actele de nastere ale
copiilor sa nu fie eliberate mai devreme de o luna de la nastere pentru a
diminua numarul statistic al deceselor la nou-nascuti.
Politica de stimulare a natalitatii, prin orice mijloace, a atins cote aberante
in anii '80, o data cu ambitia lui Nicolae Ceausescu de a organiza o crestere
planificata, riguroasa si rapida a populatiei tarii. Propaganda in spiritul
cresterii natalitatii a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei
comuniste, iar masurile incurajate de autoritati - precum controlul obligatoriu
al femeilor in vederea depistarii sarcinii, penalizarea financiara a
persoanelor necasatorite, etc. - au reprezentat una dintre cele mai clare
dovezi de incalcare a drepturilor omului si a demnitatii umane. Alte consecinte
foarte grave ale acestor masuri abuzive - precum cresterea numarului de copii
abandonati sau a numarului copiilor nascuti cu handicap in urma unor incercari
de intrerupere a sacrinii - au devenit vizibile abia la caderea regimului,
constituind o reala problema sociala.
7. Distrugerea satelor si urbanizarea fortata (1948-1989).
7.1. Industrializarea si urbanizarea.
Dezvoltand proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea in mod fiesc
nevoie de o mana de lucru care sa sustina acest efort al industrializarii
intensive. In acest scop, autoritatile au incurajat incepand cu anii '50,
dislocarea treptata a unei mari parti a fortei de munca - in special
generatiile tinere - spre centrele industriale nou aparute. Consecinta directa
a acestei politici a fost modificarea, intr-un interval relativ scurt, a
balantei socio-demografice a tarii. Intre mediul rural si urban, migratia
populatiei a avut o singura directie, dinspre sate catre orase.
La inceputul anilor '50 si in anii '60, PCR si conducerea de stat au lansat un
program extins de constructii de locuinte, pentru a indeplini cerintele urgente
ale noilor oraseni. Vreme de 15 ani, intre anii 1955 si 1970, apartamentele au
fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de
centura si al soselelor de acces in orase. In aceasta prima faza, pana la
inceputul anilor '70, este corect sa afirmam ca in general centrele istorice nu
au fost afectate. Primele demolari majore in zonele arhitecturale traditionale
au avut loc la Suceava, Pitesti, Vaslui, Giurgiu si Targoviste.
Dupa 20 de ani de la inceputul acestui proces, structura si aria cladirilor a
cel putin 29 de orase din Romania erau distruse in proportie de 85-90%, fiind
inlocuite cu blocuri de apartamente de un caracter total diferit.
7.2. Sistematizarea satelor.
Pincipiul sistematizarii s-a numarat printre intentiile de politica sociala a
partidului inca din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a capatat consistenta si
amploare in anii regimului lui Ceausescu. In noiembrie 1965, la initiativa
acestuia este infiintata Comisia Centrala pentru Sistematizarea Satelor,
comisie care urma sa intocmeasca planuri de perspectiva pentru o folosire cat
mai eficienta a pamantului agricol si a retelei hidrogrfice existente. In
conferinta nationala a partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceausescu a
prezentat prototipul viitoarei asezari rurale romanesti: fiecare comuna urma sa
aiba una sau mai multe scoli, o biblioteca publica si o casa de cultura,
cinematograf, dispensar medical si maternitate, o baie publica si o retea de
magazine care sa asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. In
paralel, in aceste comune urmau sa fie adusi un numar din ce in ce mai mare de
intelectuali, pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune
in asezari semiurbane. In 1973, acest program a fost initiat in judetele din
aproprierea Capitalei (Ilfov, Calarasi) si extins apoi la nivelul intregii
tari. Sistematizarea rurala prevedea reamplasarea gospodariilor din satele mici
si risipite, considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmand
sa fie concentrate in comune cat mai compacte. Un numar de cateva sute de
comune, selectate pe tot cuprinsul tarii, urmau sa fie transformate in centre
agroindustriale cu statut de oras; locuitorii acestora, in numar de cel putin
5000 in fiecare localitate, urmau sa fie mutati din locuintele lor individuale
in locuinte colective (blocuri) de cateva etaje, astfel incat densitatea demografica
sa fie cat mai mare. In interiorul acestor localitati, birourile autoritatilor
administrative si politice urmau sa fie grupate in centrul civic al asezarii.
Tot aici urmau sa fie construite perimetrele industriale, magazinele, scolile,
spitalele si alte facilitati care sa deserveasca toate comunele din jur, pe o
raza de pana la 20 km. Aceste centre urmau sa fie dotate cu retele de
canalizare, apa si gaze si cu retele.
De la inceputul anilor '80 sistematizarea a devenit parte integranta a planurilor
anuale si cincinale. Cifrele publicate in martie si iunie 1988 vizau disparitia
a 900 de comune, din totalul de 2705, si o reducere a numarului satelor, de la
13123 la maximum 5000-6000. In acest fel, 7000-8000 de asezari rurale dispareau
de pe harta Romaniei, iar cele care ramaneau trebuiau demolate si reconstruite
in proportie de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorita anularii discrepantelor dintre sat
si oras, dar aplicarea lui intr-un ritm atat de rapid, la o scara atat de mare,
o utopie, presupunea investii pe care Romania nu si le putea permite si care
vor secatui economia nationala. Iar acele stergeri de pe suprafata pamantului
ale comunelor nu s-au facut fara abuzuri, fara arestari si stramutari fortate;
nu s-au oferit decat despagubiri simbolice si acelea dupa indelungi
tergiversari!
7. 3. "Centrul civic" si alte proiecte urbane.
Pana in 1989, cel putin 29 de orase au fost distruse si reconstruite in
proportie de 85-90%. Din necesitati ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi
locuitori, dupa 1955 regimul a inceput un vast program de constructii de
locuinte. Au luat astfel nastere cartierele de blocuri din marile orase,
construite la periferie, pe terenuri virane sau pe soselele de centura (de
exemplu, cartierul Drumul Taberei din Bucuresti, a carui constructie a inceput
in anul 1959), ulterior a inceput agresiunea pe timp de pace asupra oraselor, a
centrelor istorice (dupa 1970). Arhitectura traditionala si structura urbana au
fost rase si inlocuite de cladiri colective cu un numar mare de apartamente
(populatia fiind un grup compact era mai usor de supravegheat de catre
Securitate) si o retea de strazi diferita. A aparut o alta lume urbana, opusa
celei anterioare, aproape fara legatura cu trecutul, dar cu monumente istorice
izolate si alte cateva cladiri pastrate si uneori ascunse printre noile
constructii. Demolarea rapida era in curs in alte 37 de orase
Nu a existat nici o optiune pentru cetatenii ce locuiau in case particulare, o
data ce demolarea era hotarata. Fostul proprietar trebuia sa se mute intr-un
apartament de stat, devenind chirias. Noul spatiu se inchiriaza conform
prevederilor legale: o garsoniera pentru o persoana sau cuplu fara copii,
indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat si distrus. Compensatia
pentru proprietatea pierduta, platita dupa indelungi tergiversari, reprezenta,
de obicei, sub 30% din valoarea reala.
Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor '80, planurile prevedeau
schimbari grandioase: in septembrie 1985 se anunta ca in anul 1990 intre 90 si
95% din populatia Bucurestiului va locui in blocuri noi. In paralel cu aceasta
operatie faraonica de modificare rapida a geografiei habitatului rural si
urban, autoritatile comuniste au inceput dupa anul 1980 un vast proces de
constructie a noului centru civic al Bucurestiului, un perimetru arhitectonic
ce urma sa fie un viu exemplu pentru intreaga tara. In scopul reconstruirii
acestei zone, in 1984 a inceput demolarea unor intregi cartiere de locuinte,
monumente de arta arhitectonica, biserici, etc, din aria istorica a Dealului
Uranus. Nicolae si Elena Ceausescu au supervizat personal lucrarile centrului
civic, vizitand in repetate randuri santierul. Rezultatul, impresionant prin
dimensiuni, prin lipsa masurii si prin sfidarea oricaror proportii ale zonei
ambientale, este ilustrativ pentru megalomania regimului Ceausescu: Casa
Republicii - un amestec de stiluri arhitectonice intins pe o suprafata de 6,3
hectare, constructie ce urma sa fie viitoarea cladire-simbol a regimului si
centru al utoritatilor politice si administrative ale statului - este pe locul
secund in randul celor mai mari cladiri din lume (dupa cladirea Pentagonului
american), iar bulevardul care pleaca din fata ei (bulevard ce deturneaza,
practic, axa traditionala a orasului, botezat initial Victoria Socialismului)
este mai larg decat bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anuntarea acestui ambitios program de sistematizare a oraselor si satelor a
alarmat, in mod legitim, o mare parte dintre cetateni tarii. Protestele unor
membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural National (istorici, arhitecti,
istorici de arta) nu au fost luate in seama de autoritati. Presa internationala
s-a facut in dese randuri ecoul acestor proteste, contribuind la cresterea
izolarii tot mai evidente in care a sfarsit regimul comunist de la Bucuresti.
8. Represiunea si Securitatea (1949-1989).
Intre 1949 si 1953, un numar imposibil de stabilit de detinuti politici, multe
zeci de mii in orice caz, dupa unele surse peste 100.000 de persoane in
perioada 1950-1954, au trudit pana la exterminare pe santierul Dunare-Marea
Neagra sau in "celebrele" inchisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-Sarat sau
Malmaison. Dupa 1950, partidul a incurajat, vreme de cativa ani, in unele
inchisori, metoda reeducarii prin violenta fizica si psihica, devenita celebra
mai ales datorita experimentului de la Pitesti. Represiunea, care in aceasta
perioada a imbracat poate formele cele mai violente din intreaga Europa de Est,
s-a indulcit intrucatva dupa moartea lui Stalin. Intre 1956-1959 insa, de frica
exemplului unguresc si polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea
si studentimea.
Nu se poate stabili desigur nici macar cu aproximatie numarul persoanelor
arestate intre 1949 si 1964, cand s-a renuntat la inchisorile politice. Potrivit
istoricilor, trebuia sa fi fost cel putin jumatate de milion. Daca adaugam la
aceasta cifra si pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestati), svabi,
deportatii in Baragan, si existenta detasamentelor militarizate de munca in
care erau trimisi tinerii cu "origine nesanatoasa", cifra victimilor
represiunii trebuie sa fi fost mult mai mare. Aceasta eficienta teroare explica
in buna parte neputinta organizarii unei rezistente active, desi grupuri
izolate de partizani au continuat sa actioneze in munti pana in anul 1956.
Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, o data cu noul curs
politic al regimului de la Bucuresti, cand au fost eliberati, dupa cifrele
oficiale, 1304 detinuti, urmati in 1963 de alti 2892 si, in primele luni ale
lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberari simbolice arata clar ca in anii '60
regimul nu mai avea dusmani interni, ca detinea controlul absolut asupra
tuturor aspectelor socio-economice din Romania.
Dupa 1964, regimul inchisorilor si extenuarea fizica au fost inlocuite de
metode mai subtile de supraveghere a societatii in ansamblu: o puternica retea
de informatori si incurajarea delatiunii, ascultarea convorbirilor telefonice,
violarea mesajelor postale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica
paraliza acum toate segmentele sociale si , in lipsa unei opozitii puternice la
politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice incercare de a
contesta politica partidului.
Dintre cei care au murit in inchisorile in inchisorile comuniste sau care au
trecut si cunoscut regimul detentiei regimului politiei politice trebuiesc
amintiti: Gheorghe Bratianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu,
Constantin Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin
Bratianu, Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea rosie a afectat insa si cadrele partidului comunist. Cazul Lucretiu
Patrascanu este edificator pentru exemplul romanesc.
Securitatea apare ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea de
Directia Generala a Securitatii Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in
Directia Securitatii Statului -DSS, denumire sub care avea sa se consacre),
avand ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul
director, generalul Iulian Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN
in ianuarie 1990, iar Securitatea desfiintata formal caci majoritatea cadrelor
au trecut in componenta noului SRI).
Rolul sau era "de a apara cuceririle democratice si de a asigura securitate RPR
impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi". Dupa 1964 chiar daca nu
s-au mai inregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui
Dej, treptat Securitatea a devenit si ea o institutie depinzand de capriciile
dictatorului. Pentru a putea sustine, pe plan extern, ca Romania comunista nu
mai are detinuti politici, regimul Ceausescu a gasit forme mai subtile de
terorizare a populatiei: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat
internarile opozantilor in azile si spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu
detinuti de drept comun, sub acuzatii false. In anii '80, in mentalitatea
colectiva a romanilor se instalase o adevarata psihoza a Securitatii: ochii si
urechile dictaturii pareau a patrunde in cele mai intime detalii ale vietii de
zi cu zi.
In timpul regimului Ceausescu, cifrele disponibile referitoare la numarul
angajatilor Securitatii sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu,
ministru al Apararii in 1990, declara ca toate cele 6 directii ale Securitatii
cuprindeau in anul 1989, 15 000 de angajati. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000
(si, se pare, ca este cea mai apropiata de adevar), iar alte surse vorbesc de
70 000 de angajati.
9. Viata cotidiana in Romania comunista.
In Romania comunista a existat o adevarata revolutie a moravurilor, societatea
modernizandu-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata cotidiana.
Populatia consuma acum mai multe produse, au aparut obiectele electrocasnice,
cum ar fi: radioul, frigiderul si aragazul - in anii '50, de care propanganda
regimului Dej facea mare caz; automobilul proprietate personala( Aro in ani
'50, Dacia in anii '70 si, mai tarziu, Oltcitul si Lastunul plus marci
provenite, in special, din lagarul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga,
Lada si altele), aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii
telefonice pentru marea majoritate a populatiei, electrificarea satelor si
constructia de numeroase sosele, revistele mondene, filmele autohtone si
inflorirea cinematografelor, accesul la scolarizare mai liber ca oricand,
Transfagarasanul, metroul bucurestean si, inspe sfarsitul regimului, primele
computere personale romanesti replici ale celor occidentale (in afara celor de
proiectie proprie, Coral, inca din anul 1972 dar destinate doar institutelor),
compatibile Spectrum (HC-85, in anul 1985 si CIP-03, in anul 1987) si
compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul 1988) si destinate publicului larg.
Totusi societatea comunista nu afost niciodata una de consum asemeni celor
occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situandu-se la cote modeste in
comparatie cu tarile capitaliste. Ca o comaparatie edifcatoare, statisticile
RAR arata ca in noiembrie 1989, in Bucuresti si Ilfov, existau 150.000 de
automobile la o populatie de 3 milioane de locuitori, iar in luna august 2003
numai numarul automobilelor din Bucuresti situandu-se la cifra de 978.000 de
unitati la o populatie (numai!) a Bucurestiului, ce a scazut cu 500.000 de
persoane.
Revolutia romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat caci nu vom afla prea
curand) a redat libertatea romanilor creindu-le premise promitatoare intr-un
viitor mai bun. Intr-un timp relativ scurt, Romania va adera la majoritatea
structurilor militare si economice democratice occidentale si, cu toata
impotrivirea fostilor securisti si membrii ai nomenclaturii comuniste
infiltrati in toate structurile statului, deveniti "baroni locali' si
miliardari de carton", tara noastra isi va regasi locul pierdut in 1938, va
deveni o tara prospera, unde drepturile si demnitatea umana vor fi respectate.
Acesta este crezul meu, caci in noi cei tineri sta puterea de a-l implini; sa
fim increzatori, deci, deoarece dupa o noapte de aproape 50 de ani soarele a
rasarit iarasi pe strada noastra!