|
|
|
REGULILE REALIZARII REPORTAJULUI DE TELEVIZIUNE
Asa cum am afirmat in mai multe randuri, televiziunea inseamna inainte de orice, acestora si, eventual, al sunetului de fond, fiind necesara, aproape intotdeauna, si existenta unui text acre sa o intregeasca si sa o faca mai usor de inteles. Pana la a stabili posibilele raporturi intre imagine si text, au fost stabilite cateva reguli care, pe langa faptul ca fixeaza importanta imaginilor, garanteaza realizarea unui reportaj cel putin corect. Nerespectarea lor, fie si partiala, are efecte negative, uneori chiar decisive, in ceea ce priveste receptarea, intelegerea si retinerea informatiilor. Din acest motiv ele sunt cunoscute ca “Cele sase reguli de aur pentru realizarea reportajului de televiziune”. Trebuie insa tinut seama de faptul ca simpla lor aplicare, fara intelegerea lor aprofundata nu poate duce la un rezultat fericit. In contuinuare vom enunta aceste reguli si vom incerca sa le explicam, in scopul patrunderii, nu atat a literei, cat a spiritului lor.
1. Scrieti cuvinte multe pentru prezentator si putine pentru reporter ( banda video ).
Cand are camera indreptata asupra sa, prezentatorul domina ecranul. El reprezinta personalitatea, autoritatea care se adreseaza publicului si il informeaza. Momentele in care prezentatorul se adreseaza publicului prin intermediul camerei de luat vederi ajuta la pastrarea legaturii cu publicul. In acest mod sunt prezentate informatiile pentru care nu exista sustinere la nivel de imagine : subiecte de importanta mica, prezentate ca stiri video, sau subiecte de ultima ora, pentru care nu s-au putut obtine inca imagini, subiecte neinteresante din punct de vedere vizual. In aceste situatii jurnalistul are o mai mare libertate de miscare in ceea ce priveste redactarea textelor, avand in vedere ca aici informatia este, in exclusivitate, transmisa pe cale verbala. Acestea sunt, totusi, cele mai facile subiecte, avand in vedere ca nu este necesara sincronizarea intre text si imagine, redactarea fiind aproape radiofonica.
Lucrurile se schimba radical atunci cand textul urmeaza sa fie acoperit de imagine. In aceasta situatie nu mai exista personalitatea dominanta a prezentatorului care sa dea greutate cuvintelor. De aceasta data imaginea va avea aportul esential in transmiterea informatiei. Textul va fi condensat la maximum, deoarece detine un rol secundar. El va trebui sa lase imaginea sa “respire”, sa vorbeasca singura acolo unde este cazul. Cu alte cuvinte, textul nu trebuie neaparat sa acopere integral imaginea. Abuzul de cuvinte denota fie o dozare gresita a textului raportat la imagine, fie o abundenta de planuri pretext, deci de imagini cu aport informativ nul.
Cu alte cuvinte aceasta regula nu trebuie inteleasa ca una ce ar permite lungirea oricat de mult a textului prezentatorului, ori ca, in cadrul reportajului, reporterul trebuie mai mult sa taca. Ea nu face altceva decat sa sublinieze rolul si importanta imaginii in reportajul de televiziune, fara insa a neglija textul acre va trbui sa o suplineasca acolo unde este cazul.
2. Priveste intotdeauna imaginile inainte sa redactezi textul.
De la inceput trebuie spus ca aceasta regula nu se refera la imaginile de pe materialul brut ( caseta master ). Este de la sine inteles ca aceste imagini trebuie vazute si localizate pe banda, cu ajutorul codului de timp, inainte de a incepe montajul.Din pacate foarte multi jurnalisti romani nu depasesc acest nivel de interpretare.
Se poate intampla uneori ca, din motive de respectare a termenului de predare, jurnalistul sa fie nevoit sa redacteze textul “in orb”, fara sa vada imaginile din reportaj, sperand ca cele doua se vor potrivi.Demersul este cel putin riscant. Imaginile de pe banda pot foarte bine sa nu aiba nici o legatura cu textul, sau pot exista imagini care sa necesite explicatii pentru ca informatia sa fie pe deplin inteleasa si despre care jurnalistul nici sa nu pomeneasca. In ambele situatii telespectatorul e pus in situatia de a terbui sa ghiceasca despre ce e vorba, si astfel esecul reportajului e garantat.Singura situatie in care lucrurile pot sta altfel este atunci cand materialul e construit in exclusivitate din planuri pretext.Aceasta solutie, insa, nu face decat sa diminueze dimensiunile dezastrului, in nici un caz sa-l inlature. Nu trebuie uitat nici o ckipa ca televiziunea inseamna in primul rand imagine, deci un reportaj construit in exclusivitate pe baza de planuri pretext este un reportaj lipsit de valoare.
Jurnalistul are trei posibilitati de prelucrare a imaginii in vederea realizarii unui reportaj : redacteaza mai intai textul si apoi, dupa inregistrare, pe baza acestuia sunt selectate si montate imaginile ; mai intai sunt montate imaginile si apoi, pe baza lor, sau a unei fise de montaj care ii este inmanata redactorului, este redactat textul ; redactorul pregateste o fisa de montaj pentru editorul de imagine ( monteurul ) si textul este redeactat practic simultan cu constructia materialului la nivel de imagine.
Mai intai textul. Este metoda cea mai eficienta din punct de vedere al consumului de timp, dar cea mai putin eficienta din punct de vedere al valorificarii la maximum a imaginii. Din pacate este si cea mai frecvent utilizata metoda in posturile de televiziune din Romania.
Asa cum am aratat mai sus, jurnalistul sosit la redactie, preda materialul brut, redacteaza textul, dupa care, in cel mai fericit caz, alege, alati de editorul de imagine, planurile care vor acoperi textul.In aceasta situatie regula ce tocmai a fost enuntata este, macar partial, incalcata.Si din pacate nu este singura. Dar despre aceasta vom vorbi putin mai tarziu.Cert este ca textul va acoperi in intregime imaginile, indiferent de continutul lor informativ, deci le va subordona. Si in nici un caz telespectatorul nu va avea un moment de respiro in care sa poata urmari in liniste o imagine puternica, plina de informatii.
Metoda este, totusi destul de des folosita adtorita rapiditatii realizarii reportajului si este exrem de eficienta in cazul materialelor cu continut informational scazut la nivel vizual. Rezultatele sunt destul de bune, insa, numai daca exista o colaborare stransa si eficienta intre jurnalist si editorul de imagine. Din pacate, in televiziunile din Romania, aceasta conlucrare este aproape inexistenta, iar aparitia unui editor de voce nu ajuta cu nimic la realizarea reportajului.
Mai intai imaginile. Este o metoda mai mare consumatoare de timp decat cea anterioara, dar de departe cea mai eficienta in ceea ce priveste valorificarea la maximum a imaginii. In acest caz, jurnalistul impreuna cu editorul de imagine urmaresc materialul brut, aleg imaginile ce vor fi folosite si construiesc mai intai reprtajul la nivel vizual. Abia dupa aceea este creata o fisa de montaj ce contine succesiunea planurilor si durata lor, pe baza acesteia jurnalistul redactand textul si realizand scriptul reportajului.
Uneori,chiar si posturile care au ca politica montarea imaginilor dupa redactarea textului sunt nevoite sa se supuna sistemului “ mai intai imaginea”. De obicei imaginile pentru subiectele externe sunt cumparate de la agentii care trimit materialele gata montate, insotite, sau nu de text. Conducerea redactionala poate lua decizia schimbarii acestuia – atunci cand exista – in functie de cursul evenimentelor de la momentul receptarii pana la difuzare. In acest caz, ca si atunci cand nu exista si text, va fi necesara redactarea unuia pornind de la montajul deja existent.
Ca regula generala constructia textului pornind de la o serie de imagini montate nu ar trebui sa puna prea mari probleme unui jurnalist cu un minimum de experienta in aceasta directie. Totusi, libertatea in constructia frazei este mai mica decat in varianta “ mai intai textul”. De asemenea, trebuie tinut seama de faptul ca un eventual sincron trebuie “lansat”, adica anuntat, fara insa a folosi, pe cat posibil, o varianta radiofonica de tipul “Domnul director Popescu de la I.M.G.B. ne-a declarat…”. In principiu, cu cat exista mai multe sincroane, cu atat cresc si problemele redactorului.Ceea ce nu inseamna ca redactarea unui text pentru un reportaj fara nici un sincron decurge neaparat fara hopuri. Nu trebuie uitat ca textul insoteste imaginea.Deci publicul nu trebuie dezorientat aratandu-i una si vorbindu-i despre cu totul altceva. Aceasta nu inseamna, insa, ca textul trebuie sa “se lipeasca” in totalitate de imagine de la un capat la altul al materialului. O eventuala redundanta imagine-text trebuie neaparat sa fie justificata de importanta deosebita a informatiei.
Mai intai fisa generala de montaj. In unele situatii, jurnalistul, dupa ce a vizionat materialul brut, realizeaza o fisa generala de montaj pe care o preda editorului de imagine.Cu alte cuvinte, redactorul realizeaza o lista aproximativa cu tipurile de planuri pe care le-ar dori in anumite momente, precum si o estimare a duratei acestora. In baza acestei fise editorul de imagine trece la editarea planurilor, redactorul construind textul pe masura ce reportajul prinde contur la nivel de imagini si urmarind in permanenta succesiunea acestora.
Oricare ar fi metoda adoptata pentru realizarea reportajului jurnalistul este cel care va alege intervalurile exacte ale unui eventual sincron si tot el va indica macar linia generala pe care o va urma reportajul la nivel vizual. Aceste lucruri nu sunt posibile fara a vedea mai intai imaginile. Cu atat mai putin in cazul in care se adopta varianta de montaj cea mai eficienta, respectiv “ mai intai imaginile “.
3. Lasa imaginile sa vorbeasca.
Este inutila redactarea unui text care sa rivalizeze cu niste imagini puternice. In acest caz textul nu va face altceva decat sa scada valoarea imaginilor. Acest tip de planuri este indicat sa fie lasatate sa “respire”, sa vorbeasca singure, fara a fi acoperite de cuvinte. Totusi aceasta metoda nu este indicata in cazul unor imagini “tacute”, adica lipsite de zgomot de fond.Telespectatorul risca sa nu mai fie atent la imagini pentru ca se va intreba daca a aparut o defectiune tehnica, ori daca nu cumva i s-a defectat televizorul.
Jurnalistul trebuie sa se foloseasca de text pentru a transmite informatii suplimentare, pe care imaginea nu le poate reda, sau sa lamureasca anumite detalii care nu sunt evidente. Uneori, asa cum am mai spus-o, este permisa si redundanta imagine-text, atunci cand jurnalistul doreste sa intareasca o anumita informatie pe care o considera deosebit de importanta pentru intelegerea evenimentului. In acest caz imaginea este intarita de text. Sa ne folosim, pentru intelegere, de cateva exemple.
Dispunem de imagini in care il vedem pe primarul Basescu jucand tenis. In nici un caz nu vom scrie, pur si simplu, “Iata-l pe primarul genera al capitalei, domnul Traian Basescu, jucand tenis.”. Aceasta informatie este prezentata de imagini. Vom avea nevoie de detalii suplimentare de tipul “: Una din pasiunile domnului primar Basescu este tenisul. In timpul liber el poate fi intalnit foarte des pe terenurile bazei X”. Evident ca idealul ar fi ca aceste imagini sa beneficieze chiar de declaratia primarului : “Marea mea pasiune e3ste tenisul. De cate ori am cateva ore libere ma puteti gasi pe terenurile de la baza X.”.
Sunt unele situatii in care, desi imaginile sunt foarte bune, publicul nu intelege, totusi, despre ce este vorba. E datoria redactorului sa il lamureasca explicand imaginile. Sa presupunem ca pasiunea aceluiasi Traian Basescu este pescuitul pastravului. Ca orice pescar pasionat, acesta prefera sa isi confectioneze singur mustele artificiale. Dispunem de imagini excelente care il prezinta pa domnul Basescu in timp ce confectioneaza momeli artificiale.Oricat de explicite ar fi aceste imagini, in afara de cativa cunoscatori, nimeni nu va intelege despre ce e vorba.Aceste imagini vor avea nevoie,deci, de un text explicativ.
Ne aflam in situatia in care la Primaria capitalei s-a inregistrat o amenintare cu bomba. Reportajul incepe cu o imagine a cladirii pe care se poate citi clar “Primaria Municipiului Bucuresti”. Nu este o greseala daca textul va fi “Astazi de dimineata, la Primaria capitalei…”. Astfel ne vom asigura ca publicul a inteles exact locul in care s-a petrecut evenimentul, acesta reprezentand o informatie esentiala in cadrul reportajului.
Acest ultim exemplu nu este altceva decat o intarire a regulii enuntate. De aici nu trebuie inteles ca jurnalistul trebuie sa rezume verbal imaginea, ci faptul ca el este pus permanent in situatia de a decide daca o repetitie este necesara, sau daca este pur si simplu redundanta.
4. Foloseste sunetul original (zgomotul de fond).
Pentru cresterea impactului emotional al imaginilor este foarte bine sa se foloseasca sunetul original, evident cu conditia ca el sa nu impieteze asupra comentariului, sau a oricarei alte interventii sonore importante. De asemenea, utilizarea zgomotului de fond este necesara pentru a putea valorifica imaginile puternice care nu vor beneficia de text, asa cum am aratat si la regula anterioara.
Sigur ca utilizarea zgomotului de fond poate pune probleme suplimentare la montaj in ceea ce priveste racordurile de sunet. Nu intotdeauna doua planuri care se pot lega la nivel de imagine, se potrivesc si in ceea ce priveste sunetul on. ( Prin sunet on intelegem sunetul sincroizat cu imaginea, sunetul original. Textul este numit sunet off. ). Un editor de imagine priceput va sti sa surmonteze, insa, orice asemenea problema. Pentru siguranta e bine ca, in timpul documentarii, operatorul sa lase camera sa mearga doua-trei minute numai pentru a inregistra sunet de ambianta. Astfel, in cazul in care la montaj ar aparea dificultati majore in racordarea sonora a planurilor, intregul material va putea fi acoperit cu sunet continuu de la fata locului.
5. Foloseste cateva cuvinte inutile.
Aceasta regula poate parea cel putin ciudata la prima vedere, in conditiile in care, inca de la inceput, am explicat necesitatea conciziei maxime in redactarea stirilor pentru televiziune. Si totusi nu este nimic anormal ori paradoxal in acest enunt.
Jurnalistul de televiziune terbuie sa tina seama de faptul ca, la fel ca si colegii sai din radio, si el se poate confrunta cu dificultatile activitatii secundare a receptorului. Cu alte cuvinte, desi e mai putin probabil decat in cazul radioascultatorului, si telespectatorul poate avea momentele sale de neatentie, momente in care urmarirea stirilor trece pe un plan secundar. Acest lucru trebuie sa nasca o oarecare prudenta in ceea ce priveste atacul, atat la nivel auditiv, cat si vizual ( reamintim ca planul cheie, planul de atac al reportajului, este un plan socant vizual, nicidecum un plan important din punct de vedere factual. ).
In plus, textele pe care jurnalistul le redacteaza pentru un subiect ilustrat cu imagini vor fi mai “stranse”, ori mai “relaxate”, dupa cum o cere nevoia de adaptare la imagine. Uneori ilustratia este prea scurta pentru a putea cuprinde intreaga informatie la nivel de text. Alteori aceasta ilustratie poate fi excesiv de lunga. Sigur, asa cum am mai aratat, comentariul nu trebuie sa acopere integral imaginea, ba chiar dimpotriva. Totusi exista situatii in care un plan este absolut necesar, dar, in acelasi timp, este si prea lung pentru a nu fi acoperit in intregime de text. In acest caz, pe durata planului, se vor furniza informatii- pe cat posibil interesante- nu neaparat necesare intelegerii subiectului. Exemplul tipic pentru aceasta situatie este identificarea persoanelor care apar in cadru. De fiecare data cand rostim un nume este absolut obligatoriu ca figura personajului sa apara in imagine.Totusi, simpla rostire a numelui nu dureaza mai mult de o secunda. Pentru a putea fi citit un plan trebuie sa dureze cel putin 3 secunde. Pentru ca ochiul sa se familiarizeze cu acea imagine (chipul personajului in cauza) e nevoie de circa 4 secunde. Continutul informativ sarac al acestui tip de plan nu ne permite sa lasam un blanc de sunet cu o asemenea durata (aproximativ 3 secunde). Acum este momentul sa folosim acele cateva cuvinte inutile care vor pastra atentia telespectatorului relativ constanta.
Pe scurt, nu este necesar ca fiecare cuvant al textului sa spuna ceva indispensabil pentru intelegerea subiectului, ci este obligatoriu ca fiecare cuvant sa-si justifice prezenta in acel loc.
6. Textul trebuie sa urmeze logica imaginii
Pentru un jurnalist de televiziune este obligatoriu sa inteleaga ca intotdeauna trebuie sa priceapa si sa urmeze logica vizuala a secventelor de pe banda. Un text poate fi excelent pe hartie si poate suna extraordinar cand e citit cu voce tare fara ca acest lucru sa reprezinte o garantie ca se va armoniza cu imaginile. Insiruirea cuvintelor trebuie sa fie dictata NUMAI de logica vizuala.
In succesiunea planurilor ce alcatuiesc o secventa actiunea trbuie sa curga in mod natural. Racordurile intre planuri trebuie sa sugereze, pe cat se poate, desfasurarea normala a actiunii, iar acolo unde imaginile brute nu o permit, se intercaleaza planuri de legatura. Aceasta este, in principiu, problema editorului de imagine. Dar el nu o poate rezolva intotdeauna daca textul a fost redactat fara a se tine seama de logica succesiunii planurilor.
Am aratat ca in televiziune trebuie sa lasam publicului timpul necesar cel putin pentru citirea, daca nu si pentru intelegerea imaginii. Intr-un text redactat pentru radio este acceptat sa scriem “La eveniment au participat Adrian Nastase, Nicolae Vacaroiu si Adrian Paunescu…”. Pentru televiziune acest lucru e cu desavarsire interzis. Utilizarea unui singur plan care sa-i cuprinda pe toti trei ar avea o valoare de cadraj prea mare pentru a-i putea identifica. Vor fi necesare trei planuri stranse cu fiecare din cei trei.Acest lucru, inseamna de 3 ori cate 4 secunde pentru fiecare plan.Deci vom avea nevoie de 12 secunde in loc de 3, cat inseamna simpla pronuntare a numelor.
Aceeasi dificultate apare si in cazul in care avem de prezentat o serie de locuri pe care subiectul le-a vizitat: “Presedintele Iliescu a vizitat azi Clujul, Zalaul si Oradea.”. Textul va trebui lungit pentru a putea plasa si vizual personajul in fiecare din aceste localitati.
Un alt element de logica vizuala : schimbarile de loc si timp trebuie sa se succeada de o maniera usor de inteles pentru telespectator. Daca la radio “plimbarile” in timp si spatiu sunt posibile, in televiziune acestea sunt derutante la nivel vizual. E imposibil, de exemplu, sa prezentam o actiune care se petrece noaptea si sa trecem imediat la un sicron in timpul zilei. Aceste tranzitii nu sunt imposibile, dar pentru realizarea lor este necesara utilizarea unor planuri de tranzitie.
Localizarea evenimentelor se face, de obicei, atat pe cale orala, cat si vizuala.Totusi, daca de varianta verbala ne putem dispensa, cea vizuala este absolut obligatorie. Aceasta se realizeaza cu un plan larg, cel putin plan general, preferabil plan ansamblu. O secventa ansamblu-general nu este inutila. Evident ca exista situatii in care este necesara si o explicatie la nivel de text, iar alteori, asa cum am mai aratat, intarirea informatiei vizuale prin text este o “redundanta necesara”. In urma cu cativa ani toate posturile de televiziune cu pretentii de post national prezentau pe larg explozia din imobilul de pe bulevardul Dacia 133. Unul dincele mai importante posturi, cu pretentii de lider de piata, desi prezenta un reportaj-mamut de aproape 5 minute, nu folosea nici un plan suficient de larg pentru a permite plasarea in spatiu a respectivului imobil.Aceasta lipsa nu face decat sa diminueze atentia telespectatorului pentru subiectul prezentat, el incercand in tot acest timp sa gaseasca repere care sa-i permita localizarea obiectivului.
Asa cum am mai aratat, identificarea unei persoane care apare pe ecran este obligatorie. Telespectatorul nu trebuie pus in situatia de a trebui sa ghiceasca identitatea acesteia.Rostirea unui nume cand pe ecran apare o alta persoana este cu desavarsire interzisa.
Pe scurt, nu e suficient sa scrii, oricat de bine, sau oricat de expresiv. Important e sa “scrii” imaginile. Jurnalistul trebuie sa aiba permanent in fata ochilor ceea ce se petrece pe ecran, pentru a putea corela textul cu imaginea.
Concluzia care se desprinde din toate aceste sase reguli de constructie a unui reportaj este ca nu poti fi un bun jurnalist de televiziune fara a putea gandi in primul rand in termeni de imagine. Si mai ales daca nu accepti ca intotdeauna, atunci cand apare un conflict intre text si imagine, ceea ce trebuie schimbat este cuvantul. Reporterul este cel care conduce echipa, el gandeste intreg materialul, el este cel care raspunde pentru produsul finit, dar el va trebui sa valorifice in primul rand munca operatorului.
RELATIA IMAGINE-TEXT
Mintea omului descifreaza practic instantaneu informatia furnizata de o imagine. Dimpotriva, intelegerea cuvintelor necesita un oarecare timp. Totusi, o imagine doar prin sine nu poate furniza decat informatii generale de recunoastere, de localizare. Ne dam seama ca asistam la o manifestatie, dar nu putem afla cate persoane participa. O persoana vorbeste in fata camerei de luat vederi.Daca nu este o personalitate cunoscuta, nu stim cum se numeste, ori ce calitate are. Aceste detalii sunt communicate cu ajutorul cuvintelor. Ele permit identificarea. Rapiditatea cu care este inteleasa imaginea ii permite, insa, transmiterea unei cantitati mai mari de informatii intr-un timp mai scurt. Ea va avea un rol activ, de validare, sau invalidare a cuvantului. Daca in cinematografie prin neconcordanta dintre discursul verbal si cel vizual se pot obtine efecte interesante, de metafora sau ironie, in cazul stirilor, aceasta neconcordanta este fatala. Ea nu va starni decat un efect de confuzie ce va duce la ratarea informatiei.
John Hewitt stabileste sase posibile rapoarte intre imagine si text :
1. Comentariu puternic/imagini pretext (fundal, de umplutura)
Asemenea imagini se folosesc atunci cand subiectul nu se refera la un eveniment concret, vizibil si deci ilustrabil cu imagini puternice ( cresterea pretului la energie electrica, evolutia somajului, a cursului leu-dolar, etc. ). In aceste situatii se folosesc imagini care au o oarecare legatura cu subiectul, dar care au un continut informativ nul. Cel mai des se folosesc imagini cu oameni pe strada, sau la piata, sub pretextul ca respectivele informatii se refera la omul de rand.Acest tip de material prezinta un interes scazut din punct de vedere vizual si in nici un caz nu justifica alocarea unui format mare. In conditiile in care imaginile nu au nici un rol, este recomandabil sa nu se recurga la asemenea solutii decat in cazuri de forta majora.
O alta situatie in care apare acest raport intre imagine si text este atunci cand, intr-un reportaj cu o bogata ilustratie informativa, se simte nevoia transmiterii unor informatii importante ce nu pot fi comunicate vizual. Utilizarea unui text puternic pentru acoperirea unor imagini la fel de puternice ar scadea valoarea imaginilor. In acest caz se vor intercala planuri pretext care permit plasarea informatiilor pe cale verbala.
2.Comentariu puternic/imagini generice.
Este o modalitate de lucru foarte asemanatoare cu cea anterioara. Textul este acoperit cu elemente sau detalii specifice subiectului. Elementele vizuale au valoare generica. De exemplu scumpirea benzinei este ilustrata cu imagini de la o statie de alimentare: o pompa de benzina, soferi care alimenteaza, o cisterna care descarca, etc. Imaginile i;ustreaza subiectul, tema, fara a le reda. Ca si in primul caz, interesul publicului nu poate fi mentinut prea mult timp cu asemenea imagini, deci folosirea unor asemenea materiale nu este recomandata.
3. Comentariu puternic/ imagini de ilustratie.
Raportul este definit prin alegerea unor imagini legate punctual de un cuvant, sau o idee din contextul comentariului, fara a se acorda atentie logicii interne si construirii discursului vizual. Cu alte cuvinte, avem de-aface cu o relatie de redundanta imagine-text. Vorbim despre o sosea si aratam o sosea, vorbim despre o institutie si ii aratam sediul, etc.Utilizarea in exces a unor planuri care stabilesc orelatie de corespondenta directa intre imagine si text nu este o alegere fericita, pentru ca materialul va deveni obositor prin redundanta.
4.Comentariu puternic/ imagini puternice
O serie de imagini bine turnate, bine alese si bine montate poate constitui un tot unitar, o poveste ce poate fi urmarita si inteleasa, independent de un comentariu cu care va intra in concurenta. Jurnalistul va avea dificultati imense in a conduce atentia publicului de la discursul vizual la cel verbal si invers. Chiar daca va reusi foarte bine acest lucru, valoarea imaginilor va fi puternic diminuata. Este o varianta la fel de putin recomandata ca si cele anterioare.
5.Comentariu complementar/ imagine puternica.
Este metoda cea mai eficienta pentru construirea unui reportaj. Informatia este furnizata in primul rand pri intermediul imaginilor. Acestea redau evenimentul prin inregistrari de mare impact emotional, fiind insotite si de sunetul original. In acest fel telespectatorul este transformat in martor ocular al evenimentului. Textul rostit de jurnalist nu face decat sa completeze si sa explice relatarea vizuala. Astfel sunt, sau ar trebui sa fie tratate subiectele dramatice, surprinse “pe viu”: lupte de strada, corespondente de pe front, familii care traiesc in mizerie.
6. Imagini fara comentariu
In aceasta situatie exista doua posibilitati total diferite in ceea ce priveste realizarea unor astfel de materiale:
a) prezentarea unor imagini brute, nefinisate, nemontate, cu planuri lungi, cu sunetul original si care ofera senzatia participarii directe la eveniment. Este cazul rubricii “No comment” a canalului Euronews. Desi o asemenea abordare este posibila, teoretic, in cadrul unui jurnal televizat, ea este destul de riscanta, deoarece sunt necesare numai imagini extrem de puternice si, mai ales, explicite. De remarcat faptul ca Euronews prezinta astfel de materiale numai despre subiecte care au fost deja abordate in mod “clasic”.
b) eseuri vizuale care tin mai mult de arta decat de informatie. Un rol determinant il detin aici compozitia cadrului, miscarile de camera, sunetul original, sau, de ce nu, un eventual covor muzical. Realitatea este explorata aici in mod subiectiv, iar rezultatul reprezinta viziunea realizatorului. Un realizator care depaseste cu mult starea de jurnalist. Utilizarea unor astfel de materiale nu este, in general, recomandata in cadrul emisiunilor de stiri. Cel mult, in editiile “usoare”, de sfarsit de saptamana.
RELATAREA IN PICIOARE ( STAND-UP,CAP-SINCRON )
Este acea relatare in care reporterul transmite din teren, de la locul evenimentului, stand in picioare si vorbind in fata camerei de luat vederi. Aceasta relatare poate fi exclusiv verbala, sau partial acoperita de imagini. Relatarea in picioare poate avea urmatoarele functii:
1. exista un curent de opinie conform caruia prezenta in cadru a reporterului aflat la fata locului creste credibilitatea materialului, prin personalizarea autorului( “Iata, eu sunt cel care s-a deplasat la eveniment pentru a va povesti ce s-a intamplat!”). Din aceasta cauza unele posturi de televiziune recurg la stand-up, practic, in toate reportajele. Efectul obtinut este contrar celui scontat, mergand pana la penibil, in cazul in care nu reporterul este cel care rosteste si textul reportajului. Prezenta a doua voci diminueaza semnificativ efectul de credibilitate.De-a dreptul ridicul este atunci cand povestea e spusa de o voce masculina, de exemplu, iar la relatarea in picioare aflam ca, de fapt, la fata locului s-a deplasat o femeie, sau invers. Este unul din motivele pentru care trebuie ca cel care a realizat reportajul, sa fie si cel care realizeaza si comentariul din off.
2. transmisia de la fata locului constituie ea insasi un eveniment.Plasarea reporterului la locul faptei ii confera un plus de spectaculozitate care o face mai atractiva si, deci, mai eficienta, decat citirea acelorasi informatii din studio. Astfel poate fi suplinita, partial, lipsa imaginilor in stirile nevizuale.
3. permite plasarea unor informatii absolut necesare pentru intelegerea subiectului, in conditiile in care nu exista suficienta imagine pentru a le ilustra. Din nou este un suplinitor de imagine.
4. permite consemnarea cu usurinta a evolutiei evenimentului dupa incheierea filmarilor.
Relatarea in picioare se plaseaza, de obicei, la sfarsitul materialului, rar in corpul acestuia, si niciodata la inceput.Introducerea reportajului (lansarea) este realizata de prezentatorul emisiunii.
Durata interventiei reporterului este scurta, si nu va depasi 15-20 de secunde.
Reporterulva fi plasat intr-un loc cat mai semnificativ pentru evenimentul relatat ( intr-o relatare despre inundarea pasajelor subterane din Bucuresti, reporterul TVR, Adrian Fulea a realizat stand-up-ul stand in apa pana la genunchi) si va fi cadrat in plan american, sau mediu. Plasarea sa in centrul imaginii ii confera un plus de autoritate, reporterul suprapunandu-se peste subiect, dominandu-l. Un cadraj lateral, pe linie de forta, integreaza reporterul in peisaj si valorifica ambianta.
Intrarea in cadru a reporterului se poate face direct, prin taietura de montaj, sau printr-o miscare de camera, de obicei panormare. In acest ultim caz, camera porneste de pe un element semnificativ de décor, se roteste si il descopera pe reporter. Acesta poate vorbi inca de la inceputul miscarii de camera, fie numai dupa ce apare in cadru. A doua varianta este recomandata numai reporterilor cu experienta care “simt” camera de luat vederi. Astfel se va evita situatia neplacuta in care este vazut reporterul ce asteapta sa vorbeasca si nu realizeaza ca e deja in cadru.
Transfocarea este folosita mai rar si de obicei se realizeaza o transfocare inapoi, pornind de la microfonul din mana reporterului.
In mod normal reporterul sta pe loc in timp ce vorbeste. O eventuala deplasare trbuie sa fie bine justificata si, obligatoriu, urmarita de camera.
Ca si in cazul sincronului, folosirea relatarii in picioare trebuie sa fie bine motivata. Ea nu va fi inclusa in reportaj doar pentru ca “asa se face”, sau pentru cxa “asa se poarta”. Daca reluarea in cadrul reportajului a unor elemente din lansare poate fi, uneori, justificata, in relatarea din picioare reporterul nu are voie sa repete nimic din ce s-a spus anterior. O buna relatare presupune ca informatia sa fie transmisa convingator, in ritm sustinut. Reporterul trebuie sa povesteasca, nu sa citeasca, sau sa recite un text memorat in prealabil.
Relatarea se va incheia cu o formula care sa cuprinda numele reporterului, locul transmisiei si postul, sau emisiunea pentru care se face transmisia.
5.TIPURI DE JURNAL
Jurnalul este emisiunea care se regaseste in grila de programe a oricarei televiziuni. Publicul cere cat mai multa informatie intr-un timp cat mai scurt. In acest scop au fost create doua tipuri de jurnal de televiziune:
1. Jurnalul clasic.
Este o emisiune cu o durata optima de 20-30 de minute, si care contine 10 pana la 15 reportaje. Dincolo de aceste limite interesul publicului scade exponential. Acest jurnal are un stapan absolut : prezentatorul. El este cel care creaza si pastreaza legatura cu publicul. El este gazda “spectacolului informatiei”, informatie careia ii ofera veridicitate si credibilitate.
In urma cu 7-8 ani postul britanic BBC scotea la concurs un post de prezentator. Conditiile de inscriere : varsta minimum 35 de ani si o experienta de cel putin 10 ani in domeniul jurnalistic. Vremea cand prezentatorul era crainic, adica un simplu cititor al unor texte redactate de altii a apus de mult. Prezentatorul este un jurnalist matur, cu experienta, capabil sa judece informatia, sa o prelucreze si sa o transmita cu maximum de credibilitate. Prezentatorul nu mai citeste de pe prompter, el povesteste.Prompterul a devenit doar un instrument ajutator, care reduce, sau elimina “balbele”. Balbe care sunt mai usor tolerate de public atunci cand apar pe fondul unei conversatii, decat pe al unei lecturi. Prezentatorul va participa, alaturi de producator, la stailirea si ierarhizarea informatiei ce va fi prezentata in jurnal.
Tendinta actuala este ca jurnalul clasic sa faca din prezentator o vedeta, un star de televiziune. Telespectatorii nu mai asteapta neaparat emisiunea informativa, ci intalnire cu vedeta preferata. In aceste conditii mesajul informativ capata alte semnificatii, iar punerea in scena a spectacolului devine mai importanta decat informatia insasi.
Totusi, pentru a deveni o vedeta reala a acestui spectacol nu este suficient numai cadrul. E nevoie sa stii tot ce se poate sti despre informatie si sa stii sa faci tot ce se poate face cu informatia.
2. Jurnalul in imagini (tout- images)
Este un format mult redus, 5, maximum 10 minute, care se adreseaza unui public grabit, dornic sa afle cat mai multa informatie in cel mai scurt timp posibil. De regula este folosit in editiile de noapte, dar exista posturi care il folosesc ca unic format.
In aceasta situatie in care nu mai exista un prezentator care sa lege relatia cu publicul, vedeta devine informatia insasi. Reportajele nu vor depasi 45-60 de secunde, iar imaginea culeasa la locul evenimentului trebuie sa aibe uncontinut informativ bogat. Raportul imagine text va fi in exclusivitate de complementaritate, iar subiectela fara interes vizual sunt exceptii rarisime.
Exercitii
1. Alegeti cinci texte din presa scrisa si, pe baza lor, redactati cinci comentarii de televiziune cu o durata de 60-75 de secunde.
2. Alegeti trei texte din presa scrisa si imaginati posibila ilustratie cu imagini a textelor pe care le redactati pe baza lor (max. 75 de secunde fiecare). Construiti scripturile reportajelor dupa modelul:
Cod de timp VideoAudio
3. Urmariti jurnalele principaleleor posturi de televiziuneromanesti. Integrati-le intr-unul din cele doua tipuri de jurnal si explicati asemanarile si deosebirile dintre ele.
4. Urmariti un jurnal televizat.Inregistrati-l. Reformulati lansarile prezentatorului.
5. Urmariti un jurnal televizat. Analizati relatarile in picioare din cadrul reportajelor.
6. Inregistrati un jurnal televizat. Analizati raportul imagine –text in cadrul reportajelor.
BIBLIOGRAFIE:
1. COMAN, Mihai, 1997, Manual de jurnalism- tehnici fundamentale de redactare, Polirom, Iasi
2. GANZ, Pierre, 1988, Le reportage radio & télè, 2eme èdition, Editions du Centre de Formation et Perfectionnement de Journalistes, Paris.
3. GARVEY, E. Daniel & RIVERS, L. William, 1987, L' information radiotélèvisée, Bruxelles, De Boeck.
4. GARVEY, E. Daniel & RIVERS, L. William, 1987, Newswriting for the electronic media. Principles, Examples, Aplications, Belmont, Wadsworth Publishing Company.
5. LANGOIS, Jaques Larue, 1989, Manuel de journalisme
radio- télè, Edition Saint Martin, Montreal
