|
|
|
Managementul datoriei publice
Managementul datoriei publice cuprinde un complex de operatiuni care se succed astfel:
contractarea imprumuturilor;
organizarea si tinerea evidentei in conturi specifice;
calculul si plata despagubirilor si a altor cheltuieli specifice (adica gestionarea normala si gestionarea exceptionala a datoriei publice);
rambursarea datoriei publice (armonizarea datoriei);
gestionarea fondurilor de risc pentru garantare a creditelor interne, respectiv externe.
Datoria publica se cuantifica in functie de termenul pentru care se contracteaza imprumutul, astfel:
1. datorie publica pe termen scurt sau flotanta (de obicei pana la un an) contractata pentru acoperirea golurilor de casa provocate de neconcordanta in timp a incasarilor la buget cu cea a cheltuielilor bugetare;
2. datoria publica pe termen mediu si lung sau consolidata, contractata pentru diverse cauze:
a) finantarea deficitului bugetar;
b) echilibrarea balantei de plati si consolidarea rezervei valutare a statului;
c) refinantarea datoriei publice;
d) finantarea interna si externa a proiectelor de investitii pentru dezvoltarea unor domenii prioritare;
e) achizitionarea din import a unor materii prime si surse energetice prioritare si deficitare;
f) alte necesitati prevazute prin legi speciale.
Cu alte cuvinte, sumele exigibile pe termen scurt poarta denumirea de datorie flotanta, iar cele exigibile la termene mijlocii si lungi, poarta denumirea de datorie consolidata.
De mentionat ca, datoria consolidata poate proveni si din prelungirea termenului de rambursare a imprumuturilor pe termen scurt in imprumuturi pe termen lung.
Gradul de indatorare a tarii la un moment dat se determina prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Acest indicator arata in ce masura valoarea adaugata intr-un an este grevata de datoria publica, sau altfel spus, cat la suta din P.I.B. trebuie utilizat pentru rambursarea datoriei publice. El este utilizat si in calculele de sinteza ale organismelor din Uniunea Europeana care prevad o limita maxima a gradului de indatorare a unei tari, si anume, 60% din P.I.B. El reprezinta un criteriu de convergenta pentru tarile U.E. care vor sa acceada la zona euro.
Un alt indicator de analiza il reprezinta serviciul datoriei publice, care caracterizeaza efortul financiar anual pe care il reclama datoria publica a unui stat, scadenta in anul respectiv. El cuprinde totalitatea cheltuielilor anuale reprezentand plati exigibile in contul datoriei publice (anuitati, dobanzi, comisioane etc.).
Acest indicator poate fi calculat si ca marime medie pe locuitor sau ca raport intre dobanzi si P.I.B.
A. In legatura cu contractarea directa a imprumuturilor de stat, in practica financiara se cunosc mai multe modalitati de plasare a imprumuturilor de stat, si anume:
prin subscriptie publica;
prin intermediul unor consortii bancare;
prin vanzarea la bursa.
1. Plasarea imprumutului prin subscriptie publica se face prin grija Ministerului Finantelor sau a altei institutii specializate, imputernicite de Ministerul Finantelor.
In vederea asigurarii plasarii integrale a imprumutului, se organizeaza o larga publicitate privind scopul si conditiile lansarii si rambursarii acestuia. Subscriptia publica si varsarea sumelor subscrise se efectueaza la ghiseele deschise la administratiile financiare, casierii, case de economii, banci etc. sau direct prin functionari publici. Persoanele care participa la plasarea imprumutului sunt recompensate pe cale de remiza, iar cheltuielile legate de functionarea ghiseelor de subscriere se acopera pe seama unui comision.
2. Plasarea imprumutului prin consortii bancare se realizeaza prin grija unui grup de banci, care se angajeaza sa efectueze aceasta operatie la cererea organelor competente.
Consortiul bancar poate prelua obligatiunile imprumutului contra unui comision sau le poate cumpara efectiv.
In primul caz, statul intra in posesia sumelor imprumutate pe masura plasarii inscrisurilor de catre consortiu, caruia ii plateste un comision. Potrivit acestui procedeu, consortiul nu raspunde pentru inscrisurile neplatite.
In al doilea caz, consortiul cumpara efectiv inscrisurile imprumutului de la stat, pe care se angajeaza sa le plaseze pe piata. Pentru aceasta operatie, consortiul incaseaza diferenta intre cursul la care vinde inscrisurile catre populatie si cursul la care le-a cumparat de la stat. De data aceasta, inscrisurile care nu au putut fi plasate pe piata sunt retinute de bancile care alcatuiesc consortiul si intra in portofoliile acestora.
Aceasta metoda de plasare a imprumuturilor este mai costisitoare decat cea prin subscriptie publica datorita comisioanelor sau diferentelor de curs, in favoarea bancilor. In schimb ea este mai comoda pentru stat si se poate realiza intr-un termen scurt.
3. Titlurile de imprumut de stat sunt cotate la bursa unde pot fi vandute si cumparate. Cotatia defineste pretul titlului, asa cum se stabileste in fiecare zi in functie de cerere si oferta. Acest pret nu este neaparat egal cu valoarea nominala a titlului. Atunci cand valoarea este egala cu pretul titlului, cotatia atinge paritatea.
Dar cotatia la bursa poate fi mai jos decat pretul platit de persoana care subscrie si atunci acesta poate pierde.
Cotatia la bursa a titlurilor datoriei publice serveste la masurarea nivelului de credit al statului.
Statul poate interveni pentru sustinerea cursurilor titlurilor sale prin cumpararea unui anumit numar de titluri pentru a face sa creasca cotatia si pentru a realiza astfel o amortizare (rambursare) a datoriei.
Aceasta modalitate de plasare a unui imprumut prezinta avantajul ca este discreta pentru stat, comoda, putin costisitoare si cu un randament ridicat.
Intrucat vanzarea se face prin intermediul agentilor de schimb, cumparatorii nu stiu daca inscrisurile care fac obiectul tranzactiilor la bursa sunt ale unui imprumut vechi (care avea un pret mai bun) sau ale unui nou imprumut.
B. Gestionarea normala a datoriei consta, in fapt, in plata dobanzilor stipulate in contractul de imprumut. Pentru titlurile de imprumut care au cupoane detasabile corespondente fiecarei fractiuni de dobanda, plata dobanzii se face prin remiterea cuponului. Pentru bonurile de tezaur (si alte titluri) care nu au cupoane, plata dobanzilor se face intr-o singura transa, in momentul rambursarii. La aceste titluri pretul de emitere este inferior valorii de rambursare (care include si dobanda).
C. Gestionarea exceptionala a datoriei cunoaste doua operatiuni: conversiunea si consolidarea.
Conversiunea este operatia care consta in schimbarea titlului vechi de imprumut contra unui titlu avand aceeasi valoare dar purtand o dobanda mai mica.
Conversiunea imprumuturilor interne de stat poate fi determinata de dificultatile financiare ale statului debitor, insa ea devine aplicabila si in cazul scaderii ratei dobanzii pe piata ca urmare a sporirii capitalului de imprumut. In aceste conditii se cunosc doua variante de conversiune:
a) conversiunea fortata, cand statul, datorita dificultatilor financiare nu poate plati intreaga suma a dobanzilor cuvenite si ofera detinatorilor de inscrisuri, ca singura alternativa, preschimbarea titlurilor vechi cu titluri noi care au un nivel de dobanda mai redus, in decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi isi pierd valabilitatea;
b) conversiunea facultativa sau cu consimtamantul detinatorilor de titluri, in imprejurarea scaderii pe piata a ratei dobanzilor ca urmare a sporirii capitalului banesc disponibil. Detinatorii de titluri pot alege una din variante, si anume: de a preschimba inscrisurile imprumutului vechi cu inscrisuri ale unui imprumut nou sau de a pastra inscrisurile vechiului imprumut.
Prin conversiune statul obtine un avantaj material, concretizat in reducerea cheltuielilor cu plata dobanzii, dar sufera un prejudiciu moral, constand in pierderea creditului pe piata.
Cea de-a doua forma de gestionare exceptionala a datoriei publice este consolidarea datoriei ajunse la scadenta, adica preschimbarea inscrisurilor imprumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur) cu inscrisuri ale unor imprumuturi pe termen mediu sau lung (obligatiuni si titluri de renta) sau fara termen (titluri de renta perpetua). Statul foloseste aceasta metoda pentru a iesi din impas, deoarece acumuleaza datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp.
Intrucat prelungirea termenului de rambursare a imprumutului inseamna, pentru creditori, cresterea riscului de depreciere a banilor plasati in efecte publice, statul este nevoit sa accepte adesea majorarea ratei dobanzii.
Consolidarea este avantajoasa pentru banci, deoarece ele incaseaza comisioane importante din operatiunea de preschimbare a inscrisurilor unui imprumut pe termen scurt cu inscrisuri ale imprumutului consolidat.
D. Amortizarea datoriei publice inseamna rambursarea imprumutului, operatiune ce consta in rascumpararea titlurilor de credit de la detinatorii lor.
Rambursarea imprumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. In mod expres, statul isi asuma obligatia de a restitui numai imprumuturile cu termen.
In cazul amortizarii obligatorii statul este obligat sa ramburseze imprumutul contractat de el la o anumita data, ca si debitorii privati. Principalele modalitati practice sunt:
a) rambursarea la o data unica atunci cand statul se angajeaza sa ramburseze global imprumutul ajuns la scadenta;
b) rambursarea anticipata este in general interzisa, dar este posibila prin cumparari la bursa;
c) rambursarea esalonata, care se practica la imprumuturile pe termen lung si imbraca doua forme:
pe calea anuitatilor, cand dupa un termen de gratie (1-2 ani) statul achita in fiecare an atat dobanzile cat si fractiunea de capital, fie in cote egale, fie progresive sau regresive. Aceasta metoda se foloseste cand statul are putini creditori cu care convine conditiile de rambursare;
prin tragere la sorti, cand statul stabileste valoarea obligatiunilor amortizabile in fiecare an prin tragere la sorti. Aceasta metoda se foloseste cand imprumutul de stat a fost contractat la un mare numar de creditori.
Amortizarea facultativa este intalnita in cazul imprumuturilor perpetue. In cazul imprumuturilor pe termen lung, statul este obligat sa procedeze la rambursarea acestora la scadenta. Statul poate insa sa procedeze la rascumpararea la bursa a inscrisurilor respective inainte de termen, amortizand astfel datoria inainte de scadenta. Tot prin rascumpararea la bursa statul poate sa retraga din circulatie titlurile imprumuturilor fara termen, atunci cand dispune de resurse bugetare, iar inscrisurile respective inregistreaza la bursa un curs scazut.
In practica este cunoscuta si amortizarea indirecta care este determinata de deprecierea monetara. Oricat de mare ar fi deprecierea monetara, statul nu ramburseaza si nu plateste dobanzi decat la valoarea nominala a titlurilor de imprumut.
