|
|
|
Integrare economica - Implicatii economice,politice si sociale
Etape in evolutia integrarii europene
Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au format doua opinii diametral opuse cu privire la cooperarea europeana:
Prima consta in a realiza o simpla zona vasta de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale si a altor restrictii din calea schimburilor reciproce.
A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a carei prima etapa ar fi fost “afirmarea unei personalitati proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflata intr-o dubla divergenta fata de prima: privind supranationalitatea si privind deschiderea catre restul lumii occidentale.20
Ca urmare a acestor doua conceptii diferite, Europa Occidentala s-a scindat in doua:
tarile care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Conventia de creare a Asociatiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia);
tarile care au format Comunitatea
Economica Europeana (Franta,
Comunitatea Economica Europeana
Proiectul Comunitatii Economice Europene era mult mai ambitios decat AELS, vizand ca scop final uniunea politica, desi fara precizari in acest sens. Nu era inca timpul si europenii mai esuasera incercand sa unifice Europa prin politic.
Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene, tarile semnatare isi propuneau ca, prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor lor economice, sa promoveze dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o crestere stabila, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii mai stranse intre statele membre (art. 3)21.
Articolul 4 al tratatului prevede si caile de atingere a obiectivului propus:
a) eliminarea intre statele membre a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor, precum si orice alta masura cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun si o politica comerciala comuna fata de statele terte;
c) eliminarea, intre statele membre, a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune in domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune in domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenta sa nu fie ingradita in cadrul pietei comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre si de evitare a dezechilibrelor balantelor de plati;
h) apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune;
i) crearea unui Fond social european, in scopul ameliorarii posibilitatilor de utilizare a fortei de munca si a ridicarii nivelului de viata;
j) instalarea unei banci europene de investitii, destinata sa faciliteze expansiunea economica a Comunitatii ;
k) asocierea tarilor si teritoriilor de peste mare in vederea cresterii schimburilor si pentru a urmari in comun efortul de dezvoltare economica si sociala.
Se poate observa cu usurinta ca:
1) initiatorii tratatului au optat pentru formula pietei comune, dar mai multe dispozitii (b, d, i privind politici comune si f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstreaza dorinta de a depasi acest nivel de integrare;
2) sunt prevazute doua mari tipuri de actiuni:
- eliminarea obstacolelor in calea miscarii libere a marfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piata comuna) si
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrarii economiilor il constituie libera circulatie a marfurilor in interiorul Comunitatii – punctul a).
Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-l realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent ele au fost reconsiderate prin propunerea de Constitutie.
In art 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipuleaza:
Scopul Uniunii este promovarea pacii, a valorilor sale (respectul demnitatii umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, intr- o societate caracterizata de pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si non discriminare – art 2) si bunastarea popoarelor tarilor membre.
Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor un spatiu de libertate, securitate si justitie fara frontiere interne si o piata unica unde concurenta este libera si ne-distorsionata.
Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva, urmarind ocuparea deplina si progresul social, un nivel ridicat de protectie si ameliorare a calitatii mediului. Ea promoveaza progresul stiintific si tehnic.
Combate excluderea sociala si discriminarile, promoveaza justitia si protectia socila, egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copiilor.
Ea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala si si solidaritatea intre tarile membre.
Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la conservarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.
In relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a
planetei, solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul liber si echitabil, la eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, in special a drepturilor copilului, ca si respectul strict si dezvoltarea dreptului international, indeosebi a Cartei ONU.
Aceste obiective sunt urmarite prin mijloace potrivite, in functie de competentele conferite Uniunii de prezenta Constitutie.
Principiul in baza caruia Uniunea isi exercita competentele este cel al atribuirii (atribuite de catre statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proportionalitate).
Determinata politic, integrarea europeana s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera circulatie. S-au avut in vedere politici comune, armonizarea legislatiilor, coordonarea politicilor nationale, fonduri si institutii comune; o constructie inedita ce urma sa unesca natiunile Europei intr-un efort comun de progres si prosperitate; o optiune deschisa tuturor statelor ce impartaseau idealurile fondatorilor si subscriau la obiectivele si principiile comunitare.
In concluzie, integrarea europeana este un proces evolutiv de integrare deplina a economiilor nationale intr-o noua entitate; elementele definitorii sunt:
- declansarea procesului de integrare se produce prin desfiintarea barierelor tarifare si netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economica se realizeaza concomitent in toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legitati proprii, finalizand cu integrarea politica;
- principiul de baza al integrarii il constituie solidaritatea, in toate formele sale;
- o serie de instrumente de interventie se impun deoarece simpla actiune a legilor pietei nu conduce la situatia considerata a fi in avantajul fiecarui participant si a ansamblului in acelasi timp.
Tarile semnatare ale Tratatului de la Roma, impreuna cu cele care au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca in 1973, Grecia in 1981, Spania si Portugalia in 1986, Suedia, Finlanda si Austria in 1995) au parcurs un drum lung, conflictual si controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp in care, in baza unei legitati proprii si prin vointa politica, integrarea europeana a evoluat prin aprofundare si prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politica.
Tarile comunitare s-au lansat in procesul integrarii prin construirea unei uniuni vamale ca premisa esentiala formarii pietei comune si conturarii celorlalte politici economice necesare unificarii.
Uniunea vamala
Europenii si-au propus formarea unei uniuni vamale intre tarile membre intr-o perioada de tranzitie de 12 ani (eventual 15 ani daca se impunea), prin eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun si eliminarea restrictiilor cantitative.23
Primul proces, derulat in trei etape, a fost unificarea tarifara realizata prin “dezarmarea tarifara” intra-comunitara liniar sau selectiv. O “clauza de accelerare” a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare intr-un context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiintate in totalitate si aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968 cu doi ani mai devreme decat termenul prevazut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, in cele patru zone vamale ale Comunitatii (Benelux, Franta, Italia, si R.F.G.), cu cateva exceptii, indeosebi pentru sectorul agricol.
Functionarea eficienta a Uniunii vamale a impus pe langa eliminarea taxelor vamale si tariful vamal comun, desfiintarea celorlalte restrictii comerciale si armonizarea reglementarilor nationale.24 Tarile membre si-au pastrat insa numeroase masuri de politica comerciala netarifara, in principal de natura fiscala, tehnica si fito-sanitara, care s-au constituit in importante obstacole in calea schimburilor reciproce. Dupa primii ani de succes, integrarea europeana a parcurs o perioada de criza, fiind relansata la mijlocul anilor '80 printr-un program avand drept scop 'desavarsirea pietei comune' pana in 1992.
Piata Comuna
Uniunea vamala a fost doar o prima etapa in liberalizarea pietelor interne, tarile comunitare considerand ca trebuie sa continue procesul integrarii prin instituirea deplina a celor patru libertati fundamentale: a marfurilor, a capitalurilor, a serviciilor si a persoanelor. Ele dau continut unei alte forme de integrare, etapa a integrarii totale, numita piata comuna.
Libera circulatie a marfurilor reprezinta fundamentul integrarii economice. Conditii specifice au determinat inregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate pana la 1 iulie 1968, fata de 1 ianuarie 1970, cat prevedea tratatul. Anii care au urmat au fost, insa, caracterizati de o relansare a practicilor protectioniste, acceptate prin unele dispozitii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultati structurale inregistrate indeosebi in industriile traditionale ale tarilor membre, incetinirea cresterii economice, intensificarea concurentei internationale.
Recurgerea la masuri protectioniste prezinta pentru un grup de tari care se integreaza cel putin trei inconveniente :
- mentinerea unor preturi mai ridicate pe piata interna antreneaza un transfer de venit de la consumator la producator si este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor productii mai putin eficiente decat in conditii de liber schimb ;
- protectia limiteaza schimburile internationale, posibilitatile specializarii si deci ale unei mai bune exploatari a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pietei .
“Cartea alba” distingea in 1985, pentru tarile europene, patru tipuri principale de obstacole in realizarea pietei unificate: preferinte nationale in cadrul pietelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice si frontiere fiscale.
In consecinta, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulatii libere reale a marfurilor prin eliminarea obstacolelor existente si armonizarea legislatiilor nationale.
Concomitent, s-a avut in vedere si libertatea de miscare a persoanelor. Impreuna cu alte masuri de armonizare sociala, libera circulatie a persoanelor asigura coeziunea sociala necesara existentei unui spatiu unitar, integrat, solidar.
Libertatea de miscare a lucratorilor se detaseaza ca importanta datorita implicatiilor asupra ocuparii fortei de munca, remunerarii, conditiilor de munca si drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulatii a muncitorilor, “sub rezerva limitarilor justificate de ratiuni de ordin public, securitate si sanatate publica” si neaplicabil ocupatiilor din administratia publica. In 1968 era deja eliminata orice restrictie privind sejurul muncitorilor si familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen si Tratatul de la Maastricht marcheaza momente decisive in realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetatenilor”. Dar, urmare a disparitatilor nationale inca existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislatiilor si intarirea competentelor comunitare in scopul constituirii unui veritabil spatiu intern fara frontiere.
Libera circulatie a serviciilor are doua componente:
libertatea de stabilire si libertatea de prestare. Realizarea ei presupune
folosirea intr-o masura importanta a principiului
recunoasterii mutuale si cel al armonizarii minimale. Libertatea
de stabilire presupune dreptul unei intreprinderi dintr-un stat membru de a
implanta o filiala sau orice alt tip de unitate in orice alta
Libera miscare a capitalurilor presupune libertatea de prestatie a serviciilor in domeniul financiar si libera circulatie a capitalurilor. Ea este consecinta fireasca a miscarii libere a marfurilor, serviciilor si persoanelor; completeaza si sprijina integrarea comerciala. Avantajele asteptate in urma acestui proces sunt : scaderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai buna organizare si implicit posibilitati ridicate de a face fata concurentei pe piata financiara internationala; cresterea posibilitatilor de finantare datorita mai bunei mobilizari a economiilor europene.
Piata interna unica a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit si Cartea Alba), adoptat in 1987 in scopul de a pregati terenul pentru unificarea europeana, piata comuna a putut deveni efectiva doar la 1 ianuarie 1993.
In 1985, Comisia europeana a emis un document intitulat Cartea alba. Documentul includea argumentele si mijloacele necesare pentru o realizare mai rapida a celor „patru libertati”. Propunand suprimarea frontierelor fiscale (diferentele de TVA), tehnice (norme sanitare si tehnice, monopoluri publice nationale) si fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat in februarie 1986, reprezinta Actul unic si este de fapt actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat in criza prin amplificarea barierelor netarifare in spatiul comunitar. Tarile memnbre se angajau intr-un proces de armonizare legislatiilor necesar intr-un spatiu de libera circulatie a marfurilor si factorilor de productie.
Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoasterii mutuale si a extins acordul cu majoritate calificata.
In 1979, hotarirea Curtii de Justitie a Comunitatii europene „Cassis de Dijon” a decis ca un bun sau serviciu comercializat legal intr-un stat membru trebuie sa poata fi vandut fara restrictii in toate celellalte tari membre. Acest principiu, al recunoasterii mutuale permitea caderea intregului arsenal protectionist pe care uniunea vamala nu l-a putut elimina si care s-a dezvoltat pe fondul incetinirii cresteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea insa de compromisul de la „Luxemburg” care insemna ca in luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimitatii „cu o diferenta rezonabila”. Practic orice decizie putea fi pusa in discutie printr-un veto al unui stat. Compromisul intarzia prin urmare procesul de liberalizare a pietelor. Acordul unic a permis aplicarea efectiva a principiului recunoasterii mutuale si avansarea in procesul integrarii.
Actul unic mentine partial si principiul armonizarii dar pentru toate problemele referitoare la desavarsirea pietei unice, principiul votului cu majoritate calificata se substituie celui al unanimitatii. Se mentin deciziile unanime in domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulatie a persoanelor, actiuni noi. Pana la sfarsitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desavarsirii pietei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse insa in legislatiile nationale.
Uniunea economica
In literatura de specialitate, piata comuna si uniunea economica sunt prezentate ca forme distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este in fapt o piata interna unica, se poate constata ca realizarea ei implica masuri ce tin, teoretic, de uniunea economica. Stabilirea unui moment in care un ansamblu de tari trece de la realizarea intre ele a unei piete comune la o uniune economica, este, credem, imposibila. Piata comuna pare mai curand o componenta a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
In cadrul uniunii economice pot exista insa diferite nivele de integrare, in functie de: numarul de politici comune, gradul de armonizare al legislatiilor, interdependenta existenta intre economiile participante.
Conditiile considerate minime pentru reusita unei uniuni economice sunt:28
- existenta pietei unice, cu cele patru libertati si armonizarea fiscalitatilor indirecte (T.V.A., accize) ;
- o politica a concurentei care sa asigure buna functionare a mecanismelor pietei; nu poate exista piata unica fara posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrarile si ajutoarele publice ;
- politici comune in scopul realizarii coeziunii economice si sociale a uniunii;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependentei, cand o masura de politica economica a unui stat depaseste sfera actiunii sale – spatiul national;
- armonizarea politicilor si recunoasterea mutuala.
Uniunea economica este un stadiu de integrare in care interdependentele sunt atat de accentuate incat aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict nationala. Statele membre isi pastreaza deplina libertate in elaborarea politicii monetare. Renuntarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se considera un imperativ deoarece independenta statelor membre in domeniul monetar limiteaza efectele favorabile ale constituirii pietei unice. Fondatorii Comunitatii erau convinsi ca realizarea pietei comune va fi conditionata de politici economice si monetare comune. Era de la sine inteles ca instituirea progresiva a pietei comune va antrena interdependente acentuate intre economiile membre, obligand la armonizare si coordonare intr-o prima etapa iar apoi la adoptarea de politici comune. In momentul lansarii procesului, pozitia adoptata a dovedit insa realism prin optiunea pentru o forma de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranitatii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care isi asumau obligatia de a urmari obiectivele stabilite la nivel comunitar in stransa colaborare cu institutiile CEE. Dar, exceptand agricultura- domeniu in care a fost pusa rapid in aplicare o politica comuna, progresele in planul coordonarii/arminizarii au fost extrem de lente, intarziind si chiar punand in pericol procesul de integrare. La Conferinta de la Haga din 1969, statele membre au aprobat initierea unor masuri pentru constituirea unei uniuni economice si monetare. Masurile propuse au dat continut planului Werner.29 Planul prevedea realizarea uniunii economice si monetare in trei etape in care statele membre ar urma sa-si armonizeze politicile nationale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un esec iar procesul a fost relansat 20 de ani mai tarziu prin planul Delors(1989). Adoptat in iunie 1989, planul a reprezentat baza actiunilor ce au condus la Uniunea Europeana.
Uniunea economica si monetara
Preocuparea tarilor membre CEE de a introduce o disciplina monetara interna s-a datorat initial problemelor ridicate de interdependenta ridicata a economiilor si flotarea libera a monedelor incepand cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat pana la decizia adoptarii unei monede unice.
Studiul literaturii privind integrarea monetara releva doua categorii de probleme: oportunitatea unei monede unice, in functie de avantajele si dezavantajele instituirii acesteia si modul concret de realizare a Uniunii Monetare.
Doua optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.
a) Stabilirea unei monede unice este, in viziunea economistilor care o sustin fara rezerve, consecinta fireasca a pietei unice si instrumentul indispensabil functionarii acesteia. Ei au in vedere o serie de avantaje pe care moneda unica le-ar produce. Argumentele aduse pleaca de obicei de la rolul monedei intr-o economie moderna. Iata ce ne spune in acest sens André Fourçans: “Moneda diminueaza costurile de informare si tranzactii asociate schimburilor. In rolul sau de unitate de cont, mijloc de schimb si de rezerva, ea face dovada unei productivitati economice si sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea si costurile inerente activitatii economice, diminuand resursele care ar trebui altfel investite pentru a obtine, utiliza si stoca informatia si pentru a efectua tranzactiile necesare proceselor de productie si schimb (Brunner si Meltzer, 1971). Aceste avantaje sunt cu atat mai importante cu cat domeniul de utilizare al monedei se largeste (Mendel, 1961).”
Altfel spus, calitativ, argumentele in favoarea unei monede unice sunt aceleasi cu cele in favoarea unei economii monetare fata de economia de troc, chiar daca, cantitativ, castigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singura moneda faciliteaza compararea preturilor internationale fara a fi nevoie sa se stranga si sa se produca informatii privind ratele de schimb prezente si viitoare, ca si informatii privind diferitele constrangeri si reglementari ale pietelor de schimb. Ea elimina incertitudinea legata de ratele de schimb, precum si costurile de conversie asociate tranzactiilor intre devize. O moneda unica elimina operatiunile de schimb neproductive pentru colectivitate in ansamblu sau. O lume cu monede multiple, si pentru care exista un risc (potential sau real) de schimb, constituie un obstacol in integrarea pietelor nu doar monetare si financiare ci si de bunuri si servicii (Kenen, 1976).31
Avantajele considerate certe sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii piete si al integrarii financiare; moneda comuna este o contra-parte a integrarii pietelor nationale de factori de productie (mai ales munca si capital) si a pietelor de bunuri”; uniunea monetara conditioneaza si determina cresterea mobilitatii bunurilor si factorilor de productie;
- cu o moneda unica riscul de schimb intra-european dispare si se elimina costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimina costurile de tranzactie datorate “trecerii de la o moneda la alta” (se estimeaza o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind intre 0,1% pentru tarile cu moneda puternica si 1% pentru tarile cu moneda slaba);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancara si convergenta ratelor dobanzii;
- intarirea disciplinei financiare, reducerea instabilitatii si incertitudinii, dezvoltarea cooperarii economice;
- atragerea unei fractiuni importante a economiei mondiale sub forma investitiilor directe si de portofoliu.
b) O alta conceptie despre oportunitatea monedei unice este data de autorii care vad in aceasta o mare greseala.
Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia ca “o piata unica nu include o moneda unica” deoarece nu exista legatura logica intre integrare economica si unificare monetara. Problema principala a sistemelor monetare si, indeosebi a Sistemului Monetar European (SME), “nu consta in absenta unei monede unice, ci in faptul ca sunt fondate pe iresponsabilitate institutionala“. Un sistem de banci libere in care oricine este liber sa utilizeze orice moneda ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea bancilor individuale. Existenta pietei comune este perfect compatibila cu o multitudine de monede deoarece semnificatia ei ar fi dereglementarea, concurenta si diversificarea.32
Argumentele aduse in general impotriva unei monede unice sunt :
- moneda unica, eliminand variatiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustarile pe termen scurt ;
- fiecare natiune isi pierde suveranitatea in politica monetara (determinarea ratei de inflatie si arbitrarea intre inflatie si somaj) ;
- consecinte regionale nedorite, generate de neconcordanta intre evolutia aproape uniforma a salariilor nominale si productivitatile mai scazute ale regiunilor periferice si de miscarile de forta de munca si de capital intre regiuni; o politica de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizarilor de forta de munca spre regiunile periferice ar constitui solutia eliminarii acestui dezavantaj.
Mai multe conceptii s-au conturat in timp cu privire la modalitatile concrete de unificare a unei zone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde unei conceptii constructiviste de tip monetarist.
Ea stabileste drept conditie fundamentala pentru unificarea zonelor monetare obtinerea unor diferente nule intre ratele de inflatie ale natiunilor respective. Aceasta viziune este completata prin definirea in cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflatia nu trebuie sa fie mai mare de 1,5% fata de media a trei state cele mai performante;
- deficitul public nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB ;
- datoria publica trebuie sa fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobanda pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2% media primelor trei tari membre cele mai performante.
Alaturi de aceste criterii, se considera a fi deosebit de importante pentru stabilitatea unei uniuni monetare: convergenta ritmurilor de crestere economica si coerenta fenomenelor de specializare.
Europa monetara
1957-1972 : cooperare monetara - crearea unitatii de cont agricole in 1962;
- planul Barre (in 1969) pentru convergenta politicilor nationale pe termen scurt si asistenta financiara a tarilor cu dificultati in echilibrarea balantei de plati;
- planul Werner (in 1970) privind constituirea unei uniuni monetare pana in 1980;
- acordul de la Washington (in 1971) pentru cresterea marjei de fluctuatie in SMI de la 1% (stabilita prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.
1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb
- “sarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuatie intre monedele europene si intre acestea si dolar la 2,25%;
- crearea Fondului European de Cooperare Monetara (1973) si adoptarea unitatii monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;
- adoptarea in 1975 a unitatii de cont europene definita printr-un cos de monede;
- acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar european pentru a facilita convergenta dezvoltarii economice si a impulsiona procesul de uniune europeana.
1979: constituirea Sistemului Monetar European:
- marje de fluctuatie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);
- solidaritate prin FECOM in mentinerea stabilitatii;
- adoptarea ECU pe baza uni cos de monede in functie de ponderea tarilor in PIB comunitar si in schimburile intra-comunitare;
- stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor in ECU.
1979-1990 :modificari ale compozitiei ECU;
- reajustari monetare, in special ale marcii germane, francului francez si lirei italiene.
1990 : Consiliul european de la
1990-1993 : prima etapa de formare UEM
- definitivarea procesului de realizare a pietei comune;
- eforturi de convergenta a performantelor economice.
1994-1997 (1999): a doua etapa - atingerea criteriilor de convergenta
- stabilitatea preturilor (rata a inflatiei mai mica de 1,5% din rata medie a primelor trei economii cele mai performante);
- deficit public / PIB de maxim 3%;
- datoria publica / PIB de cel mult 60%;
- respectarea marjelor de fluctuatie prevazute de SME pentru cel putin doi ani fara devalorizare fata de alte monede europene;
- rata nominala a dobanzii cu cel mult 2% mai mare decat media celor mai performante tari membre;
- instituirea Sistemului European de Banci Centrale format din Banca Centrala Europeana si Bancile Centrale Nationale;
- coordonarea politicilor economice;
- stabilirea tarilor ce vor participa la EURO.
mai 1998 : 11 tari din cele 15 decid sa participe la EURO (nu participa Grecia, Danemarca, Marea Britanie si Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea paritatilor fixe.
1 ianuarie 2002 : intrarea in vigoare a monedei unice “EURO” prin circulatie in paralel cu monedele nationale;
1 iunie 2002: trecerea definitiva la exprimarea operatiunilor publice si private in euro
Controversat inca, procesul unificarii
monetare functioneaza conform conceptiei Europei cu
geometrie variabila. Doar 11 tari membre (mai putin
Danemarca, Marea Britanie si Suedia din EU15) au decis in mai 1998 sa
participe la EURO - viitoarea moneda unica (Grecia a aderat in 2002
iar
