Structura organelor locale ale administratiei publice

Structura organelor locale ale administratiei publice

1. Principii de organizare a administratiei

publice teritoriale

Structura organelor locale ale administratiei serveste, atat interesele locale ale societatii, cat si pe cele generale; de aceea, trebuie adoptate cele mai bune solutii pentru organizarea activitatii si dimensionarea structurii din circumscriptiile administrativ-teritoriale.

Organizarea administrativa a teritoriului are ca obiect, studierea si determinarea, in cadrul geografic al statului, a unei repartizari rationale si eficiente a activitatilor umane, in raport cu resursele naturale si necesitatile colectivitatilor locale. Delimitarea teritoriului in circumscriptii administrative trebuie sa ia in considerare interesele traditionale, politico-administrative, economice si social-culturale ale populatiei. In acest mod, se poate realiza intr-o maniera unitara, administratia publica. Doctrina administrativa din ultimii ani stabileste trei principii privind organizarea administratiei publice teritoriale si anume:

1       principiul centralizarii;

2       principiul desconcentrarii;

3       principiul descentralizarii.

Prin aceste principii se incearca rezolvarea celor doua tendinte care se manifesta in guvernarea si administrarea unei tari: unitatea si diversitatea. Tendinta de unitate are caracter national si este determinata de necesitatea  de a trai in colectiv. Tendinta de diversitate (descentralizatoare) corespunde diversitatii grupurilor sociale si este determinata de consideratii de ordin geografic si istoric. Ea necesita adoptarea de masuri particulare pentru fiecare grup social.

Centralizarea este principiul fundamental al organizarii administratiei publice locale si presupune exclusiv, dependenta organelor locale de organele centrale. Din punct de vedere juridic, organele centrale sunt singurele care adopta decizii aplicabile in teritoriu, iar autoritatile locale au doar competenta executarii acestora. Vreme indelungata, acest sistem s-a bazat, in teritoriu, nu pe existenta unor organe, in sensul de colective de functionari bine organizati, ci pe existenta unor simpli agenti ai centrului.

Acest sistem a fost specific organizarii statale si administrative din Antichitate si Evul Mediu; in epoca moderna si contemporana, regimurile politice totalitare admiteau autoritatilor locale, o putere de decizie doar in cazuri exceptionale (calamitati naturale ca incendii, inundatii sau cutre-mure).

Principiul desconcentrarii este, in realitate, o forma a centralizarii ;el consta in recunoasterea pentru agentii statului, repartizati pe intregul teritoriu al tarii, a unei anumite puteri de decizie. Practic, centralizarea exista in orice moment, deoarece pe de o parte, agentii sunt subordonati ierarhic puterii centrale, iar pe de alta parte, deciziile lor sunt imputabile exclusiv statului.

Principiul desconcentrarii, care in esenta exprima o varianta imbunatatita a centralizarii, consta in numirea si atribuirea unor competente limitate agentilor statului respectiv guvernului central, repartizati pe intregul teritoriu al tarii, carora li se recunoaste o anumita putere de decizie. Intr-o maniera generala, se poate afirma ca desconcentrarea constituie un regim juridic administrativ care se situeaza intre centralizare administrativa si descentralizare administrativa, fiind o centralizare atenuata sau o slaba descentralizare.

Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul ca titularii puterii locale, desi numiti de centru, au competenta sa rezolve ei problemele locale, fara sa le mai inainteze in acest scop, sefului ierarhic de la centru, dar ei sunt supusi controlului acestuia si obligati sa se conformeze actelor superiorului lor . In cazul desconcentrarii, autoritatea publica locala ramane parte integranta a sistemului ierarhic central. Deciziile date in competenta autoritatilor publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhica a autoritatilor centrale. Autoritatea centrala poate sa dea autoritatii locale ordine si instructiuni cu privire la deciziile pe care urmeaza sa le ia, avand si dreptul de control asupra modului de executie a acestora.

Asadar, desconcentrarea consta in apropierea statului de locul de aplicare a politicilor. A desconcentra inseamna a repartiza mai bine actiunile indeplinite de catre administratia statului intre nivelul national de concepere a acestor actiuni si nivelul teritorial de executie a acelorasi actiuni.

La nivelul teritorial al statului, prefecturile, directiile judetene cat si serviciile judetene nu sunt persoane juridice ; ele reprezinta numai administratii desconcentrate ale statului.

Partajul intre atributiile dobandite de autoritatile administrative desconcentrate si cele rezervate centrului reflecta gradul de desconcentrare administrativa. Bineinteles, structurile teritoriale desconcentrate pastreaza rolul de a raporta centrului situatia din teritoriu si de a executa ordinele centrului.

Desconcentrarea poate fi verticala, sporindu-se competentele serviciilor exterioare ale administratiei ministeriale sau pe orizontala, cand se amplifica competentele conducatorului serviciilor desconcentrate dintr-o circumscriptie administrativa, ca de exemplu situatia prefectului . Recurgand la o formula celebra a lui Odilon Barrot si Proudhon, desconcentrarea orizontala « este acelasi ciocan care bate, doar ca i s-a scurtat manerul, loviturile fiind astfel mai bine ajustate ». Oricum esential pentru desconcentrarea administrativa este mentinerea puterii ierarhice.

In principiu, desconcentrarea priveste administratia statului. Ea poate insa sa functioneze si in cazul colectivitatilor teritoriale locale autonome, care isi pot imparti teritoriul in circumscriptii administrative unde sa organizeze servicii desconcentrate, pentru o mai eficienta administrare.

Cert este ca cei doi termeni nu trebuie niciodata confundati, descentralizarea presupunand o impartire a puterii intre stat si colectivitatile locale, in timp ce prin desconcentrare statul nu-si imparte puterea sa, ci el se apropie de cetateni, instaland la fata locului servicii specializate dotate cu o anumita autonomie.

Principiul descentralizarii presupune insa existenta unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, care au atributii proprii, intervenind direct in gestionarea si administrarea "afacerilor" colectivitatii.

2. Conceptul de descentralizare a administratiei publice

si formele sale

In spatiul european al acestui sfarsit de secol, problematica descentralizarii administrative si autonomia locala au devenit una din preocuparile majore ale societatii. Interesul sporit acordat acestora se leaga strans, atat de mentinerea pacii sociale si a stabilitatii politice in prezent, cat si de perspectiva unei organizari a continentului nostru intr-un posibil cadru institutional unic, al Statelor Unite ale Europei in viitor. Importanta acestui fenomen apare, cu atat mai mare, daca avem in vedere asocierea care se face tot mai mult, intre descentralizarea administrativa si cresterea autonomiei locale in rezolvarea unor probleme ale minoritatilor etnice, culturale sau lingvistice.

Descentralizarea ca fenomen social semnifica un proces fundamental de deplasare a puterii de la centru spre periferie. El genereaza o multitudine de efecte care, in sinteza, presupun:

1. regruparea relatiilor periferice in mediul local, care modifica viziunea despre rationalitatea administratiei - principiu fundamental al procesului administrativ;

2. localizarea si intersectarea acestor relatii determina aparitia unui sistem administrativ specific pe care se sprijina puterea locala;

agentii locali nu mai sunt simpli executanti ai directivelor primite de la administratia centrala, ci ei dobandesc capacitate strategica de actiune;

4. politica de descentralizare genereaza transferul de competenta, determina intarirea activitatii si dezvoltarea solidaritatii locale, creand un nou cadru, in jurul caruia diversii actori locali vor fi incitati sa se mobilizeze.

Analiza proceselor de descentralizare a sectorului publicinvedereaza drept coordonata majora a acesteia determinarea sensului si a evolutiei guvernarii locale.

In conceptia de tip francez, exigentele unitatii nationale conduc la o interpretare restrictiva a descentralizarii, fiind, considerata, in final, un "mijloc de lupta" contra puterii centrale. In conceptia engleza, insa, descentralizarea este inteleasa inrt-un sens larg, acela de auto-administrare ("self government"). Libertatea unitatii administrative locale de a decide si actiona pe baza propriei initiative si responsabilitati, constituie caracteristica esentiala a guvernarii locale.

Procesul descentralizarii administrative nu inseamna numai substituirea unui decident central situat la nivel national cu unul local; el modifica profund cadrul de referinta si conditiile in care sunt alese obiectivele stabilite optiunile si fundamentate deciziile.

Decizia administrativa devine, in acest cadru, din momentul luarii ei, produsul interactiunii complexe cu mediul local. Inserat intr-o anumita ierarhie, agentul local se manifesta totodata, ca o componenta a unui mediu politic si administrativ, cu care intretine relatii reciproce si reversibile de schimb. Deciziile pe care acesta le ia, sunt produsul variabilelor specifice de origine locala, pe care Administratia centrala se dovedeste a fi, uneori, incapabila sa le perceapa si sa le ia in considerare.

Localizarea vietii publice, in sensul afirmarii descentralizarii administrative si dezvoltarii autonomiei locale, permite o mai larga participare si implicare politica din partea cetatenilor. In acest context, descentralizarea devine un cadru comod de educatie politica, deoarece cetatenii sunt implicati mai mult si initiati in gestiunea propriei localitati, ceea ce favorizeaza intelegerea mai buna a problemelor politice si administrative care se pun la nivel national. Se asigura astfel, premisa pentru formarea identitatii locale care creaza apartenenta la un sistem comun de valori si de interese reprezen-tate si aparate in organele administrative ierarhic-superioare, cu impact puternic asupra dezvoltarii economice si sociale.

Descentralizarea administratiei publice apare, totodata, ca un corolar al democratiei. Ea inseamna pentru organizarea administrativa, ceea ce democratia reprezentativa reprezinta pentru organizarea constitutionala. Toate aceste trasaturi sunt, conform afirmatiilor lui Max Weber, expresia unui proces de rationalizare in administratie publica, un indiciu al modernizarii.

In acelasi timp, se impune a observa faptul ca organizarea locala nu exista in sine; ea este produsul statului care a recurs la divizarea in circumscriptii, pentru a asigura controlul spatiului geografic si social. In acest sens, J.A.Mazčres afirma ca "statul este organizatorul si garantul principiului descentralizarii". Acest model de organizare administrativ-statala poate contribui la cresterea eficientei intregului sistem, deoarece administratia publica centrala isi poate concentra atentia asupra problemelor prioritare de interes national, lasand in seama colectivitatilor locale alte competente de gestiune.

Pe de alta parte, insa, procesul descentralizarii administratiei publice are anumite limite si provoaca neajunsuri, distorsiuni care, desigur, se cuvin a fi anticipate si evitate. Prin proportii, frecventa si impact pot fi remarcate, in acest sens, urmatoarele aspecte deficitare :

 abuzurile in materie de descentralizare orientate spre o escaladare o particularitatilor, care pot merge pana la a pune in pericol unitatea nationala;

 solutiile neadecvate la problemele locale, care pot degenera in decizii inspirate de politica unor grupuri de presiune, ale caror interese contravin celor nationale;

 deficiente in derularea procesului decizional, datorate si functio-narilor publici locali care, de regula, nu au competenta si experienta celor din administratia publica centrala;

 dispersia mai mare a resurselor publice intre colectivitatile locale sau grupurile sociale, care poate antrena un proces de dizolvare a solidaritatii traditionale, creand premisele unei competitii politice si ale unor conflicte interne, inclusiv interetnice si, uneori, o eficienta mai redusa.

Atuurile, ca si deficientele descentralizarii administratiei publice se manifesta diferentiat, in functie de formele de practicare ale sale. Sub acest aspect, se distinge varianta cunoscuta sub numele de descentralizare teritoriala, fata de cea numita descentralizare tehnica.

Descentralizarea teritoriala presupune existenta unor interese comune ale locuitorilor dintr-o entitate administrativa, "fractiune geografica", ce reprezinta o portiune din teritoriul unui stat. Interesele comune ale membrilor colectivitatii administrativ-teritoriale conduc la afaceri locale, in cele mai diverse domenii de activitate, distincte de "afacerile" (problemele) nationale.

In acelasi timp, se constata ca din punct de vedere sociologic, solidaritatea cetatenilor in jurul acestor interese depinde de dimensiunile cadrului teritorial, ea fiind foarte puternica intr-o mica localitate rurala si adesea superficiala intr-o mare aglomerare urbana. In alti termeni, descentralizarea teritoriala presupune existenta unor autoritati locale alese, care au si competenta in gestionarea resurselor publice de care dispune entitatea respectiva.

Spre deosebire, descentralizarea tehnica se bazeaza pe existenta unor persoane morale de drept public, care presteaza anumite servicii publice, detasate din masa serviciilor prestate de autoritatile statale centrale. Aceste persoane morale sunt denumite traditional, stabilimente publice locale.

Doctrina actuala retine ideea ca descentralizarea teritoriala este o repartizare de afaceri administrative generata de diversitatea sociala si politica a tarilor asupra ansamblului teritoriului; in timp ce, descentralizarea tehnica corespunde exigentelor unei repartizari armonioase a functiilor intre diferitele ramuri ale administratiei publice. Prima raspunde, astfel, unor aspiratii mai mult politice, pe cand a doua - unor preocupari de eficacitate. Aceasta face ca ideea de autogestiune sa fie mai putin pronuntata in cazul descentralizarii tehnice, decat in cel al descentralizarii teritoriale.

Descentralizare si federalism

Indiferent de forma, autorii contemporani in stiinta administratiei sunt unanimi in a aprecia descentralizarea ca o problema exclusiv de natura administrativa, spre deosebire de federalism, care este o problema de natura politica.

Federalismul reprezinta o tehnica de organizare a puterii politice care afecteaza insasi structura statului, realizand o dezmembrare a acestei puteri in domeniile determinante (legislativ, executiv, judecatoresc). Un stat membru al unei federatii statale are competenta proprie, acordata prin Constitutie. El este insa, prezentat adesea, ca forma cea mai extinsa a descentralizarii. Un asemenea punct de vedere, nu mai permite astfel, sa se faca o delimitare justificata intre tari ca Germania si Elvetia (ca federatii) si Marea Britanie sau Franta (ca state unitare , mai mult sau mai putin descentralizate).

Diferenta dintre descentralizare si federalism este justificata pe plan juridic. In practica, este mult mai dificil de facut distinctie intre un stat apartinand unei federatii si o colectivitate descentralizata. O colectivitate descentralizata nu dobandeste competente, decat in materie administrativa, in limita stabilita prin lege.

Or, in conditiile descentralizarii, oricat de larga este autonomia locala (a autoritatilor alese sau a stabilimentelor politice), pentru a rezolva problemele locale, aceste autoritati isi desfasoara activitatea in cadrul unui stat unitar si nu in afara acestuia. Sunt de avut in vedere doua lucruri distincte: caracterul autonom fata de autoritatea centrala a autoritatilor publice prin care se realizeaza descentralizarea administrativa si limita statala impusa activitatii acesteia.

Daca nu s-ar admite aceasta limita, fixata prin Constitutie, autoritatile locale autonome, nu numai ca s-ar transforma in autoritati politice (ca in cazul federatiei), dar ele ar putea deveni veritabile structuri statale independente, cu efecte dramatice pe plan national si international.

In principiu, descentralizarea ar putea cuprinde activitatile prin care se concretizeaza indeplinirea functiilor traditionale si moderne ale statului. Se poate admite ca, exceptand functia externa a statului, toate serviciile guvernamentale (administrarea, ordinea publica, educatia, serviciile de sanatate etc.) constituie obiectul procesului de descentralizare. Este evident ca, in acelasi cadru al descentralizarii se presupun ca procese, atat redistribuirea venitului national, cat si productia publica de bunuri si servicii. Aceasta din urma este descentralizata, nu atat prin transferul drepturilor de proprietate si a puterilor decizionale de la guvernul central catre guvernele locale, cat mai ales prin transferul in sectorul privat.

Tocmai de aceea descentralizarea, ca element esential al autonomiei locale, nu poate fi conceputa, cel putin in statele unitare, fara existenta unui control din partea autoritatilor centrale ale statului. Numit traditional control de tutela, el poate fi exercitat, atat de functionari sau autoritati ale adminis-tratiei de stat, cum este cazul in Franta si Italia, cat si de judecatori, cum se  intampla in Marea Britanie. Totodata, este semnificativa constatarea ca structura constitutionala a unei tari a influentat, considerabil, rapiditatea si eficienta procesului de descentralizare. Ca regula generala, statele federale, caracterizate de nivele administrative multiple, au avut intotdeauna un echi-libru al puterilor decizionale.

Landurile germane, cantoanele elvetiene sau statele nord-americane au dobandit, inca de la constituire, insemnate puteri politice si adminis-trative, autoritatea lor derivand din constitutie si nu de la guvernul federal. Pe de alta parte, nivelele administrative intermediare nu detin atributii de control asupra comunitatilor locale, ci reprezinta, mai ales, "noduri" in retea, transmitatori ai deciziilor statale catre administratiile locale, care au atributii foarte largi.

In statele cu organizare piramidala, atributiile nivelelor intermediare si locale ale administratiei publice sunt stabilite de guvernul central. Fie ca prevaleaza principiul competentei generale, ca in modelul continental (Franta), fie ca prevaleaza principiul furnizarii de servicii publice (Marea Britanie), administratiile locale sunt  in totalitate subordonate nivelului intermediar. In pofida faptului ca administratiile locale si intermediare au competente foarte largi, reprezentantul guvernului are dreptul conferit de lege, in unele tari europene, sa cenzureze aceste competente.

O situatie aparent paradoxala se intalneste in tarile nordice (mai cu seama in Suedia, Norvegia si Danemarca), unde descentralizarea este o practica traditionala si constitutionala, dar guvernul central exercita un control apreciat ca excesiv, prin reglementarile privind standardele si preturile serviciilor publice. Este de admis ca o expresie a descentralizarii pot fi considerate masurile de descongestionare a guvernului central care s-au produs in unele tari prin crearea, in perioada postbelica, a nivelului administrativ regional. Astfel, in Italia, Spania si Belgia, administratiile locale sunt relativ autonome, protejate prin garantii constitutionale si dotate cu puteri legislative pe un spectru larg de activitati.

Descentralizarea de nivel calitativ a sectorului public are importanta economica si politica. Insa ea nu poate contribui la o ameliorare semnificativa a eficientei alocarii resurselor si a calitatii functiei administrative, daca nu este dublata de o descentralizare  cantitativa, inclusiv de rationalizarea sectorului economic de stat.

4. Descentralizare. Autonomie locala. Subsidiaritate

Automonia  locala reprezinta forma moderna de exprimare a principiului descentralizarii administrative si inseamna dreptul la autoadministrare. Ea este asociata cu stabilirea unui statut distinct al colectivitatilor si autoritatilor locale, in raport cu administratia de stat. Esenta acestui principiu este legata de colectivitatile locale care, in "Carta Europeana: Exercitiul autonom al puterii locale", adoptata de Consiliul Europei la 15 octombrie 1985 cunosc doua acceptiuni:

 colectivitati locale de baza (comune, districte si departamente);

 colectivitati regionale (regiuni).

Romania a ratificat Carta Europeana a Autonomiei Locale in anul 1997, prin Legea nr. 199/1997. Conform Art. 2 al acesteia, tara noastra declara ca prin notiunea de autoritate regionala, se intelege, potrivit legislatiei sale in vigoare, autoritatea judeteana a administratiei publice locale.

Problematica autonomiei locale este valabila atat in statele unitare cat si in statele membre ale unei federatii. In ambele cazuri, autonomia locala releva gradul de independenta a colectivitatilor locale  in raport cu autoritatile publice centrale sau cu statul federat din care fac parte. Ca atare, autonomia locala nu poate fi confundata cu organizarea raportului dintre statul federal si statele federate. In statele federale este exclusa orice putere (interventie) a autoritatilor federale asupra colectivitatilor locale din statele federate. Controlul se manifesta numai la nivelul statului federal, fiind exclusa imixtiunea sa in problemele colectivitatilor locale care dispun de autoritati proprii.

Problemele locale sunt numai de ordin administrativ, in timp ce statul federat dispune de putere constituanta, avand posibilitatea sa-si elaboreze propria Constitutie. In cazul unei comune, de exemplu, aceasta nu poate recurge la modificarea structurii administrative stabilita prin lege si nici nu poate crea alte autoritati administrative, pe langa cele prevazute de lege.

Pe langa principiul autonomiei locale, Carta Europneana a autonomiei locale a instituit si principiul subsidiaritatii, care face obiectul dreptului public contemporan. Acest principiu presupune ca centrul de greutate in luarea deciziilor de interes public sa coboare cat mai mult inspre nivelul de baza; adica sa nu mai constituie obiect al monopolului administratiei de stat. De aceea, regula in materie de competenta pentru satisfacerea interesului public trebuie sa o constituie autoritatile locale autonome la nivelul de baza (comuna si oras); acestea sunt cele mai apropiate de nevoile cetatenilor si sunt alese de acestia. Exceptiile trebuie sa fie reprezentate de autoritatile administratiei publice autonome de la nivelul intermediar, precum si autoritatile administratiei de stat.

Principiul subsidiaritatii, aplicat in administratia publica nu inseamna, intr-un stat unitar, o dereglare sau o diminuare a autoritatii, intrucat autonomia locala este prevazuta de Constitutie si de Legile statului unitar si se exercita in conditiile si in limitele prevazute de acestea.

5. Descentralizarea administratiei publice

si autonomia locala in Romania

Ideea de autonomie locala este prezenta in tara noastra pentru prima data, in Regulamentele Organice, dar numai pentru orase. Dreptul de a fi alesi in sfat il aveau cei care domiciliau in orasul respectiv si dispuneau de proprietati imobiliare in valoare de cel putin 8 000 de piastri. Aceste sfaturi aveau ca stributii principale, administrarea si gospodarirea orasului in cele mai diverse domenii si sectoare. Regulamentele cuprindeau dispozitii precise care se refereau la:

 votarea bugetului;

 incheierea de contracte;

 pavarea si iluminatul oraselor;

 politica urbanistica de infrumusetare a orasului.

Satele au fost lasate de Regulamentele Organice in situatia lor anterioara, fiind conduse de anumite comisii cu functii anuale; locuitorii satelor puteau sa-si aleaga cate un parcalab (Tara Romaneasca) sau vornic (Moldo-va), insa cu stirea stapanului judetului si al mosiei.

Adevarata administratie moderna pe plan local in Romania se instituie prin legile lui Cuza. In conceptia acelor acte normative, judetul si comuna erau circumscriptii teritorial-administrative investite cu personalitate juridica, avand atributii cu caracter patrimonial si de putere publica.

Organizarile administrative ulterioare pe baza Constitutiilor si a legilor ordinare ce au fost adoptate pana la instaurarea republicii, au cautat sa consacre solutii cu privire la realizarea administratiei de stat pe plan local, osciland intre descentralizare, desconcentrare, autonomie si centralizare.

Dupa 1948, organele locale ale puterii de stat au inceput sa fie abordate sub denumirea de consilii populare, conform modelului sovietic. In baza acestor reglementari, organele locale se subordonau orizontal fata de comitetul executiv si vertical fata de sectiunea imediat superioara, in conditiile unei centralizari excesive in plan administrativ. In anul 1957 se infiinteaza sfaturile populare, iar in 1965 - birourile executive.

In prezent, in tara noastra, structura teritoriului este reprezentata de judete. Ca circumscriptie administrativ-teritoriala intermediara intre autoritatile centrale si autoritatile locale din municipii, orase, comune si sate, judetul are sarcina principala de a indruma, coordona si controla activitatea administratiei.

Prin coordonare se obtin rationalizarea si simplificarea activitatii autoritatilor locale, evitarea paralelismelor si incalcarii de atributii intre organele administratiei. Rolul coordonator al judetului privind activitatea autoritatilor locale din cadrul sau, constituie unul din temeiurile care-i justifica existenta. Totodata, este de dorit ca judetul sa infaptuiasca un control al intregii activitati administrative ce se realizeaza in limitele sale.

In practica, studiile intreprinse in fiecare circumscriptie administrativ-teritoriala din judet, precum si evaluarea informatiilor culese, ajung la un mare numar de elemente care urmeaza a fi sintetizate inainte de luarea unei decizii. Se recomanda ca aceasta sinteza sa se faca la nivel judetean. Ea constituie prilejul de a opera efectiv coordonarea si de a examina eventualele simplificari posibile.

Functia de coordonare efectuata de judet constituie trasatura sa caracteristica si trebuie sa aiba caracter permanent. Ea se fundamenteaza pe o clasificare rationala si completa a documentelor administrative. O circulatie defectuoasa a documentelor administrative determina o coordonare nesatisfacatoare.

Totodata, documentarea administrativa trebuie sa fie centralizata pe judet, pentru a se realiza in conditii de eficienta si functiile de prevedere si organizare.

La nivelul judetului se pot asigura colaborarea si cooperarea circumscriptiilor administrativ-teritoriale din cadrul sa, in scopul infaptuirii unor sarcini de interes comun sau de o mai mare amploare. Totodata, se pune problema introducerii anumitor forme organizatorice si a unui sistem de relatii pe verticala si pe orizontala, astfel incat administratia judeteana sa functioneze mai rational, solutionandu-se eficient si operativ, problemele ce se ridica in cadrul judetului.

In plan local, actul administratiei publice se realizeaza, atat in mediul urban, cat si in cel rural.

Prin Constitutia din 2003 s-au adus schimbari importante in ceea ce priveste reglementarea organelor locale care se subordoneaza pe orizontala fata de prefect si pe verticala fata de ministru.

Constitutia cuprinde doua principii ale administratiei publice din unitatile administrativ-teritoriale si anume autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice.

Principiul autonomiei locale sta la baza raporturilor dintre autoritatile comunale si orasenesti sau judete, pe de o parte si autoritatile statale guvernamentale sau departamentale, pe de alta parte.

Principiul descentralizarii serviciilor publice prevede infiintarea unor servicii publice in comune sau orase si desfiintarea lor la nivel judetean sau central; de asemenea, apare si posibilitatea desconcentrarii serviciilor publice, care presupune posibilitatea exercitarii doar a unei tutele administrative din partea "centrului" si configurarea unei zone de autonomie pentru aceste servicii, in functie de situatiile existente.

Autonomia locala in comune si orase se realizeaza prin doua autoritati: consiliul local, respectiv primarul, ambele alese in conditiile legii. Autoritatile comunale si orasenesti nu se afla intr-un raport de subordonare fata de vreo autoritate judeteana sau centrala. Aceasta nu exclude, insa, exercitarea de catre consiliul judetean a prerogativelor sale de autoritate coordonatoare; de catre prefect, a dreptului sau de control al legalitatii sau de catre Guvern - a sarcinii sale de conduca-tor al administratiei publice.