|
|
|
Structura organelor centrale ale administratiei publice
Este de observat ca problemele referitoare la organizarea administratiei publice centrale nu sunt studiate din punctul de vedere al dreptului administrativ sau constitutional, ci doar sub aspectul structurarii acesteia, care se inscrie in sfera stiintei administratiei.
Organul administratiei publice centrale este Guvernul. Ca sef al Guvernului, primul-ministru conduce si orienteaza activitatea membrilor acestuia, el asigurand coordonarea interministeriala.
Aceasta coordonare functionala este clasica, deoarece este consecinta exercitarii atributiilor de conducere si de control, dand continutul notiunii de administratie. Prin atributia de coordonare, primul-ministru realizeaza in ansamblu, unitatea de actiune a tuturor ministerelor si a celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si armonizarea politicii efectuate de diferite ministere.
In practica, prin coordonarea functionala efectuata de primul-ministru, se poate ajunge la imbunatatirea activitatii si structurii Guvernului. Coordonarea functionala se realizeaza in doua moduri, dupa cum este vorba de o coordonare materiala sau de una intelectuala.
Coordonarea materiala se realizeaza, in domeniile si ramurile activitatii de specialitate de care raspund membrii Guvernului. Coordonarea intelectuala este asigurata sub autoritatea primului-ministru in sedintele Guvernului. Prin metoda convorbirilor directe, ea se mai realizeaza ori de cate ori este necesar, prin reunirea reprezentantilor organelor centrale de specialitate ale administratiei. Pentru a se realiza o coordonare eficienta, este necesar ca primul-ministru sa fie o personalitate care sa se impuna prin calitatile sale intelectuale si morale.
Structura ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei statului se supune "legii specializarii". De altfel, specializarea constituie ratiunea existentei acestora. Imbunatatirea structurii ministerelor si celorlalte organe centrale ale administratiei implica rationalizarea si simplificarea sa; un numar exagerat al acestora ar aduce prejudicii coordonarii insasi.
Problemele complexe privind o mai rationala si eficienta indeplinire a sarcinilor administratiei determina crearea ministerelor si a altor organe centrale specializate, prevazute cu o structura care nu prejudiciaza unitatea administratiei statului. Astfel, administratia statului alcatuieste un sistem unitar, avand un singur organ central: Guvernul. In fond, structura unui minister sau organ central, cu subdiviziunile sale, are tocmai rolul de a realiza unitatea acestuia.
Ministerele sunt organe administrative de specialitate sau de resort, deoarece infaptuiesc activitatea statului intr-un domeniu sau ramura, iar repartizarea sarcinilor intre ministere se poate face pe o structura verticala sau orizontala. Intr-un sistem structurat vertical, fiecare minister este competent sa solutioneze toate problemele privind un domeniu sau un grup de domenii de activitate ale administratiei statului (invatamant, sanatate, comert exterior etc.). Acest gen de structura este cel mai raspandit. El permite o specializare tehnica, indispensabila epocii moderne, dar prezinta dificultati privind coordonarea.
In cazul structurii orizontale, fiecare minister este competent sa rezolve una sau mai multe probleme comune tuturor domeniilor de activitate. Sistemul structurii orizontale faciliteaza coordonarea problemelor, dar el nu poate fi generalizat, ponderea fiind detinuta de structura verticala.
Eficienta organizarii administratiei in subdiviziuni este, de asemenea, o problema care se studiaza de stiinta administratiei publice. Se procedeaza la stabilirea unor subdiviziuni adecvate ale administratiei, prin gruparea rationala a sarcinilor ce revin unui minister sau altui organ central. Uneori, factorii tehnici determina crearea subunitatilor din cadrul ministerelor; alteori, aceeasi factori determina crearea unui nou minister sau organ central al administratiei.
Intrucat fiecarui minister ii revine indeplinirea unui volum mare de sarcini, este posibil sa se efectueze o alta regrupare a ministerelor. De exemplu, s-ar putea proceda la o regrupare a unor sarcini de natura diferita, dar a caror solutionare a fost de resortul unui singur minister. Sau, s-ar putea concentra, in competenta aceluiasi minister, rezolvarea unor probleme diferite, care anterior erau incredintate mai multor ministere.
In epoca actuala, apar sarcini noi si este normal si necesar, atunci cand ele sunt suficient de numeroase, sa se procedeze la crearea unui nou minister sau organ central. Fenomenul multiplicarii si diversificarii structurii ministerelor constituie o caracteristica a dezvoltarii sociale.
Cresterea numarului organelor centrale se justifica, adesea, prin continua amplificare a cerintelor sociale, generate de marirea numarului populatiei si sporirea exigentelor acestora in planul prestatiilor administrative. Daca s-ar reduce nejustificat numarul ministerelor, problema coordonarii nu ar disparea, ci ar deveni mult mai greu de realizat.
Numarul ministerelor si al celorlalte organe centrale ale administratiei urmeaza sa fie intr-o deplina concordanta cu volumul si diversitatea sarcinilor de indeplinit. In acest fel, se poate mentine un echilibru permanent intre cerintele societatii si satisfacerea lor de catre administratia statului. Reducerea numarului unor asemenea organe, numai din motive aparente de economisire, este pagubitoare pentru societate.
In stiinta administratiei, este necesara si studierea dezavantajelor unui numar nejustificat de mare al ministerelor si celorlalte organe centrale ale administratiei, care atrag cheltuieli inutile din bugetul statului. Intr-o asemenea situatie, devine dificila activitatea de coordonare a administratiei.
In concluzie, atat infiintarea, cat si desfiintarea ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei statului, urmeaza sa se intemeieze pe criterii de rationalitate si eficienta a activitatii acestora.
