|
|
|
RAPORTUL JURIDIC
1. Notiunea si trasaturile raportului juridic
Prin raport juridic se intelege o relatie sociala reglementata de norma juridica.
Viata sociala reprezinta reteaua vie a legaturilor dintre oameni. In cadrul relatiilor sociale, oamenii actioneaza pentru satisfacerea trebuintelor si intereselor economice, social-culturale, politice etc. Atunci cand aceste relatii sociale cad sub incidenta normelor de drept, ele se transforma in raporturi juridice. Astfel, schimbul de produse intre diferiti subiecti ai relatiilor economice, reprezinta o categorie distincta de relatii sociale. Prin reglementarea juridica a acestora, se trece de la o relatie sociala pura si simpla la un raport juridic.
Alaturi de aceste raporturi juridice nascute pe fondul unor relatii sociale preexistente, exista si raporturi juridice care se nasc, se modifica sau se sting ca urmare a actiunii exclusive a normei juridice. Astfel, raporturile juridice ce se nasc in activitatea judiciara nu au la baza o relatie sociala preexistenta, ci doar un fapt juridic care da nastere, modifica sau stinge un raport juridic. Bunaoara, raportul juridic dintre infractor si organele judecatoresti, care are ca obiect tragerea la raspundere a acestuia, se naste pe baza unui fapt juridic - conduita ilicita - fara a avea la baza o relatie sociala preexistenta.
Dupa cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la baza o relatie sociala sau un fapt juridic. Raporturile juridice care au la baza o relatie sociala, dobandesc aceasta calitate in virtutea reglementarii relatiei sociale preexistente de catre o norma juridica. In schimb, raporturile juridice care au la baza un fapt juridic, nu coexista cu o relatie sociala preexistenta, ci ele se instituie ca atare in virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic.
Raportul juridic
se caracterizeaza prin anumite trasaturi specifice, care il deosebesc de celelalte relatii sociale care nu ajung sa fie reglementate de o norma de drept.
Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:
a. raporturi sociale;
b. raporturi care se desfasoara intre titulari de drepturi si obligatii;
c. volitionale.
2. Trasaturile raportului juridic
a.Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecti, continut si finalitati.
Caracterul social al raporturilor juridice deriva, in primul rand, din faptul ca participantii la acestea sunt oamenii. In cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtatori ai capacitatii juridice, care le confera calitatea de subiect de drept.
Continutul raporturilor juridice este si el eminamente social, deoarece el rezida in facultati umane ocrotite de regulile de drept. Inzestrarea capabilitatilor umane cu forta juridica, confera oamenilor garantia valorificarii potentialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc.
In sfarsit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalitatile acestora. In raporturile juridice, partile urmaresc atingerea unor interese sociale sau a unor interese puse in slujba realizarii aspiratiilor, trebuintelor si intereselor umane.
b. Raporturile juridice se desfasoara intre titulari de drepturi si obligatii.
Aceasta trasatura a raporturilor juridice pune in evidenta faptul ca participantii la aceste raporturi sociale nu sunt numai oameni, ci au o calitate in plus, si anume, ei sunt titulari de drepturi si obligatii. Pentru a le fi conferita aceasta calitate, ei sunt inzestrati de norma de drept cu calitatea de subiecti de drept, pe baza capacitatii juridice. In virtutea acestei capacitati juridice, ei devin purtatori de drepturi si obligatii, iar in raporturile juridice se manifesta ca atare, exercitand drepturile si asumandu-si obligatiile prevazute de lege in nume propriu. Pe aceasta baza, realizarea raporturilor juridice este asigurata de forta coercitiva a puterii publice.
c. Raporturile juridice se mai caracterizeaza prin faptul ca ele sunt raporturi volitionale.
Aceasta trasatura a raporturilor juridice deriva din natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste raporturi se nasc in virtutea unei norme de drept, care la randul ei este expresia vointei statale. Pe de alta parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naste tot ca urmare a unei manifestari de vointa, de aceasta data a celui care devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligatii in cadrul unei relatii sociale.
Dupa cum se poate observa, raportul juridic presupune o dubla manifestare de vointa. Pe de o parte, este vorba de o vointa statala, care exprima continutul normei juridice ce sta la baza raportului juridic, iar, pe de alta parte, de vointa concreta a participantilor la raporturile juridice, care sta la baza faptelor juridice, ce pun in miscare nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
3. Definitia raportului juridic
Tinand seama de trasaturile examinate mai sus, putem spune ca raporturile juridice sunt relatii sociale reglementate sau instituite de normele juridice si in care participantii apar ca titulari de drepturi si obligatii, garantate de forta coercitiva a puterii publice.
Elementele structurale ale raportului juridic
In literatura noastra juridica, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic:
A. subiectii raportului juridic;
B. continutul raportului juridic;
C. obiectul raportului juridic.
A. Subiectii raportului juridic.
Raporturile juridice fiind raporturi sociale, in mod necesar subiectii acestora nu pot fi decat oamenii.
Pentru ca oamenii sa devina subiecti ai raporturilor juridice, ei trebuie sa fie abilitati de lege sa poarte aceasta calitate. Oamenii apar ca subiecti ai raporturilor juridice fie in mod individual, fie in colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau colective. Statul recunoaste oamenilor calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice si o garanteaza, inclusiv prin forta coercitiva a puterii publice.
1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice
In randul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figureaza omul privit in individualitatea sa. Pentru ca omul sa devina subiect individual de drept este nevoie de o norma juridica, in virtutea careia acesta sa fie declarat persoana
Omul care dobandeste calitatea de persoana este subiect al raportului juridic. In decursul timpului, aceasta calitate a fost acordata omului in dreptul roman.. De aici, s-a ajuns la persona ca subiect de drept, notiune ce sugera inzestrarea fiintei umane cu un statut juridic, respectiv cu calitatea de subiect de drept.
In zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are aceasta vocatie in toate ramurile dreptului. In functie de ramura de drept in care persoana apare ca subiect de drept, ea poarta denumiri diferite: persoana fizica in dreptul privat, cetatean, strain sau apatrid in dreptul public etc.
Inzestrarea omului cu calitatea de persoana este legata de capacitatea juridica, prin care se intelege aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii. Nasterea capacitatii juridice, intinderea acesteia, volumul drepturilor si indatoririlor aferente se stabilesc prin lege si depind de ramura de drept in care subiectul urmeaza a se manifesta ca purtator de drepturi si obligatii. Daca vom observa suma acestor drepturi si obligatii recunoscute persoanei in toate ramurile de drept, putem sa distingem intre capacitatea juridica generala si capacitatea juridica speciala.
Capacitatea juridica generala reprezinta aptitudinea generala si abstracta de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice la orice tip de raporturi juridice. Capacitatea juridica generala exista numai in cazurile in care posibilitatea de a avea drepturi si obligatii coincide cu posibilitatea legala a exercitarii acestora in nume propriu si de a-si asuma aceste drepturi si obligatii prin acte proprii. Un exemplu edificator il constituie capacitatea electorala, caz in care nu se poate face nici o distinctie intre dobandirea drepturilor electorale si capacitatea exercitarii acestora, in sensul ca odata dobandite aceste drepturi, ele pot fi exercitate de indata ce conditiile nasterii raportului juridic au fost infiintate.
Persoana fizica
reprezinta cel mai raspandit subiect individual de drept. Ea reprezinta subiectul de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. In virtutea prevederilor art.4 din Decretul nr.31/1954 'capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor.' Se poate observa ca in dreptul civil notiunea de persoana si persoana fizica sunt identice, deoarece orice persoana se bucura de capacitate juridica. Per a contrario, in alte ramuri de drept, aceasta regula nu se aplica si, deci, acolo persoana are numai capacitatea juridica recunoscuta de reglementarile specifice.
Revenind la dreptul civil, capacitatea civila are doua componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinta este aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii, iar nu drepturi si obligatii concrete.
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice rezida in aptitudinea acesteia de a avea toate drepturile si toate obligatiile civile. Capacitatea de folosinta se dobandeste la nastere. O exceptie de la aceasta regula o constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la conceptie cu conditia sa se nasca viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput este considerat nascut, daca este vorba de interesele sale).
Capacitatea de folosinta inceteaza ca urmare a mortii persoanei fizice, constatata prin act de deces sau hotarare judecatoreasca.
Capacitatea de exercitiu
reprezinta aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile prin incheierea de acte juridice proprii. Nasterea capacitatii de exercitiu este legata de existenta unei anumite experiente de viata si a discernamantului. De aceea, persoana fizica se bucura de capacitate de exercitiu restransa numai de la varsta de 14 ani, iar de capacitate de exercitiu deplina de la implinirea varstei de 18 ani, aceasta fiind legata si de capacitatea de gandire a celui in cauza.
Incetarea capacitatii de exercitiu a persoanei este legata de incetarea capacitatii de folosinta. Ea poate interveni ca urmare a mortii persoanei sau in urma punerii sub interdictie judecatoreasca a persoanei majore, datorata alienatiei sau debilitatii mintale.
2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice
Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autoritatile publice si persoanele juridice.
a. Statul
apare ca subiect de drept in raporturi juridice interne si in raporturi juridice de drept international. In raporturile juridice interne, statul actioneaza in calitate de subiect de drept in cadrul raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, in virtutea carora se definesc relatiile dintre popor si stat, dintre stat si cetateni, dintre stat si partidele politice sau societatea civila.
Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse normelor dreptului constitutional. In astfel de raporturi juridice statul este titularul dreptului de a reglementa relatiile sociale, in conformitate cu mandatul incredintat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetatenia romana, de a o retrage si de a aproba renuntarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru straini, apatrizi, azilanti etc. De asemenea, in raporturile de drept constitutional, statul apare ca titular de drepturi si obligatii in raporturile cu unitatile administrativ-teritoriale, cu autoritatile administratiei publice locale. Calitatea statului de subiect de drept constitutional rezulta din drepturile si obligatiile conferite de lege.
b. Autoritatile publice - subiecte de drept
Autoritatile publice - definite de Constitutia Romaniei - sunt Parlamentul cu cele doua Camere, Senatul si Camera Deputatilor, cele doua reprezentante ale puterii executive - Presedintele Romaniei si Guvernul -, componentele administratiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe centrale de specialitate si autoritatile administrative autonome, autoritatile administratiei publice locale - consilii locale si primari -, autoritatea judecatoreasca reprezentata de instantele judecatoresti - judecatorii, tribunale, curti de apel si Curtea Suprema de Justitie -, de Ministerul Public si parchetele sale, precum si de Consiliul Superior al Magistraturii si Curtea Constitutionala.
Aceste autoritati publice sunt subiecte de drept si subiecte ale raporturilor juridice in masura in care legea le confera atributii, respectiv obligatii pe care ele trebuie sa le duca la indeplinire in mod difuz sau intrand in raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul in adoptarea legii este subiect de drept, fara a fi subiect al unor raporturi juridice. El este insa subiect al raporturilor juridice de drept constitutional ce se instituie intre Parlament si Guvern ca urmare a acordarii votului de incredere etc.
Autoritatile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot actiona in nume propriu in raporturile juridice de drept civil sau de drept comercial in conditiile prevazute de lege.
c. Persoanele juridice
- reprezinta acel subiect colectiv de drepturi care poate actiona in raporturile juridice civile si comerciale.
Pentru a fi in prezenta unei persoane juridice, legislatia romaneasca cere ca o grupare umana sa dispuna de o organizare de sine-statatoare, de un patrimoniu propriu si de un scop, care sa fie in concordanta cu interesul general.
Persoanele juridice sunt extrem de diferite si in randul lor intra societatile comerciale, regiile autonome, societatile comerciale nationale, institutiile publice, partidele politice, unitatile administrativ-teritoriale, asociatiile si fundatiile, statul si autoritatile publice ale acesteia.
Dobandirea personalitatii juridice de catre aceste subiecte de drept este supusa unor reglementari juridice diferite in functie de specificul organizarii si functionarii acestora. Astfel, daca statul, autoritatile publice, partidele politice si institutiile publice dobandesc capacitate juridica civila in virtutea legii, societatile comerciale se constituie in urma indeplinirii unor proceduri administrative, asociatiile si fundatiile pe baza unor hotarari judecatoresti etc.
B. Continutul raportului juridic
Alaturi de subiectele de drept, continutul raportului juridic constituie un alt element structural al acestuia. Raportarea structurala a continutului la raportul juridic tine de faptul ca el rezida in drepturile si obligatiile partilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.
Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.
In limbaj juridic, prin drept subiectiv se intelege prerogativa recunoscuta de lege pentru satisfacerea unui interes personal. In literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a actiona asupra unei persoane sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori indrituire individuala a unei persoane sau organizatii intr-un raport juridic determinat (N.Popa).
In practica, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care il are persoana careia ii apartine un bun, dreptul pe care copilul il are la nume, dreptul la salariu pe care o persoana incadrata in munca il are in raport cu patronul sau etc.
Asa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce apar in raport cu interesele personale nascute dintr-o stare de fapt (bunul apartine persoanei, munca este prestata contra plata, numele se impune pentru nou-nascut ca urmare a nevoii de identitate sociala etc.), iar pe de alta parte, nasterea lor este legata de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferita de acesta.
Ne vom gasi in prezenta unui drept subiectiv de fiecare data cand legea (dreptul pozitiv) ne recunoaste o prerogativa privitoare la un interes individual a carui realizare sau ocrotire ii permite titularului:
a) sa aiba o anumita atitudine fata de dreptul sau;
b) sa ceara o anumita atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;
c) sa solicite ocrotirea, pe cale statala, a interesului sau.
In marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifica in drepturi patrimoniale (al caror continut poate fi exprimat in bani) si drepturi extrapatrimoniale (al caror continut nu poate fi exprimat in bani). Desigur, in fiecare caz, exercitarea acestora inregistreaza aspecte specifice impuse de natura normelor juridice care le reglementeaza. Examinarea dreptului subiectiv nu poate fi despartita de examinarea obligatiei juridice. In cadrul raporturilor juridice, drepturile si obligatiile sunt corelative. Acolo unde exista un drept subiectiv, vom intalni si o obligatie juridica.
Obligatia juridica apare in cadrul raporturilor juridice atunci cand titularul dreptului subiectiv poate cere executarea unei prestatii din partea altuia. Obligatiile juridice pot fi obligatii de a face (remiterea unui bun imprumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligatia de a respecta libertatea individuala) sau de a da (transferul proprietatii asupra unui bun).
C. Obiectul raportului juridic
Notiunea de obiect al raportului juridic desemneaza actiunea sau inactiunea subiectelor raportului juridic.
Subiectul activ al raportului juridic poate sa intreprinda diverse actiuni sau sa solicite celuilalt subiect astfel de actiuni in procesul derularii raportului juridic. Se poate astfel aprecia ca obiectul raportului juridic il constituie conduita subiectilor acestuia desfasurata in vederea materializarii drepturilor subiective si a obligatiilor.
In literatura de specialitate este sustinuta si ideea potrivit careia obiectul raportului juridic il constituie bunurile la care se refera continutul raportului juridic. In opinia noastra numai conduita partilor pune in miscare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv sa fiinteze, ceea ce ne determina sa o consideram ca un element structural al raportului juridic.
Faptele juridice
Nasterea, modificarea si stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite imprejurari exterioare raportului juridic. Atunci cand legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de anumite imprejurari, acestea dobandesc calitatea de fapte juridice.
Faptele juridice
sunt, de regula, prevazute in ipoteza normelor juridice care reglementeaza un anumit raport juridic. Ele apartin astfel, sub aspectul reglementarii, dreptului pozitiv, iar sub aspect practic intra in randul premiselor raportului juridic, fiind o cauza exterioara faptica a nasterii, modificarii sau incetarii acestora. Aparitia acestor imprejurari duce la nasterea raportului juridic, la individualizarea subiectelor sale si la concretizarea continutului si a obiectului raportului juridic. De asemenea, faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. In felul acesta, existenta raportului juridic este dependenta de dinamica faptelor juridice care stau la baza nasterii, modificarii sau stingerii acestora. Desigur, faptele juridice se leaga in mod specific de un anumit raport juridic. Nu exista fapte juridice universale care sa stea la baza oricarui raport juridic. Determinarea faptelor juridice este o prerogativa a legiuitorului, el fiind acela care stabileste ce imprejurari pot da nastere, modifica sau stinge un raport juridic.
Aceste imprejurari, atunci cand intervin, fac sa se nasca anumite raporturi juridice (moartea - raporturi de succesiune), sa le modifice (calamitatile naturale se instituie in forta majora care impiedica executarea obligatiilor contractuale) sau sa le stinga (trecerea timpului duce la exigibilitatea creantelor etc.)
Actiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se impart in actiuni licite si actiuni ilicite.
Actiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestari de vointa indreptate in mod expres spre nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vanzare-cumparare este un astfel de act juridic in virtutea caruia se naste un raport juridic, in cadrul caruia prind viata cele vizate prin acordul de vointa al partilor. Se naste, astfel, un cumparator si un vanzator, fiecare are o anumita conduita care materializeaza drepturile si obligatiile partilor contractante. Desigur, actele juridice individuale nu pot fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele insele efecte juridice.
O alta categorie a actiunilor o constituie actiunile ilicite, care reprezinta incalcari ale legii. Ele poarta denumiri diferite in functie de ramura de drept in care intervin. Astfel, actiunile ilicite din dreptul penal se numesc infractiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, in randul carora o categorie distincta o constituie contraventiile, delicte in domeniul dreptului civil etc.
raspunderea juridica
1. Raspunderea juridica - Forma a raspunderii sociale
Raspunderea nu este specifica numai dreptului, ea poate fi intalnita in orice domeniu al vietii sociale, acolo unde se incalca o regula de conduita.
Raspunderea este un element component esential a oricarei forme de organizare, ea existand inca din societatea primitiva.
Instituirea si orientarea comportamentului uman in societate se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice. Orice abatere de la aceste norme atrage o raspundere morala, religioasa, politica sau juridica. Raspunderea consta in obligatia de a suporta consecintele nerespectarii unor reguli de conduita de catre autorul faptei contrare acestor reguli si care poarta amprenta dezaprobarii sociale a unei astfel de conduite2. Deci, natura normei incalcate, determina natura formei de raspundere; toate formele de raspundere ce se pot institui fiind manifestari ale raspunderii sociale.
Formele raspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, intre ele exista interactiune, corelatie, care are ca rezultat formarea nivelului general al raspunderii sociale.
Raspunderea sociala
este acea institutie sociala ce se refera la modelul de conduita pe care membrii societatii il aleg, raportat atat la interesele generale ale societatii cat si la cerintele obiective ale dezvoltarii sociale. Raspunderea sociala presupune supunerea individului, o atitudine constienta si activa a acestuia, ce rezulta dintr-un act de vointa si de constiinta, dintr-o hotarare a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, sta la baza raspunderii individului. Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este institutionalizata cu ajutorul normelor sociale care modeleaza acest comportament si il dirijeaza in directia dorita de ordinea sociala existenta.
Prin intermediul raspunderii sociale se urmareste promovarea si conservarea valorilor sociale recunoscute intr-o societate data impotriva tuturor celor ce nesocotesc ordinea sociala, in scopul asigurarii si promovarii acestei ordini si a binelui public. Ea se manifesta ca o expresie a cerintelor impuse de societate si vizeaza direct conservarea sistemului social.
Raspunderea sociala este de ordin normativ si implica sanctionarea sociala a individului, in cazul neconcordantei intre conduita sa si normele sociale, deci in cazul nerespectarii normelor sociale. Sanctiunile sociale sunt instituite de societate si prescriu individului obligatii determinate, cu consecinte de natura coercitiva.
2. Notiunea raspunderii juridice
Raspunderea juridica
se refera deci, la comportamentul uman, in cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de societatea organizata in stat. Persoanele care incalca aceste norme de drept, actionand cu vinovatie, sunt obligate sa suporte consecintele acestei conduite, respectiv, sanctiunile juridice.
Intalnita in toate ramurile dreptului, notiunea de raspundere juridica sugereaza ideea de sanctiune, pentru ca ea intervine in cazul incalcarii prevederilor legale si are ca efect aplicarea de sanctiuni legale. Elementul comun al formelor raspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept si dispozitia normei juridice4.
Raspunderea juridica nu reprezinta o simpla obligatie de a suporta o sanctiune juridica (penala, civila, contraventionala etc.), ea constituie o modalitate de realizare a constrangerii de stat. Aplicarea si realizarea sanctiunilor juridice este contrara vointei autorului, fapt pentru care, ele se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplica masurile de constrangere.
.Raspunderea juridica are ca temei incalcarea normelor juridice prevazute cu sanctiuni juridice, iar sanctiunea juridica este o premisa a institutiei raspunderii juridice.
Raspunderea juridica este institutia dreptului ce implica un complex de drepturi si obligatii juridice corelative, care se nasc ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite, imputabile, ce constituie cadrul de realizare a constrangerii statului prin aplicarea de sanctiuni juridice corespunzatoare.
Raspunderea juridica este, deci, un raport juridic social, ce se naste in momentul in care exista un fapt imputabil subiectului raspunzator si consta in obligatia de a suporta sanctiunea normei juridice pentru acel fapt, sanctiune ce se aplica in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a respectarii ordinii de drept.
Raspunderea juridica prezinta o serie de caracteristici conferite atat de specificul dreptului, al normelor juridice si sanctiunilor juridice, cat si de faptul ca, ea implica diferite grade de constrangere statala.
3. Conditiile generale ale raspunderii juridice
Este necesar a se face o delimitare intre temeiul raspunderii juridice si conditiile raspunderii juridice. Raspunderea juridica isi are unicul temei in faptul ilicit, respectiv in conduita ilicita, in absenta careia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declansa. Toate celelalte elemente ce caracterizeaza continutul incalcarii normei juridice, respectiv vinovatia, prejudiciul si raportul de cauzalitate, reprezinta conditiile raspunderii juridice. In literatura de specialitate exista opinii11 ai caror autori identifica notiunea de temei cu cea de conditie a raspunderii juridice si trateaza global elementele lor de baza, in timp ce altii separa aceste elemente si evidentiaza un temei obiectiv (conduita ilicita) si un temei subiectiv (vinovatia).
4.1. Enuntarea conditiilor generale ale raspunderii juridice
Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la raspundere juridica a autorului faptei ilicite, este nevoie de intrunirea cumulativa a unor factori esentiali, ce privesc atat fapta ilicita cat si autorul acesteia. Acesti factori esentiali constituie elementele sau conditiile de baza ale raspunderii juridice.
Conditiile raspunderii juridice sunt:
conduita ilicita;
rezultatul daunator (prejudiciul);
raportul de cauzalitate intre conduita ilicita si rezultatul daunator;
vinovatia autorului faptei ilicite;
inexistenta cauzelor ce inlatura raspunderea juridica.
Aceste conditii sunt necesare tuturor formelor de raspundere juridica, insa ele actioneaza diferit, in functie de forma raspunderii juridice. In unele forme ale raspunderii juridice alaturi de aceste conditii generale sunt necesare si conditii suplimentare specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subintelese.
4.2. Conduita ilicita
Conduita ilicita
este faptul juridic ilicit ce determina nasterea raportului juridic de constrangere, respectiv a raportului juridic de aplicare a sanctiunii.
Conduita ilicita este acea cauza a declansarii raspunderii juridice ce consta in comportamentul (actiunea-inactiunea) care nesocoteste o dispozitie a legii.
Conduita ilicita este un act al conduitei umane. Conduita umana este ansamblul de acte si fapte concrete ale individului, aflate sub controlul vointei si constiintei sale. Actele de conduita sunt in stransa dependenta de starea subiectiva a autorului lor (de vointa acestuia). Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai daca se prezinta ca materializari ale unor stari subiective. Un act sau un fapt devine ilicit, daca incalca normele juridice si daca reprezinta un pericol social, fiind lezata astfel si ordinea de drept.
Notiunile de conduita ilicita si fapta ilicita13 sunt folosite in drept, in mod alternativ avand aceeasi semnificatie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea si imoralitatea.
. Modalitatile savarsirii conduitei ilicite
Modalitatile de savarsire a conduitei ilicite sunt: actiunea si inactiunea (omisiunea).
Actiunea (comisiunea),
este cea mai frecventa modalitate de realizare a conduitei ilicite si consta intr-o manifestare efectiva, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Actiunea este un act constient de vointa obiectivizata, exteriorizata, indreptata spre un scop determinat. Nu orice act constient este insa ilicit, ci numai acela ce contravine dispozitiilor legale. Actiunea ilicita consta in a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), si presupune intotdeauna incalcarea unei norme juridice ce interzice ceva.
Mijloacele de realizare ale actiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizica a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substante etc.
Inactiunea (omisiunea)
consta in abtinerea de la actiune a persoanei care este obligata sa savarseasca anumite fapte pozitive, adica sa actioneze in felul stabilit de lege. Ea reprezinta atitudinea de pasivitate a persoanei fata de norma juridica care ii impune o anumita activitate. Inactiunea are un caracter constient si voluntar, fiind o conduita dirijata pentru atingerea unor scopuri propuse.
Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simpla stare de pasivitate, ea este o actiune prin omisiune, ce consta in nesavarsirea unui act concret ce constituia obligatia subiectului (de exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflata in primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor datorii la termenul prevazut etc.).
Formele conduitei ilicite si formele raspunderii juridice
Dupa gradul de pericol social pe care-l prezinta, conduita ilicita imbraca diferite forme. Tot in functie de gradul de periculozitate, se stabilesc si se aplica sanctiuni juridice pentru savarsirea diferitelor fapte ilicite.
Pentru gruparea formelor conduitei ilicite si stabilirea formelor raspunderii juridice se tine cont de gradul de pericol social si de natura sanctiunilor aferente normelor juridice incalcate. Deci, dupa gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele raspunderii juridice, se stabilesc si individualizeaza sanctiunile juridice. Gradarea pericolului social si ierarhizarea rezultatelor ce decurg din faptele ilicite, se explica prin existenta in societate in mod obiectiv, a unei ierarhii a valorilor.
Formele raspunderii juridice se stabilesc de catre legiuitor, singurul in masura sa aprecieze valorile si sa le stabileasca ierarhia, iar intinderea raspunderii juridice este stabilita de catre organele de aplicare, in functie de anumite circumstante obiective si subiective.
Dupa gradul de pericol social al faptelor si dupa natura sanctiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite si in raport de acestea, formele raspunderii juridice, sunt:
infractiunea, care atrage raspunderea penala;
contraventia, care atrage raspunderea administrativa (contraventionala);
abaterea disciplinara, care atrage raspunderea de dreptul muncii;
faptele ilicite civile, care atrag raspunderea civila (delictuala sau contractuala).
a) Infractiunea
este forma conduitei ilicite care prezinta cel mai inalt grad de pericol social.
Codul penal prevede in art.17 ca: "Infractiunea este fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". Prin pericol social se intelege insusirea unei fapte de a aduce atingere sau de a cauza urmari grave unor relatii sociale aparate prin norme de drept.
Prezinta pericol social, orice fapta ce aduce atingere normelor juridice si implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea dintre gradul de pericol social al infractiunii16 si cel al altor fapte ilicite, consta in gradul mai ridicat sau mai scazut al acestui pericol..
Infractiunea este conduita ilicita tipica, determinata expres de lege, ce produce consecinte negative grave si care poate fi combatuta numai prin pedeapsa. Nu exista infractiuni in afara temeiului legal, conform adagiului latin "nullum crimen sine lege". Art.2 din Codul penal stabileste ca: "Legea prevede care fapte constituie infractiuni".
Trasaturile esentiale ale infractiunii sunt: pericolul social al faptei, savarsirea cu vinovatie a faptei si prevederea faptei ca infractiune de legea penala. Cele trei trasaturi ale infractiunii privesc: aspectul material, obiectiv al infractiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infractiunii (savarsirea cu vinovatie) si aspectul legal al infractiunii (fapta sa fie prevazuta de lege).
Subiecte ale infractiunii pot fi numai persoane fizice, sanctiunea proprie infractiunii este pedeapsa penala, care este cea mai grava sanctiune juridica, iar forma raspunderii juridice este raspunderea penala.
Sanctiunile pentru infractiuni vizeaza de regula, libertatea persoanei si acestea nu pot fi stabilite si aplicate decat de instanta de judecata.
b) Contraventia
este forma conduitei ilicite ce prezinta un grad de pericol social mai redus decat infractiunea. Domeniul de reglementare al contraventiilor apartine dreptului administrativ. Art.1 din Legea nr.32/1968 cu privire la stabilirea si sanctionarea contraventiilor, prevede ca: "Contraventia este fapta savarsita cu vinovatie, care prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea si care este prevazuta si sanctionata ca atare prin legi, decrete sau acte normative".
Trasaturile esentiale ale contraventiei sunt: existenta unei fapte savarsite cu vinovatie; fapta sa prezinte un grad de pericol social mai redus decat infractiunea si sa fie prevazuta si sanctionata prin "legi contraventionale".
Atat infractiunea cat si contraventia sunt fapte ilicite savarsite cu vinovatie (din intentie sau culpa), ce prezinta pericol social, fiecare dintre ele putand constitui temeiul angajarii raspunderii juridice.
Contraventia se deosebeste de infractiune prin aceea ca, ea reprezinta un pericol social mai redus, cu urmari mai restranse decat cele produse de infractiune.
Contraventia este o abatere de la normele de drept administrativ17, avand deci un caracter ilicit.
Subiectele contraventiei sunt in general, persoanele fizice (conform art.5 din Legea nr.32/1968), persoanele juridice putand fi subiecte ale contraventiei numai cand legea prevede expres aceasta posibilitate.
Sanctiunile contraventionale sunt: avertismentul, amenda si inchisoarea contraventionala (conform Legii 32/1968 ca lege generala), la care se pot adauga si alte categorii de sanctiuni (prevazute in diferite legi cu caracter special). Amenda contraventionala este sanctiunea, cea mai frecvent utilizata pentru incalcarea ordinii de drept prin fapte contraventionale si reprezinta suma de bani pe care contravenientul trebuie sa o plateasca, individualizarea sa sa apartinand de regula, agentului constatator. Sanctiunile contraventionale vizeaza numai in cazuri limitate, in mod exceptional si de regula pe scurta durata, libertatea persoanei.
c)Fapte ilicite civile
sunt acele fapte umane care cauzeaza unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta in:
violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situatie in care este vorba de delict civil, ce da nastere raspunderii civile delictuale;
nesocotirea unei obligatii personale legal asumate, cand suntem in prezenta unui fapt ilicit, ce da nastere raspunderii civile contractuale.
Delictul civil
este un fapt pagubitor, al carui rezultat se numeste prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atat persoanele fizice cat si persoanele juridice, sanctiunea specifica este obligatia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma raspunderii juridice este raspunderea civila.
Codul civil instituie urmatoarele forme ale raspunderii civile delictuale (conform art.998-1002) situatii in care raspunderea este delictuala:
raspunderea pentru fapta proprie;
raspunderea pentru fapta altuia;
raspunderea cauzata de lucruri, animale si de ruina edificiului.
In general, faptele ilicite civile aduc atingere drepturilor reale, respectiv dreptului de proprietate si celorlalte drepturi reale principale ca drepturi absolute (dreptul de folosinta de superficie, uz, uzufruct, abitatie si servitute), situatie in care, raspunderea este delictuala.
Ele aduc atingere insa si drepturilor de creanta caz in care, raspunderea este contractuala.
c) Abaterea disciplinara
este forma conduitei ilicite ce se manifesta prin incalcarea de catre o persoana incadrata in munca, a obligatiilor de serviciu.
Art.100 alin.1 din Codul muncii defineste abaterea disciplinara ca fiind: incalcarea cu vinovatie de catre cel incadrat in munca (.) a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare. Aceste obligatii de comportare alcatuiesc disciplina muncii.
Abaterea disciplinara
constituie unicul temei necesar pentru declansarea raspunderii disciplinare. Ea prezinta un pericol social care este cantonat in domeniul raporturilor de munca dintr-o unitate, producand urmari daunatoare asupra relatiilor de munca din acea unitate.
Abaterea disciplinara, presupune deci, doua conditii cumulative:
calitatea de angajat;
incalcarea unei indatoriri de serviciu.
Ca forma a raspunderii juridice, raspunderea disciplinara intervine pentru incalcarea regulilor de disciplina. In cazul in care, printr-o abatere disciplinara s-au cauzat prejudicii de catre persoanele incadrate in munca, din vina si legatura cu munca lor, intervine raspunderea materiala care se sanctioneaza cu obligatia salariatului la plata despagubirilor cuvenite si pentru paguba cauzata.
4.3. Prejudiciul sau rezultatul daunator
Prejudiciul sau rezultatul daunator,
constituie consecinta produsa de fapta ilicita, constand in tulburarea produsa in desfasurarea normala a raporturilor sociale si a ordinii de drept. Pentru a atrage raspunderea juridica, rezultatul conduitei ilicite trebuie sa constea in prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor societatii.
Prejudiciul este strans legat de fapta ilicita, cu care se afla intr-un raport de cauzalitate si poate consta in:
cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce consta intr-o pierdere patrimoniala (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte);
cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului (cinste, onoare, reputatie, prestigiu).
Fara a face vreo distinctie intre prejudiciul material si moral, art.998 Cod civil stabileste ca, orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, da dreptul celui prejudiciat la despagubiri. In doctrina22, s-a stabilit ca, prejudiciul pentru a da nastere obligatiei in reparatiune trebuie sa aiba urmatoarele caractere: sa fie cert, direct si personal si urmatoarele conditii: sa fi adus atingere unui drept sau interes si sa nu fi fost inca reparat.
4.4. Raportul de cauzalitate (legatura cauzala dinte r fapta ilicita si rezultatul daunator)
Existenta raportului cauzal este o conditie indispensabila oricarei forme a raspunderii juridice. Acesta prezinta diferite particularitati, in raport cu diferitele forme de raspundere juridica.
Exista raport cauzal simplu, cand o cauza genereaza un singur efect si raport cauzal complex, cand exista un concurs de cauze si un concurs de efecte.
Cauza
este acel fenomen cu caracter activ, ce genereaza efectul si care se poate manifesta sub forma actiunii sau omisiunii. Ea este atitudinea voluntara, constienta a omului, comportamentul antisocial ce are ca efect starea de pericol produsa prin lezarea unor relatii sociale reglementate si ocrotite prin normele juridice.
Conditia,
se deosebeste de cauza, ea fiind fenomenul care ajuta, favorizeaza, mediaza aparitia altui fenomen. Fenomenul-conditie actioneaza de regula, pe langa fenomenul-cauza, si influenteaza actiunea cauzei in sensul ca, poate favoriza sau frana procesul dezvoltarii cauzei in efect.
Intamplarea,
este fenomenul neprevazut, care are un temei extern, adica decurge din imprejurarile exterioare esentei lucrurilor si care se poate produce sau nu.
Spre deosebire de cauza care este dependenta de vointa omului, intamplarea este independenta de vointa faptuitorului.
Intamplarea nu determina un lant cauzal, ci il poate opri sau il poate intarzia.
Raporturile cauzale se clasifica in dreptul civil, in doua grupe: raporturi cauzale necesare si raporturi cauzale intamplatoare.
4.5. Vinovatia
Vinovatia este o alta conditie obiectiva indispensabila pentru angajarea raspunderii juridice, ce desemneaza latura subiectiva a incalcarii normelor de drept.
Vinovatia
este starea subiectiva ce-l caracterizeaza pe autorul faptei ilicite in momentul incalcarii normelor juridice, stare exprimata in atitudinea psihica negativa fata de fapta socialmente periculoasa si fata de consecintele acesteia. Vinovatia este acea categorie juridica ce inglobeaza in continutul sau un ansamblu de procese intelective, volitive si emotionale care-l determina pe subiect sa ia decizia ilicita si il dirijeaza in activitatea de executare fizica a faptei ilicite.
Formele vinovatiei
Intentia
Intentia (sau dolul)
este starea spirituala si morala ce precede si insoteste savarsirea faptei ilicite. Exista intentie atunci cand persoana a avut reprezentarea corecta a urmarilor faptei sale. Intentia constituie cunoasterea de catre faptuitor a circumstantelor de fapt (care formeaza continutul propriu-zis al faptei) si constiinta ca acel fapt prezinta un pericol social.
Intentia se caracterizeaza printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esential si definitoriu il constituie cunoasterea caracterului antisocial al faptei si acceptarea consecintelor sale negative.
Intentia directa
Art.19 lit.a din Codul penal prevede ca, "exista intentie directa cand infractorul prevede si urmareste rezultatul faptei sale".
Deci, intentia directa exista atunci cand faptuitorul isi reprezinta fapta sa, modul de realizare, anticipeaza consecintele ei ilicite, urmarind astfel producerea acelor consecinte. Intentia directa se caracterizeaza astfel, prin doua elemente:
prevederea actiunii ilicite si a rezultatelor acesteia,
urmarirea producerii rezultatului daunator.
Intentia indirecta (eventuala)
Art.19 lit.b. din Codul penal prevede ca "exista intentie indirecta cand infractorul prevede rezultatul si desi nu-l vrea si nu-l urmareste, el accepta posibilitatea producerii lui".
Deci, in cazul intentiei indirecte, faptuitorul prevede rezultatul daunator al faptei ilicite, el nu urmareste producerea acelui rezultat, totusi savarseste fapta ilicita, acceptand posibilitatea producerii rezultatului respectiv. Intentia indirecta se caracterizeaza in acest fel, prin atitudinea de indiferenta a faptuitorului fata de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmareste dar actioneaza cu riscul producerii lui.
Cele doua elemente specifice intentiei indirecte sunt:
prevederea actiunii si a rezultatului acesteia si
acceptarea producerii acelui rezultat, desi nu se doreste si nu se urmareste.
Culpa
Culpa
este o forma mai usoara a vinovatiei, in care autorul faptei ilicite prevede rezultatul daunator al faptei sale, dar nu urmareste si nu accepta posibilitatea producerii lui, crezand in mod usuratic ca nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, desi trebuie si putea sa-l prevada.
Definitia culpei este data de art.19 pct.2 (lit.a si h) din Codul penal, care se refera la urmatoarele modalitati:
culpa cu prevedere (imprudenta, usurinta);
culpa simpla (neglijenta, neatentia).
Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenta, exista atunci cand faptuitorul a prevazut posibilitatea producerii rezultatul faptei sale, insa nu a acceptat si nu a dorit acest rezultat, sperand in mod usuratic, fara temei, ca nu se va produce.
Imprudenta
presupune o actiune in contradictie cu normele de prudenta, o lipsa de diligenta.
Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activitati sau profesii ce presupune cunoasterea unor reguli, principii, abilitate profesionala, un anumit nivel de cunostinte de specialitate.
Neatentia, ce consta in faptul ca individul nu s-a straduit sa vada sau sa inteleaga ceea ce in mod normal putea si trebuia sa observe si sa inteleaga. Cand neobservarea sau neintelegerea unor imprejurari datorate neatentiei au dus la un rezultat negativ, intervine raspunderea din culpa.
Neglijenta, presupune omiterea de a lua precautiile impuse de indeplinirea unei obligatii a individului. Ea se poate realiza numai in legatura cu savarsirea unor acte pozitive pe care o persoana era obligata sa le faca.
Intentia depasita (praeterintentia) - este o forma a culpei care se grefeaza pe o intentie
5. Cauze care inlatura raspunderea juridica
Raspunderea juridica intervine daca s-au intrunit cumulativ factorii esentiali ce privesc atat fapta ilicita cat si autorul acesteia.
Din categoria cauzelor care inlatura caracterul ilicit al faptei si deci, raspunderea juridica, fac parte urmatoarele:
legitima aparare;
starea de necesitate;
constrangerea fizica si constrangerea morala;
cazul fortuit;
minoritatea faptuitorului;
iresponsabilitatea;
betia involuntara;
eroarea de fapt.
5.2. Legitima aparare
Fapta savarsita in legitima aparare este fapta ce prezinta pericol social, savarsita de o persoana pentru a inlatura un atac material, direct, injust si imediat, indreptat impotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public, fapta ce pune in pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal).
Se afla deci in legitima aparare persoana care este tinta unei agresiuni si care are dreptul sa riposteze pentru a se apara, situatie in care riposta este legitima si corespunde sentimentului general de dreptate si siguranta personala
. Conditiile legitimei aparari, sunt conditiile referitoare la atac si la aparare.
atacul sa fie material
atacul sa fie direct,
atacul sa fie imediat, actual,
atacul sa fie injust,
apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului
apararea sa fie necesara,
apararea sa fie spontana
apararea trebuie sa ramana in limitele necesare
Suntem in prezenta depasirii limitelor legitimei aparari in urmatoarele situatii:
cand s-a declansat apararea inainte de inceperea propriu-zisa a atacului, pe baza unei simple banuieli;
cand apararea continua si dupa ce atacul a fost respins;
cand exista o disproportie vadita intre atac si riposta, in sensul ca riposta are o intensitate mult mai mare decat atacul, consecintele sale depasind cu mult atacul.
5.3. Starea de necesitate
Starea de necessitate
reprezinta dreptul unei persoane de a-si apara propria persoana aflata in fata unui pericol, grav, iminent si de neinlaturat cu pretul sacrificarii altei persoane, sau dreptul de a-si apara bunurile amenintate de un pericol cu pretul sacrificarii bunurilor ce apartin altor persoane, daca pericolul nu poate fi inlaturat altfel.
In stare de necesitate pericolul inevitabil si iminent face ca titularul valorilor amenintate sa savarseasca o fapta ilicita necesara, indispensabila pentru salvarea acelor valori.
Conditiile starii de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul si actiunea de salvare, respectiv:
existenta unui pericol
pericolul sa fie iminent
pericolul sa fie inevitabil,
pericolul sa fie grav,
pericolul sa fie fortuit,
actiunea de inlaturare a pericolului trebuie sa se mentina in limitele necesitatii
actiunea de salvare sa fie necesara,
actiunea de salvare sa fie o fapta ilicita;
actiunea de salvare sa nu fie savarsita de catre sau pentru a salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.
5.4. Constrangerea fizica
Constrangerea fizica
consta in presiunea pe care o forta (energie) activa o exercita asupra energiei fizice a unei persoane si careia nu i se poate rezista, astfel incat aceasta persoana savarseste o fapta ilicita. Cel constrans fizic nu are posibilitatea de miscare voita, sau miscarea sa este dependenta de vointa altei persoane.
5.5. Constrangerea morala
Constrangerea morala
consta in presiunea exercitata prin amenintare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, careia ii provoaca o temere serioasa, datorita careia savarseste o fapta ilicita
5.6. Cazul fortuit (forta majora)
Cazul fortuit este reglementat in art.47 din Codul penal.
Cazul fortuity
exista atunci cand actiunea - inactiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevazut datorita interventiei unor cauze neprevizibile.
5.7. Iresponsabilitatea
Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea
este starea de incapacitate psiho-fizica a unei persoane, care datorita alienatiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicatii cu medicamente, narcotice etc.), nu-si poate da seama de actiunile sau inactiunile sale si de urmarile lor, savarsind astfel o fapta ilicita
5.8. Betia involuntara completa
Betia
este o stare psiho-fizica anormala in care se gaseste o persoana datorita actiunii alcoolului sau a altor substante excitante sau narcotice asupra organismului si facultatilor sale psihice (art.49 Cod penal). Betia voluntara completa nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece faptuitorul a putut sa-si dea seama ca poate ajunge in aceasta stare.
5.10. Eroarea de fapt
Eroarea de fapt
consta in necunoasterea totala (ignoranta totala, absoluta) a unei stari, situatii sau imprejurari legate de fapta care se comite, sau cunoasterea lor gresita (ignoranta relativa).
