|
|
|
Evolutia istorica a contenciosului administrativ in Romania
In Romania contenciosul administrativ a avut o evolutie istorica deosebita determinata de schimbarile intervenite in actele normative care il reglementau, schimbari firesti daca tinem seama de evolutia social-politica a tarii.
Pentru prima data, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind infiintarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe langa Guvern ce avea trei categorii de atributii:
1) in materie legislativa el era cel care pregatea proiectele de lege;
2) in materie administrativa;
3) in domeniul contenciosului administrativ. Atributiile de contencios administrativ erau reglementate de art. 51 din lege si se exercitau:
a) impotriva hotararilor ministrilor date cu exces de putere sau cu incalcarea legilor si regulamentelor;
b) impotriva hotararilor sau actelor de executare ale prefectilor sau altor agenti administrativi date cu incalcarea legilor si regulamentelor;
c) impotriva hotararilor comisiunilor de lucrari publice.
Consiliul de Stat mai putea solutiona si reclamatii ridicate de particulari pentru apararea intereselor lor, in cazuri prevazute de legi.
In 1866 Consiliul de stat a fost desfiintat, iar atributiile lui in materie de contencios administrativ au fost preluate de instantele judecatoresti de drept comun.
Acest sistem a fost valabil pana in anul 1905 cand a fost adoptata Legea pentru reorganizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care dadea dreptul particularilor sa atace pe calea unui recurs principal si direct actele administrative ilegale si sa ceara instantei judecatoresti sa pronunte anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a infiintat la nivelul Inaltei Curti de Casatie, Sectiunea a III-a, sectiune de contencios administrativ, care nu avea insa o competenta generala, ci limitata la materiile stabilite de lege.
Legea Curtii de Casatie si Justitie din 25 martie 1910 a desfiintat sistemul contenciosului conceput in 1905, cauzele de aceasta natura solutionandu-se de catre tribunalele de judet.
Competenta stabilita de aceasta lege nu a durat prea mult, deoarece prin Legea de reorganizare a Curtii de Casatie si Justitie din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Sectiunii a III-a, a Curtii de Casatie. Aceasta sectiune, era abilitata sa judece legalitatea actelor, dar nu putea sa le anuleze, ci doar sa le declare ilegale si sa invite autoritatea administrativa sa le desfiinteze sau sa le modifice.
Constitutia din 1923 a reglementat, in art. 99, dreptul de a obtine despagubiri de catre cei vatamati printr-un decret sau o dispozitie semnata sau contrasemnata de un ministru. O importanta deosebita pentru institutia contenciosului administrativ o avea art. 107 in care se mentiona ca atributiile de contencios administrativ apartin in intregime puterii judecatoresti si se exercita potrivit legii speciale. Totodata, se mentiona ca prin institutia contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu exceptia celor de guvernamant si a celor de comandament militar.
In baza acestor prevederi constitutionale a fost adoptata Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din aceasta lege , oricine se pretindea vatamat in drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate facut cu incalcarea legilor si a regulamentelor, sau prin reaua-vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoasterea dreptului sau la instantele judecatoresti competente. Erau exceptate actele de guvernamant, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei administrative si controlului ierarhic.
Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios subiectiv, adica reclamantul trebuia sa invoce lezarea unui drept subiectiv. In acelasi timp, era un contencios de plina jurisdictie, intrucat cel lezat in dreptul sau putea cere anularea actului, precum si despagubiri.
Cu toate acestea, prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari si autoritatile administrative, au fost date in competenta unor instante jurisdictionale administrative.
Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost infiintate comitetele de revizuire, adevarate tribunale administrative, Legea administratiei locale din 27 martie 1936 prin care comitetele de revizuire au dobandit denumirea de curti administrative si Legea pentru organizarea curtilor administrative din 15 martie 1939.
In 1948, prin Decretul nr. 128 a fost desfiintat contenciosului administrativ si curtile admnistrative, instantele judecatoresti putand verifica legalitatea actelor administrative numai atunci cand legea prevedea in mod expres aceasta competenta.
In Constitutia din 1965 s-a introdus principiul legalitatii actelor administrative in conditiile stabilite de lege si s-a prevazut ca cei vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale se pot plange la instantele judecatoresti.
In baza Constitutiei din 1965 a fost adoptata Legea nr. 1/1967 referitoare la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ instituit de aceasta lege era un contencios de plina jurisdictie.
Introducerea principiului constitutional al verificarii legalitatii actelor administrative si adoptarea Legii nr. 1/1967 au marcat o schimbare importanta in posibilitatea contestarii in justitie a actelor administrative ilegale, chiar daca existau numeroase acte administrative exceptate de la controlul judecatoresc. Numeroasele exceptii de acte administrative pe care le prevedea Legea nr. 1/1967, precum si practica judecatoreasca orientata spre restrangerea sferei controlului judecatoresc au ingustat mult sfera exercitarii controlului actelor administrative de catre instantele judecatoresti.
Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Constitutiei din 1991 s-a relansat traditia contenciosului administrativ din perioada interbelica.
Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 avea urmatoarele trasaturi: era un contencios de plina jurisdictie; exercita un control direct; actul atacat trebuia sa provina de la o autoritate publica; inainte de a introduce actiunea in instanta, cel vatamat in dreptul sau trebuia sa ofere posibilitatea autoritatii emitente sau autoritatii ierarhic superioare de a inlatura actul ilegal si de a repara eventuala paguba; puteau fi atacate si actele administrative jurisdictionale; contenciosul avea doua grade de jurisdictie, fondul si recursul; actiunea in justitie putea fi formulata si personal impotriva functionarului autoritatii publice. De asemenea, pentru prima data se consacra raspunderea pentru daune morale.
Constitutia din 1991 schimba, sub anumite aspecte, conceptia asupra sferei contenciosului administrativ.
In art. 21 din Constitutie se arata ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, iar in art. 52, din Constitutia din 1991 se prevede ca persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei. In acelasi articol se mentioneaza ca limitele si conditiile exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica, iar in art. 73 punctul 3, cu referire la legile organice, se mentioneaza la litera k ca domeniul contenciosului administrativ face obiectul unei legi organice.
In prezent a fost adoptata o noua lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004.
