Un model de utopie lucrind in Principate

Un model de utopie lucrind in Principate

1. S-ar parea ca, asa cum intr-o discutie despre arta traducerii cineva ajunge inevitabil sa exclame tradut­tore-traditore ! si sa nege posibilitatea trecerii fara prejudicii semantice a enunturilor dintr-o limba in alta, in cea mai modesta ridicare la discursul istoric s-ar putea strecura, moderat subversiv, chestionarea consistentei metodologice a disciplinei. Si argumen­tele negatorilor nici nu ar trebui cautate altundeva decit in chiar succesele grupului de stiinte pe care il numim, cu un comod reductionism, "istorie'.

Un exemplu ilustru : cu interesul sau scandalos pentru non-eveniment¹, Scoala Analelor, dupa ce a regenerat organismul sclerozat - si pe alocuri excesiv "tricolorise' (C.J. Prévert) al istoriei -, a putut fi acuzata de un anumit "raplatissement de l'histoire en géographie'². Ramine in continuare de stabilit daca nu cumva acuzatia este de fapt lauda, in amin­tirea unui Karl Ritter³, cu vorbele lui Georges Canguilhelm: "l'histoire humaine est inintelligible sans la liaison de l'homme au sol La terre, consi­dérée dans son ensemble, est le support stable des vicissitudes de l'histoire'⁴. Geografizarea istoriei -vocatie indubitabila a unei planete pe care epoca de piatra coexista cu societatea postindustriala - e comandata de cadrele mentale⁵ care i-au facut si pe cercetatorii din stiintele exacte sa spatializeze timpul - critica lui Bergson nu a schimbat prea mult situatia. In ambele cazuri, descoperim efortul de a exorciza iluzia, incertitudinea, schimbarea, de a inlocui curgerea istoriei umane cu anistorica stabili­tate minerala. Astfel se contureaza, ca dubla erezie, utopia, care, parazitindu-le, tinde sa anihileze deopo­triva istoria si geografia: erodindu-i uneia timpul⁶, distrugindu-i alteia coerenta. Timpul istoriei, mai ales vazut ca "longue durée' (Braudel), este "criblé de fossiles de temps utopique' (Gilles Lapouge), spatiul geografiei e fracturat de non-spatiul utopic. Magneticul "reve cosmogonique au niveau de l'histoire'⁷ - si, as adauga inutil, "al geografiei' -care e utopia intra subreptice, cu remarcabilul sau repertoriu fantasmatic, in chiar reflectia asupra istoriei. De aici debuseaza firesc in istoriografie, camuflata inconstient de teorii mai vechi sau mai noi ; in contextul declinului metodologiei popperiene mai cu seama, cind ne-o spune Paul Feyerabend, "anything goes'⁸.

2. Conflictul ireductibil dintre utopie si istorie -cu apogeul sau dramatic in ideologie si politica - nu poate fi nicaieri si nicicind mai bine observat ca in epocile si regiunile in care comunitatile umane ajung, sub presiunea si prin vocile unor personalitati excep­tionale, la revelatia destinului mesianic. O asemenea epoca este prima jumatate a secolului XIX, o aseme­nea regiune este Sud-Estul european. Vom cunoaste unele fatete ale zisului conflict prin exercitiul unui examen al marginalitatii : cea a Principatelor romane si a lui Ion Heliade Radulescu.

Cercetatorii problematicii europene din prima parte a secolului trecut au remarcat rapida circulatie a ideilor pe un traseu dominant vest-est. Mai greu de pus in evidenta a fost componenta paralela de sens contrar, care, atunci cind nu marturiseste de-a dreptul o influenta sau nu origineaza un feedback, intretine - oare numai la sursa? - iluzia lor⁹.

Ideile puse in circuit de Franta epocii romantice sint de o ametitoare diversitate : de la liberalism (Benjamin Constant, Guizot, Jouffroy) la neocatoli-cism (Ballanche, Chateaubriand, Lamennais), de la utopia pseudo-stiintifica (Fourier, Saint-Simon, Auguste Comte) la miscarile umanitare (atit de diverse la rindul lor: Pierre Leroux, discipolii lui Fourier, Esquiros, Quinet, Michelet). Adaugind acestui mixtum compositum de doctrine disidentele, schismele, denaturarile de buna-credinta, combina­tiile cele mai bizare (cit de vagi sint legile miscibi-litatii doctrinelor!), obtinem un spectru teoretic extrem de larg, aproape imposibil de subordonat unor principii comune. Fara indoiala, o oarecare trasatura de unitate ar putea fi chiar aparitia acestor teorii ca raspunsuri alternative la intrebarile lasate moste­nire de secolul Luminilor. Relatia dintre cauze si efecte - pe care religia traditionala le punea sa se intilneasca in Dumnezeu (primum movens/origo si telos) - era acum complicata de ideea Progresului.

Progresul - punct de condensare al unui nou misticism¹⁰ -, facea sa coincida cauzalitatea istorica obiectiva cu urmarirea deliberata a unui mai bine, in vreme ce lumea noua a secolului nou se mai intreba daca liberul exercitiu al gindirii era dezirabil ori trebuia mai degraba considerat raul necesar dinain­tea instalarii unui dogmatism eficace. Nehotarita intre libertate critica si constringere dogmatica, lumea intelectuala a primei jumatati de secol XIX producea, cu maniacala perseverenta, solutii. Cele mai multe poarta stigmatul maximei desprinderi de realitatile pe care le reorganizeaza, divortul meta­fizicilor autoritatii de concretul ontic fiind maxim. Universul este atomizat in entitati abstracte care evolueaza pe un fundal numenal fantezist. De aici si din urgenta de a gasi raspunsuri provine varietatea deliranta a operei de renovare, care intereseaza uneori mai mult pe psihopatolog decit pe istoric.

3. in ceea ce priveste Principatele, acestea erau obligate, prin determinari sociale si nationale pe care incercau sa le aboleasca, a-si asuma o ingrata pozitie de receptor. Aceasta pozitie trebuie acceptata fara complexe cel putin de cercetator, risipa de forte intelectuale in focul argumentarii unui sincronism fiind regretabila in sine. Mai mult, poate duce la bizarerii pseudostiintifice de natura celebrului "protocronism'¹¹.

Initierea in afacerile occidentale se face sub semnul uimirii. Reactia e tipica pentru secolul XVIII, dar pare instalata definitiv - cineva a teoretizat com­plexul Dinicu Golescu (fara sa si scape de el), pe care il voi prezenta implicit mai incolo. Daca din punct de vedere politic, Principatele nu au fost niciodata excluse din Europa, accesul romanilor la valorile reale ale culturii si civilizatiei a fost limitat. Dupa Scoala ardeleana si poetii Vacaresti, Dinicu Golescu este exemplar pentru intelegerea Apusului, prefigurind elocvent atitudinea generatiei de la 1848¹².

G. Calinescu surprinde si caracterizeaza perfect momentul: "Cind in 1824 incepe sa treaca granita spre a-si aseza copiii la scolile straine, Golescu, mai cu judecata acum si intr-o vreme de repezi prefaceri [dupa ce, pina pe la 50 de ani, vazuse in calatorii numai oboseala si neplaceri, iar in Occident doar "obsteasca vietuire, vesela si fericita' - n.m.], ramine zguduit. Cu receptivitatea intirziatilor, el trece din emotii in emotii, de la uimire la rusine, din apatie la o apriga vointa de bine si progres. Schimbarea la fata a acestui boier simbolizeaza intreaga noastra renastere si dovedeste ca revolutiunea au facut-o intii boierii'¹³. Trebuie reamintit ca jurnalul de calatorie al lui Dinicu Golescu (insemnarea calatoriei mele, 1826) a avut o mare influenta asupra intelighentiei romane, ca si beneficul activism al autorului : experientele didactice si literare, mecenat, marele sprijin acordat lui Heliade¹⁴.

Mirarea in fata Occidentului coexista indelung cu tentativele de preluare a unor solutii pentru proble­mele rasaritene, ceea ce face selectia dificila - dome­niul solutiilor este definit confuz - si adoptiunea problematica. Impreuna cu ideile - scoase din con­textul in care erau viabile - sunt importate institu­tiile, mai ales in forme nedorit parodice. Tensiunea dintre aparenta si esenta, dintre obiectiv si subiectiv, avea sa se amplifice, provocind una dintre primele manifestari ale criticismului in cultura romana, teoria "formelor fara fond' a lui Titu Maiorescu. Intr-un studiu dedicat reevaluarii contributiei societatii poli-tico-literare "Junimea', Sorin Alexandrescu este de parere ca institutiile - s-ar putea adauga, cred, si ideile - nu se potrivesc ("ne collent pas') realitatilor romanesti, acesta fiind un fapt semiotic fundamen­tal : "il n'y a pas de production de sens social en Roumanie'¹⁵. Tristul adevar, exprimat intr-un limbaj intuitiv de membrii "Junimii', era, ne spune Sorin Alexandrescu, "un fait constitutif de toute société: il faut que le sens social y circule sinon la société en question este structurellement erronée'¹⁶.

Se contureaza prin urmare necesitatea unei instante care sa asiste un alt fel de nastere a sen­sului social, transplantul mai subtil care se opereaza "la virf', de la o personalitate occidentala la un autohton proteic si versatil, inzestrat pentru actul eroic al instituirii - logothesis¹⁷. Un astfel de om este Heliade.

4. Pentru a intelege apetenta lui Heliade pentru logothesis si incrierea sa in scenariul paradigmatic pe care aceasta il presupune, se cuvine sa observam unele fenomene care tin de activitatea structuranta a epistemei. In acest sens, ar trebui demonstrata existenta unei proprietati epistemologice care ar media comunicarea la toate nivelele, inclusiv a cel al socialului, fiind simultan responsabila pentru produ­cerea sensului, adecvarea acestuia la ontologic, recu­perarea lui. O asemenea insusire complexa (sau : un asemenea set de abilitati) poate fi evidentiata lesne de terenul lingvisticii (unde avem deja cuplul compe-tenta-performanta), de unde, urmind traseul prin care stiintele sociale au fost informate de stiinta limbii, ajungem la realitatile sociale. Intr-un excelent studiu de pe pozitiile pragmaticii, Radu Toma a reusit o demonstratie convingatoare, mergind cam in ace­lasi sens¹⁸. Astfel, el postuleaza o asa-numita compe­tenta epistemica - "o competenta translingvistica (= din care capacitatea de a forma fraze lingvistice este doar o parte) capabila sa decida care sint entitatile din care este formata lumea in momentul t si ce se poate spune cu sens despre ele'. Vazuta intr-un context actional, insusirea acestei competente epis­temice de catre membrul unei comunitati socio­lingvistice a momentului t este o relatie instruc­tor/instruit din care nu lipseste componenta autori­tara. Devine astfel limpede ca epistema este validata de prestigiul instructorului si impusa de insidiosul sau terorism. Utilizind distinctia lui Frege intre functie si valoare¹⁹, se poate considera ca baza definitionala a unei limbi naturale este un ansamblu de functii nesaturate, epistema fiind ansamblul functiilor saturate a caror valoare de adevar pentru membrii unei comunitati sociolingvistice este "adevaratul'. Revenind la modelarea autoritara a instruitului de catre instructor, se poate conchide ca, din perspectiva instruitului, functiile saturate ce constituie epistema sint adevarate nu prin intensiu-nea argumentului fiecareia dintre ele, ci pentru ca propozitia e impusa de agentul instructor ca adeva­rata. in asa fel incit subiectul epistemic este obligat la o activitate care seamana perfect cu ceea ce Thomas Kuhn, in Structura revolutiilor stiintifice, numeste "rezolvare de puzzle'. Este si singura expli­catie a faptului ca o propozitie, desi corecta lingvistic, poate sa nu fie acceptata la un moment dat.

Prelungindu-si preocuparile metodologice intr-o carte recent aparuta²⁰, I.P. Culianu sustine un punct de vedere afin. El presupune existenta unui numar finit de idei recurente - e vorba de o relansare a universaliilor din realismul logic? -, din care fiecare epoca selectioneaza pe acelea care-i corespund struc­tural. Epocile se singularizeaza deci nu prin ideile noi pe care le lanseaza, ci prin atitudinea noua fata de idei vechi, prin filtrul hermeneutic - o structura dinamica, istorica.

Reunind cele doua teorii de mai sus pentru a cons­trui o reprezentare intuitiva convenabila, obtinem urmatoarea alegorie: un cap de lectura cu structura variabila parcurge un continuum omogen de principii imuabile, generind, atunci cind schimbarea atinge un prag critic, fracturile care delimiteaza epistema. Sau, daca ideile curg heraclitean, sint selectate de un lector fix. Conduita acestor lectori este algoritmiza-bila si, pe anumite portiuni, previzibila.

5. Structura personalitatii lui Heliade, ca si conditiile istorice obiective il faceau un lector ideal pentru doctrinele Frantei romantice. O cercetare mai aplicata descopera in Heliade cele mai multe din elementele care compun portretul-robot al utopis­tului in ipostaza de profet-reformator romantic. Ajutindu-ne cu remarcabila sinteza a lui Paul Bénichou dedicata epocii pe drept cuvint numite "l'age des prophčtes'²¹ si cu informatiile adunate din scrierile despre Heliade, sa urmarim constituirea treptata a competentei epistemice a acestuia din urma, ca urmare a presiunii modelelor occidentale -directa sau mediata de Zeitgeist.

O prima tusa a acestui portret contrastiv este obsesia sacerdotal-mesianica. Utopia evanghelica a lui Heliade²² are un model imaginar in "socialismul evanghelic al comunitatii crestine din Dacia romana, interpretat de el in spiritul ortodoxiei si delimitat ca atare de variantele catolice ale socialismului cres-tin'²³. Daca eliminam caacterul regresiv al utopiei evanghelice²⁴ si coloratura sa ortodoxista - sortita unei triste cariere in secolul ce avea sa vina -, retinem combinarea discursului socialist cu cel mistic. Rezumind pe Sf. Augustin pentru uzul exi­latilor romani din Brussa (dupa esecul revolutiei), intr-o scrisoare din 14 mai 1850, Heliade strecoara contributii personale: "Christ e omul colectiv'. Apoi, crezindu-se ales sa restaureze adevarata cre­dinta, persecutata de papalitate si tirani, e convins ca, daca s-ar stabili in Franta, "credinta lui Christ ar triumfa', "deoarece popoarele, satule de papi si de catolicism, sint in asteptarea unui regenerator al vechii credinte. Si, modest, Heliade isi atribuia rolul acesta'²⁵.

Moise, profetul arhetipal, e vazut de Heliade ca "vedetor' rationalist, herald al unui adevar non-mis-tic, nevoit sa transfigureze mitul in adevar, fabula in parabola, alegoria in apocalips' pentru a fi inteles de contemporani²⁶. E limpede tendinta lui Heliade de a se identifica - direct sau prin Fourier ("cel mai mare, cel mai adevarat din toti profetii') - cu modelul. Gasim la ciudatul polonez Hoëné Wronski, figura eroica a utopiei franceze, aceeasi tendinta de asu­mare a mandatului mesianic: "Dans la position oů il a plu ŕ la Providence de placer l'auteur, en le laissant pénétrer dans le sanctuaire de la Création el devine - martor sta opera ! - depozitar al destinului umanitatii²⁷.

Aceste fantasme sint generate continuu de megalomania imperturbabila a umanistului. S-a facut mare caz in epoca de pozele ridicole ale lui Heliade, socante chiar pentru prizonierii aceluiasi mental colectiv. Pentru a nu mai aminti pamfletele contemporanilor, cupletele batjocoritoare si citeva reactii defavorabile ale claselor de jos²⁸, tronul sau penibilele trucuri cu mantia sa alba²⁹, sa apelam la una din cele mai admirative marturii de epoca. Iosif Vulcan, deplingind in revista pe care o fondase moartea lui Heliade³⁰, depaseste rapid sfiala martu­risita in primele rinduri, atingind tonul patetic si retorica bombastica de rigoare. Tocmai bine pentru a evoca o scumpa amintire personala, prima intilnire cu Heliade : in drum cu fiica sa "la o scalda straina', povesteste ingenuu Iosif Vulcan, procurind infinite delicii naratologice, Heliade s-a oprit la redactia revistei Familia, pentru a multumi de publicarea portretului si biografiei sale, pentru a povesti cum a infiintat Teatrul National din Bucuresti, pentru a declama din opera proprie ("cu perfectiunea unui artist, si cu focul unui tinar exaltat' [s.m.]). Remar-cind entuziasmul tinarului Vulcan, sexagenarul glorios tinu sa-l copleseasca: "Si cum ma uitam la el, imi zise : Vezi omul acesta ! El a incaruntit, dar inima lui a ramas tot tinara, caci intr-insa resiede poezia divina'. "Mii si mii de asemenea idei [mobilizatoare] se ivira momentan [sic] in mintea mea', constata, inca stupefiat dupa multi ani, Iosif Vulcan. incit aproape ca nu mai era nevoie ca Heliade sa-l invite la hotel pentru a-i darui "din toate [s.m.] operele sale cite un exemplar'.

Ca alti utopisti - dintre care as aminti pe La Salle si Fourier -, Heliade a avut sentimentul unei revelatii totale si decisive a adevarului, ceea ce nu excludea o laborioasa constructie dictata de com­plexul rigorii stiintifice. Fara a opera calculele harnic demente ale unui Fourier sau Wronski (care era de altfel matematician de formatie), Heliade, apelind adesea la o terminologie specifica (evidenta mai ales in opera "filozofica'), tine sa mimeze rigoarea, brico-lind silogisme falacioase, invocind nume celebre in sprijinul propriilor afirmatii, creind efecte de coerenta. Cita veritabila rigoare era in toata aceasta frenezie pozitivista? Se poate urmari primul contact cu doctrinele socialiste, povestit - nu fara ironie, s-ar parea - chiar de Heliade: "incepui a cauta carti, care tracta de bucatarie, aratind cum trebuie a se asocia objetele din care se fac bucatele, spre exemplu, laptucele cu otetul, cu oliul, cu oua coapte, cu raci, cu sardele, cu pui rece fript, cu sfecle etc. acolo se zicea ca este un socialism bine sau rau combinat'³¹. Nici nu banuia dezamagitul cititor cit de aproape trecuse pe linga concept! Prea putin familiarizat cu filozofia antica pentru a sti ca zeii pot ajunge si in bucatarie (un mare presocratic reluat de Aristotel), Heliade ignora si constantul interes al utopistilor pentru re culinaria. La Sade - acest utopist deghizat in libertin -, alimentatia e functionala si sistematica, iar meniurile, fixe, sint descrise cu o perversa minutie, detaliile avind rolul de a institui un anumit ritual. Fourier exalta compotul - o mise-en-abyme pentru compozita sa opera -, care dobindeste astfel o noua demnitate, oarecum filozofica. Banalul si savu­rosul compot ajunge, scrie Roland Barthes³², "un contre-pain; puisque le pain est un objet mythique de la Civilisation, symbole du travail et d'amertume, emblčme du Besoin, l'Harmonie renversera l'usage du pain et en fera le chiffre du Désir [ ] le sucre deviendra le blé'. A trebuit sa asteptam antropologia structurala pentru a afla ca gustemele (C. Lévi-Strauss) sint solidare cu ideologemele, a trebuit sa asteptam Noua Istorie pentru a descoperi ca alimentele pot deveni agentii unui inobservabil si tenace colonialism -cartoful, spune Braudel, a colonizat Europa. Si, de ce nu, a mai trecut un timp pina sa spuna cineva ca initierea in epistema are si un traseu alimentar.

Din nefericire, gasirea a cit mai multe carti potrivite nu rezolva de la sine si problema intelegerii lor, chiar daca redundanta poate juca aici un rol cru­cial. Frecventarea inlasabila a creatiei lui Fourier³³ nu i-a asigurat lui Heliade accesul spre miezul ei utilizabil (admitind ca acesta exista), valahul incurcindu-se cel mai adesea in hatisul detaliilor aberante. Este ciudat cum alterneaza, in cazul unor oameni ca Heliade, lectura literala - care e abolita exact cind ar putea identifica nonsensul - cu lectura simbolica si alegorica. Aceasta din urma se face, desigur, in necunostinta de cauza, cu grile concoctate ad-hoc (as fi tentat sa remarc aici un topos gnostic), fortate in fel si chip pentru a parea functionale, Dimitrie Bolintineanu, in lucrarea sa L'Autriche, la Turquie et les Moldo-Valaques, par M.B. (1856), prezinta functionarea a ceea ce numeam mai sus filtru epistemic la Heliade "Il a l'esprit trčs suscep­tible de tomber dans la confusion des théories, et ces théories sont de celles qui lui sont propres ŕ lui seul'. Exemplele ii stau la indemina : Heliade crede sincer in profetia lui Fourier ca apele marilor vor deveni potabile atunci cind teoria sa va fi pusa in practica. Mai mult, el rezolva aceasta problema cu un spirit practic a carui enormitate nu scapa lui Bolintineanu : "en cultivant les côtes de la mer les eaux de la mer seront adoucies'. Si, pour comble, Heliade pretinde ca stie, dar asteapta momentul propice, sa iasa dintr-un impas la care nici Fourier nu se gindise - ce va deveni pestele de mare cind apele se vor indulci? Greu se poate inchipui o receptare mai anapoda.

A milita cu daruire egala pentru cauze diametral opuse e un lucru obisnuit la reformatorii utopici. Wronski, de pilda, dupa ce luptase impotriva lui Louis-Napoléon, il aclama; dupa ce scrie disperat si conspirativ tarului Nicolae I, pe care il vedea in chip de salvator mundi, teoretizeaza si aproba lovitura de stat. Nu alta este atitudinea lui Heliade, al carui cameleonism politic include situatia regretabila de poet de curte. Acest comportament poate fi cu greu explicat onorabil³⁴, cercetatorul trebuind sa accepte macar "teoria celor doi Heliade', formulata de atit de daruitul scriitor politic si social care a fost Eminescu : tinarul rationalist si revolutionar vs batrinul iratio-nalist si conservator³⁵.

Acest activism contradictoriu, desfasurat sub semnul unei vocatii a oximoronului, isi transfera ten­siunea antagonica ireductibila in planul ideilor filozofice si in planul literaturii. D. Popovici a obser­vat ca Heliade iubea ideile socialiste "indeosebi in faza lor de nedefinire, cind ideea pluteste nebulos intre utopie si paradox'. Vazind lamartinian doctrina socialista ca vérité prématurée, D. Popovici explica astfel tranzitia ei din politica spre poezie : "Coborita prematur in arena sociala, ea [doctrina socialista] ajunge sa fie evacuata treptat de pe terenul luptei politice, ceea ce ii conferea titluri particulare pentru lumea poeziei. Catehismul socialistilor, care viza realizarea unei lumi deosebite de cea veche, devine in felul acesta Santa Cetate : proiectarea acestei lumi evanghelice pe norii ireali ai Apocalipsului' (D.P., p. 130). Cercul se inchide: din text (program politic), dupa un ocol invalidator prin realitate, utopia se intoarce in text (de asta data in cel al fictiunii). Este aici o alta urma a modelului - in toata Europa din prima jumatate a secolului XIX utopia parcurge un circuit similar din nenumaratele proiecte, tratate si catehisme, in citeva, obscure, utopii.

Armonia contrariilor, forma mecanicista si partiala a dialecticii, ca si unitatea analogica a uni­versului, sint teze centrale mostenite de utopism de la gindirea secolului Luminilor. Le gasim de-a lungul intregii opere a lui Azais (coleg de generatie cu Chateaubriand si cu M-me de Staël), le gasim la originea teoriei lui Fourier asupra a ceea ce el numeste "attraction passionnée' - manifestare in omul moral a legii universale revelate de Newton in lumea fizica. La limita sanitatii, Wronski preconiza infiintarea unui nou partid, "Union antinomienne', care sa accepte antinomia dreptului divin si drep­tului uman in acelasi timp cu egala lor legitimitate. Facind si in epoca o proasta impresie, Heliade, care cultiva dezinvolt si nu fara un oarecare succes formula ambigua in plan social³⁶, sustine o teorie a "echilibrului intre antiteze'. Ceea ce nu ar fi mare lucru, daca nu ar profesa uneori si trinitarismul !^!37

Trecind, ca bun roman (al vremii sale), forma inaintea continutului, aparind necesitatea esteticului, facind frecvente apeluri la Scriptura, Heliade nu era deloc gata sa intoarca obrazul celalalt, ci dadea dovezi ale unui spirit de intoleranta care intra firesc in compozitia substratului psihologic nelinistitor al utopismului. Aceasta intoleranta, evidenta in pofida marilor poze paternaliste care i-au cistigat supra­numele de "parinte al culturii romane', este compli­cata de mania persecutiei. Wronski, care l-a tratat ingrozitor pe compatriotul sau Mickiewicz si a denuntat in mai multe rinduri masinatiunile unei cabale seculare conspirind contra sa, vine usor in mintea celui care stie cite conflicte imaginare - ca si cum nu-i erau de ajuns cele reale ! - vedea Heliade peste tot in diaspora romana postrevolutionara.

Pentru a incheia aceasta schita de portret, care, cum s-a putut observa, nu se intereseaza de surse, dar contureaza existenta si functionarea unui model, sa remarcam optimismul funciar al utopistului, adesea invers proportional cu motivele sale. Wronski, scriindu-i in secret lui Louis-Napoléon (mai 1851), anunta neted viitorul radios, sub rezerva aplicarii teoriilor sale : "Tel est, suivant des principes scienti­fiques rigoureux, et non suivant des jeux de l'imagi­nation, l'avenir brillant et nécessaire de notre espčce'³⁸. Senina incredere in posibilitatea de a schimba lumea se regaseste in toata opera lui Heliade. Fie ca e vorba de variante ale doctrinelor regenerationiste - palingenezia³⁹, invierea, destep­tarea fiind topoi ai mesianismului romanesc -, fie ca e vorba de ecouri intirziate ale sperantelor luministe ori de relansarea unor experiente ale trecutului imaginar, schimbarea e posibila. Asteptarea ei, pre­gatirea ei cu mijloacele Verbului nu o fac mai putin surprinzatoare si entuziasmanta, ceea ce, alaturi de efectele din planul activitatii sociale si politice, avea sa duca si la esecul poeziei sociale a lui Heliade. Cuprinzind "prea mult cer si prea putin viitor, era ursita sa nu fie niciodata ceea ce ar fi trebuit sa fie poezia sociala : o poezie a prezentului si a pamin-tului'⁴⁰. Optimismul prezideaza si ceea ce as indrazni sa conceptualizez ca "raccourci escatologic': adve-nirea brusca a ultimei fericiri, lipsa flagranta de continuitate intre mizeria absoluta si salvare. Utopistul, chiar atunci cind se preocupa de prega­tirea viitorului, are surpriza instalarii acestuia -istmul care lega utopia de tarmul neferice al lui hic et nunc se taie intr-o clipa, iar cetatea radioasa ramine sa pluteasca pe apele amniotice ale visului, sau sa se inalte in norii eterni ai iluziei. Totul se intimpla ca in creuzetul unui alchimist : fantasma atita vreme si atita cale urmarita se transmuta in creuzetul ontologic. Pentru a intelege mai bine viteza cu care Heliade ne infatiseaza in poemul Santa Cetate detaliile beatitudinii⁴¹, sa ne amintim ca Fourier lega direct momentul triumfului final al doctrinei sale de aparitia Revelatorului stiintific - o data infiintat primul falanster, Armonia se cristali­zeaza cu mare iuteala, schimbarile antropologice si geologice de neconceput devin realitate, "le moindre vicaire y [en Harmonie, n.m.] jouira du sort actuel des eveques'.

6. Am urmarit in rindurile de fata liniile domi­nante si un caz particular de functionare ale unui model - utopistul din prima jumatate a secolului XIX, personaj emblematic al conjuncturii epistemice din acei ani. Trebuie sa retinem, alaturi de acest portret-robot si pentru mai buna sa intelegere, citeva fenomene de fundal. E vorba in primul rind de un proces de promovare a literaturii la rang de putere spirituala. Marea literatura romantica pune in circu­latie un repertoriu de teme - mai bine zis, face posibila izolarea lor - care se dovedesc in nepotrivire cu spiritul epocii, fapt care aduce in stare de conflict cu noua societate un grup de creatori de fictiune deja consacrati. Acestia, alaturi de scriitorii generatiilor mai tinere, vor abandona treptat discursul solitudinii si al damnarii, pentru a depasi un moment important de criza, databil pe la 1830. Marele romantism isi descopera resursele de optimism si invata sa spere si sa profetizeze o tentanta renovatio.

Procesul paralel este acela de producere a unor justificari si constructii doctrinale, la granita dintre literatura si speculatia filozofico-sociala, adesea imbracind forma tratatelor si proiectelor, nu o data surse ale unor curente de opinie insemnate sau ale unor experimente utopice. Balansind intre cele doua tipuri de literatura - cea doctrinala, respectiv cea de creatie -, gasim evantaiul cel mai deconcertant de intrebari si raspunsuri asociate cu o lume care, dupa epoci de relativa si lenta schimbare, invata tragicul joc cu revolutiile. Cum bine se stie, politica, prin programe, platforme si doctrine, a ramas pentru mai multe decenii un fel de produs secundar al jocului ideilor vehiculate de aceste doua tipuri de literatura.

Nu a fost singurul exemplu de nastere a istoriei din utopie.

(1984)

Note

1.  Din perspectiva stilistica, istoria ar putea fi legitim anexata de literatura (alte justificari fiind date de caracterul preponderent fictiv al ambelor, ca si de indistinctia lor originara). Asa s-ar gasi completarea celor 99 savuroase Exercices de style (1947) ale lui Raymond Queneau, asa s-ar crea ambianta concep­tuala in care non-evenimentului de o suta de ori zugravit i s-ar putea asocia un esential adevar invariant, "gradul sau zero' (Barthes). Iar efectul secundar ar fi priza de constiinta a celor care deocamdata lucreaza fara a sti in diversele ouvroirs d'histoire potentielle.

2.  Expresia apartine lui Gilles Lapouge, care adauga in acelasi loc (Le Singe de la montre. Utopie et histoire, Paris, Flammarion, 1982, p. 30) : "vaillants comme ils le sont, les historiens non-événementiels aboutiront ŕ écrire l'histoire de ce qui ne change pas du tout, celle du sable et de la neige, ou bien, plus utopiquement encore, l'histoire de la léthargie tapie dans le mouve­ment. Déjŕ Fernand Braudel nous enseigne brillam­ment qu'en Méditerranée, depuis trois mille ans, il ne s'est rien passé'.

3.  Un coleg al acestuia, Hegel, citeaza frecvent tratatul de geografie umana Géographie générale comparée, ou Science de la Terre dans ses rapports avec la nature et l'histoire de l'homme cf. Hegel, "Le fondement géo­graphique de l'histoire universelle', in Leçons sur la philosophie de l'histoire [1837], trad. fr. J. Gibelin, Paris, Vrin, 1963).

4.  Cf. Georges Canguilhem, "Le vivant et son milieu', in La Connaissance de la vie, 1952, p. 173.

5.  Exact ca unele cadre geografice, unele realitati bio­logice, unele limite ale productivitatii sau constringeri spirituale, "les cadres mentaux aussi sont prisons de la longue durée', ne previne Braudel (v. "La longue durée', in Annales E.S.C., nr. 4, oct.-déc. 1958, pp. 725-753).

6.  M-am referit la acest proces in "Timp erodat si utopie', in Transilvania, nr. 12/1982, pp. 41-42.

7.  Cf. E.M. Cioran, Histoire et utopie, Paris, Gallimard, 1960, p. 178.

8.  Cf. I.P. Culianu, "Les fantasmes de la liberté chez Mihai Eminescu. Le paysage du centre du monde dans la nouvelle Cezara (1876)', in Libra, Groningen, Presses de l'Université, 1983, pp. 114-116. I.P. Culianu, intr-un incitant excurs antimetodologic de intemeiere a unei mythanalyse, profeteste, pe urmele lui Feyerabend: "le grand courant de la méthodologie popperienne est pręt ŕ s'éteindre. C'est un avenir prochain créateur, sans méthodes, qui nous attend. Un avenir oů, la critique rationaliste ayant montré l'inanité des anciennes théories périmées [], il nous faudra inventer un nouveau bricollage intellectuel pour ętre ŕ la hauteur d'une nouvelle rationalité' (loc. cit., pp. 117-118). Pentru sursele deconstructiei metodologiei, v. Paul Feyerabend, Against Method, Londra, 1975 ; Science in a Free Society, Londra, 1978 ; "Irrationalität oder Wer hat Angst vorm schwarzen Mann?', in Der Wissenschaftler und das Irrationale, vol. 2, Hans Peter Duerr ed., Frankfurt/Main, 1981,

pp. 37-59.

9.  Ecourile sint mai ales in registrul minor. Heliade, de
pilda, a fost imitat de obscurul sau contemporan
francez Alfred Le Dain. Dar si citat ca autoritate de
Alphonse Esquiros (capitolul "Le Gouvernement de
1830', in Histoire des martyrs de la liberté par
Alphonse Esquiros, représentant du peuple, Paris, Bry
ainé, 1851, p. 239; nota democratica din viata si activi-
tatea lui Heliade e reliefata in "L'évangile du peuple',
in Les Veillées littéraires illustrées, t. I, fasc. 7, Paris, Bry ainé, 1849). Datorez aceste informatii acribiei prodigioase a lui D. Popovici (v. notele editiei Heliade, Opere, vol. I, 1939, pp. 594-595 ; Ideologia literara a lui I.H. Radulescu, 1935 ; Santa Cetate. Intre utopie si poezie, 1935). Voi trimite la ultima din lucrarile citate cu sigla DP (editia Ioanei Em. Petrescu, Cluj-Napoca, Dacia, 1979).

10.Istoria, ironica precum o stim, a inregistrat si o ase­menea reflectie, mai eficace decit critica : "In general progress has this about it, that it appears to be much greater than it really is' (motto ales de Wittgenstein, pentru Philosophical Investigations, din opera drama­turgului austriac Nestroy).

11.Ilie Badescu, intr-o carte care dezbate aceste pro­bleme (Sincronism european si cultura critica romaneasca, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclo­pedica, 1984), reuseste o simpatica enormitate, prin omisiune elocventa : "Cultura critica a dezvoltat o formula mentis romaneasca in contextul european, care are multe elemente comune (sincronisme), dar si multe deosebiri (protocronisme) fata de cultura occi­dentala' (p. 11). Dar unde sint postcronismele?

12.Aceste modeste consideratii trebuie intregite macar cu lectura capitolului "Descoperirea Occidentului' din G. Calinescu, Istoria literaturii romane (in editia de

la Minerva, 1982, pp. 61-125).

13.G. Calinescu, op. cit., p. 79.

14.Printre altele, Dinicu Golescu a obtinut in 1929 auto­rizatia pentru aparitia Curierului romanesc. Pe pro­motorul acesteia, Heliade, luminatul boier l-a sprijinit constant, fiindca intuise corect rolul pe care acesta il putea juca in regenerarea sociala si culturala a tarii.

15.Sorin Alexandrescu, "Junimea : discours politique et discours culturel', in Libra, Groningen, 1983, p. 63.

16.Ibidem.

17.Roland Barthes, in Sade, Fourier, Loyola, Paris, Seuil, 1971, analizeaza operatiile componente ale oricarei logothesis : s'isoler, articuler, ordonner, théatraliser.

S'isoler, scrie Barthes : "La langue nouvelle doit surgir d'un vide matériel ; un espace antérieur doit la séparer des autres langues communes, oiseuses, périmées, dont le «bruit» pourrait la gęner nulle interférence de signes'. Articuler : "Pas de langue sans signes distincts Pas de langue non plus sans que ces signes découpés ne soient repris dans une combi-natoire ; nos trois auteurs décomptent, combinent, agencent, produisent sans cesse des rčgles d'assem­blage; ils substituent la syntaxe, la composition [], ŕ la création'. Ordonner: "le discours nouveau est pourvu d'un Ordonnateur, d'un Maitre de cérémonie, d'un Rhétoriqueur []. Ainsi le rite [ ] n'est qu'une forme de planification'. Théatraliser: "Ce n'est pas décorer la représentation, c'est illimiter le langage' (Barthes, op. cit., pp. 8-11). Desigur, actul instituirii practicat de logothet nu se limiteaza la limba, prelun-gindu-se firesc de la ordinea lingvistica la cea sociala.

18.Epistema, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Bucuresti, Univers, 1982. V. mai ales pp. 171-174, care contin demonstratia propriu-zisa, oarecum prea tehnica pentru a fi rezumata.

19.        V. "Was ist eine Funktion?', in Festschrift Ludwig
Boltzmann gewidmet zum sechzigsten Geburstage, 20.
Februar 1904, Leipzig, 1904, pp. 656-666. Trad. rom.
Sorin Vieru, in Gottlob Frege, Scrieri logico-filosofice,
vol. I, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

1977.

20.        V. Eros et magie ŕ la Renaissance. 1484, Flammarion,

1984, pp. 31-33.

21.V. Paul Bénichou, Le Temps des prophčtes. Doctrines de l'age romantique, Gallimard, 1977, mai ales capitolul "Figures héroďques de l'utopie' (pp. 227-247). Trimiterile la texte despre Heliade se fac la I. Heliade Radulescu interpretat de , Studiu introductiv, antologie si editie de Paul Cornea, Bucuresti, Editura Eminescu, 1980 (cu sigla PC).

22.Analizata de Radu Tomoiaga in lucrarea sa Ion Heliade Radulescu. Ideologia social-politica si filo­sofica, Bucuresti, Editura Stiintifica, in capitolul "Socialismul evanghelic' (pp. 95-117).

23.Radu Tomoiaga, op. cit., p. 96.

24.Utopia regresiva a lui Heliade, perfect recuperabila de protocronism, nu este altceva decit intoarcerea in chip de prioritate a unui complex retardatar refulat -mecanismul psihologic e tipic. Heliade, ca si fidelul sau discipol N. Russo Locusteanu, credea ca romanii au depasit celelalte tari sub raportul progresului natural, astfel incit claca, forma specifica de exploa­tare a muncii colective, devine "le travail en groupes tant ręvé par Fourier dans son Phalanstčre' (Le Protectorat du Czar). Russo Locusteanu, mai convins, scrie in studiul Romania si Turcia: "Fourier parc-a imprumutat dela claca noastra regimul sau societar, tipul phalangelor sale, dela calusul nostru institutia cavalerilor eranti. Franta si Englitera prin-zesc cu Romania clasica [adauga nastrusnicul ucenic profet, intr-o simbolistica alimentara pe care o intilnim des la scriitorii romani ai epocii], Fourier cineaza cu Romania romantica'.

25.DP, p. 135.

26.Ibidem, p. 140.

27.Cf. Paul Bénichou, op. cit., pp. 237-238, Wronski chiar isi publica opera sub titlul de Messianisme

28.Cind massele produc un "Cintec poporan despre Eliad' (publicat de C.D. Aricescu in Columna lui Traian, nr. 3/1873), insusi proaspatul erou de balada se ingrijeste sa-l puna mai abitir in circulatie (v. DP,

p. 155).

29.        Pina si folclorul a sanctionat incapatinarea hilara a
lui Heliade de a purta o mantie alba in momentele in
mod normal dramatice ale revolutiei. Cu toate
stingacele lui explicatii meschine (o pretinsa criza
financiara l-ar fi impiedicat sa cumpere o manta con-
venabila in locul celei pierdute in focul - atit de
potolit! - al revolutiei), s-a cintat : "Dar Eliad ce-mi
facea/ Se-nfasura in manta/ In mantaua cea dom-
neasca/ Tara sa ocirmuiasca'. V. G. Calinescu, op. cit.,
pp. 131-149, pentru portretul lui Heliade in actiune si
pentru o excelenta reconstituire a epocii.

30.        Familia, an VII, nr. 20, 14/26 mai 1872, pp. 236-237.
Apud PC, pp. 77-80.

31.        Vezi Catehismul socialistilor.
32.Barthes, op. cit., pp. 120 sqq.

33.Pentru receptarea lui Fourier de catre Heliade si Russo Locusteanu, v. DP, mai ales capitolul III, "Catehismul socialistilor'. G. Oprescu, in substan­tialul sau "Eliade Radulescu si Franta. Studiu de literatura comparata', in Dacoromania, an III (1922-1923), Cluj, 1924, are si el mari rezerve cu privire la cunostintele fourieriste ale lui Heliade.

34.Radu Tomoiaga, in op. cit., incearca totusi s-o faca.

35.E inutil sa reiau aici prezentarea evolutiei lui Heliade, pentru care trimit la lucrarile deja citate semnate de D. Popovici si Radu Tomoiaga.

36.Formule celebre ca "Urasc tirania, mi-e frica de anarhie', "Respect la proprietate, respect la per­soane', "Foloase generale fara paguba nimanui', prea putin intelese totusi de vulg (v. savuroasele scene de revolutie din Istoria lui G. Calinescu), anunta pe unii dintre eroii lui I.L. Caragiale. Comentariul acestor formule e facut de Radu Tomoiaga in op. cit.,

pp. 158-180.

37.        V. Radu Tomoiaga, op. cit., pp. 118-157.

38.Apud Paul Benichou, op. cit., p. 237.

39.Pentru palingenezia lui Heliade, v. Radu Tomoiaga, op. cit. , pp. 38-60.

40.DP, p. 150.

41.Trimit direct la textul poemului, ori la ultima parte a DP (unde sint inregistrate aproape toate exemplele care ar ilustra opinia mea).