Politici sociale de sprijinire a familiilor pentru asigurarea bunastarii copiilor

Politici sociale de sprijinire a familiilor pentru asigurarea bunastarii copiilor

Inainte de 1989 politica de sprijinire a familiei aflata in dificultate nu se baza pe oferirea de servicii de asistenta, ci pe sprijin financiar acordat anumitor categorii ( de ex.mame cu multi copii).

Acest tip de sprijin era menit sa incurajeze natalitatea, dar nu putea preveni intrarea copiilor in asistenta statului. De regula, solutia pentru familiile aflate in dificultate care aveau nevoie de asistenta pentru a-si creste copiii, era institutionalizarea,neexistind un alt sistem de sprijin al familiei aflata in dificultate ..

Dupa 1989 acest tip de politica a inregistrat schimbari foarte lente, accentul cazand tot pe sprijinul financiar si nu pe oferirea de servicii care sa ajute familia sa depaseasca situatia dificila in care se afla.

Ajutorul social acordat familiei si copilului a scazut semnificativ de-a lungul perioadei de tranzitie, mai mult decat in alte tari aflate in aceeasi situatie (Zamfir, 1999). In acelasi timp saracia afecteaza mai mult familiile cu copii.

Sursa: Zamfir 1998

Sistemul de protectie sociala s-a indreptat in ultimii ani spre acordarea de ajutoare financiare "tintite" catre categoriile cele mai vulnerabile, sistem bazat pe testarea mijloacelor.

O schimbare importanta s-a petrecut incepand cu 1998, cand responsabilitatea finantarii unora dintre serviciile sociale a fost transferata catre autoritatile locale. Aceast lucru a condus in anumite cazuri la imposibilitatea finantarii acestor servicii in localitati foarte sarace sau, alteori, la neimplicarea autoritatilor locale in acest domeniu chiar daca ar fi avut capacitatea financiara de a face acest lucru.

In acelas timp masurile active de sprijinire a familiilor aflate in dificultate,altele decit cele de suport financiar direct  :consiliere, sprijin pentru obtinerea unei calificari sau a unui loc de munca, acompaniere in situatiile de criza etc, s-au dezvoltat mult mai lent ,mai dificil si sunt sub necesitati

a.Exemple de prestatiile sociale orientate in prezent catre familie :

-Ajutorul social pentru asigurarea venitului minim garantat - se acorda pe baza probarii veniturilor si dotarilor din gospodarie. Valoarea acestui ajutor este data de diferenta dintre pragul stabilit de Guvern si venitul lunar net al familiei. Pentru a descuraja inactivismul, acest ajutor este conditionat de prestarea unor munci in folosul comunitatii.

-Ajutor pentru incalzirea locuintei - consta intr-o suma acordata familiilor cu venituri mici pe perioada de iarna.

-Alocatie familiala complementara -valoarea acestei alocatii este stabilita in functie de numarul de copii

-Alocatie de sustinere pentru familia monoparentala - este acordata familiilor monoparentale in aceleasi conditii ca si alocatia familiala complementara, dar cu diferente in ceea ce priveste cuantumul alocatiei:

-Mese la cantine sociale - pot beneficia de acest serviciu mai multe categorii de persoane, una din conditiile impuse fiind ca venitul net mediu lunar pe o persoana in intretinere sa fie sub nivelul venitului net lunar, pentru o persoana singura, luat in calcul la stabilirea ajutorului social. Finantarea cantinelor sociale se realizeaza de la bugetele locale.

Observatii

Raportul privind evaluarea saraciei (Banca Mondiala, 2003) arata ca: "venitul minim garantat are cea mai buna performanta de tintire, dar gradul de acoperire si adecvare al prestatiei este redus." (p.55). Conform aceleiasi surse, programul acopera doar 30% din populatia aflata in saracie severa, acest fapt datorandu-se in principal aranjamentelelor financiare (repartizarea neclara a sarcinii finantarii intre administratia centrala si cea locala, imprevizibiltatea fondurilor pentru aceste ajutoare, resursele de la bugetul de stat nu sunt alocate cu destinatie speciala) si modului de aplicare (legea nu precizeaza foarte clar criteriile de eligibilitate, lasand la latitudinea aministratiei locale stabilirea acestora).

In cazul alocatiei familiale complementare, acelasi raport arata ca "rata marginala a prestatiei era mai mica pentru familiile cu 4 copii. Astfel programul nu a reusit sa acopere diferenta marginala de venit a acelor familii care se confrutau cu cel mai mare risc de saracie."

In unele situatii birocratia, neclaritatile metodologice, sau lipsa resurselor financiare la nivel local fac ca aceste prestatii sa nu ajunga la toti potentialii beneficiari.

Exista categorii de persoane (oameni fara locuinta, persoane fara acte de identitate, saraci care lucreaza la negru), care nu beneficiaza nici de aceste prestatii nici de alte forme de protectie sociala - asigurari de sanatate, asigurari sociale, etc.

Aceste observatii arata ca exista categorii excluse - persoane aflate in afara masurilor de protectie sociala

u se poate estima cat de extins este acest segment de populatie, dar ca o consecinta, numarul copiilor aflati in dificultate (traind in conditii improprii, fara asistenta medicala, neglijati, abuzati, etc.) este si el mai mare decat cel care poate fi estimat pe baza datelor oficiale. Cu siguranta aceste categorii au nevoie de politici dedicate si realiste.

b.Prestatiile sociale orientate spre copii sunt urmatoarele:

-Alocatia de stat pentru copii - ajutor cu caracter universal care se acorda tuturor copiilor intre 0-16 ani, sau pana la varsta de 18 ani daca urmeaza o forma de invatamant prevazuta de lege, ori sunt copii cu nevoi speciale. Cuantumul alocatiei este de 210.000 lei pe luna.

-Rechizite scolare - se acorda elevilor care sunt inscrisi in invatamantul de stat, primar si gimnazial, la cursuri de zi si care sunt in intretinerea familiilor al caror venit mediu net lunar pe membru de familie, realizat in luna iulie a fiecarui an, este de maximum 50% din salariul de baza minim brut pe tara (incepand din 2001). Aceste conditii

prevazute in lege au fost interpretate diferit. "In functie de modul in care au fost interpretate prevederile legale au fost stabilite conditiile de acces la acest program, diferite de la o localitate la alta. Spre exemplu, in unele scoli, era suficienta o declaratie pe propria raspundere a solicitantului ca nu obtine venituri salariale mai mari decat pragul impus, pe cand in alte scoli a fost necesara o declaratie autentificata de notar. In cel de-al doilea caz, taxa perceputa de notar insemna aproape jumatate din valoarea ajutorului ce urma a fi primit, daca cererea era aprobata." (D.Arpinte, S. Preda, 2002, p.12)

-Produse lactate si de panificatie - incepand cu anul 2002 se acorda gratuit pentru toti elevii din clasele I-IV din invatamantul de stat si pentru copiii din invatamantul prescolar de stat.

-Burse pentru elevi - sunt de 2 tipuri: burse de merit, de studiu si de performanta (acordate in functie de performantele la invatatura) si burse de ajutor social care se acorda copiilor care sufera de anumite boli si copiilor ale caror familii nu realizeaza un venit net mediu lunar, pe ultimele 12 luni, pe membru de familie mai mare de 50% din salariul minim net pe tara.

-Burse de scolarizare - se acorda elevilor care fac parte din familii care au dreptul la ajutorul pentru venitul minim garantat, au 2 sau mai multi copii si sunt inscrisi in invatamantul obligatoriu prevazut de lege.

-Lapte praf - incepand din 2001 se acorda gratuit lapte praf, formula pentru sugari, copiilor cu varste cuprinse intre 0-12 luni care nu sunt alaptati.Sub presiunea familiilor se distribuie in fapt lapte praf formula si mamelor care alapteaza sau care ar putea alapta,ceace vine in contracditie cu recomandarea OMS care spune ca ":alimentul ideal pentru sugar este laptele de mama"

Observatii

Fata de prestatiile sociale orientate catre familie, cele orientate spre copii au in mult mai mare masura un caracter universal (alocatia de stat pentru copii, produsele lactate si de panificatie, laptele praf).

Cheltuielile pentru alocatiile cu caracter universal le depasesc cu mult pe cele cu alocatiile tintite.

In ambele cazuri de asistenta sociala - cea orientata spre familii si cea orientata spre copii, cel mai mare efort al statului este cel de sprijin financiar.

Copiii cu nevoi speciale primesc dublul alocatiei de stat pentru copii. Copiii cu handicap grav pot beneficia, in anumite conditii, si de un asistent personal angajat de catre autoritatile administratiei publice locale. Parintii sau reprezentantii legali ai copilului pot opta pentru primirea unei indemnizatii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din unitatile bugetare sau pentru un asistent personal. De asemenea, persoanele care au in ingrijire, supraveghere sau intretinere un copil cu nevoi speciale beneficiaza de concedii medicale pentru ingrijirea copilului.

Observatii

Numarul si nivelul de sofisticare al serviciilor oferite pentru copiii cu nevoi speciale este in continuare nesatisfacator.

Nu exista scoli speciale pentru anumite tipuri de handicap decat in cateva orase mari. Acest lucru duce la despartirea copilului de familie pe perioada scolarizarii.

Copiii cu handicapuri usoare frecventeaza invatamantul special, desi ar putea fi integrati in invatamantul normal.

Nu exista suficiente servicii specializate pe varsta si pe tip de handicap.

Nu exista servicii pentru adolescentii si adultii cu nevoi speciale capabile sa duca la integrarea acestora in comunitate.

In sfarsit, dinamica reformei in diferitele sectoare interconectate (sanatate, educatie, asistenta sociala, protectia copilului) difera foarte mult. Lipsa unor schimbari intr-unul dintre domenii poate anula eforturile de schimbare in celalat. Exista nevoia realizarii unei colaborari intre diferitele institutii implicate in aceste domenii, in special la nivel local, cat mai aproape de beneficiari.

Sistemul de protectie a copilului in perioada de tranzitie

Pot fi identificate cateva perioade distincte in evolutia sistemului de protectie a copilului (Greenwell, K. Fern 2000, Filipescu, I. 1998, Roth, M. 1999i:

1.Perioada dinaintea anului 1989 perioada in care protectia copilului promova la scara larga institutiile rezidentiale -( Legea 3/1970 )

2.O perioada de rapide masuri reparatorii (1990-1991), caracterizata si de o crestere exagerata a numarului adoptiilor internationale - (Legea 11/1990)

3.O perioada de masuri de reforma contradictorii si nefocalizate (1992-1996)

Legea 48/1991,  Legea 47/1993 si Legea 84/1994.)

4.Perioada unor reforme  incepand cu anul 1997 in care s-au promovat alternativele la institutionalizare (OG 26/1997, legea 108/1998), s-au reglementat procedurile privind adoptiile (OG 25/1997, Legea 87/1998) si a avut loc descentralizarea institutiilor de protectie a copilului.

5.Perioada consolidarii reformei caracterizata printr-o alta abordare extinzindu-se activitatea de protectie a drepturilor copiilor la totii copii focalizindu-se masurile speciale catre grupurile cu risc ;precizindu-se rolul primordial al familiei in cresterea si educarea copilului si rolul comunitatii in sprijinul familiei (Legea 272/2004 privind Drepturile copilului ,Legea 273 privind reglementarea juridica a adoptiei etc.)

1.Perioada dinainte de '89

• Pana in 1989, forma obisnuita de protectie era institutionalizarea.
• Desi erau prevazute in legislatie si solutii alternative ca plasamentul familial si incredintarea acestea erau folosite pe scara foarte restrinsa si in general numai incredintarea in familia largita
• Plasarea in institutii era considerat in epoca o solutie mai buna pentru dezvoltarea copilului decit plasarea intr-o familie inlocuitoare
• Desi plasamentul in institutii era considerat o solutie temporara si era prevazuta obligatia revizuirii acestor solutii ,deobicei copii ramineau in institutii perioade foarte lungi de timp chiar daca aveau parintii
• Deobicei revizuirea haotaririi initiale concluziona continuarea institutionalizarii evetual in alt tip de institutie
• Lipsa serviciilor sociale in teritoriu cu imposibilitatea supravegherii unui copil reintors in familie favoriza decizia ca acel cxopil sa ramina in institutie

• Multe institutii care adaposteau un numar foarte mare de copii (400-500)Personal insuficient (un educator la 20-40 sau chiar 50 de copii) si subcalificat (din 1978 sistemul de educatie nu mai furniza calificare pentru profesiile de asistenti sociali, psihologi sau psiho-pedagogi).
  
  l
• institutiilor rezidentiale era construit pe varste (leagane de copii - pentru copii cu varste cuprinse intre 0 si 3 ani, case pentru prescolari - pentru copii de 3-6 ani, case pentru copiii de varsta scolara) sau pe gen (fete / baieti) fara a tine seama de nevoia copiilor de stabilitate sau de relatiile de rudenie.
• Institutiile comunicau in general putin cu exteriorul, educatia fiind furnizata de multe ori in interiorul institutiei.
• Conditiile de viata in institutii erau precare, nefiind asigurate uneori nici conditiile de baza - hrana, igiena.

Modul in care s-a gandit si impus functionarea institutiilor de ocrotire a copilului pana in 1989 a avut numeroase consecinte negative, atat asupra sistemului in general, cat si asupra copiilor: uniformizarea si depersonalizarea serviciilor, deresponzabilizarea familiilor si a comunitatilor locale, indepartarea copilului de familia naturala, restrangerea la maximum a mediului privat personal in care crestea copilul aici, ignorarea nevoilor lui de dezvoltare.

Imnaintea anului 1990 intregul sistem de protectie a copilului aflat in dificultate (abandonat, orfan, cu handicap) se baza pe Legea 3/1970 cu privire la ocrotirea unor categorii de minori.

Desi Legea 3/1970 prevedea si masura plasamentului familial, in fapt a promovat institutionalizarea ca metoda principala de protectiei copilului aflat in dificultate. De-a lungul intregii sale perioade de crestere si dezvoltare copilul era mutat dintr-un tip de institutie in alta in functie de varsta sa si noua situatie creata - leagane (0-3 ani), case de copii (pe varste si sexe), camine spital (pentru copiii cu nevoi speciale), centre de reeducare (pentru copiii implicati in delincventa juvenila).

Toate aceste institutii se aflau in subordinea mai multor ministere (Ministerul Sanatatii, Ministerul Justitiei, Ministerul Invatamantului).

Indrumarea si coordonarea activitatii de ocrotire a minorilor era realizata, conform Art. 20 din Legea 3/1970, de Comisia Centrala pentru Protectia Minorilor, care functiona in cadrul Ministerului Muncii.

Atributiile Comisiei Centrale pentru Ocrotirea Minorilor erau urmatoarele:

• indrumarea si coordonarea activitatii de ocrotire a copilului,
• aprobarea organizarii unor comisii pentru ocrotirea minorilor pe langa primariile municipale, ale sectoarelor municipiului Bucuresti, ori pe langa cele orasanesti si comunale,
• emiterea de indrumari comisiilor pentru ocrotirea copilului.

Sistemul de protectie a copilului a functionat dupa aceasta lege (Legea 3/1970) pana in 1997 cand a fost abrogata de OU 26/1997.,dar dupa 1990 a incveput sa se schimbe filozofia aplicarii ei .

2.Perioada unor rapide masuri reparatorii 1990-1991

Dupa 1990, cadrul legislativ in domeniu s-a modificat atat prin legi interne cat si prin aderarea la unele documente internationale.

Principalele schimbari ale legilor interne aparute in perioada 1990-1997 au vizat in special problematica adoptiei si cea a organizarii la nivel central a unor comitete responsabile de insitutiile de ocrotire a copilului. Aceste masuri legislative au urmarit imbunatatirea conditiilor de ingrijire si educare a copiilor ocrotiti si nu schimbarea sistemului de ocrotire.

In ceea ce priveste regimul adoptiei, in 1990 s-au modificat radical conditiile legale pentru incuviintarea adoptiei fata de cele existente pana la acel moment.

Desi continea prevederi care stipulau preponderenta adoptiei nationale fata de cea internationala, pedeapsa cu inchisoarea pentru intermediarii si facilitatorii adoptiei care obtin avantaje pecuniare, Legea 11/1990 a liberalizat practic regimul adoptiilor internationale din Romania, in comparatie cu perioada precedenta cand acestea erau foarte rare.

Aceasta lege a avut ca efect explozia de adoptii internationale de la inceputul anilor 90 ,in 1991 fiind necesara o noua reglementare care sa duca la stoparea acestui flux - Legea 48/1991.

La nivel central Comisia Centrala pentru Protectia Minorilor a fost inlocuita de Comitetul pentru Sprijinirea Institutiilor de Protectie a Copilului infiintat prin Hotararea nr. 1.032 din 26 septembrie 1990.

Comitetul - noua structura de la nivel central, avea rolul de organ guvernamental menit sa contribuie la evaluarea si coordonarea programelor de imbunatatire a conditiilor de ingrijire si educare a copiilor ocrotiti, la amplificarea cooperarii cu organismele si fundatiile create in acest domeniu in Romania si in lume.

In acelasi an Romania a ratificat Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului - Legea 18/1990 fiind una din primele tari care asemnat Conventia si a ratificat-o ulterior

3.Perioada unor masuri de reforma

contradictorii si neconvergente

Legea 47/1993 a completat legislatia cu privire la adoptie. Aceasta lege stabilea ca un copil aflat in ingrijirea unei institutii de ocrotire sociala sau medicala de stat, sau a unei institutii private este declarat abandonat prin hotarare judecatoreasca daca parintii s-au dezinteresat de el pe o perioada mai mare de sase luni.

Dezinteresul era definit ca lipsa probei ca un copil a fost vizitat de parinti timp de sase luni. Un copil declarat abandonat putea fi dat spre adoptie.

Efectul in timp al legislatiei legata de adoptie a fost din nou cresterea fluxului adoptiilor internationale. Lucrurile s-au petrecut de aceasta data progresiv, dar in 2000 situatia devenise atat de critica incat in 2001 autoritatile romane au fost nevoite, la presiunea organismelor internationale, sa impuna un nou moratoriu pentru a stopa acest fenomen.

In prima perioada anilor '90 Romania a mai aderat la urmatoarele acte internationale:

• Legea 100/1992 privind Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii;
• Legea 15/1993 privind Conventia Europeana in materia adoptiei de copii (Strasbourg);
• Legea 84/1994 privind ratificarea Conventiei asupra protectiei copilului si cooperarii in materia adoptiei internationale (Haga).

In 1993 Romania a transmis Comitetului ONU de la primul rapor asupra implementarii Conventiei in Romania. In 1994 Comitetul Drepturilor Copilului de la Geneva a transmis Romaniei concluziile si recomandarile sale cu privire la situatia respectarii drepturilor copilului in aceasta parte a lumii. Raportul era mai curand critic si sesiza autoritatile de atunci cu privire la lipsa de coordonare intre diferitele institutii si politici in domeniul protectiei copilului.

Raportul punea in lumina urmatoarele chestiuni:

• Lipsuri legislative referitoare la problematica drepturilor copilului si respectarea interesului superior al copilului.
• Nevoia asistarii familiilor in ceea ce priveste planificarea familiala respectiv asumarea responsabilitatilor ce revin parintilor in cresterea si dezvoltarea copilului.
• Nevoia unor politici legate de problema abuzului sau neglijarii copilului in familie.
• Nevoia profesionalizarii personalului angajat in institutiile de protectie, profesionalizarea asistentei sociale, etc.

Ca raspuns la acest raport si la presiunile internationale, in anul 1995 a fost elaborat Planul National de Actiune in Favoarea Copilului, adoptat prin HG 972/1995. Elementul pozitiv al acestui plan a fost acela ca prevedea in mod expres ca institutionalizarea sa fie o masura de ultima instanta, afirmandu-se totodata interesul superior al copilului de a avea o familie.

Totusi planului ii lipsea o evaluare exacta:

• a situatiei de fapt la momentul redactarii,
• a cauzelor care au dus la situatia prezenta,
• a obiectivelor specifice,
• a cailor de actiune de la starea actuala a sistemului de protectie a copilului la obiectivele auto-impuse si,
• a modului de colectare a resurselor necesare (vezi GIASAI, 2001, p.14).

Situatia de fapt a copiilor aflati in institutiile de ocrotire s-a schimbat numai in ceace priveste conditiile de baza hrrana,caldura.Aspectele privind satisfacerea nevoilor emotionale  a ramas aproape neschimbata in primii ani ai tranzitiei, dovedindu-se deseori a fi dramatica.

Cea mai importanta achizitie a acestor ani obtinuta prin implicarea organizatiilor internationale a fost aparitia unor organizatii nonguvernamentale capabile sa dezvolte si sa implementeze servicii de calitate in protectia copilului. Fundatii puternice cu expertiza si experienta in domeniu ca World Vision, Holt, Bethany etc., isi incep activitatea in Romania in acesti ani.

O alta problema extrem de serioasa legata de chestiunea copilului aflat in dificultate, problema care va lua anvergura de-a lungul anilor care au urmat apare tot in aceasta perioada: copiii strazii. In privinta acestei probleme reactiile autoritatiilor au fost intarziate, iar masurile luate in ceea ce-i priveste sunt cu totul insuficiente.

4.Perioada unor reforme incepand cu 1997

Pana in anul 1997 structura de la nivel central care se ocupa de protectia copilului a fost Comitetul National pentru Protectia Copilului, format din cativa reprezentanti ai unor ministere diferite.

In ianuarie 1997 a fost creat Departamentul pentru Protectia Copilului, in cadrul structurilor executive guvernamentale. In anul 2000 Departamentul va fi transformat in Agentia Nationala pentru Protectia Copilului prin HG 96/2000, iar in anul 2001, in Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie. In momentul reorganizarii din 2001 ANPCA a preluat in structura sa Comitetul Roman pentru Adoptii.

Prin OUG 26/1997, Guvernul Romaniei deschide calea descentralizarii serviciilor de stat pentru protectia copilului aflat in dificultate. Consiliile judetene si consiliile sectoarelor municipiului Bucuresti preiau o parte a institutiilor de ocrotire a minorilor, organizandu-se la nivel teritorial. Este in acelasi timp puternic promovata crearea alternativelor la institutionalizare.

Transferul unora dintre responsabilitatile protectiei copilului la nivel local a deschis calea modernizarii sistemului. Este creata o institutie la nivel central, actuala ANPCA, cu atributii in special in formularea si implementarea strategiei nationale in domeniul protectei copilului, precum si in formularea, coordonarea si monitorizarea aplicarii standardelor si metodologiilor in domeniu. Pe de alta parte sunt create institutii la nivel judetean, Directiile pentru Protectia Copilului (DPC) aflate in directa subordine a consiliilor judetene. Aceste institutii judetene vor fi responsabile in special de furnizarea serviciilor de protectie a copilului, dar vor juca un rol important si in procesul de evaluare si autorizare a serviciilor furnizate de alte organizatii.

Desi cu o traiectorie sinuoasa, institutiile nou create au reusit sa se dezvolte si sa implementeze masuri de restructurare foarte importante. Procesul administrativ propriu-zis s-a desfasurat destul de incet, neasigurandu-se in mod adecvat fondurile si resursele necesare unei astfel de operatiuni la nivel national. Spre exemplu, normele metodologice de stabilire a nivelului contributiilor comunitatilor locale la finantarea activitatii de protectie a copilului aflat in dificultate au fost publicate abia in iunie 2000, desi institutiile fusesera transferate la nivel local cu doi ani inainte. Acest lucru a facut ca administratiile locale sa nu aloce fonduri suficiente catre DPC-uri, in 1998 inregistrandu-se un blocaj de finantare fara precedent.

Procesul de restructurare a sistemului de protectie a copilului a mers in paralel cu procesul de descentralizare administrativa prin aplicarea Legii Administratiei Publice Locale 24/1996 si Legii Finantelor Publice Locale 189/1998.

Alte doua tipuri mari de probleme care au avut efecte asupra sistemului de protectie a copilului au aparut ca urmare a descentralizarii administrative inceputa in acesti ani:

Responsabilizarea autoritatilor locale (de la nivelul judetului si de la cel al localitatilor) cu privire la noile atributii si obligatii ce le revin a fost si a ramas un proces anevoios, inca in curs; delegarea responsabilitatilor de finantare intre nivelul central si nivelele administrative locale s-a facut deseori intr-o maniera netransparenta; in timp ce unele dintre serviciile publice au fost descentralizate, altele nu au fost, ceea ce a putut duce la slabe legaturi intersectoriale (educatie, sanatate, servicii sociale, protectia copilului).

Unul dintre efectele negative cunoscute ale descentralizarii este cel al crearii unor decalaje de dezvoltare intre regiuni mai prospere si altele foarte sarace (Manor, J., 1999); problema acoperirii acestor decalaje nu a fost gestionata administrativ suficient de bine in anii care au urmat descentralizarii fiscale..

Incepand cu 1998 cativa mari finantatori externi incep programe care presupun crearea unor servicii alternative la institutionalizare: USAID, World Bank intr-un proiect cofinantat prin Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

In 1999 ar fi trebuit sa intre o importanta componenta de finantare prin fondurile PHARE ale Uniunii Europene. In urma blocajului financiar in care au intrat noile institutii descentralizate banii destinati initial programelor de dezvoltare a serviciilor au fost utilizati pentru mentinerea la suprafata a sistemului

Alte programe importante vor fi dezvoltate in acesti ani impreuna cu organizatii ca UNICEF, Ambasada Canadei, Ambasada Olandei, DFID, Ministerul Francez al Afacerilor Externe, etc.

Prin intermediul Programelor de Interes National, ANPCA a lansat propriile-i politici de dezvoltare la nivel national, care au inclus promovarea protejarii copilului in dificultate intr-un mediu familial, protejarea copiilor cu nevoi speciale sau celor infectati HIV in familii sau la asistenti maternali, etc.

Odata cu asumarea de catre Romania a telului integrarii in Uniunea Europeana, reforma in sistemul de protectie a copilului a devenit criteriu politic pentru integrare. Acordul de la Copenhaga (1993) stipuleza urmatoarele: "calitatea de tara membru presupune ca tara candidata a dobandit stabilitatea institutiilor care garanteza democratia, respecta domnia legii, respecta drepturile omului si protejarea minoritatilor." Comisia Europeana a intarit ideea ca protejarea copilului este o chestiune care tine de drepturile omului, si nu va initia negocieri cu nici o tara aspiranta pana ce aceasta nu ia foarte in serios chstiunea protectiei copilului.

Comisia Europeana, organizatiile internationale si uneori mass-media s-au transformat de-a lungul timpului in grupuri de presiune pentru schimbarea sistemului de protectie a copilului.

Reforma in protectia copilului - reforma institutionala

-Scurt istoric si apreciere critica a procesului-

Principalele masuri de reforma a sistemului au vizat doua domenii mari:

1. Reforma institutionala si administrativa

descentralizarea (proces extins la intreaga administratie publica din Romania);

crearea noilor institutii din sistemul de protectie a copilului.

2. Reorientarea politicilor de protectie a copilului

dezinstitutionalizarea copiilor aflati in sistem;

crearea alternativelor la institutionalizare.

Descentralizarea administrativa si crearea noilor institutii

Dupa cum aratam mai devreme, acest proces a presupus doua lucruri diferite:

• constructia noilor institutii de la nivel central si judetean care sa preia intreaga sarcina a protectiei copilului aflat in dificultate,
• racordarea lor la noile formule administrative locale.

Incepand cu anul 1997, institutia care coordoneaza activitatea la nivel central (actuala Autoritate pentru protectia drepturilor copilului ,fosta Agentie pentri protectia copilului si adoptie )incepe sa se dezvolte, dar traseul sau a fost destul de complicat: a presupus schimbari de organizare, denumire si subordonare aproape anuale.

Institutia a parcurs un ciclu in care a trecut din subordinea Ministerului Muncii in cea a Secretariatului de Stat al Guvernului unde a cunoscut diferite forme de organizare juridica si din nou in subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei incepand cu iunie 2003.

Cu toate acestea a reusit pana la urma sa defineasca si sa implementeze o strategie nationala de reforma si sa lanseze prin intermediul PIN-urilor (programe de interes national) si parteneriatelor cu finantatorii internationali propriile-i politici in domeniu (dezinstitutionalizarea si crearea serviciiilor alternative).

Una dintre problemele aparute la nivelul institutiei centrale care coordona protectia derepturilor copilului ,a fost intarzierea aparitiei standardelor de calitate pentru serviciile nou create. Studiile de caz intreprinse arata ca in unele situatii, serviciile au aparut fara sa fi fost definite exact scopurile pentru care au fost create si rezultatele la care trebuie sa se ajunga.

Cea mai importanta problema la nivel central era faptul ca problematica respectarii drepturilor copilului atat in institutiile de tip vechi, dar si in crearea de noi servicii a fost lasata pe o pozitie de mai mic interes.

Cele mai multe cazuri de posibile violari ale drepturilor copilului au fost transmise de catre ANPCA aceleluiasi organism care era responsabil de asigurarea serviciului in cauza, anume DPC-urile.

Directiile de Potectie a Drepturilor Copilului structurile judetene create cu atributii in protectia copilului au intampinat la randul lor dificultati. Pe de o parte aceste institutii au preluat pe rand servicii care apartineau unor ministere diferite, proces anevoios si de durata.

Pe de alta parte erau chemate sa dezvolte si sa furnizeze servicii noi pentru care cel mai adesea nu avea nici expertiza si nici resurse. Daca la chestiunea identificarii unor resurse materiale s-au mai gasit solutii, problema expertizei metodologice si cea a calificarii personalului au constituit in epoca o problema majora..

Institutiile pentru protectia copilului trebuiau sa colaboreze si sa implice in rezolvarea unor probleme punctuale departamente cu subordonare diferita ale unor institutii centrale din educatie, sanatate, ordine publica, etc. Acest lucru a mers greoi, cata vreme reformele din celelalte domenii au un ritm inegal, iar atributiile ce revin fiecarei institutii in parte nu sunt intotdeauna clar definite.

Dificultatile legate de responsabilizarea autoritatilor locale in asumarea noilor atributii ce le revin, ori problemele cu care se confrunta localitatile sarace, au facut ca lucrurile sa fie si mai dificile.

Doua dintre chestiunile-cheie cu care sau confruntat DPC-urile si se mai confrunta si acum Directiile Generale de Asistenta Sociala actualele structiri din teritorii sunt:

infrastructura pe care sunt dezvoltate serviciile si modul de finantare al sistemului.

Situatii care ridica inca probleme: infrastructura si personalul

Pentru a gestiona si coordona toate atributiile care apar intrun judet, este nevoie de o infrastructura care sa acopere in mod profesionist toate localitatile.

Cum realizarea acestui lucru a fost deocamdata imposibila,se apeleaza la serviciile de asistenta sociala din Primarii.

Problema cea mai serioasa apare in localitatile mici, in special in cele din rural, unde adeseori nu exista personal calificat pentru munca sociala. De altminteri, oferta serviciilor de protectie este incomparabil mai mare in urbanul mediu sau mare decat in celelalte tipuri de localitati, in care ar fi cel putin tot atata nevoie de ele.

Odata cu diversificarea serviciilor oferite in protectia copilului s-a creat o uriasa nevoie de profesionalizare si rafinare a asistentei de specialitate pe aceste servicii.

Procedurile de monitorizare, acompaniere si inchidere a cazurilor sunt complexe si, in multe situatii, oamenii care le aplica nu sunt suficient pregatiti.

Situatii care ridica inca probleme: finantarea sistemului

Odata cu descentralizarea sistemului de protectie sociala ,Consiliile Judetene au preluat responsabilitatea intretinerii cladirilor in care functionau centrele de plasament.

Cuantumul finantarilor venite de pe cele trei niveluri administrative nu e clar reglementat (cat finanteaza Bugetul de Stat, cat finanteaza Consiliile Judetene, cat finanteaza autoritatile locale), iar in practica se dovedeste ca directiile depind uneori in foarte mare masura de Bugetul de Stat.

Contributiile din partea comunitatilor locale nu sunt platite sau sunt platite in foarte mica masura; acest lucru implica un efort suplimentar din partea Consiliului Judetean.

Estimarea costurilor serviciilor pe copil inregistreaza variatii foarte mari de la un judet la altul, sau de la un trimestru la altul, ceea ce indica faptul ca in aceasta privinta nu s-a ajuns la o solutie optima (eficienta si predictibilitate).

Exista diferente mari intre judete in ceea ce priveste asigurarea bunastarii copilului. De regula, judetele cele mai sarace se confrunta si cu problemele cele mai mari legate de problematica copilului.

Programele de interes national

• In perioada 2000-2001 sumele acordate prin PIN-uri au fost acordate pe baza de proiect Consiliilor Judetene.

Intr-o prima etapa, programele de interes national s-au indreptat spre finantarea institutiilor nou transferate si dezvoltarea retelei de asistenti maternali. Criteriul de alocare a fondurilor a fost numarul copiilor institutionalizati.

Programul cu bugetul cel mai mare a fost cel de "Continuare a reformei sistemului de servicii si institutii destinate ingrijirii, protectiei si promovarii drepturilor copilului". Desi acest program isi propunea reforma sistemului, fondurile alocate au avut pana la urma scopul sustinerii reformei (fondurile puteau fi cheltuite numai pe drepturile cu caracter social, cheltuieli de personal, hrana, materiale, etc

Un alt program  finanatat prioritar"Promovarea protectiei in mediu familial a copilului aflat in dificultate" a fost destinata prevenirii abandonului si reintegrarii copilului in familia naturala. Familiile vizate au primit o suma fixa de bani timp de 4 luni. In absenta acompanierii si consilierii familiilor respective acest tip de ajutor nu a putut fi foarte eficient.

• Incepand cu anul 2002, PIN-urile s-au orientat catre ONG-uri, grupurile tinta ale acestor programe fiind mult mai bine specificate (copiii strazii si tinerii care parasesc la 18 ani institutiile de ocrotire).

Programele finantate de donorii internationali

Inchiderea institutiilor si dezvoltarea serviciilor alternative a fost finantata in principal prin intermediul programelor donorilor internationali.

Obiectivul comun al proiectelor cu finantare internationala a fost cel de a crea servicii alternative. Proiectele PHARE, USAID, World Bank, BIRD si BDCE au avut toate componente orientate catre inchiderea institutiilor rezidentiale de tip vechi si programe centrate pe dezvoltarea serviciilor alternative.

O parte dintre aceste programe au fost contractate in perioada 1998-1999, dar multe din ele au fost implementate in 2001. Acest lucru explica schimbarea de proportii petrecuta in structura serviciilor din sistem in perioada 2001-2003.

Sursa: www.copii.ro

A existat o coordonare intre diferitii donori internationali in ceea ce priveste finantarea.

Donorii internationali au oferit fonduri substantiale pentru finantarea reformelor, in timp ce autoritatile romane au finantat cel mai adesea sustinerea serviciilor existente sau a celor nou create.

Actori implicati in furnizarea serviciilor de protectie a copilului

Iata schematic care erau in epoca initierii reformelor actori si cele mai importante tipuri de relatii intre ei in acest moment:Multe

Principalii actori implicati in decizia si oferta de servicii de protectie a copilului si care au contribuit estential la reform,a sistemului de protectie a copilului pot fi descrisi dupa tipul organizational astfel:

• autoritati de stat - la nivel central, judetean si local,

• donori internationali

• organizatii non guvernamentale