Perspectiva fizicalista asupra societatii, Perspectiva biologista, economista, functionalista, psihologista asupra societatii

1. Perspectiva fizicalista asupra societatii. A. Comte:

Ca si in natura, unde exista o lege universala a miscarii corpurilor, si in societate, crede Comte, trebuie sa existe o astfel de lege. Aceasta lege este cea a succesiunii celor trei stadii, in conformitate cu care umanitatea ar parcurge succesiv stadiul teologic, stadiul metafizic si stadiul stiintific sau pozitiv. Procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni, atat in viata materiala, cat si in cea spirituala, adica atat in istorie cat si in stiinta. pretutindeni, atat in viata materiala, cat si in cea spirituala, adica atat in istorie cat si in stiinta.

In stadiul teologic (cu succesiunea fetisism - politeism - monoteism), oamenii inceputurilor reflectiei rationale isi reprezentau fenomenele ca fiind produse prin actiunea directa si continua a unor agenti supranaturali. In cea de-a doua etapa, cea metafizica, explicatiile de tip religios, prin apel la supranatural, sunt inlocuite treptat de constructiile speculative ale ratiunii. In opinia lui Comte, stadiul metafizic reprezinta doar etapa de tranzitie de la cel teologic la cel pozitiv, industrial, cand religia face loc stiintei, iar preotii sunt substituiti de catre savanti. Un astfel de proces se va produce intrucat industria se extinde continuu si - in mod corespunzator - se restrange constant activitatea militara. In consecinta, savantii, industriasii, bancherii, directorii de fabrici vor ocupa pozitii superioare in societate si vor statua principii de ordine sociala cu totul distincte de cele existente in cele doua stadii anterioare. Instabilitatea Europei, considera Comte, este produsul unei tranzitii intrerupte, neincheiate, incomplete intre structurile sociale de tip teologic-militar si cele de tip stiintific-industrial. Depasirea acestei etape cadea in sarcina "reginei stiintelor", sociologia, menita sa integreze toate stiintele particulare ce au ca obiect omul si societatea.

2. Perspectiva biologista asupra societatii. H. Spencer:

Spre deosebire de ganditorul francez, care opereaza cu modelul fizicii, Spencer va considera ca biologia, al carui domeniu se apropie cel mai mult de complexitatea celui social, poate constitui modelul cunoasterii sociologice. Societatea este privita de filosoful englez ca un organism viu, care tinde sa evolueze prin diferentiere si agregare de la forme simple la forme complexe. Atunci cand densitatea sociala creste, functiile sociale tind sa se diferentieze, legea oricarei dezvoltari organice fiind trecerea de la omogen la eterogen. In aceasta evolutie, competitia pentru resurse are rolul unui mecanism de selectie, care permite supravietuirea celui mai puternic. Pentru a face fata acestei aspre lupte pentru existenta ar trebui pregatiti si copiii.  In prelungirea ideii cresterii rolului individului in determinismul social, Spencer ajunge la o conceptie elitista, dezvoltata ulterior de catre exponentii darwinismului social[1] si imbratisata cu entuziasm in SUA de catre libertarianism.

3. Perspectiva economista asupra societatii. K. Marx:

. Spre deosebire de cei doi insa, Marx a analizat dezvoltarea societatii din perspectiva unei paradigme economice. Pentru revolutionarul german, legile fundamentale ale istoriei pot fi identificate in structura economica a societatii. In viziunea lui Marx, nevoile vietii materiale ii determina pe oameni sa produca mijloace de existenta, iar pentru aceasta, ei trebuie sa intre in relatii unii cu altii. Modul de productie al unei societati, ca unitate dinamica a fortelor de productie si a relatiilor de productie, este elementul determinant al istoriei. Pe aceasta baza economica se inalta intreaga suprastructura juridica, politica, religioasa, artistica. Pe fundamentele metodologice ale dialecticii hegeliene, Marx intelege progresul istoric ca rezultat al tensiunilor dinamice dintre elementele sistemului. Conflictul determinant il constituie cel existent intre elementele modului de productie, in interiorul caruia acumularile cantitative duc la salturi calitative, adica la schimbarea unui mod de productie cu altul, care readuce relatiile de productie la nivelul de dezvoltare atins de fortele de productie. Succesiunea modurilor de productie nu se realizeaza de la sine, ci prin intermediul luptei de clasa. In orice societate bazata pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie fiinteaza, inevitabil, un conflict intre detinatorii de mijloace de productie si cei lipsiti de proprietate. Ajuns la apogeu, acest conflict se manifesta revolutionar, determinand trecerea la o formatiune social-economica superioara. Incheierea evolutiei in aceasta logica istorica a conflictului ar avea loc o data cu revolutia comunista, care ar duce la instaurarea unei societati armonioase, lipsite de proprietate si de clase sociale, o societate a dreptatii si justitiei sociale, in care dispare si statul, considerat instrument al exploatarii maselor.

4. Perspectiva functionalista asupra societatii. E. Durkheim:

In conceptia lui Durkheim, domeniul sociologiei nu-l constituie nici indivizii in unicitatea lor si nici suma lor aritmetica, ci acele realitati cu caracter sui generis numite "fapte sociale", care trebuie considerate ca "lucruri", fiind exterioare individului si exercitand o presiune cu un rol coercitiv. Premisa de la care pleaca sociologul francez este aceea ca "socialul se explica prin social". "Un fapt social, scria Durkheim, nu poate fi explicat decat tot printr-un fapt social". Un astfel de fapt social este si educatia, prin care generatia adulta transmite generatiei tinere codurile culturale. Prin conceptul de "fapt social" Durkheim impune principiul dominatiei socialului asupra individului.

5. Perspectiva psihologista asupra societatii. G. Tarde:

In replica la pozitia lui Durkheim, sociologul francez J. Gabriel Tarde (1843-1903), va sustine ideea ca procesele sociale fundamentale sunt cele de imitatie, opozitie si adaptare, sociologia avand rolul de a descoperi legile sociale care guverneaza aceste procese. . Societatea - scrie G. Tarde - este imitatie, iar imitatia este o specie de somnambulism. Initiativele renovatoare, aduc lumii trebuinte si satisfactii noi, care se propaga sau tind a se propaga electiv sau inconstient, mai mult sau mai putin rapid, dar intr-o forma regulata, asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite. Prin urmare, socialul se explica prin actiunile individuale care genereaza, prin iradieri succesive, ceea ce Durkheim numea fapte sociale. Se deschid astfel doua orientari sociologice concurente, sociologismul sau holismul si psihologismul sau individualismul metodologic. Daca holismul sociologic se ghideaza dupa postulatul conform caruia individul este produsul structurilor sociale, individualismul considera ca pentru a explica un fenomen oarecare este indispensabil sa reconstruim motivatiile indivizilor implicati in fenomenul respectiv, fenomen care nu este decat rezultatul agregarii si compunerii comportamentelor individuale dictate de acele motivatii.

6. Perspectiva actionalista asupra societatii. M. Weber:

In doctrina lui Max Weber conceptul de actiune detine rolul central, in jurul lui gravitand intreaga tesatura conceptuala. Insasi sociologia este definita drept stiinta a actiunii umane destinata optimizarii acesteia. Actiunile umane, considera sociologul german, pot fi grupate in patru categorii: actiuni rationale in raport cu un scop (actiuni in care autorul, utilizand anumite mijloace, urmareste atingerea unui scop); actiuni rationale in raport cu o valoare, in care actorul actioneaza nu pentru a obtine pur si simplu un rezultat si nici pentru a realiza un scop in sine, ci pentru a ramane fidel unei anumite valori asumate, a carei tradare ar conduce la depreciere sociala si la pierderea credibilitatii in fata celor din jur; actiuni afective sau emotionale, care decurg din starea de spirit a subiectului si din trairile lui sentimentale si, in fine, actiuni traditionale, impuse de traditii si obisnuinte; in cazul acestor actiuni - precizeaza sociologul german - actorul se manifesta nu in virtutea unui scop propriu si nici pentru ca-si reprezinta o valoare sau e afectat de o emotie, ci intrucat se conformeaza modelelor practicate in comunitate. Pentru a intelege comportamentele sociale este necesara decriptarea semnificatiei actiunii individului. Nasterea capitalismului este pusa pe seama valorilor si atitudinilor cuprinse in teologia protestantismului in dezvoltare.

7. Perspectiva structural-functionalista asupra societatii. T. Parsons:

T. Parsons este considerat cel mai important analist structural-functionalist in sociologia americana de dupa cel de-al doilea razboi mondial. In conditiile prosperitatii americane postbelice, care lasa impresia coeziunii sociale si adeziunii comune la valorile democratiei, Parsons dezvolta o teorie care inlocuieste conceptul marxist de conflict, cu cel de functionalitate. In viziune functionalista, societatea apare ca un sistem integrat si relativ stabil, ai carui membri sunt, in general, de acord in privinta valorilor fundamentale. Societatea tinde sa fie un sistem in echilibru sau stabilitate, elementele sale fiind explicate prin functiile pe care le indeplinesc in interiorul intregului. Orice schimbare sociala are efecte dezechilibrante, provocand nemultumiri daca nu se produce destul de incet, pentru a oferii sistemului timp pentru adaptare. Educatia apare ca element central al subsistemului socializarii, menita sa asigure stabilitatea si reproductia culturala a sistemului societal.

Elementul comun al functionalismului si structuralismului il constituie premisa conform careia comportamentele indivizilor se explica pe baza regularitatilor structurale care le preexista. Intrucat unitatea de analiza o constituie macrosocialul, sunt numite si teorii ale macronivelurilor. Premisa de la care porneste interactionismul este aceea ca procesul social de baza, care creeaza si recreeaza permanent societatea, este interactiunea indivizilor. In interactiune se produc "simboluri" si reprezentari care constituie ceea ce numim realitate sociala. Interactionistii se concentreaza asupra problemei identitatii, indeosebi asupra sentimentului de sine care, sustin ei, este un produs social.

8. Momente ale scolii sociologice romanesti:

Istoria sociologiei romanesti este prefigurata de activitatea si operele unor ganditori ca Nicolae Balcescu, Ion Ionescu de la Brad, Dionisie Pop Martian, Ion Ghica, Ion Heliade Radulescu, Mihai Eminescu, Spiru Haret, C. Dobrogeanu-Gherea si se continua cu nume mari ca Dumitru Draghicescu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, C. R. Motru, Traian Herseni, Miron Constantinescu s.aIon Ionescu de la Brad (1818-1891) a intreprins in premiera mondiala cercetari monografice cu profil zonal in judetele Mehedinti, Putna, Dorohoi si in zona Dobrogei, monografii complexe, care trateaza aspecte pedoclimatice si fitotehnice, statistice si economice, demografice si sociale, care atesta valoarea investitiilor in respectivele zone. Continuator al activitatii lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912), om de stat si matematician, care prin "Mecanica sociala" - considerata dupa afirmatia lui Gaston Richard - "una dintre operele cele mai viguroase din Europa", a realizat un remarcabil exercitiu de "punere in ecuatie a fenomenelor istorice" si a incercat o metoda certa de "inginerie sociala".

Constantin Dumitrescu-Iasi (1840-1923), valoros colaborator al lui Spiru Haret si mare om de cultura, inaugureaza in anul 1896 primul curs de sociologie la Universitatea Bucuresti, urmat imediat de o initiativa similara a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iasi, in anul urmator.

Dumitru Draghicescu (1875-1945)[2], unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie 1918, este continuator al doctrinei lui C. Dumitrescu-Iasi si doctorandul lui E. Durkheim cu teza "Despre rolul individului in determinismul social", in care releva rolul creator al individului in societate. In opinia sociologului roman, persoana nu este nici un simplu resort mecanic al angrenajului social, ca la Durkheim, dar nici o entitate absolut independenta, cum sustine Gabriel Tarde. In viziunea lui Draghicescu, individul este supus influentei sociale, dar, in acelasi timp, exercita o actiune creatoare. Sustinand rolul creator al individului si recunoscandu-i calitatea sa de producator de social, Dumitru Draghicescu a depasit asa-zisele antinomii dintre individ si societate, dintre mase si personalitate, dintre necesitate si libertate, orientandu-si demersul sau analitic spre constructii dialectice, din perspectiva unei doctrine sociologice cu un profund caracter umanist.

Un alt nume de prestigiu care s-a impus intregii lumii sociologice a fost Dimitrie Gusti (1880-1955), care a initiat un program national de cercetari concrete prin Scoala Monografica de la Bucuresti. D. Gusti intentiona ca prin monografii generale si zonale sa elaboreze harti cu caracter aplicativ, iar in final sa realizeze un atlas sociologic, care sa aiba intrebuintari stiintifice si administrative.

9. Domeniul si problematica sociologiei educatiei:

Cum teoriile sociologice pot fi grupate, dupa extinderea domeniului lor, in teorii macrosociologice si microsociologice, la fel si in abordarile de sociologie a educatiei pot fi desprinse aceste doua spatii analitice, spatiul macrosociologic, caz in care sunt analizate relatiile complexe de interactiune dintre institutiile educative, si, in primul rand, dintre scoala si societate, educatia fiind considerata un proces social si spatiul microsociologic, al analizei intrainstitutionale. Din aceasta perspectiva sunt analizate fenomene legate de organizatii si grupuri educative. Din ambele spatii, accentele pot sa cada pe elementele structurale, functionale sau dinamice.

Pentru alti autori (Isambert-Jamati, I. G. Maucorps, cf. Paun, 1982, p. 26), principalele probleme abordate de sociologia educatiei ar putea fi sintetizate astfel:

- institutiile scolare si societatea: scoala si schimbarea sociala, scoala si dezvoltarea economica, conditia cadrelor didactice, elevilor, studentilor in cadrul societatii;

- pedagogie si societate: clasa ca microsocietate, scoala ca organizatie, continutul invatamantului, conditiile sociale ale rezultatelor scolare, comportamentul educativ al familiei;

- scoala si inegalitatile sociale;

- educatia si stratificarea sociala.

Dintr-o perspectiva sistemica, ce comporta fluxuri de intrari si iesiri, M. Cherkaoui (1986) distinge trei subdiviziuni principale ale sociologiei educatiei:

a) sociologia intrarilor in sistem - subdiviziune ce necesita analiza functiilor educative ale familiei, a rolului societatii in directionarea accesului la educatie, a mediului extrascolar ca mediu formativ, a elevilor, ca beneficiari, cu caracteristici de varsta, sex, inteligenta, origine sociala, cultura, a profesorilor si administratorilor sub aspectul nivelului lor de instructie, a modului de recrutare, a statusului lor etc.;

b) sociologia institutiilor si a procesului intern de educatie, care vizeaza functionarea sistemului educational propriu-zis si relatiile acestuia cu alti factori ce au influente educative; accentul cade pe analiza educatiei institutional-scolare la toate nivelele, dar se extinde si asupra altor institutii cu rol educativ, cum ar fi biserica, armata, partidele politice etc.; analiza mecanismelor scolare presupune surprinderea valorilor ce regizeaza procesul de formare si a continuturilor de cunostinte divizate pe orizontala si verticala, tipul de pedagogie utilizat, regulile de evaluare care functioneaza in ierarhizarea performantelor, tipurile de relatii dintre profesor si elev etc;

c) sociologia iesirilor din sistem necesita studierea competentelor absolventilor, a nevoilor sociale de cadre calificate si a raporturilor dintre dezvoltarea socio-economica si sistemul de invatamant, a efectelor invatarii asupra stilurilor de viata, a comportamentelor si statusurilor sociale dobandite prin intermediul diplomelor scolare. Sociologia educatiei se intalneste cu alte discipline stiintifice in analiza fenomenului educational. Este vorba in primul rand de sociologia scolii, disciplina ce poate fi considerata o subramura a sociologiei educatiei, care isi circumscrie demersul la educatia de tip scolar, si, in al doilea rand, de sociologia educationala, disciplina didactica universitara adresata viitoarelor cadre didactice urmarind insusirea de catre acestea a unei viziunii sociologice globale asupra fenomenelor educationale. In contextul permeabilitatii granitelor diverselor stiinte sociale, sociologia interactioneaza si cu alte discipline sociale, cum ar fi psihologia educatiei, psihologia sociala, pedagogie sociala, psihosociologie sau sociopedagogia. Abordarea noastra nu isi propune delimitari stricte, din ratiuni de orgoliu disciplinar, ci incearca sa fructifice informatii conexe, considerate de catre noi utile celui ce va exercita profesia didactica. Este si motivul pentru care am considerat demersul nostru o introducere nu in sociologia educatiei, lucru ce ar fi necesitat studii sociologice efective asupra sistemelor educative din Romania prezentului, ci in sociologia educationala.

10. Explicitati relatia dintre socializare si educatie:

Premisa nativa care face posibila socializarea este sociabilitatea. Sociabilitatea[3], ca (pre)dispozitie de a trai in asociere cu semenii, reprezinta caracteristica ce face cu putinta atat socializarea, cat si educatia. In literatura de specialitate acceptiunile acordate celor doi termeni, socializare si educatie, epuizeaza gama raporturile de concordanta intre termeni, de la raportul de identitate, la cel de incrucisare si cel de ordonare in ambele sensuri. In acceptiunea noastra, socializarea desemneaza procesul prin care invatam sa devenim membri ai unei societati, prin interiorizarea normelor si valorilor societatii respective si prin deprinderea anumitor roluri sociale.

socializarea incepe o data cu intrarea individului in societate si continua, cu intensitati diferite, pana la iesirea acestuia din ea. Socializarea nu se identifica nici cu procesul adaptarii sociale), nici cu cel al integrarii sociale (definit prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme si atitudini comune grupului). Adaptarea si integrarea sociala sunt componente ale socializarii.

Prin educatie[4] desemnam ansamblul de masuri aplicate mai mult sau mai putin intentionat si sistematic asupra individului, in vederea dezvoltarii unor insusiri fizice, morale, intelectuale in conformitate cu un scop urmarit. Conform acceptiunilor propuse, socializarea vizeaza influenta societala globala asupra individului, realizata nu doar intentionat si explicit, ci si difuz si fara intentie (influenta pe care o are grupul de cartier sau cel de egali asupra unui tanar, sau influenta mijloacelor de informare in masa), in timp ce termenul de educatie vizeaza influenta desfasurata de catre familie, scoala, biserica si alte institutii specializate pentru formarea unei persoane umane. Educatia apare conform acceptiunilor noastre ca un proces de socializare, dar, in acelasi timp, si ca unul de personalizare a fiintei umane. Daca socializare presupune absortia socialului la sine, implicand in mod necesar o relativa standardizare si uniformizare a individului, educatia inseamna si diferentiere, individualizare, particularizare. - orientarea sociocentrica, care acorda prioritate socialului si stabileste ca finalitate integrarea optima a individului in mecanismul social, orientare ce domina cultura europeana din antichitatea greaca, de la Platon si Aristotel si pana in modernitate; - orientarea antropocentrica, ce acorda prioritate omului individual, scop unic si suficient siesi, educatia vizand actualizarea posibilitatilor latente ale copilului, pentru ca acesta sa-si poata gasi fericirea; initiatorul acestei orientari este considerat a fi J. J. Rousseau, cu ideea conform careia omul este bun de la natura, dar societatea il corupe; prin urmare, copilul trebuie sa-si consolideze natura buna, printr-o dezvoltare libera, in absenta constrangerilor sociale.

11. Tipuri de socializare:

In raport cu mediul in care se realizeaza, putem distinge intre socializarea primara, secundara si tertiara.

Socializarea primara este primul tip de socializare la care este expus nou-nascutul, putand fi definita ca "procesul prin care un individ biologic, asocial in raport cu oricare dintre colectivitatile umane, dobandeste primul sau «eu social», prima sa «identitate sociala»; socializarea primara echivaleaza cu umanizarea individului" Animalele aflate la baza inferioara a scarii evolutiei, cum ar fi insectele, sunt capabile sa supravietuiasca singure la scurta vreme dupa nastere. Pe masura ce urcam pe scara evolutiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai indelungat de invatare. Puii mamiferelor sunt complet neajutorati la nastere si trebuie ingrijiti de catre parinti. Un copil apartinand speciei umane nu poate supravietui neajutorat, cel putin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viata. Omul pare a fi o fiinta neterminata, dar aceasta insuficienta biologica este tocmai marele sau avantaj; el va compensa neajunsul prin invatare si creativitate

Pentru o perioada de timp socializarea primara insotita de socializarea secundara. Socializarea secundara este realizata in institutiile educative, in cresa, camin, gradinita si scoala, institutii care suplinesc partial si completeaza socializarea primara din cadrul familiei. In absenta familiei, astfel de institutii preiau si sarcina socializarii primare. Succesul socializarii secundare depinde de continuitatea sau concordanta valorilor in virtutea carora se exercita cele doua tipuri de socializari; Socializarea tertiara[5] se refera la influentele pe care le genereaza contactul cu alte medii, in afara familiei si scolii, cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de munca) etc. Socializarea tertiara continua toata viata, omul aflandu-se frecvent in situatia de a-si interioriza noi roluri, de a se integra in diverse grupuri sau institutii. Fundamentala ramane insa socializarea primara, desemnata in limbajul uzual prin "cei sapte ani de-acasa" si cea secundara, etape ce vor constitui suportul oricarei socializari ulterioare. Alaturi de cele trei clase ale socializarii, specialistii disting si alte tipuri, in raport cu diverse criterii utilizate. In raport cu timpul pentru care se internalizeaza modele, vom putea distinge intre:

- socializare adaptativa - realizata in interiorul unei colectivitati careia ii sunt interiorizate normele;

- socializare anticipativa - realizata ca pregatire pentru integrare intr-un alt grup viitor, asa cum este cazul cuplurilor de tineri indragostiti, ce anticipeaza viata de familie, sau practica productiva, ce anticipeaza grupul de munca.

In raport cu domeniul vizat se vorbeste de socializarea muncii, socializarea ocupationala sau profesionala, socializarea politica, socializarea pentru viata privata, socializarea pentru viata publica[6] s.a.

In raport cu normele interiorizate se poate realiza o distinctie intre socializare pozitiva, prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar sau de o socializare negativa, prin interiorizarea unor norme ce tin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru integrarea sociala a persoanei care este victima unei socializari negative este nevoie multe ori de desocializare si resocializare.

Desocializarea este procesul de renuntare la normele si valorile asociate socializarii anterioare; desocializarea se poate asocia izolarii fizice si sociale a unei persoane, indepartarii ei de contextele sau persoanele care i-au satisfacut necesitatile de interactiune; cu rare exceptii (cazul sihastriei) desocializarea presupune concomitent resocializare.

Resocializarea constituie procesul complementar desocializarii, prin care se abandoneaza vechile norme si valori si se invata altele noi (un nou rol, de sot, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol de celibatar); uneori resocializarea presupune redefinirea radicala a sinelui, rearanjarea prioritatilor si a rolurilor; este procesul realizat de institutii totale.

12. Locul socializarii in ansamblul sistemului social:

Pentru a intelege locul pe care il are socializarea in ansamblul mecanismelor prin care societatea isi reproduce si dezvolta conditiile propriei existente, specialistii identifica dintr-o perspectiva sistemica urmatoarele structuri aflate intr-o interactiune:

a) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori morale, stiintifice, politice, religioase, legitimand comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate;

b) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul;

c) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul), care detine monopolul coercitiei legitime;

d) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere, reglementand functionarea celorlalte subsistem. Prin diverse mecanisme (invatare sociala, influenta sociala, presiune sociala, control social - premiere si sanctiune) socializarea transmite si se structureaza:

modalitati de comunicare: limbajul oral, scris, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale);

modele sociale de comportament, pe baza unor norme functionale considerate valori intr-o anumita cultura: conduite domestice si roluri ale sexelor, forme de relationare interpersonale, intemeiate pe alocare unui status social;

seturi instrumentale: modalitati de cunoastere, de invatare, strategii actionale, cunostinte, abilitati profesionale;

norme de internalitate (de interpretare a actiunilor celorlalti si a conduitelor personale) si modelare afectiv-atitudinala a individului

13. Specificul paradigmei psihanalitice asupra educatiei si socializarii:

Desi nu reprezinta o paradigma propriu-zis sociologica, vom incepe analiza noastra asupra socializarii cu psihanaliza, datorita implicatiilor majore pe care acest curent le-a avut in redefinirea modului de apropiere a lumii si a sinelui in secolul XX. Pentru a intelege perspectiva psihanaliticaasupra socializarii consideram utila prezentarea succinta a nodurilor categoriale ce compun plasa conceptuala a teoriei.

Propriul psihanalizei, nota ei distinctiva o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconstienta a fiintei noastre. Postuland primatul inconstientului in viata psihica, Sigmund Freud (1856-1939) genereaza ceea ce el numeste o "noua rana narcisica" orgoliului fiintei constiente. Pentru acest motiv, receptarea operei sale a intampinat mari reticente In concluzie la perspectiva psihanalitica, putem afirma ideea existentei unui determinism abisal al eului social, dependent de contextele particulare ale dezvoltarii si solutionarii complexului oedipean. Supraeul este instanta ce reprezinta socialul condensat in psihismul nostru de adancime, care contamineaza toate alegerile noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce parinti, cu sau fara voia lor, au decis sa fim. Echilibrul, satisfactiile si frustrarile noastre, fericirea si nefericirea, provin din aceasta instanta infiltrata adanc si irezonabil in structura abisala a psihicului.

14. Explicati semnificatia conceptului psihanalitic complex oedipian:

In tipul primei copilari instinctul sexual nu este inca centrat, el este la inceput fara obiect, autoerotic. In primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral care vizeaza ca obiect privilegiat sanul mamei, in al doilea este un autoerotismul zonei anale, in cursul careia copilul cunoaste constrangerile impuse de curatenie, de toaleta anala si stapanirea de sine, pentru ca in a treia faza, cea genitala, in viata sexuala sa devina predominanta zona genitala propriu-zisa, in care copilul traieste conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip[7]) si realizeaza identitatea si diferentierea sexelor. La capatul acestei evolutii, copilul desexualizeaza raporturile cu parintii sai, prin intermediul sublimarii, proces care face posibila aparitia de noi obiecte in care libidoul se va investi. Din aceasta perspectiva sunt atenuate deosebirile radicale dintre "iubirea fireasca" si cea "nefireasca", intrucat tiparele "iubirii contra firii" sunt croite inca din copilarie. Initial, instinctul sexual nu cunoaste limite, natura lui fiind "polimorf perversa". Cel atins de o nevroza, revine la un stadiu anterior, regresand spre obiectele parentale. Sexualitatea infantila parcurge, asadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenta (6-13 ani)[8] in care energia este, in mare parte, deturnata spre alte scopuri decat cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiratiile morale si estetice) la formarea sentimentelor sociale, inainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maxima inflorire la varsta de 17-18 ani.[9] Ulterior, intre autoerotism si alegerea obiectului exterior Freud intercaleaza o etapa intermediara, in care tendintele sexuale care erau independente una de cealalta se reunesc intr-una singura si sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiaca nu va disparea niciodata complet.

15. Structura psihicului din perspectiva psihanalitica

Din perspectiva psihanalitica, aparatul psihic apare ca o unitate dinamica de structuri inconstiente si constiente, de capacitati mostenite, fixate constitutional si de capacitati dobandite. Din acest punct de vedere structural, zona cea mai adanca a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentand natura din noi, cu pulsiunile ei tainuite, forta oarba care, asemeni unui fluviu, trebuie sa-si croiasca o albie, iar aceasta albie este cea a placerii.

In interactiune cu lumea exterioara, o parte a sinelui se dezvolta devenind Eu. Acesta este sediul satisfactiilor si insatisfactiilor noastre constiente, instanta organizata, coerenta, lucida a personalitatii. El este hubloul care da inspre realitate. Ca excrescenta a sinelui, eu-l are rolul de a media interesele proprii in fata lumii exterioare. Aceasta lume exterioara este pentru om o realitate sociala, iar ca efect al presiunilor acesteia ia nastere o alta entitate psihica numita Supraeu. Acesta se cristalizeaza pana in jurul varstei de 6 ani si isi are originea in interdictiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub forma de cenzuri inconstiente. Supraeul poate fi gandit ca produs al socializarii primare a fiintei umane, al interiorizarii normativitatii sociale. Restrictiile exterioare impuse de parinti si alti agenti educativi devin, prin interiorizare, o a doua natura din noi. Acest Supraeu determina introiectia imaginii idealizate a parintilor nostri, in special a parintelui de acelasi sex. Astfel, sub efectul inselator al dependentei afective originare, autoritatea parentala, aproape divina, se transfera chiar in interiorul copilului, unde isi va stabili sediul si va trona in viitorul adult cu toata omniscienta, infailibilitatea si omnipotenta pe care mentalitatea puerila i le atribuie. Aceasta putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta si ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, eul, "inainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat in seama nu numai amenintarile venite din afara, ci si protestele supraeului, avand astfel si mai multe motive de a se abtine de la satisfacerea vietii instinctuale Supraeul ia locul parintilor si impune "renuntarea la satisfacerea instinctelor, datorita presiunii autoritatii care il inlocuieste si il continua pe tata" (Ibidem, p. 273). El actiona ca instanta de interdictie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconstient ca si acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este "o reprezentare ireconciliabila cu eul", "o dorinta imperioasa care a intrat intr-o acuta opozitie cu alte aspiratii ale individului si care este incompatibila cu exigentele etice si estetice ale persoanei". Dinamica personalitatii apare astfel ca rezultanta interactiunii celor trei instante psihice: Sine, Eu, SupraeuDin punct de vedere functional, individul fiinteaza simultan in doua dimensiuni diferite, caracterizate prin procese si principii psihice specifice: inconstientul, guvernat de principiul placerii care include "procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare in care ele erau singurele tipuri de procese psihice". Aceste procese nu cauta altceva decat sa obtina placerea si sa evite neplacerea; nestapanit, principiul placerii intra in conflict cu mediul natural si uman. Individul ajunge treptat sa inteleaga faptul traumatic ca satisfacerea deplina si fara durere a nevoilor sale este imposibila. Dupa aceasta experienta dezamagitoare un nou principiu de functionare psihica va castiga suprematia, principiul realitatii, care determina renuntari la satisfactia imediata, efemera, nesigura si distructiva in favoarea placerii amanate.

16. Specificul paradigmei functionaliste asupra socializarii si educatiei

Functionalismul sociologic pleaca de la premisa ca societatea reprezinta un ansamblu de elemente solidare, un intreg organic, in care partile sale constitutive indeplinesc functii dependente de nevoile intregului, analiza privilegind acest aspect functional. Dintr-o astfel de perspectiva generala este inteles si sistemul de socializare, ce raspunde unei nevoi a intregului, si anume, nevoii sale de reproducere a conditiilor de functionareSociologul francez Emile Durkheim[10], fondator al functionalismului, desemna prin termenul socializare totalitatea influentelor pe care societatea le exercita asupra individului pentru a-l integra functional in substanta sa Societatea exercita presiuni integratoare asupra fiecarui candidat la conditia de membru al ei, constrangandu-l sa-i accepte propriile reguli. Ansamblul acestor presiuni, in cursul carora are loc procesul de interiorizare (incorporare) a constiintei colective in constiinta individuala, prin interiorizarea constrangerilor exterioare, poarta numele de socializare. Termenul care mediaza intre constrangerea exterioara si cea interioara, intre societate si individ, este educatia. Educatia are rolul, in viziunea lui Durkheim, de a orienta si stimula potentialul genetic cu care copilul se naste, permitand actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat catre a impune copilului moduri de a vedea, simtii si actiona specifice comunitatii, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin intermediul constrangerilor

17. Explicati semnificatia conceptului fapt social

"Un fapt social, scria Durkheim, nu poate fi explicat decat tot printr-un fapt social". Un astfel de fapt social este si educatia, prin care generatia adulta transmite generatiei tinere codurile culturale. Prin conceptul de "fapt social" Durkheim impune principiul dominatiei socialului asupra individului Pentru Tarde, cadrul dreferinta efectiva ramane cel individual pentru ca tot ceea ce pare a fi "fapt social" nu este la origine decat o "imitatie". Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun intre oameni si se dezvolta un gen de "contagiune" colectiva la distantae

18. Specificul paradigmei interactioniste asupra socializarii

In opinia autorului american, comportamentul social al speciei umane are o baza biologica, constand din impulsul sexual, impulsul parental si impulsul de solidaritate. Aceasta baza biologica creeaza premisele socializarii, proces in care rolul fundamental il detine comunicarea. Orice act social, cat de simplu ar fi el, presupune comunicare. Daca un act reflex este inscris in limitele codului genetic, un gest simbolic are o anumita semnificatie. Constiinta, sau sinele individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice in procesul de interactiune subiect-obiect. Pentru Mead, nu comunicarea este produs al constiintei, ci dimpotriva, constiinta este cea care isi afla originea in comunicare, in contextul experientei sociale Conform acestei paradigme, constiinta de sine se constituie progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalti, in cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Procesul constituirii sinelui social are la baza asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natura a individului; preluand roluri, copilul se insereaza in campul relatiilor sociale, printr-un proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, dupa modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor unitati de roluri si interiorizarea unui altul colectiv din ce in ce mai complex.

19. Explicati intelesul conceptului eu in oglinda

In constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginam cum le aparem celorlalti, ne imaginam cum ne judeca ceilalti, iar apoi incepem sa avem sentimentele si reactiile ce decurg din aceste judecati. Desi sunt doar interpretari si reactii personale la aceste interpretari, ele au consecinte reale chiar daca sunt eronate. Atitudinile si comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei insisi, prin interactiunea cu grupul, care reprezinta oglinda ce serveste ca sistem de referinta pentru individ intreaga viata. Privirea celuilalt, admirativa sau acuzatoare ma confirma sau ma infirma ca fiinta cu valoare; cu atat mai mult in cazul copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt, considerand-o rautacioasa. Copilul este insa descoperit; privirea dura a celuilalt este pentru el semnul insuficientei sale, de aici complexul de vinovatie, de inferioritate, neincrederea in sine. Dobandirea constiintei de sine implica pentru Mead, distinctia intre "eu" si "pe mine". Daca "eul" reprezinta componenta personala, eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reactia organismului la atitudinile celorlalti, "pe mine" reprezinta componenta sociologica, eul ca obiect sau eul social al copilului care reuseste sa se vada pe sine asa cum il vad ceilalti. Eul social reprezinta "ansamblul organizat de atitudini ale celorlalti pe care ni le asumam", la care reactionam ca eu psihologic. Eul nostru nu este, asadar, o "substanta", ci un proces, un rezultat al interactiunii dintre eul psihologic, creator, si cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, in opinia lui Mead, in jurul varstei de cinci ani.

20. Explicati conceptul de rol complementar din paradigma structuralista

Elementul privilegiat al analizei lui Parsons il constituie actiunea sociala, care este explicata prin functia ei intr-o structura data.. "Sistemul general al actiunii" este compus, in opinia lui Parsons, din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural, compus din elemente simbolice (cunostinte, valori, ideologii), care se plaseaza in varful ierarhiei, urmat de cel social, apoi de sistemul personalitatii si la baza, de sistemul biologic. Sistemul superior exercita control asupra sistemelor aflate mai jos, prin informatia pe care le-o procura si le-o difuzeaza. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. Ca sistem mai bogat in informatie, societatea controleaza sistemul de personalitate, propunand individului modele culturale si scopuri colective; ca subsistem mai bogat in energie, personalitatea conditioneaza societatea, reconstruind-o permanent. Socializarea este primul, in ordine ierarhica, dintre subsistemele sistemului social, superior institutiilor de control, sistemului politic si celui economic. Functia acestui sistem este aceea de "dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare si a capacitatilor care sunt cerinte preliminare esentiale ale viitoarei lor performante de rol." (Parsons, 1964). Din aceasta perspectiva, individul nu interiorizeaza roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care functioneaza ca modele de interactiune asociate structurii. In procesul educatiei, atat educatorul, cat si educatul, participa la procesul de constructie a socialului, prin elemente de creativitate. A invata roluri sociale inseamna, in primul rand, a invata sa fi complementul cuiva intr-o anumita relatie reglementata structural. Acest lucru presupune existenta unei tendinte spre conformitate cu un set de norme, de standarde pentru actiune (un pattern normativ). Fara stabilitate si, prin urmare, previzibilitate, care sunt esenta ordinii, individul nu pot reactiona satisfacator la ceea ce celalalt asteapta de la el. Imperativele functionale ale sistemelor normative nu sunt insa absolute, ci presupun, in anumite limite, interpretari si transformari creative in evenimentele situationale

21. Explicati semnificatiile conceptului de procedura de normalizare

Cum am vazut, teoriile relatiilor umane sugereaza ideea ca performanta organizatiei este conditionata nu doar de dimensiunea formala, ci, mai ales, de cea informala, de calitatea relatiilor interumane din intzeriorul organizatiei. Membrii organizatiei (profesorii, elevii) isi satisfac in interiorul acesteia nevoi personale, ca nevoia de afiliere, de apartenenta, de comunicare, de recunoastere interpersonala, de prestigiu etc. In relatie cu aceste nevoi se dezvolta strategii de adaptare, mecanisme de aparare, proceduri de normalizare sau tehnici de neutralizare. Toate acestea sunt dependente de climatul organizatiei, de managementul ei, de retelele de comunicare, sanctiune si premiere, de cultura organizatiei respective.

De retinut faptul ca, spre deosebire de alte tipuri de organizatii, scoala, ca organizatie educationala, isi dovedeste eficienta prin calitatea interactiunii umane si prin satisfactiile oferite publicului (elevi si parinti) si mult mai putin prin componenta economica a rentabilitatii imediate, sau a ratei de revenire a investitiei in educatie, elemente imponderabile, ce nu pot fi cuantificate matematic. Educatia, ca si sanatatea, nu pot fi evaluate in bani, decat de catre contabili lipsiti de cel putin una dintre cele doua valori.

22. Specificul intelegerii constituirii eului social in paradigma dramaturgica

Producerea eului social nu se va mai constitui intr-un produs finit, ci intr-un proces ce se desfasoara continuu, ca un efect dramaturgic, ce implica o permanenta constructie si reconstructie a ordinii sociale Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de aceasta data formele institutionale organizate si ordinea normativa, ci reprezentarile individuale si ordinea interactionala a vietii cotidiene, cum ar fi interactiunile fata in fata in intalnirile intamplatoare, la petreceri, la cozi, la adunari, intr-un fel de sociologie a circumstantelor. Deconstructia postmoderna a atins, mai tarziu, e adevarat, si sociologia, care a inceput sa se abata de la regula durkheimiana a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesandu-se tot mai ades de minoritati, de cazuri sau indivizi, adica de socialul individualizat, sau "socialul in forma lui sifonataIn fiecare intalnire fata in fata, individul este constrans sa formuleze o definitie a situatiei[11] si, totodata, a sinelui in conformitate cu acea situatie si sa propuna o partitura partenerilor sai intr-o maniera suficient de convingatoare pentru a fi credibil. El se afla intr-o situatie similara actorului care interpreteaza o partitura, dand expresie unui personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definitiei situatiei pe care jocul sau o propune, in realitate totul fiind interpretare, spectacol si gestiune de impresii

Prestatia subiectului intr-o intalnire fata in fata este analizata in termenii unei reprezentatii teatrale. Prin reprezentatie se intelege totalitatea activitatilor unei persoane intr-o imprejurarea data; partitura sau rutina este "modul de actiune prestabilit care se desfasoara in cursul unei performari si care poate fi prezentat sau preluat si in alte ocazii" (ibidem, p. 43). Scena se compune din fatada si culise. Fatada, la randul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul, ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte si fatada personala (fata sau masca) - infatisarea compusa pentru interpretarea rolului, in care intra sexul, varsta, statura, vestimentatia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele[12]. Relatia dintre fatada si culise este inteleasa prin analogie cu spatiul arhitectural, in care fatada este intotdeauna bine decorata, neteda, curata, iar culisele ascund elemente intime, aflate in neoranduiala O conditie a dramaturgiei sociale, a relationarii sau comunicarii sociale, este dobandirea exercitiului de a-ti construi o fata sau o masca[13] sociala si de a accepta tacit fata sau masca celorlalti. Pentru a-si pastra propria fata, individul trebuie sa se supuna unor constrangeri si sa protejeze fata partenerilor; el isi prezinta doar o viziune idealizata asupra lui si asupra produselor sale, reprimandu-si primele impulsuri si sentimente, transmitand celorlalti numai ceea ce acestia pot accepta. Adulti admit tacit sa nu fie indiscreti cu problemele importante pentru celalalt. Altfel se pierde fata si personajul este distrus. De aceea, adultii sociali intra prin fata unei cladiri, cei social neimpliniti, personalul, copiii intra prin spatele ei.

23. Explicati relatia dintre identitatea reala si identitatea virtuala conform paradigmei dramaturgice

Atributele pe care se presupune ca le poseda un individ in baza performarii sale ii definesc identitatea virtuala, iar cele pe care le poseda ca atare ii definesc identitatea reala. Este firesc sa existe intre cele doua identitati o anume distanta, un spatiu de acoperit prin propria stradanie intre cel ce sunt si cel ce doresc sa fiu. Nefirescul se naste atunci cand distanta intre ele este prea mare, persoana respectiva expunandu-se la doua categorii de riscuri: pe de o parte, ea singura se condamna unei anxietatii asociate sentimentului unei permanente neimplinirii (broasca ce se umfla pentru a parea un elefant sfarseste prin a plesni), iar pe de alta parte, se expune riscului im-personalizarii, prin instalarea in persoana care nu-i este proprie; deconspirarea im-posturii se soldeaza cu discreditarea si stigmatizarea actorului trisor. Imaginea omului ca fiinta sociala este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluand pe scena vietii nu atat pentru a trai pentru sine cat pentru a-i convinge pe altii de veridicitatea realitatii propuse si compuse in jocul sau. Reducerea societatii la un act de spectacol si a omului la un actor care joaca roluri, manipuleaza personaje, costume, gesturi si cuvinte, care gestioneaza impresii - face din sociologie o stiinta cinica, iar din om o fiinta amorala. Viata sociala apare ca o sursa de imagini pe care le proiectam pentru altii si pe care altii le proiecteaza pentru noi. Sinele pus in scena nu este o entitate organica, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene. El nu provine din posesorul sau, ci din intreaga scena a actiunii sale, fiind produs si nu cauza a ei. Si totusi, compunem si jucam personajele noastre, ne aparam si ne idealizam pasiunile, ne incurajam sa fim ceea ce parem a fi si ne drapam gratios in mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapati asteptam aplauze

24. Caracteristici ale socializarii in prima copilarie

Debutul existentei copilului este marcat de dependenta totala fata de adult, fiziologic si afectiv. In perioada primei copilarii (0-3 ani) copilul se diferentiaza progresiv de mama, distingandu-se, spre sfarsitul perioadei, ca actor si membru intr-un sistem interactiv, avand un nivel elementar al constiintei de sine. Prima "reusita sociala" a copilului este consimtamantul de a-si lasa mama sa se indeparteze fara sa manifeste angoasa. Este semnul interiorizarii unei relatii.Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subimpartita in stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) in care gura, suptul, muscatul este sursa principala a placerii. Aceasta faza se caracterizeaza prin absenta diferentierilor eu-lume, prin narcisism primar si prin dependenta fata de mama. Comunicarea se desfasoara pe o baza accentuat afectiva, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avandu-l mama, cu care realizeaza "contagiunea afectiva". Zambetul este primul semn al sociabilitatii, un "instrument de organizare al relatiilor si contactelor sociale primare" (Osterrieth, apud Paun, 1982, p. 107). Toti copiii zambesc, chiar si cei nascuti orbi, dupa o luna sau sase saptamani. Daca psihanaliza evidentiaza efectele grave pe care le poate genera separarea de mama asupra dezvoltarii armonioase a copilului a copilului, alte teorii semnaleaza efectele negative asupra mamei si familiei in intregul ei, considerandu-se ca insasi familia este modelata de evolutia copiluluiLa 2-3 ani sursa placerii devine regiunea anala - stadiul anal, dezvoltarea personalitatii fiind influentata de experienta toaletei anale. Se acorda importanta curateniei, ordinii, punctualitatii. B. Lahire (2000) afirma ca ordinea domestica si ordinea cognitiva ceruta mai tarziu de activitatea scolara sunt indisolubile. Copilul care traieste intr-un univers domestic ordonat dobandeste implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse sa functioneze ca structuri de ordonare a lumiiCel mai important eveniment socializator al perioadei este achizitia limbajului, purtator al "genelor sociale". Rolurile sociale se invata in procesul comunicarii in care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanta deosebita pentru evolutiile ulterioare, lumea "reala" a fiecaruia fiind intr-o mare masura o constructie inconstienta bazata pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii scolare producand diferentieri si chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului scolar Perioada 3-6 ani debuteaza cu prima criza de independenta (Wallon) fata de adult, manifesta in dorinta de a face totul singur, de a actiona pe cont propriu. Criza de independenta este un salt in autonomia comportamentala.

La 4 ani egoul se maturizeaza, sursa placerii se transfera treptat catre regiunea genitala; dragostea ramane centrata pe mama, dar se descopera strainul intim, tatal, cu care trebuie sa o imparta. La aceasta varsta se declanseaza criza oedipiana, manifesta in atractia fata de parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele acelasi sex. Rezolvarea crizei se realizeaza prin identificarea cu parintele de acelasi sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenta efectiva a parintilor sa nu mai fie necesara pentru respectarea normelor si consemnelor impuse. Se constituie o constiinta morala primara (Supra-Eu in limbaj freudian), care actioneaza ca un fel de voce interioara a parintilor, asigurand reglarea conduitelor si o anumita securitate

25. Caracteristici ale socializarii in preadolescenta

Perioada post-oedipiana (6-11 ani) este o perioada de stabilitate sexuala, cu achizitii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decat familia. Raportul dependenta-autonomie evolueaza catre o rebeliune a copilului impotriva autoritatii parentale sesizabila mai ales in relatia tata-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinta de a dramatiza.

Vechea identitate cu familia se destrama, asumarea altor roluri este aspectul esential al acestei faze. Grupul scolar, caracterizat prin neutralitate afectiva si universalism, dezvolta capacitatea de achizitie de noi roluri sociale. Socializarea secundara, scolara, provoaca interiorizarea valorilor si normelor societale, elevul fiind constrans sa accepte diferentieri pe axa performantei scolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea puntilor cu familia. In cazul copiilor care traiesc insatisfactii in familie, succesul scolar ii poate face dependenti de institutie, in care gasesc compensare prin respectul si aprecierea profesorilor si colegilor. Dependenta de institutia scolara genereaza dificultati in integrarea sociala de dupa scoala, un loc al satisfactiilor de multe ori neconstientizate. Rolurile sexuale se intretes cu diferentieri calitative ale tipurilor de performanta, pregatindu-se noi criterii de evaluare si clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferentieri, axate aproape exclusiv pe axa performantei de tip scolar, sunt tot mai des criticate astazi pentru caracterul lor artificial in raport cu viata sociala. Bourdieu vorbeste despre "lipsa de gravitatie sociala" a invatarii scolare, care ar fi "libera de sanctiunea directa a realului."

26. Explicati semnificatiile conceptului de criza juvenila

Adolescenta este deschisa de preadolescenta sau pubertate (11-15 ani), urmata de adolescenta propriu-zisa (15-18 ani). Debutul adolescentei, cum este considerata perioada pubertara, este marcat de o scadere a stimei de sine. Este perioada varstei critice, a crizei sau revolutiei adolescentilor, cand mostenirea culturala este desacralizata, tanarul situandu-se intr-un vid cultural, datorita simtului sau critic deosebit de ascutit. Iesirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea sa nu mai gaseasca suport, ceea ce a fost important in perioada anterioara nu mai este actual, iar noile optiuni sunt inca in faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face sa apara nelinisti, depresii, anxietate. Confuzia identitara este agravata si de inclinatia adolescentului spre autochestionare. Societatea adultilor ii apare adolescentului ca o societate represiva, dominatoare si manipulatoare in virtutea criteriului varstei si a unor valori ce nu mai au relevanta pentru el. Criza juvenila are semnificatii eminamente sociale, rezultand din atitudinea societatii fata de adolescent; in societatile primare ea nefiind prezenta. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constata ca, in general, relatiile adolescentilor cu familiile lor sunt armonioase, conflictele aparand in special in societatile in care rezidenta este nelocala, schimbarile socioeconomice rapide, iar individualismul si realizarea personala sunt valori culturale centrale. Alte cercetari accentueaza dimensiunea conflictuala, vorbind de "tineretul revoltat" (H. Marcuse) sau de "generatia evaziunii Problema dificila in aceasta perioada o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate in stadiile precedente si cu sistemul de constrangeri si presiuni culturale datorate distantarii in timp a maturizarii biologice de cea sociala. Datorita conditiilor de nutritie si nu numai, maturizarea biologica a coborat la 11 ani, iar cea sociala intarzie mult dupa 18 ani. Aceasta perioada se caracterizeaza prin absenta functiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget si nu producator, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil si nici adult, intins pe o perioada foarte lunga. Atitudinile sociale tipice ale adultilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilariei, fie prin coborare a varstei adulte, ambele putand provoca revolta adolescentului.

27. Caracteristici ale socializarii in adolescenta

Adolescenta este marcata de tendinte aparent contradictorii: nevoia de afiliere si nevoia de intimitate, dar nu de singuratate - stare subiectiva generata de insatisfactia relationarii sociale. Cei apropiati, parintii, dar si profesorii trebuie sa respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralitatii adolescentine presupune un act hermeneutic, de stapanire a codului si a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decat manifestari ale creativitatii de protectie, care permit tanarului o anumit identitate si evitarea rigorilor conventiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cersetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalitati de supravietuire. Criteriul respectului neconditionat al regulilor sau al strictei moralitati este inaplicabil; pana la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor varstei.La aceasta varsta, o importanta deosebita in constituirea personalitatii o au identificarile cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile si nevoia de a le indruma cu tact. Educatorul, parinte sau profesor, trebuie sa practice un stil mai putin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertatii si increderii reciproce. Presiunea neconditionata si indiscutabila spre conformism nu mai are aderenta. Controlul social exterior se interiorizeaza, devenind autocontrol, motivatiile comportamentului trecand de la dominanta normativa, reglata exterior, la dominanta normala, reglata interior, printr-o dialectica subtila intre constrangere, model si libertate.

Stilul de educatie autoritar si represiv, care-si propune invatarea neconditionata a consemnelor si conformitatii, cu reprimarea oricaror opozitii prin care tanarul isi rezerva dreptul laautonomie morala genereaza insecuritate afectiva, cu tendinte spre evaziune, acte de violenta si agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinte conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social risca inscrierea adolescentului mai curand pe panta alunecoasa a deviantei, decat pe cea a integrarii si realizarii de sine. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenta realizarii adecvate a functiilor familiei, un gen de "personalitate colectiva", a carei armonie sau dizarmonie are rezonanta in structura personalitatii morale a adolescentilor. Valorile si atitudinile, gradul de organizare si coeziune, climatul conjugal, relatii intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vietii de familie influenteaza puternic socializarea morala a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni in capitolul urmator.Solutionarea crizei adolescentei conduce la maturizarea deplina, permitand integrarea in colectivitatea adulta, in care familia de procreare, sistemul ocupational si comunitatea locala prezinta importanta deosebita. Integrarea in aceste noi colectivitati impune interiorizarea de roluri inaccesibile pana acum: rolul de sot, sotie, rolul profesional, rolul de cetatean, de enorias

28. Caracterizati socializarea primara

Socializarea primara, desfasurata in familie, este decisiva pentru structurarea personalitatii copilului, oferind matricea in interiorul careia se vor structura cele mai importante trasaturi morale si caracteriale, care il vor marca decisiv pentru intreaga viata. Intuitia simtului comun vorbeste de "cei sapte ani de acasa". Specificul socializarii in familie consta in faptul ca actiunea ei se desfasoara intr-un cadru informal, in care suportul afectiv joaca rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobandite in familie sa fie mult mai rezistente decat celelalte. Toate influentele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializarii primare. Socializarea secundara nu va avea eficienta si profunzimea celei primare, copilul ramanand timp indelungat prizonierul lumii definite de catre parinti. De aici si importanta socializarii primare, caci orice disfunctie a familiei este susceptibila sa induca tulburari in personalitatea copilului.

Majoritatea cercetatorilor identifica doua functii fundamentale ale educatiei familiale:

producere a personalitatii sociale si

transmitere intergenerationala a modelelor culturale si a statutelor sociale.

Cele doua functii nu pot fi decat artificial disociate, distinctia lor vizand mai mult referentul, pentru prima accentul cazand pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturala). In realitatea lor concreta, cele doua functii se presupun reciproc, personalitatea sociala presupunand achizitiile culturale, iar aceste achizitii asigura reproductia culturala.

29. Implicatii ale taliei familiei in educatia copilului

Talia familiei si pozitia copilului in seria fraterna are implicatii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase studii au abordat problema specifica a copilului unic, demonstrand vulnerabilitatea sa psihologica; copilul unic are o probabilitate mai mare sa creeze situatii problematice, deoarece el polarizeaza afectivitatea adultilor si va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obtine succese scolare si apoi profesionale, dar este inabil in relatiile umane. Traind intr-un mediu lipsit de diversitate relationala si de dimensiunea rivalitate - solidaritate, va fi mai dependent de adulti si mai putin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasa. Pe de alta parte, copiii mai mari in seria fraterna pot deveni modele de identificare, avand sanse crescute sa devina mai echilibrati si mai responsabili, datorita relatiilor umane mai bogate, mai variate, cunosc experienta rivalitatii si a competitiei, dar si pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. In absenta unor astfel de experiente, insatisfactiile generate de esecuri ii genereaza frustrari carora nu este obisnuit sa le faca fata si il determina sa reactioneze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violenta, fuga de acasa, furturi. Psihosociologii afirma ca relatia fraterna are un rol important in dezvoltarea personalitatii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relationale ce intervin ulterior in adaptarea in mediul social, scolar, familial. In functie de atitudinile si valorile parintilor, relatia familiala poate genera sentimente de afectiune reciproca, atasament si solidaritate durabila intre frati, dar poate antrena si rivalitate si gelozie, competitie si conflict Rivalitatea fraterna se constituie initial in raport cu mama, atunci cand apare in familie un frate nou, care declanseaza reactia de gelozie a primului nascut. Daca parintii, mama in special[14], nu il ignora, ci il valorizeaza in continuare pe primul nascut, ii incredinteaza mici sarcini de supraveghere, de educare a fratiorului, rivalitatea se va manifesta numai in legatura cu monopolul atentiei parintilor, concurenta ce se va ilustra ca punere in valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contributie importanta in adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai varstnic din familie catalizeaza procesul de autocunoastere si accelereaza maturizarea afectiva. Studii recente (Stanciulescu, 1997) arata ca primul nascut pare mai dispus sa accepte modelul parental de identificare si sa implineasca dorintele parintilor, explicatia fiind aceea ca primilor nascuti li se acorda o atentie mai mare (in absenta concurentei celorlalti), iar parintii, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul nascut, intervenind foarte curand dupa casatorie, este implicat in constructia conjugalitatii).

30. Implicatii socio-educative ale statutului economic si cultural al familiei

Parintii cu mai multi copii au dificultati mai mari in disciplinarea si supravegherea copiilor comparativ cu familiile restranse; unii parinti au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari sa se ocupe de disciplinarea si educarea fratilor mai mici, sarcina pe care acestia nu sunt pregatiti sa o realizeze eficient. Intre frati au loc procese concurentiale, se fac si se desfac aliante, unii dintre ei avand statutul de marginalizati, simtindu-se parasiti, exclusi. Studiile pe aceasta problema atesta faptul ca familiile numeroase coreleaza cu delincventa juvenila mai puternic decat familiile restranse. Explicatiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienta disciplinei familiale, ci si la riscul saraciei si alegerea mijloacelor ilegitime de supravietuire. Saracia cronica a familiei este unul dintre factorii cei mai importanti in amplificarea fenomenului delincventei juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost platite de familiile cu mai multi copii. Confruntati cu dificultati economice numerosi parinti isi neglijeaza copiii, cautand loc de munca sau muncind in orare neregulate, se refugiaza in alcool, demisionand din familie, sau se angajeaza in activitati delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc si atmosfera familiei degenereaza in agresivitate si violenta. Saracia a determinat o crestere dramatica a numarului de pruncucideri si de copii abandonati[15]. Din aceste familii sarace provin si marea majoritate a copiilor strazii[16], care constituie, conform statisticilor Politie, jumatate din numarul copiilor delincventi. De aici rezulta ca saracia este, indirect, un indicator relevant al delincventei juvenile.

31. Implicatii ale tipului de disciplina parentala asupra succesului scolar

Reactiile extreme - autoritarismul, permisivitatea necritica si indiferenta - ca stiluri de disciplina parentala, sunt indicatori importanti ai predictiei esecului scolar si, in corelatie, ai delincventei juvenile. Copilul va putea deveni responsabil si integrat social eficient numai daca parintii echilibreaza cele doua tendinte. Experimente numeroase confirma aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor sa aleaga intre doua explicatii posibile ale unei conduite generoase (imprumutul jucariei preferate): "Au facut-o pentru ca parintii lor vor sa-i faca sa-si imprumute lucrurile sau pentru ca le place sa faca mici bucurii colegilor?" Copilul cu educatie autoritara va alege primul raspuns, iar cel crescut in mod liberal va opta pentru a doua varianta. Educatia autoritara produce o determinare exterioara, fara durabilitate in timp, iar educatia liberala favorizeaza interiorizarea interdictiei, facand din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminarii: "Imi face placere". Prin urmare, practicile parentale permisive favorizeaza dobandirea normei de internalitate, cea mai profitabila conditie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate si toleranta, intre sustinere parentala, incurajare, recompensa si exigenta in controlul conduitei. Deprivarea afectiva si carenta afectiva cronica sunt responsabile de "sindromul dezorganizarii structurale", manifestat prin aparitia de tulburari in aproape toate sectoarele dezvoltarii psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fara continut, repetitive, stereotipe, retard in dezvoltarea constiintei de sine si in dezvoltarea identitatii sexuale. Totusi, relatia afectiune-reusita scolara nu este mecanica, afectiunea materna conducand mai degraba la insuccese, atunci cand este dublata de o permisivitate necritica in raport cu conduita scolara a elevului, importanta fiind constituirea motivatiei interioare pentru conduita socialmente dezirabila si pentru succesul scolar, pe fundamentul afectiv. Parintii afectuosi si autoritari in acelasi timp au in general copii mai bine socializati moral, dar mai putin independenti si creativi, decat cei afectuosi dar mai putin autoritari Sintetizand o bogata literatura de specialitate produsa de psihologi, sociologi, antropologi si alti specialisti, Petru Ilut (2005, pp. 213-215) enumera ca principii orientative in educatia copiilor urmatoarele:

- respectul reciproc parinti-copii, in asigurarea caruia rolul conducator revine parintilor, care imbina blandetea, caldura si dragalasenia cu fermitatea;

- constanta si claritate in atitudini si preocuparea de a-i invata pe copii importanta consecintelor logice ale actiunii prin aplicarea regulii celor trei R: solutie Relationala, care sa implice Respectul si nu umilinta si care sa fie Rezonabila, avand scopul de a invata din ea si nu de a produce suferinta;

- comunicare deschisa presupunand ascultarea activa a celor spuse de copil si incercarea de a intelege mesajul real pe care doreste sa-l comunice, pentru a lua decizia cuvenita:

- fara pedepse fizice, care, chiar daca rezolva pe termen scurt un comportament nedorit, are consecinte negative pe termen mediu si lung, atat pentru copii (generand resentimente manie, frica, ura), cat si pentru parinti,care se simt ulterior vinovati, confuzi, necajiti, suferind alaturi de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce si in viata adulta. De la violentarea copiilor multi parinti trec imediat la tandrete intrandu-se intr-un stil de atasament ambivalent-anxios care suplimenteaza efectele negative asupra copiilor. In locul pedepselor fizice ar trebui practicate utilizate alte principii ale modificarii comportamentului, cum ar fi retragerea gratificatiilor pentru un timp Pedeapsa fizica, chiar si atunci cand este mai mult simbolica, este tot mai mult criticata de catre adeptii liberalismului educational.

32. Forme si implicatii ale maltratarii copilului

Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual si neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de varsta, intensitatea, frecventa si perceptia lui ca legitim sau ilegitim de catre copil. Pedeapsa corporala poate duce la sechele fizice, iar in plan psihic genereaza spaima, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate si strategii de supravietuire prin retragerea in lumea interioara sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemanatoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldeaza si violenta verbala si atitudinala, chiar daca nu implica lovire: iritarea si cicaleala, dezaprobarea permanenta, tipetele, amenintarea si injosirea sau umilirea copiluluiNeglijarea apare in toate situatiile in care parintii nu satisfac trebuintele fundamentale ale copilului: ingrijire, alimentatie, imbracaminte, confort, igiena, ingrijire medicala, supraveghere. Conform unor cercetatori ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), acesti copii tind sa devina hoti de profesie intr-o proportie mai mare decat cei abuzati, care tind sa devina preponderent violenti Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecintele sale devastatoare asupra personalitatii.Abuzul emotional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat si ca o forma deosebita de celelalte, constand in insulta, umilire, degradare, denigrare, izolare

Putem afirma ca, in general, deprivarea afectiva are efecte negative asupra dezvoltarii cognitive, asupra insusirii limbajului si structurarii capacitatilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce raspund de memorie, invatare, exprimarea emotiilor. Copiii neglijati manifesta o mai redusa afectivitate, iar cei maltratati fizic exprima mai mult sentimente negative, dezvoltand neincredere in ceilalti, incapacitate de cooperare si agresivitate. Copiii maltratati au toate sansele sa esueze scolar, ca tineri sa devina delincventi, iar ca adulti, parinti ce-si maltrateaza copiii.

33. Explicitati conotatiile termenului devianta

Termenul de devianta a fost utilizat pentru prima data in anul 1938 de catre sociologii americani T. Sellin ca "ansamblul comportamentelor indreptate impotriva normelor de conduita sau a ordinii institutionale" si de catre R. Merton, care considera devianta drept "o reactie normala a oamenilor normali in conditii anormale a) Dupa criteriul normativ, devianta reprezinta o conduita care incalca normele scrise sau nescrise ale societatii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristica pentru actul deviant este incalcarea normei si drept consecinta, dezaprobarea sociala. Cand actul nu mai este dezaprobat, el inceteaza a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementeaza comportamentele considerate ca fiind normale;

b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societatii; media sugereaza "omul mediu", caci "tipul normal se confunda cu tipul mediu."

1. Raspunderea penala a minorului

Codul penal (art.99) stabileste trei categorii de minori[17]:

minori sub 14 ani minorii nu raspund pentru faptele antisociale comise, intrucat in favoarea lor exista o prezumtie absoluta de lipsa de discernamant;

minori cuprinsi intre 14 - 16 ani, au raspundere penala numai daca se dovedeste ca au savarsit fapta incriminata cu discernamant;

dupa varsta de 16 ani minorii raspund penal.

minorii sub 16 ani, care comit delicte fara sicernamant alcatuiesc predelincventa juvenila. Varsta majoratului penal variaza intre 16 - 18 ani in majoritatea sistemelor penale, exceptii fiind legislatiile scandinave (15 ani), Germania, Auistria si Ungaria (14 ani(, Franta si Polonia (13 ani) In cazul minorilor care raspund penal, in functie de gradul de pericol al faptei comise, de starea psiho-fizica a minorului, de conduitele sale etc., legea prevede fie aplicarea unei masuri educative, fie pedeapsa.

2. Cele mai semnificative forme ale deviantei scolare:

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale deviantei scolare, Cristina Neamtu analizeaza intr-o ampla lucrare consacrata deviantei scolare (2003) urmatoarele:

copiatul, ca forma specifica si relativ generalizata de inselaciune manifesta in scoala romaneasca, tolerata si uneori chiar incurajata de unele cadre didactice; printre motivatiile unei astfel de conduite deviante, putem regasi presiunea parintilor in raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunostinte solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strateige de supravietuire a copiilor intr-un mediu marcat de dominatia adultilor, carcaterul exterior al normei constrangatoare, presiunea examenelor, moda etc.

fuga de la scoala / de acasa, conduite de tip evazionist cu un mare potential delincventional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul scolar preceput ca ostil, de dorinta de libertate etc.

absenteismul scolar si abandonul scolar, care coreleaza pozitiv cu saracia;

violenta si vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasa in ultima perioada;

toxicomania;

suicidul.

procesul de socializare presupune si internalizarea unor raspunsuri agresive prin invatare directa, prin sistemul recompensa-sanctiune, fie prin invatare indirecta, prin observarea si imitarea conduitelor de tip agesiv din mediul social. Relevante in acest sens sunt experimentele initiate de Albert Bandura si colaboratorii sai asupra invatarii comportamentului agresiv de catre copii. Dupa ce au urmarit comportamentul agresiv al unui actor cu o papusa, copiii s-au comportat si ei agresiv. Agresivitatea a crescut daca modelul de comportament a fost recompensat, daca actorul avea acelasi sex cu copilul, daca era cunoscut anterior de copil

Atitudinile agresive, sublinia Bandura, sunt invatate de la adulti, prin intermediul a trei surse principale:

a)     modelul de conduita preluat din mediul familial;

b)     modele de conduita dobandite din mediul ambiental;

modelul de conduita dobandit prin intermediul mass-medie

3. Perspective teoretice asupra deviantei

Scoala, alaturi de familie, reprezinta un agent important al socializarii tinerei generatii, facilitand invatarea si interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfunctiile manifeste in functionalitatea ei contribuie intr-o masura semnificativa la geneza deviantei scolare si, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente in randul copiilor si tinerilor. Marea majoritate a cercetarilor specialistilor in problematica delincventei juvenile subliniaza stransa corelatie dintre delincventa si nivelul pregatirii scolare, delincventii avand, de regula, un nivel de pregatire scolara redus. Copiii inadaptati scolar intra in categoria "copiilor problema" ce se inscriu tendential pe linia delincventei. Formele initial usoare de devianta scolara se agraveaza si se cronicizeaza, devianta scolara putand fi un indicator semnificativ al unei evolutii spre devianta penalaStudiile care incearca surprinderea relatiei dintre abandonul scolar si delincventa au ca fundament teoretic teoria tensiunii sociale, in conformitate cu care abandonul scolar ar implica o scadere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scaderea frecventei conduitelor delincvente si, la polul opus, teoria controlului social, care considera ca, dimpotriva, abandonul determina, prin scaderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente

La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetari pe termen scurt. Analizele desfasurate pe o perioada mai mare de timp, reliefeaza faptul ca abandonul scolar, reducand controlul social asupra individului, determina pe termen lung o crestere a activitatii infractionale. Cei care abandoneaza scoala au sanse de reusita pe piata muncii si posibilitatea unor castiguri obtinute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse in comparatie cu cei care isi termina studiile. Asa se explica dificultatile economice, perioadele mai lungi de somaj, sansele ridicate de divort si infractionalitatea sporita pe care o constata cercetarile desfasurate asupra celor care au abandonat scoala. Diminuarea deviantei scolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al scolii, chiar daca aceasta ar functiona perfect. Scoala nu reprezinta decat un subsistem al sistemului social global, care poarta amprenta intregului. In privinta fenomenului deviant, intre scoala si comunitate relatia de cauzalitate este de natura circulara, modelele de conduita devianta din afara scolii sunt aduse in scoala si se manifesta atat in spatiul scolii, cat si in afara lor. Ca urmare, orice masura eficace de preventie a deviantei vizeaza legatura complexa dintre scoala si societate. Aceasta nu inseamna ca scoala nu produce sau nu contribuie prin disfunctiile sale la geneza sau influenta actelor deviante.

Esecul scolar este urmat de abandonul scolar, unul dintre cei mai importanti factori criminogeni; abandonul scolar este insotit de ancorarea in grupuri delincvente, bande sau gasti de cartier, ce comit acte de vandalism si alte delicte grave.

Data fiind corelatia foarte stransa intre devianta scolara si delincventa, rezulta ca cel mai important factor al reducerii delincventei este diminuarea deviantei scolare. Asa se face ca scoala devine nucleul activitatilor de preventie a delincventei. Investitia in calitatea activitatilor scolare este o investitie nu doar in performantele intelectuale si profesionale ale viitoarelor generatii adulte, ci, poate in primul rand, in calitatea umana a viitorului adult.

4. Nivelele stratificarii sociale

Astazi, in societatea occidentala pot fi identificate mai multe nivele de stratificare. Un sistem de analiza larg acceptat[18] este acela care sectioneaza continuum-ul social in cinci nivele:

Clasa de sus (superioara), care cuprinde 3 - 4 % din populatie, incluzandu-i pe cei mai bogati si puternici oameni ai societatii; in SUA acestia detin jumatate din bogatia tarii, avand o mare influenta asupra politicii interne si externe.

Clasa mijlocie este subdivizata in clasa mijlocie de sus, ce cuprinde 5 - 10% din populatie, reprezentand oameni de afaceri si profesionisti cu venituri relativ mari.

Clasa mijlocie de jos, sau "gulerele albe", reprezentand 30 - 35% din populatie, este reprezentata de micii afaceristi, profesori, directori de nivel mediu, reprezentanti comerciali, functionari.

Clasa muncitoare, sau "gulerele albastre", cuprinde muncitori, salariati din servicii, sau functionari de nivel inferior (in SUA reprezinta 40% din populatie). Unii autori (Giddens, 2001, p. 279) subdivizeaza si aceasta clasa in clasa muncitoare de sus (muncitori calificati) si clasa muncitoare de jos (muncitori necalificati, sau cu semi-calificare). Reprezentantii acesteia sunt afectati de dificultati economice, somaj, au acces la cultura limitat si o redusa influenta asupra deciziilor in viata sociala.

Clasa de jos (saracii), care in SUA reprezinta 20% din populatie, alcatuita din imigranti, grupuri minoritare, fara locuinta, dependenti de ajutorul social, alcatuiesc ceea ce se numeste "drojdia societatii". Giddens (2001, p. 280) plaseaza aceasta categorie in cadrul clasei muncitoare, considerand-o o subclasa a acesteia, ce cuprinde minoritatile lipsite de privilegii (someri pe termen lung, cei care nu au slujbe permanente, in mare majoritate imigranti.

Societatea contemporana este o societate deschisa, ce permite, in anumite limite, si intotdeauna cu un pret ce trebuie platit, o anume mobilitatea sociala.

Mobilitate sociala poate fi definita ca miscare a indivizilor in cadrul unei structuri sociale date de la o pozitie sociala la alta. In functie de sensul miscarii, distingem mobilitatea orizontala, adica deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, de acelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea verticala - trecerea indivizilor de la un status social la altul, in sens ascendent sau descendent. Mobilitatea verticala poate fi analizata sub doua aspecte: ca schimbare de status in raport cu cel al parintilor, denumita mobilitate intergenerationala si ca schimbare de status in raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoana, vizand cariera unui individ, denumita mobilitate intragenerationala sau de cariera.

5. Teoria functionalista asupra stratificarii

In literatura sociologica sau conturat mai multe teorii explicative asupra stratificarii. Teoriile sociologice sunt incercari de a integra faptele observate intr-un sistem ideatic coerent. Dintre teoriile cu privire stratificare ne vom opri asupra a doua dintre acestea, care, prin opozitia lor, par a fi semnificative: teoria functionalista si cea conflictualista

6. Teoria conflictualista asupra socializarii

Conform acestei teorii, societatea este compusa dintr-un sistem complex de statute si roluri. Pentru a functiona bine, acele statute trebuie sa fie ocupate de catre oamenii cei mai calificati pentru functia respectiva. Pozitiile cele mai importante, deseori, reclama pregatire grea si intensa. Prin urmare, putini oameni vor dori sa-si cheltuiasca timpul, banii si munca necesare acestui efort, daca nu ar exista recompense pe masura. Ca urmare, societatea dezvolta un sistem de recompense inegale pentru a-i incuraja pe cei merituosi sa depuna efortul necesar pregatirii solicitate de acea pozitie sociala. Acest sistem de recompense inegale genereaza stratificarea sociala, care serveste la motivarea celor cu aptitudini necesare pentru a ocupa statutele corespunzatoare si a satisface in mod adecvat cerintele acelor pozitii. Din aceasta perspectiva, scoala are rolul de a transmite cunostintele si priceperile necesare ocuparii anumitor pozitii sociale si de a plasa prin mecanismele sale de selectie si evaluare indivizii pe acele pozitii.

7. Institutii si procese sociale implicate in stratificare:

Prin interiorizarea normelor sociale individul se socializeaza, devenind membru al unei societati. Toate societatile sunt insa, mai mult sau mai putin, stratificate social. Stratificarea sociala presupune inegalitate. In analizele sociologice se face apel la trei concepte corelate: inegalitate sociala, diferentiere sociala si stratificare sociala. Inegalitatea sociala se refera la diferentierile dintre indivizi sub aspectul resurselor de care dispun, iar diferentierea sociala se refera la inegalitatile dintre diferite categorii sociale. Prin stratificare sociala intelegem orice forma de diferentiere sociala care genereaza in societate grupari aflate intr-o relatie de ordine. Criteriile pe baza carora se analizeaza stratificarea sociala sunt diverse: venituri, putere, prestigiu, ocupatii s.a. Aceste criterii de stratificare pot fi analizate izolat sau cumulat, caci exista, cum vom vedea, o tendinta de aglutinare a lor, criteriile interconditionandu-se. Totusi, criteriul economic desemnat prin conceptul de clasa sociala[19], ramane criteriul cel mai important. Spre deosebire de stratificarea pe caste (specifica societatilor orientale traditionale) sau pe ordine (specifica medievalitatii europene) constituite ca ierarhii de drept, cu transmitere ereditara de status-uri, sistemul pe clase este deschis, constituit ca ierarhie de fapt. Granitele claselor sunt relative, pozitia primita de o anumita persoana prin nastere (statut atribuit) putand fi schimbata (statute dobandite), permitand ceea ce sociologii numesc mobilitatea sociala.

8. Explicati conceptul de mobilitate sociala:

Astazi, in societatea occidentala pot fi identificate mai multe nivele de stratificare. Un sistem de analiza larg acceptat[20] este acela care sectioneaza continuum-ul social in cinci nivele:

Clasa de sus (superioara), care cuprinde 3 - 4 % din populatie, incluzandu-i pe cei mai bogati si puternici oameni ai societatii; in SUA acestia detin jumatate din bogatia tarii, avand o mare influenta asupra politicii interne si externe.Clasa mijlocie este subdivizata in clasa mijlocie de sus, ce cuprinde 5 - 10% din populatie, reprezentand oameni de afaceri si profesionisti cu venituri relativ mari.Clasa mijlocie de jos, sau "gulerele albe", reprezentand 30 - 35% din populatie, este reprezentata de micii afaceristi, profesori, directori de nivel mediu, reprezentanti comerciali, functionari.Clasa muncitoare, sau "gulerele albastre", cuprinde muncitori, salariati din servicii, sau functionari de nivel inferior (in SUA reprezinta 40% din populatie). Unii autori (Giddens, 2001, p. 279) subdivizeaza si aceasta clasa in clasa muncitoare de sus (muncitori calificati) si clasa muncitoare de jos (muncitori necalificati, sau cu semi-calificare). Reprezentantii acesteia sunt afectati de dificultati economice, somaj, au acces la cultura limitat si o redusa influenta asupra deciziilor in viata sociala.

Clasa de jos (saracii), care in SUA reprezinta 20% din populatie, alcatuita din imigranti, grupuri minoritare, fara locuinta, dependenti de ajutorul social, alcatuiesc ceea ce se numeste "drojdia societatii". Giddens (2001, p. 280) plaseaza aceasta categorie in cadrul clasei muncitoare, considerand-o o subclasa a acesteia, ce cuprinde minoritatile lipsite de privilegii (someri pe termen lung, cei care nu au slujbe permanente, in mare majoritate imigranti.

Societatea contemporana este o societate deschisa, ce permite, in anumite limite, si intotdeauna cu un pret ce trebuie platit, o anume mobilitatea sociala.

Mobilitate sociala poate fi definita ca miscare a indivizilor in cadrul unei structuri sociale date de la o pozitie sociala la alta. In functie de sensul miscarii, distingem mobilitatea orizontala, adica deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, de acelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea verticala - trecerea indivizilor de la un status social la altul, in sens ascendent sau descendent. Mobilitatea verticala poate fi analizata sub doua aspecte: ca schimbare de status in raport cu cel al parintilor, denumita mobilitate intergenerationala si ca schimbare de status in raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoana, vizand cariera unui individ, denumita mobilitate intragenerationala sau de cariera.

Nivelul mobilitatii unei societati este unul dintre cei mai importanti indicatori deschiderii democratice, intrucat o mobilitate sociala ridicata ofera sanse de ascensiune membrilor ei. Factorii de care depinde mobilitatea sunt deopotriva structurali sau de macronivel, ca tipul si ritmul de dezvoltare economica si diversificare a structurilor ocupationale in societate, cat si de micronivel, ca vointa individului, motivatia, nivelul de aspiratii, aptitudini.

9. Caracterizati modelul reproductiei culturale:

Relatia dintre statutul socioeconomic si performanta scolara este analizata de catre sociologul francez, de formatie filosofica, Pierre Bourdieu (1930 - 2002) in teoria reproductiei culturale[21]. Punctul de plecare in formularea teoriei il reprezinta constatarea ca iesirile din sistem (reusita la examene, obtinerea de diplome) sunt foarte strans legate de intrari (elevi de o anumita origine sociala si cultura familiala). Explicatia acestei stari de lucru se coaguleaza intr-o teorie conform careia sistemul de invatamant, departe de a asigura egalitatea sanselor, este factorul reproductiei inegalitatilor si dominatiei, prin transformarea avantajelor sociale in avantaje culturale si pe acestea, prin diplome, in avantaje sociale. "Institutia scolara - despre care s-a putut crede, in alte timpuri, ca ar putea introduce o forma de meritocratie privilegind aptitudinile individuale in raport cu privilegiile ereditare - tinde sa instaureze, prin intermediul legaturii ascunse dintre aptitudinea scolara si mostenirea culturala, o veritabila nobilime de stat ale carei autoritate si legitimitate sunt garantate de titlul scola In societate exista grupuri sociale diferite, aflate in concurenta, cautand fiecare sa-si apere interesele, difuzand idei, valori, si norme pe care le considera ca fiind indiscutabile si universale. Aceste valori concurente reprezinta ceea ce sociologul francez numeste "arbitrarii culturale", in sensul ca nu decurg din principii universale sau din "natura lucrurilor", fiind, deopotriva, decupaje din posibilul axiologic, la fel de indreptatite. Grupurile isi disputa publicul, clientela, masa, pentru a castiga puterea in societate. Cele ce reusesc isi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim, transmitand viziunea lor despre lume prin intermediul institutiilor de putere, din randul carora face parte si scoala, institutie ce joaca un rol hotarator. Reproducand acest arbitrariu cultural, scoala reproduce raporturile de forta legitimandu-le. Cultura legitima nu este in fond decat un "arbitrariu cultural dominant". In felul acesta, prin scoala, aristocratia ia forma meritocratiei. Este in fapt un mijloc mai perfid prin care puterea isi impune dominatia prin intermediul semnificatiilor, disimuland raporturile de forta, mijloc numit de Bourdieu "violenta simbolica". "Violenta simbolica - afirma sociologul francez - este violenta care extorcheaza supuneri care nici macar nu sunt percepute ca atare, bazandu-se pe «asteptari colective», pe credinte socialmente inculcate."(Bourdieu, 1999, p.138). Scoala este instanta majora cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenta simbolica.

10. Explicati conceptul de habitus:

Habitus-ul este definit drept "dispozitie generala care genereaza patternuri particulare ce pot fi aplicate in diverse arii de gandire si actiune". El reprezinta o experienta ordinara a lumii, pre-reflexiva, un "simt practic", o structura de profunzime, dobandita in experienta sociala dar prezenta inconstient in structura de personalitate; el cuprinde scheme de perceptie, de gandire, de evaluare, de limbaj, in baza carora individul decodifica si interpreteaza realitatea. Habitusurile apar ca arhive incorporate ale trecutului cu rol de "principii generatoare si organizatoare de practici si reprezentari", avand atat dimensiuni cognitive (de gandire), cat si axiologice (de valorizare) si praxiologice (actionale). "Produse de practica generatiilor succesive, intr-un tip determinat de conditii de existenta, afirma sociologul francez, aceste scheme de perceptie, de apreciere si actiune care sunt dobandite prin practica si realizate in stare practica, fara a accede la reprezentarea explicita, functioneaza ca operatori practici prin care structurile obiective ale caror produs sunt tind sa se reproduca in practici." Fiecare habitus individual, ca istorie incorporata si uitata, functioneaza ca un "sistem de dispozitii durabile si transpozabile", reprezentand o variatiune a habitus-ului de clasa; stilul personal particularizeaza stilul clasei, al grupului caruia ii apartine asigurand coeziunea si identitatea sociala, conservand sensul comun al realitatii. "Fiind produsul unei clase determinate de regularitati obiective, habitusul tinde sa genereze toate conduitele "rezonabile", de "bun simt" care sunt posibile in limitele acestor regularitati" Habitusul este produsul unor actiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influente anonime, sau explicit, prin agenti specializati ai socializarii. Familia inculca un habitus primar, al grupului, care reprezinta principiul constituirii ulterioare a oricarui habitus; schemele de perceptie si gandire vor functiona ca principii de selectie pentru experientele ulterioare. Pana in jurul varstei de 5 ani, copilul isi constituie o identitate sexuala, incorporand distinctiile transante intre functiile masculine si feminine, femeii revenindu-i, in mod traditional, functii domestice, iar barbatului economice; tatal este perceput de catre copil ca fiind mai competent si mai sever, iar mama mai maleabila si afectuoasa. Daca habitus-ul reprezinta o interiorizare a exterioritatii, conceptul de camp desemneaza exteriorizarea interioritatii sub forma configuratiilor de relatii intre actorii individuali si colectivi, care se confrunta pentru a pastra sau transforma raporturi de forte. Campurile se caracterizeaza prin mecanisme specifice de capitalizare a resurselor legitime proprii. Raportul dintre campuri si diverse capitaluri este numit campul puterii.

Producand habitus-uri, orice proces de educatie functioneaza ca putere ce impune ca legitime semnificatii si functioneaza prin violenta simbolica. Scoala este instanta actiunii pedagogice ce concureaza familia. Reusita scolara este conditionata de distanta dintre habitus-ul incorporat in familie si habitus-ul secundar pe care scoala urmareste sa-l inculce drept cultura legitima, in fond, arbitrarul cultural dominant. Reprezentantii claselor dominante sunt favorizati de existenta unui raport de familiaritate a habitusului de clasa cu arbitrariul cultural dominant transmis de cultura scolara.

11. Explicati conceptul de violenta simbolica:

In societate exista grupuri sociale diferite, aflate in concurenta, cautand fiecare sa-si apere interesele, difuzand idei, valori, si norme pe care le considera ca fiind indiscutabile si universale. Aceste valori concurente reprezinta ceea ce sociologul francez numeste "arbitrarii culturale", in sensul ca nu decurg din principii universale sau din "natura lucrurilor", fiind, deopotriva, decupaje din posibilul axiologic, la fel de indreptatite. Grupurile isi disputa publicul, clientela, masa, pentru a castiga puterea in societate. Cele ce reusesc isi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim, transmitand viziunea lor despre lume prin intermediul institutiilor de putere, din randul carora face parte si scoala, institutie ce joaca un rol hotarator. Reproducand acest arbitrariu cultural, scoala reproduce raporturile de forta legitimandu-le. Cultura legitima nu este in fond decat un "arbitrariu cultural dominant". In felul acesta, prin scoala, aristocratia ia forma meritocratiei. Este in fapt un mijloc mai perfid prin care puterea isi impune dominatia prin intermediul semnificatiilor, disimuland raporturile de forta, mijloc numit de Bourdieu "violenta simbolica". "Violenta simbolica - afirma sociologul francez - este violenta care extorcheaza supuneri care nici macar nu sunt percepute ca atare, bazandu-se pe «asteptari colective», pe credinte socialmente inculcate."(Bourdieu, 1999, p.138). Scoala este instanta majora cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenta simbolica Sursele puterii, dupa Bourdieu, sunt capitalul economic, materializat divers, in terenuri, bunuri, bani, capitalul cultural,aflat in forma obiectivata in diplome, carti, tablouri, sau in forma incorporata in structuri mentale, scheme de gandire si actiune, si capitalul social-relational, ca ansamblu al relatiilor de rudenie, vecinatate si nu numai.

In spatiul social global agentii sunt distribuiti (clasati) pe diverse pozitii ierarhice ale unui camp social in functie de volumul total al capitalurilor pe care le poseda, in raport cu structura si ponderea diferitelor specii de capital in capitalul total. Viata sociala este inteleasa ca o competitie pentru ocuparea pozitiilor superioare. Recunoasterea resurselor de capital ca fiind legitime confera posesorului capital simbolic (onoare, prestigiu, reputatie). Aceasta substituire a raporturilor de forta cu raporturi de semnificatii ce se inculca subtil prin diverse mecanisme este numita violenta simbolica. Puterea nu mai este nevoita sa utilizeze violenta fizica, fiind suficienta cea realizata prin sistemul de semnificatii. Eficienta unei astfel de violente, la fel ca in orice presiune manipulatorie, este dependenta de neconstientizarea prezentei ei. Indivizii manipulati trebuie sa aiba convingerea ca optiunea indusa este expresia liberei lor gandiri. Prin urmare, indivizii trebuie pregatiti pentru a accepta iluzia prin structurarea anumitor predispozitiile in personalitatea lor. De aceea, pentru eficienta violentei simbolice se incepe prin a construi in agent aceste predispozitii prin constituirea unor obisnuinte numite habitus-uri.

12. Caracterizati modelul codurilor socio-lingvistice:

In acceptiunea sociologului englez, invatarea vorbirii presupune, in acelasi timp, si internalizarea cerintelor unei structuri sociale anume. "De cate ori copilul vorbeste ori asculta, structura sociala din care face parte este intarita in el, iar identitatea lui sociala este modelata" (Bernstein, 1978, p. 61). Codurile lingvistice sunt cele care "dau o forma particulara experientei si modeleaza identitatea sociala (Ibidem, p. 62). Sociologul englez argumenteaza ideea ca in societate functioneaza doua variante de coduri lingvistice, unul restrans, asociat, in principal, clasei muncitoare, iar celalalt elaborat, apartinand clasei de mijloc. Opozitia dintre cele doua tipuri de limbaje are ca efect doua modalitati diferite de structurare a experientei despre lume si, implicit, doua moduri diferite de situare in lume.

13. Descrieti caracteristicile codului lingvistic restrans:

Codul restrans (particular) permite un grad inalt de previzibilitate lexicala sau sintactica caracterizandu-se printr-o forma condensata, simpla de exprimare, cu utilizare limitata a calificativelor (adjectivelor, adverbelor), prin rigiditatea sintaxei, suplete redusa in structurarea frazei, tendinta de a face asimilari, "noi" devenind mai puternic decat "eu". In acest cod exista dificultati in conservarea unitatii temei discursului, iar retorica specifica este una de consens (manifesta in repetarea expresiilor de tipul "nu-i asa?"). In opinia lui Bernstein, un astfel de cod are propria lui estetica si nu trebuie depreciat; din punct de vedere psihologic, el "uneste pe locutor de familie si de comunitatea sa locala" si este foarte eficient in situatia in care repertoriul de semnificatii este impartasit de catre toti participantii la comunicare, asa cum este cazul in familii, in grupul de prieteni sau de colegi. Fiecare dintre noi, in anumite contexte utilizeaza codul restrans, rezumativ, simplificat.

14. Descrieti caracteristicile codului lingvistic elaborat:

Codul elaborat, (universal) se caracterizeaza prin bogatia lexicala si sintactica, prin complexitatea enunturilor, precizia constructiilor, alegerea subtila a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv, ce permit diferentieri de nuante sau subintelesuri. "Copiii socializati in clasele de mijloc si in straturile care li se asociaza, pot utiliza in acelasi timp un cod elaborat si un cod restrans, in timp ce copiii socializati in cadrul anumitor straturi ale clasei muncitoare, in special in straturile inferioare ale acesteia, ne putem astepta sa fie limitati la un cod restrans. Dar, pentru reusita scolara a unui copil, este esential ca el sa posede ori, cel putin, sa fie orientat, spre un cod elaborat" (Ibidem, 1978, p. 73). Codul elaborat este institutionalizat in scoli, care genereaza prin aceasta o "inferioritate indusa cultural" a copiilor clasei muncitoare sau a celor din mediul rural, "un handicap de origine culturala transmis copilului prin intermediul procesului lingvistic".

15. In ce consta facilitarea sociala?

Facilitarea sociala. Psihologul american Norman Triplett remarca in anul 1898 timpii superiori ai ciclistilor care evolueaza in compania altora, comparativ cu situatia in care ciclistul evolueaza singur, conchizand asupra influentei benefice a prezentei altora in performanta. Se pare ca aici isi are izvorul ideea "iepurelui" sau a alergatorului fals. Experimentele pe care le propune Triplett studiaza performantele realizate de catre un subiect atunci cand lucreaza singur si atunci cand lucreaza in prezenta altuia. Intr-unul dintre experimente, sarcina consta in manuirea cat mai rapida a unei mulinete de catre copii, fie singuri in camera, fie cate doi in aceeasi camera. Concluzia experimentelor parea indubitabila: prezenta altuia faciliteaza performanta. In anii '20, F. H. Allport[22] a dat fenomenului numele de "facilitare sociala", cu sensul de ameliorare a performantei subiectului in conditiile prezentei altora, perceputi in calitate de martori sau evaluatori ai performantei, potentiali competitori sau concurenti. Experimentele lui Allport confirma concluziile cercetarilor lui Tripllet. Alti cercetatori au constatat, dimpotriva, descresterea performantei individuale in conditiile prezentei celorlalti. Au numit acest fenomen lene sociala sau efect al pierderii de vreme.

16. In ce consta lenea sociala?

Efectul pierderii de vreme se refera la faptul ca intr-o sarcina de grup, efortul depus de fiecare individ pentru realizarea sarcinii este invers proportional cu numarul participantilor. Efectul a fost sesizat de catre un profesor francez de inginerie agricola, Max Ringelmann, care a publicat in 1913 rezultatul unor studii privind eficienta grupurilor de diferite marimi in munca din agricultura. Fenomenul a fost denumit de Bibb Latané ca "efect al pierderii de vreme" sau "lene sociala" (social-loafing, "efect de atipire" in traducerea lui Monteil). Agronomul francez a realizat un experiment simplu, masurand cu un dinamometru forta dezvoltata de un numar de subiecti ce trag de o funie: presupunand ca forta cu care un individ trage de funie este de f₁, iar cea cu care trage un alt individ este f₂, daca vor trage amandoi simultan, forta cumulata va fi mai mica decat f₁+f₂; daca vor trage de aceeasi funie patru indivizi simultan, forta cumulata va fi mai mica decat cea a doua perechi si mult mai mica decat suma celor patru forte individuale. Bibb Latané reia experimentul, cu deosebirea ca acum subiectii striga cat pot de tare; rezultatul cercetarii confirma observatiile anterioare, aratand ca strigatele fiecarui subiect se reduc in medie cu 29% in grupurile de doua persoane, cu 49% in grupurile de patru persoane si cu 60% in grupurile de sase persoane. Totusi, descresterea nu este proportionala decat pentru primele persoane, la grupurile mari adaugarea sau scaderea numarului cu o persoana nu mai implica modificari semnificative.

17. In ce consta efectul de asteptare?

Efectul de asteptare, descoperit de Bibb Latané in urma unui viol produs intr-un cartier din New York, sugereaza ideea ca un comportament de ajutor reclamat de o anumita situatie se declanseaza intr-un interval de timp direct proportional cu numarul celor care il pot oferii. Cercetatorul american constata ca desi femeia a fost agresata in fata blocului unde locuia si ca existau zeci de martori care puteau interveni, dand cel putin un telefon la politie, lucrul acesta s-a petrecut abia dupa o jumatate de ora. Acest fapt se explica prin situatia ca in contextul mai multor martori se asteapta ca altcineva sa ia initiativa, in special cei aflati in pozitii superioare in grupul respectiv. Ca si in cazul anterior, explicatia acestor conduite este legata de anonimat. Anonimatul diminueaza responsabilitatea sociala, care se distribuie in raport cu numarul participantilor. In conditiile diminuarii responsabilitatii, creste sansa actiunii antisociale.

18. Caracterizati efectele competitiei intergrupale:

Competitie si discriminare intre grupuri. Muzafer Sherif (1966, 1971) si colaboratorii sai au fost primii care au studiat evolutia imaginii intergrupale in momentul schimbarii raporturilor dintre grupuri. Unul dintre experimentele desfasurate la jumatatea secolului trecut consta in organizarea de jocuri competitive intr-o tabara de copii in varsta de 10-12 ani, pentru a observa modul in care se structureaza normele la nivel de grup si este influentata perceptia realitatii. Pentru aceasta el a impartit copiii in doua echipe aflate in competitie in diverse jocuri. Cercetatorul a observat ca starea de competitie genereaza conflict, iar acesta influenteaza puternic perceptiile si reprezentarile celor doua grupuri. Imediat dupa inceperea experimentului, copiii au facut o distinctie clara intre cei din grup, "noi", si cei din afara grupului, "ei", dezvoltand o puternica ostilitate la adresa celorlalti. Fiecare grup isi face despre celalalt o imagine defavorabila in raport cu cea asupra propriului grup si isi supraestimeaza propriile performante. Aceleasi tipuri de comportamente erau calificate diferit, in functie de apartenenta sau neapartenenta la grup a competitorului: daca un coleg de echipa trisa, inselandu-si adversarii, era calificat drept "istet", in timp ce daca apartinea echipei adverse era considerat un "baiat rau". Aceste polarizari cresteau in raport cu ritmul si miza competitiei.

19. Ce sunt dilemele sociale?

Dilemele sociale apar in situatia agregarii deciziilor individuale in raport cu o resursa limitata. In literatura de specialitate se argumenteaza ideea ca decizia nu este intotdeauna cea optima, prin modelari ce tin de teoria jocului. Sa presupunem, pentru a intelege functionalitatea dilemei, ca un grup de tineri au pus banii impreuna pentru a-si petrece o vacanta, iar din fondul comun fiecare are dreptul sa ia zilnic o anumita suma stabilita prin consens. Daca un membru al grupului isi insuseste o suma mai mare, apare dilema pentru ceilalti membri, care ar putea respecta in continuare regula initiala pierzand individual, sau ar putea imita comportamentul colegului, incercand sa castige si ei. In acest din urma caz, resursele se vor termina rapid si toti membrii vor pierde, scurtandu-si nedorit vacanta. Dilema pare a consta in ultima instanta in a alege intre a pierde individual sau a pierde impreuna. La fel stau lucrurile si in situatia deciziei in legatura cu bunurile publice indivizibile si nonexclusive (aer curat, zonele verzi, economia de resurse naturale, protectia mediului). Ilustram situatia cu dilema "blatistului" sau a "pasagerului clandestin", in varianta reducerii poluarii. O structura oarecum asemanatoare o are si dilema prizonierului, dilema imaginata de A.W. Tucher. Doua persoane sunt arestate pentru o crima comisa in comun. Judecatorul le propune urmatorul targ: cinci ani de inchisoare amandurora daca amandoi recunosc; doi ani fiecaruia daca nici unul nu recunoaste (pentru port ilegal de arma); in cazul in care numai unul dintre ei ar recunoaste, achitarea celui care a recunoscut si zece ani celuilalt. Preferabil ar fi pentru amandoi sa primeasca doi ani fiecare. Interesul fiecaruia este insa sa fie eliberat. Daca ambii merg pe aceasta strategie rationala, efectul va fi suboptim, caci ar marturisi amandoi, ceea ce inseamna 5 ani de detentie pentru fiecare, iar daca taceau, ar fi primit doar 2 ani.

20. Scopurile grupului educational:

Scopurile grupului. Intrucat scopul reprezinta sistemul motivational si securizant, un grup nu poate subzista decat in baza unei minime congruente de scopuri; functionarea este optima atunci cand exista o armonizare a lor, iar cand sunt contrare, grupul devine disfunctional.

In interiorul grupului educational coexista mai multe categorii de scopuri: formale, informale si individuale

- scopurile formale (prescriptive) sunt stabilite exterior grupului si sunt inscrise in documente curriculare; scopul principal al grupului educational este invatarea, ca proces de acumulare a informatiei si formarea abilitatilor (cognitive, psihice, social-relationale, morale, fizice) specifice categoriei de varsta;

- scopuri informale ale grupului educativ sunt stabilite din interiorul grupului;

- scopuri individuale ale membrilor grupului, ca personalitati distincte in interiorul acestuia.

Performanta grupului este conditionata de armonizarea acestor categorii de scopuri. Distanta sau conflictul dintre ele blocheaza comunicarea eficienta si performanta elevilor. Acumularea experientei cognitive este insa rezultatul efortului individual, nimeni nu poate invata pentru altcineva. La fel de adevarat este insa si faptul ca invatarea poate fi facilitata sau franata de atmosfera sau climatul din interiorul clasei sau de procese ce tin de dinamica grupului

21. Structura pe roluri in grupul clasa:

Structurarea pe roluri este al doilea element semnificativ in analiza grupului. Pozitia sau rangul unui individ in cadrul unei structuri sociale desemneaza statusul sau. Rolul social desemneaza ansamblul comportamentelor pe care le performeaza un individ in baza statusului pe care il detine. Data fiind legatura intre cele doua concepte, putem spune ca statusul reprezinta asteptarile individului de la ceilalti in baza pozitiei pe care o detine, iar rolul se refera la ceea ce ceilalti asteapta de la el, datorita pozitiei pe care o ocupa. Scopurile grupului se concretizeaza in sarcini ce urmeaza a fi realizate de membrii grupului. La constituirea unui grup formal (a clasei de elevi la inceput de ciclu) exista o anumita ambiguitate comportamentala, generata de incertitudinea scopurilor. Fixarea scopurilor conduce treptat la reglarea si coordonarea conduitelor, la organizarea activitatii grupului prin realizarea structurii de roluri. Investirea cu roluri adecvate ordoneaza conduitele si valorifica resursele latente ale elevilor. De aici importanta organizarii clasei, cu sarcini diferentiate, cu esalonarea lor in timp. Structurarea pe roluri se realizeaza, mai anevoios, e adevarat, chiar daca nu este urmarit acest aspect[23]. Pe masura ce membrii unui grup se familiarizeaza unii cu altii, ei se fixeaza pe anumite roluri astfel incat actiunile lor devin previzibile. Fixarea pe roluri conduce la emergenta unui lider instrumental care conduce grupul la realizarea sarcinii. Cum orice activitate colectiva creeaza tensiuni, fixarea pe roluri conduce la emergenta unui lider expresiv, specializat in solutionarea tensiunilor. In functie de performantele realizate in diversele roluri, membrii grupului vor dobandi un anumit status, bucurandu-se de un anumit prestigiu.

22. Normativitatea scolara:

Norma si normativitatea de grup este al treilea element asupra caruia ne oprim. Existenta unui sistem de norme este premisa oricarui grup; daca unele norme sunt prescrise (regulamente scolare, regulamente de ordine interioara), altele rezulta dintr-un proces cumulativ al interactiunii in cadrul grupului si prescriu modele de comportament comune, de a caror acceptare este conditionata apartenenta la grup. Ele are rol reglator, de a mentine o anume consistenta comportamentala, determinand unitatea si coeziunea grupului. Abaterile sau incalcarile de norme sunt sanctionate, caci prejudiciaza realizarea scopurilor organizatiei sau grupului scolar. Incalcarile de norme sunt rezultatul conduitelor individuale, dar ele pot fi favorizate si de disfunctionalitatile normative ce tin in general de:

conflictul normativ intrinsec, generat de existenta normelor contradictorii in interiorul sistemul normativ sau in atitudinea autoritatii in raport cu norma, ca in situatia absurda, dar din pacate destul de frecventa, a interdictie permise (nesanctionata, trecuta cu vederea), care incurajeaza sau determina comportament duplicitar si o atitudine generala dispretuitoare fata de norma ("exista pentru a fi incalcate", "merge si asa" etc);

conflictul normativ extrinsec, generat de situatia in care normele interne (ale scolii) intra in dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenta, ale societatii);

artificialitatea normelor in raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea in care traim.

inculcarea inadecvata a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv si absenta negocierii;

56. Coeziunea grupului educational:

Coeziunea este o alta caracteristica importanta a grupului, desemnand masura unitatii lui; ea variaza de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). O coeziune superioara asigura un nivel optim de functionare; ea depinde de toate celelalte caracteristici, fiind expresia concentrata a gradului de optimitate a grupului. Coeziunea grupului de elevi exprima masura in care elevii sunt dispusi sa renunte in favoarea grupului la o parte din gratificatiile, dorintele, atitudinile si opiniile personale; ea este constatabila prin tendinta elevilor de a ramane impreuna, prin atmosfera prietenoasa, cooperanta si rezistenta la destructurare. La baza coeziunii unui grup stau:

constientizarea si asumarea scopurile comune;

cunoasterea reciproca;

gradul de satisfactie generat de viata de grup;

nivelul de reusita in actiunile comune;

existenta unor perspective ale grupului.

Interactiunea optima a parametrilor amintiti duce la o coeziune superioara. Coeziunea unui grup, in general, si a clasei, in particular, poate exista in raport cu valorile institutionale sau in raport cu valori aflate in opozitie. Nivelul si tipul de coezivitate depinde, in mare masura, de actiunile profesorului pentru asigurarea conditiilor de manifestare, pentru incurajarea schimburilor intre elevi, de motivarea simultana pentru competitie si cooperare, cu sarcini individuale si colective. S-a constatat faptul ca un grup este cu atat mai coeziv, cu cat competitiile externe (implicit, amenintarile) carora le face fata sunt mai puternice si directe. Freud sugera in analiza "narcisismului micilor deosebiri" ca este usor sa unesti mase de oameni cu conditia de a inventa dusmani. Sub presiunea amenintarii externe se realizeaza o crestere a coeziunii interne a grupului ("functia pozitiva a inamicului"). Unele cercetari relativizeaza aceasta asertiune, identificand situatii in care, agresiunea externa este insotita de o dezordine interna si degradare a coeziunii. Ceea ce conteaza este, se pare, nivelul amenintarii, respectiv al competitiei.

Completari:

Grupul Scolar: Astazi pot fi distinse trei perspective majore de abordare a grupului:

perspectiva interactionista (G. Homans, R.F. Bales), care pune accentul pe analiza interactiunilor ce realizeaza echilibrul grupului inteles ca sistem;

perspectiva dinamica (K. Lewin), cu accent pe starile tensionale si pe analiza stilurilor de conducere ca elemente ale dinamicii grupurilor;

perspectiva psihanalitica (S. Slavson, W. Bion, D. Anzieu), ce se concentreaza pe procesele inconstiente ce au loc in grup, cum ar fi mecanismele de transfer si proiectiile grupale interpersonale.

Definitia grupului poarta amprenta acestor orientari specifice. Din economie de spatiu ne vom opri la o definitie  foarte generala a grupului ca fiind un ansamblu de persoane care interactioneaza pe baza unor valori si norme comune, pentru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscandu-si dependenta mutuala.

Agentii socializarii:

In raport cu mediul in care se realizeaza, putem distinge intre socializarea primara, secundara si tertiara.

Socializarea primara este primul tip de socializare la care este expus nou-nascutul, putand fi definita ca "procesul prin care un individ biologic, asocial in raport cu oricare dintre colectivitatile umane, dobandeste primul sau «eu social», prima sa «identitate sociala»; socializarea primara echivaleaza cu umanizarea individului"

Socializarea in familie are mai multe componente: normativa, cognitiva, creativa, afectiva. Avantajul ei este ca se realizeaza intr-un climat impregnat de afectivitate, care faciliteaza insusirea valorilor si normelor.

Pentru o perioada de timp socializarea primara insotita de socializarea secundara. Socializarea secundara este realizata in institutiile educative, in cresa, camin, gradinita si scoala, institutii care suplinesc partial si completeaza socializarea primara din cadrul familiei.

Socializarea tertiara[24] se refera la influentele pe care le genereaza contactul cu alte medii, in afara familiei si scolii, cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de munca) etc. Socializarea tertiara continua toata viata, omul aflandu-se frecvent in situatia de a-si interioriza noi roluri, de a se integra in diverse grupuri sau institutii. Fundamentala ramane insa socializarea primara, desemnata in limbajul uzual prin "cei sapte ani de-acasa" si cea secundara, etape ce vor constitui suportul oricarei socializari ulterioare.

In spatiul social global agentii sunt distribuiti (clasati) pe diverse pozitii ierarhice ale unui camp social in functie de volumul total al capitalurilor pe care le poseda, in raport cu structura si ponderea diferitelor specii de capital in capitalul total. Viata sociala este inteleasa ca o competitie pentru ocuparea pozitiilor superioare. Recunoasterea resurselor de capital ca fiind legitime confera posesorului capital simbolic (onoare, prestigiu, reputatie). Lupta pentru dobandirea de capital si convertirea diferitelor sale specii in capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forta in raporturi de semnificatii, mistificandu-se esenta si originea lor printr-un "iluzionism social".