|
|
|
1. Maghiarii
Maghiarii sau ungurii sunt originari din Asia, din regiunea muntilor Altai, de unde au inaintat succesiv spre apus, ocupand tinuturile de stepa intre Volga si muntii Urali, apoi deplasandu-se in spatiul dintre Don si Nipru (anul 830), urmandu-si calea timp de 60 de ani pana la Atelkuz (anul 889), unde triburile se unesc sub conducerea lui Arpad. Bulgarii si pecenegii ii obliga sa se deplaseze spre vest si astfel, in 896, se coboara in campia Tisei, intrand in conflict cu germanii. Imparatul Otto cel Mare ii infrange intr-o lupta decisiva in 955, obligandu-i sa se aseze in campia Panonica.
In rasaritul campiei Tisei, maghiarii i-au gasit pe stramosii nostri, care traiau alaturi de slavi, pe cale de asimilare, organizati in formatiuni prestatale, dintre care unele sunt mentionate in mod explicit de notarul anonim al regelui Bela[1]. Acesta mentioneaza in a sa “Gesta Hungarorum” existenta, la finele secolului al noualea, a trei ducate (voievodate): unul in Crisana, cu cuprinderea teritoriilor dintre Somes si Mures, cu centrul in cetatea Biharea si condus de Menumorut[2], al doilea in Banat, intre Dunare si Mures, cu centrul in cetatea Cuvin, condus de Glad, al treilea voievodat era in Transilvania de nord-vest, cu resedinta la cetatea Dabaca, condus de Gelu (Gelou Quidam Blacus).[3]
Ungurii au cautat sa stapaneasca voievodatele romanesti intrand in lupta permanenta cu armatele acestora, dar pana la crestinarea lor sub domnia regelui Stefan nu au avut succes[4]. Abia dupa anul 1001, cand Stefan, regele maghiar, este indemnat de papa sa lupte impotriva ”necredinciosilor” si “schismaticilor”, acesta patrunde in Transilvania si-l supune pe Jula, voievodul centrului provinciei, pe Ahtum, urmasul lui Glad din Banat, precum si pe voievodul Kean al sud-estului Transilvaniei. Supunerea acestor voievozi nu inseamna incetarea existentei formatiunilor romanesti, care continua sa fie mentionate si peste 200 de ani, in 1222. Astfel, exista in partea de miazazi a Transilvaniei o “tera Blacorum” - tara a romanilor, unde se percepea vama pentru marfurile in tranzit. Pentru apararea teritoriilor supuse, regii unguri au colonizat in Transilvania pe secui in zona Muresului si Tarnavelor si pe sasi in zona Sibiului, Bistritei, Radnei si apoi in tara Barsei.
2. Pecenegii si cumanii
La sfarsitul perioadei de formare au navalit peste teritoriile poporului roman, pecenegii, din marea familie a neamurilor turcice. Ei erau constituiti in 13 triburi, remarcandu-se dintre acestea uzii. Ei sunt stramosii gagauzilor din Dobrogea de miazazi. Pe la 1065 trec in Imperiul Bizantin. Pecenegii sunt semnalati si in 1224 chiar in Transilvania, unde se povesteste despre o “padure a romanilor si a pecenegilor”. Pe la jumatatea secolului al XI-lea ei sunt siliti de cumani sa treaca peste Dunare.
Cumanii apar in tinuturile carpato-danubiene in anul 1057, iar existenta lor este semnalata pana la navalirea tatarilor din 1241, deci aproape doua sute de ani. Ei sunt inruditi cu pecenegii, vorbesc aceiasi limba si sunt crestinati pe la 1227. De la pecenegi si cumani, care au stat in tinuturile romanesti circa trei secole si jumatate, au ramas doar urme in toponimie, in onomastica si in limba romana. In ceea ce priveste influenta asupra vietii politice, se gasesc stapanitori cu nume pecenege, Toxaba, Talaba, Tincaba, care sunt nume de boieri cunoscuti. Chiar si intemeietorul statului Tara Romaneasca, Basarab, avea nume dupa moda timpului, si anume “parinte cuceritor sau stapanitor”[5]. Relatii de ajutor a romanilor din partea cumanilor sunt cunoscute in 1185, cand capeteniile Petru si Aron, conducatori ai romanilor din Balcani, sunt sprijiniti cu armata cumana impotriva bizantinilor. Sotia lui Ionita, “regele romanilor si al bulgarilor“, este, de asemenea, cumana. Ana Camena, scriitoarea bizantina, ne spune ca in expeditiile lor cumanii erau calauziti prin trecatorile Balcanilor de catre romani.
3. Tatarii
Ultimii navalitori pe care i-a indurat poporul roman au fost tatarii. Influenta tatarilor asupra istoriei vietii sociale si politice a intregului rasarit al Europei a fost importanta, mai ales prin franarea proceselor de dezvoltare[6]. Tatarii erau de neam mongol, erau nomazi, luptatori deosebiti, mai ales in manuirea arcului si in calarie.
Dintre conducatorii lor, cel mai important este Gengishan, nascut in 1162, si care la varsta de 27 de ani ajunge imparat, unind toate triburile mongole. El organizeaza o armata puternica, cu care incepe mari cuceriri in China, Persia, Turchestan, Urali si Asia Mica.
Dupa moartea lui Gengishan, in 1226, urmasul sau Ogadai initiaza o expeditie in est, cu intentia de a trece in tinuturile dinspre Dunare. In 1241 armata de 150000 luptatori infrange rezistenta cnezatelor Moscovei, Vladimirului si Kievului, infrang pe polonezi, apoi pe Bela al IV-lea, regele ungurilor, il zdrobesc cu totul, navalind in Ungaria si ocupand Buda. In aceste conditii, corpul de armata tatar principal traverseaza Moldova, Tara Romaneasca, Bucovina. O lupta deosebita s-a dat la Radna, la 31 martie, cand orasul a cazut in mana mongolilor, care au omorat 4000 de cetateni sasi. Apoi, in trecerea lor, tatarii au ocupat Bistrita, Dejul, Clujul, Zalaul si Oradea. Alte zone ocupate de o alta ramura a armatei tatare au fost tinuturile Siretului, unde oamenii iesisera la lupta, apoi intreaga Moldova. Trecand in Transilvania, aceasta armata ocupa cetatile Sanzieni, Brasov, Cetatea de Balta, Sibiu.
Al treilea corp expeditionar tatar a atacat Muntenia si s-a luptat cu voievodul Seneslau, si cu banul Basarab al Severinului. Navalirea din 1241 a dus la ocuparea tinuturilor romanesti, care au ramas sub aceasta dominatie pana la intemeierea statelor feudale. Domnitorii voievodatelor si cnezatelor romanesti au fost obligati sa plateasca dijme in vite si grane. Tatarii nu s-au asezat definitiv in partile noastre, ci in zona Bugeacului, de unde initiau expeditii de prada. Fiscalitatea mongola, organizarea comunicatiilor prin curieri olacari, sistemul de marcare al vitelor cu “tamgaua” au ramas ca urme in vechea organizare sociala si economica.
Singurul avantaj al expeditiilor tatare peste teritoriile romanesti a fost oprirea inaintarii ungurilor spre rasarit, ca urmare a loviturilor puternice primite din partea acestora. Chiar si in 1330, cand Basarab, intemeietorul Tarii Romanesti, lupta cu ungurii, el este ajutat de tatari. De asemenea, luptele care s-au purtat impotriva tatarilor au creat necesitatea intemeierii Moldovei, ungurii fiind nevoiti sa lupte cu ei pentru a le opri expeditiile de jaf, pe care le organizau prin trecerea lor prin popasurile Carpatilor in Transilvania.
[1] N.Iorga - Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol I, II, 1915 - 1916.
Const. Daicoviciu - Breve histoire de la Transylvanie, Bucuresti, 1965.
[2] Anonimy Bele regis notarius - Gesta hungarorum, IX, editie G. Popa Lisseanu, Bucuresti, 1934, p. 90-118. Citat: Si se lauda pamantul Panoniei ca fiind extraordinar de bun. Caci spuneau ca acolo curg renumite izvoare de ape, Dunarea si Tisa si alte vestite ape, pline cu peste bun. Ca aceasta tara o locuiesc slavii, bulgarii si blachii, adica pastorii romanilor. Fiindca dupa moartea regelui Atila, pamantulul Panoniei romanii ii ziceau ca este pasune, fiindca turmele lor pasteau in tara Panoniei. Si cu drept cuvant se spunea ca pamantul Panoniei ar fi pasunile romanilor fiindca si acum romanii pasc pe mosiile Ungariei. Dar sa lasam aceasta. Iar ducele Arpad, trecand cateva zile, dupa ce s-a sfatuit cu nobilii sai, a trimis soli in fortareata Byhor, la ducele Menumorut, cerandu-i ca din drepturile stramosului sau, regele Athila, sa-i cedeze pamantul de la fluviul Somes pana la hotarul Nirului si pana la Poarta Mezesyna. Trimisii lui Arpad insa, Usubuu si Veluc au trecut peste fluvul Tisa la vadul Lucy. Sosind la fortareata bihor, au salutat pe ducele Menumorut si i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. In urma insa, comunicandu-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-am aratat mai sus. Iar ducele Menumorut incarcandu-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus sa se intoarca acasa. Totusi le-a dat raspunsul, zicandu-la: Spuneti lui Arpad ducele Ungariei, domnul vostru. Datori ii suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindca e un om strain si duce lipsa de multe. Teritoriul insa ce l-a cerut bunei vointe a noastre nu il vom ceda niciodata, cata vreme vom fi in viata. Si ne-a parut rau ca ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frica, ceea ce se tagaduieste. Noi insa, nici din dragoste nici de frica, nu-i cedam din pamant nici cat un deget, desi a spus ca are un drept asupra lui. Si vorbele lui nu ne tulbura inima ca ne-a aratat ca descinde din neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Si chiar daca acela a rapit prin violenta aceasta tara de la stramosul meu, acum insa gratie stapanului meu, imparatul de la Constantinopol, nimeni nu mi-o poate sa mi-o mai smulga din mainile mele.
[3]Anonimi Bele regis notarius, vezi ca mai sus. Citat: “Si ramanand aici mai multa vreme, Tuhutum, tatal lui Horca cum era el om siret, dupa ce a prins sa afle, de la locuitori bunatatea tarii de dincolo de paduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a inceput sa ofteze daca n-ar putea cumva sa o dobandeasca printr-o favoare din partea ducelui Arpad, tara de dincolo de paduri, pentru sine si pentru urmasii sai. Ceea ce s-a intamplat dupa aceea intocmai. Caci tara Ultransilvana urmasii lui Tuhutum au stapanit-o pana in timpul regelui Stefan cel Sfant si ar fi stapanit-o si mai departe daca Gyla cel Mic ar fi primit sa se faca crestin, impreuna cu cei doi fii ai sai Biuia si Bucna si n-ar fi lucrat mereu impotriva sfantului rege, dupa cum se va arata in cele ce urmeaza. …. Si dupa ce a sosit (iscoada – n.a.) i-a vorbit lui Tuhutum ca a vazut, pe cat poate sa cuprinda cu ochii, bunatatea si rodnicia pamantului si pe locuitorii sai, ca pamantul acela e udat de cele mai bune rauri, al caror nume si folos le-a amintit pe rand, ca din nisipul lor curge aur, ca aurul din acea tara este cel mai bun aur, ca de acolo se scoate sare si materii sarate si ca locuitorii din acea tara sunt cei mai nevoiasi din toata lumea. Fiindca sunt blachi si slavi care nu au alte arme decat arcuri si sageti si ducele lor Gelu e putin statornic si n-are ostasi buni imprejurul sau si n-ar indrazni sa se impotriveasca curajului ungurilor, fiindca sufera multe neajunsuri din partea cumanilor si a pecenegilor. Atunci Tuhutum, afland bunatatea acelei tari, si-a trimis soli la ducele Arpad, ca sa-i dea voie sa se duca dincolo de paduri si sa se lupte impotriva lui Gelu. Ducele Arpad, insa, dupa consfatuirea avuta, a laudat propunerea lui Tuhutum si i-a dat voie sa mearga dincolo de paduri sa se lupte impotriva lui Gelu. Afland aceasta de la solul sau, Tuhutum a facut pregatiri cu ostasii sai si, dupa ce si-a lasat tovarasii acolo, a plecat peste paduri, spre rasarit, in contra lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasiivan, auzind de venirea lui, si-a strans oastea si a pornit calare, in cea mai mare fuga, inaintea lui, pentru ca sa-l opreasca la portile Mesesului. Dar Tuhutum, strabatand padurea intr-o singura zi, a sosit la raul Almas. Atunci ambele armate au ajuns fata, gasindu-se intre ele numai raul. Iar ducele Gelu, cu arcasii sai, voia sa-I opreasca acolo.”
[4] Mircea Dogaru - DE LA ESCULEU LA ALBA IULIA, Bucuresti, 1993, Institutul de Istorie Militara. pag. 23. Citat: Si tara aceea era mult prea plina de multime de norod ce se sporea acolo, incat nu ajungea, dupa cum am mai spus-o mai inainte, nici sa-l hraneasca nici sa-i cuprinda. Din aceasta pricina, atunci, cele sapte personaje de capetenie, care se numesc pana in ziua de azi hetumoger nemairabdand stramtoarea locului, dupa ce s-au sfatuit intre ei, ca sa paraseasca pamantul natal spre a ocupa pentru sine, tari in care sa poata sa locuiasca, n-au mai contenit a le cauta cu armele si prin razboi. ( Anonymi Bele Regis notarii Gesta Hungarorum, in Fontes).
[5] Geza Kuun - Kodex Cumanicus, Budapesta, 1880.
N. Iorga - Imperiul cumanilor si domnia lui Basaraba. Un capitol din colaboratia romano - barbara in Evul Mediu, in Mem. Sect. Ist. Ac. Rom., t. VIII, 1927 - 1928.
[6] A. Sacerdoteanu - Marea invazie tatara si sud - estul european, Bucuresti, 1933.
Aurel Decei - L invazion des tatars de 1241 - 1242 dans nos regionselon la Djami Ot - Tevarikh, Buc. Rev. Rom Ist., 1973.
