Actantii si reversibilitatea rolului: emitator ↔ receptor

Actantii si reversibilitatea rolului: emitator ↔ receptor

Daca, asa cum am vazut, contextul este ansamblul circumstantelor de natura diversa in care are loc un act de comunicare, nu mai putin importanta este ponderea acestuia in determinarea identitatii si a relatiei in care se afla interlocutorii; acest determinism – biunivoc - focalizeaza si mai mult esenta ireductibila a oricarui act de comunicare: prezenta a minimum doi actanti, distribuiti – dupa schema clasica a comunicarii - in rolurile reversibile, intersanjabile, de emitator (expeditor sau destinator) si de receptor interlocutor, destinatar ). Din ratiuni teoretice, de simplificare, cei mai multi dintre autori – fideli modelului originar al schemei de comunicare lineare - scindeaza artificial cele doua roluri, care, in realitate, nu sunt niciodata intalnite separat in stare pura; chiar si in cazul extrem al monologului, al solilocviului, individul (singur fizic intr-un context dat) comunica cu sine (este cazul, asa cum am vazut in clasificarile operate anterior, al comunicarii denumite si intrapersonale): el este simultan emitator, de vreme ce alcatuieste si transmite mesaje, dar si receptor, intrucat devine destinatarul propriilor mesaje. Intre EU si TU distanta este atat de fragila, incat delimitarea celor doua ipostaze - in interiorul situatiei de comunicare - este denuntata ca fictiva de catre filosoful Martin Buber, de exemplu, in Eu si Tu: “Pentru om, lumea este dubla, dupa cum si atitudinea lui este dubla. Atitudinea omului este dubla in functie de dualitatea cuvintelor fundamentale. Cuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi. Un asemenea Cuvant fundamental este perechea verbala Eu-Tu. Un alt cuvant fundamental este perechea vebala Eu-Acela in care, fara sa schimbe cuvantul fundamental, Acela poate fi inlocuit cu El sau Ea. In felul acesta, si Eu rostit de om este dublu la randul sau. Caci Eu din cuvantul fundamental Eu-Tu este altul decat cel din cuvantul fundamental Eu-Acela. Cuvantul fundamental Eu-Tu intemeiaza lumea relatiei.”

Gramatica a instaurat extrem de stabil ipostazele umane in interlocutie; atat emitatorul, cat si receptorul pot fi unici (in comunicarea interpersonala/intrapersonala) sau multipli (in comunicarea in grup sau in masa). Pronumele personale (formulate sau subintelese) sunt cele care exprima rolul unei persoane in orice act de comunicare: persoana I, la singular (eu) corespunde emitatorului unic, iar la plural (noi), emitatorului multiplu, in timp ce persoana a II-a, la singular (tu) desemneaza receptorul unic, iar la plural (voi), receptorul multiplu. Emile Benveniste a evidentiat relevanta gramaticala a unei analize pragmatice a dialogului, in situatia in care cei doi actanti sunt desemnati prin pronume autonome, subliniind coeziunea dintre lingvistica structurala si pragmatica in problema reflectarii pronominale a strategiilor de comunicare si legaturile de conditionare intre relatiile dintre interlocutori si raportarea lor la referenti:“La fel ca numele propriu, social, EU reprezinta, in instanta discursiva desemnarea autica a celui care vorbeste: este numele sau propriu de locutor, prin care un vorbitor, numai si numai el, se refera la el insusi in calitatea sa de vorbitor, apoi il denumeste vis-à vis de el pe TU si, in afara dialogului, pe EL.” Autorul observa ca neimplicarea in comunicarea directa a persoanei a III-a, lipsa de unicitate referentiala si comportamentul sintagmatic diferit al persoanelor I si a II-a ar justifica insasi excluderea persoanei a III-a din paradigma pronumelui personal si tratarea ei ca o nonpersoana gramaticala: “Orice persoana sau mesaj presupune raportul dintre trei entitati: doua care discuta referitor la o a treia, muta sau absenta. Nu mai pot exista si altele, pentru ca tertul ii personifica pe ceilalti, precum corul antic. El este acela care nu face decat sa asiste la drama, figurant sters, nu departe de a fi doar o simpla prezenta. Inegalitatea ce diferentiaza aceste trei entitati: eu, tu, el este marcata geometric in spatiu prin importanta descrescatoare pe care eu-l, tronand in centrul actiunii, o atribuie persoanelor si lucrurilor care se indeparteaza de el. Tu-ul ramane indeajuns de aproape ca sa fie socotit drept un confident caruia i se cere un sfat, sau i se da un ordin. Cat priveste acest el, despre care se vorbeste, acesta se pierde departe, in multime, nefiind decat reprezentantul ei simbolic. Este “Celalalt”, cum ar spune Platon.”